Ray Bradbury este unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX și nu numai. Universul complex și distopic creat de el dăinuie și în prezent, iar scriitura reușește nu doar să țină cititorul în suspans, ci să-l și apropie. Nu degeaba odată ce terminăm o carte, căutăm să citim mai mult și mai mult de acest autor.
În toamna anului trecut, editura Paladin a publicat Vin de păpădie – un volum personal și semi-autobiografic. Este și pe lista lecturilor de mai la Pauza de Citit. Dacă nu l-ați citit încă, vă invităm mai jos să descoperiți un fragment.
Ca majoritatea cărților și povestirilor mele, și cartea de față a fost o surpriză. Am început să bănuiesc natura acestor surprize, slavă Domnului, pe când îmi făceam ucenicia în ale scrisului. Înainte de asta, ca orice începător, crezusem că poți face orice cu o idee, o poți bate, învineți și lua la pumni până când o forțezi să ia formă, doar că, supusă unui așa tratament, orice idee cât de cât decentă se retrage timidă, se întoarce cu spatele la tine, își fixează privirea asupra eternității și moare. – Ray Bradbury
FRAGMENT
În dimineața aceea liniștită, orașul învelit în întuneric încă dormea. Vara se simțea în aer, în adierile plăcute, în suflul lent, cald și prelung al lumii. Trebuia numai să te ridici și să te apleci pe geam, și îndată știai că erau primele momente de viață adevărată și de libertate, prima dimineață de vară. Douglas Spaulding, un băiat de doisprezece ani, tocmai trezit din somn, se întinse alene în brațele de‑abia însorite ale verii. Din dormitorul cu cupolă de la al treilea etaj, savură puterea falnică, ridicându‑se către înalturi pe vântul de iunie, a celei mai semețe clădiri din oraș. Noaptea, când copacii se legănau împreună, privirea lui era ca raza luminoasă a unui far peste mările neliniștite de ulmi, stejari și arțari. Acum…
— Mamă, șopti Douglas.
O vară întreagă înaintea lui, de bifat zi după zi. Precum zeița Șiva din albumele de călătorie, își văzu mâinile peste tot, culegând mere acre, piersici și prune negre ca noaptea. O să se îmbrace în copaci și tufișuri, și râuri. Cu plăcere o să tremure de frig în ușa acoperită de promoroacă a ghețăriei. O să se coacă cu drag, alături de zece mii de pui, în bucătăria bunicii. Dar deocamdată o sarcină bine‑cunoscută îl aștepta. O noapte pe săptămână avea voie să-i lase pe mama, pe tata și pe Tom, fratele lui mai mic, dormind în căsuța lor de peste drum și să fugă aici, pe scările în spirală întunecate, până la cupola bunicilor, ca să doarmă în acest turn de vrăjitor plin de tunete și viziuni, să se trezească înaintea clinchetului cristalin al sticlelor de lapte și să-și îndeplinească ritualul de magie. Se ridică în picioare în fața ferestrei deschise către întuneric, trase adânc aer în piept și expiră.
Toate felinarele de pe stradă se stinseră ca lumânările de pe un tort negru. Încă o expirație, și încă una, și stelele începură să dispară. Douglas zâmbi și întinse arătătorul. Acolo și dincolo. Acum aici, și dincoace… Pe Pământul dimineții apărură pătrate galbene, pe măsură ce se aprindeau luminile în case. Se aprinseră deodată constelații de ferestre, departe în tărâmul zorilor.
— Toată lumea cască. Toată lumea sus.
Sub el, agitație în casă.
— Bunicule, ia‑ți dinții din paharul cu apă! Apoi, după ce așteptă un timp: Bunica și străbunica, începeți și faceți clătite!
Mirosul cald de aluat prăjit se ridică și se lăsă purtat pe curenții de aer către camerele chiriașilor, mătușilor, unchilor și verilor veniți în vizită.
— Strada unde locuiesc toți bătrânii, sus! Domnișoară Helen Loomis, colonel Freeleigh, domnișoară Bentley! Tușiți, ridicați‑vă, luați‑vă pastilele, mișcați‑vă! Domnule Jonas, înhămați‑vă calul și scoateți‑vă căruța de vechituri!
Casele deprimante de pe partea cealaltă a dealului pe care se afla orașul deschiseră ochi răutăcioși de dragon. În curând, în străzile din vale scăldate de dimineață, două femei bătrâne aveau să iasă să se plimbe cu mașinuța lor electrică, salutând din mers toți câinii.— Domnule Tridden, fugiți la depou!
Și în curând, tramvaiul avea să iasă din depou, împrăștiind scântei albastre și fierbinți, ca o corabie pe râurile pietruite ale străzilor.
— Gata, John Huff, Charlie Woodman? șopti Douglas către Strada Copiilor. Gata! adăugă el spre mingile îngropate în gazoane ude, spre leagănele goale atârnate de copaci.
— Mami, tati, Tom, scularea.
Alarmele ceasurilor țiuiră slab. Orologiul tribunalului bubui. Păsările țâșniră din copaci, cântând, ca o plasă aruncată de mâna lui. Douglas, dirijându‑și orchestra, îndreptă un deget spre cerul de răsărit… Iar soarele începu să se ridice. Zâmbi ca un magician, cu brațele încrucișate. „Da, domnule“, își spuse, „când le zic eu, toată lumea sare în picioare, toată lumea o ia la fugă. Ce vară frumoasă are să fie“ – și deasupra orașului mai pocni o dată din degete. Bum, se deschiseră ușile și oamenii ieșiră afară. Așa începu vara anului 1928.
