Interviu cu Florin Bican și Dan Ungureanu despre volumul „Hai pe lună împreună”

Apolodor a devenit specialist în expediții și pare că de fiecare dată găsește un loc și mai spectaculos pentru explorare. Pentru că am fost curioși să aflăm cum e într-o călătorie pe Lună cu faimosul pinguin, le-am pus câteva întrebări lui Florin Bican și Dan Ungureanu despre cel mai nou volum din seria Apolodor Explorator Hai pe Lună împreună

Din perspectiva poetului, unde e mai ușor să călătorești cu Apolodor? În Delta Dunării sau pe Lună?

Florin Bican: Pe Lună! O cunoaștem, totuși, atât de puțin, încât oferă mai mult spațiu imaginației. Sau improvizației…

Poți să ne spui cum a fost noua experiență? Sau încă nu e încheiată? După ce ai predat manuscrisul, te-ai mai întors pe Lună cu Apolodor?

Florin Bican: De-abia după ce am predat manuscrisul am început să fac naveta pe Lună. Cu Apolodor, desigur – e un excelent coleg de navetă. Am revizuit împreună nu doar manuscrisul, ci și formula biscuiților Oreo. Dar acum, gata – nu mai mergem pe Lună până în 2025, când NASA va relua misiunile într-acolo cu oameni la bord. Și cu pinguini, desigur.

Acum toată lumea se-ntreabă ce caută biscuiții Oreo în poveste. Veți afla în momentul în care veți citi cartea. Încă o întrebare: dacă în 2025 ai pleca pe Lună cu Apolodor și ai putea să iei un singur lucru (n-ar trebui să fie un lucru prea mare, fiindcă mai vin și alți oameni, plus câteva rude ale lui Apolodor, imaginează-ți ce înghesuială!) – ce-ai lua cu tine?

Florin Bican: Un biscuit Oreo, desigur. În povestea lui Gellu Naum, Apolodor avea și el „un biscuit în buzunar” (ca să rimeze cu „radar”). Pe lângă valoarea lor nutritiv-consolatoare, biscuiții Oreo pot configura o excelentă hartă a Lunii. Și orice explorator are nevoie de o hartă – chiar și aproximativă – a locului pe care-l explorează.

Care e cel mai interesant lucru nou pe care l-ai descoperit în timp ce lucrai la carte?

Florin Bican: Luna… Am descoperit Luna de parcă o vedeam pentru prima dată. Și, inevitabil, m-am îndrăgostit de ea…

Dan Ungureanu, din perspectiva ilustratorului, unde e mai ușor să călătorești cu Apolodor? În Delta Dunării sau pe Lună?

Dan Ungureanu: Am călătorit la fel de comod în ambele locuri, de la masa de lucru, cu creioanele ascuțite și hârtia pregătită. În mod ciudat, Luna mi s-a părut mai aproape decât Delta, și mai tangibilă. 

Poți să ne spui într-o frază cum a fost noua experiență? Te-ai mai întors pe Lună cu Apolodor după ce ai predat ilustrațiile?

Dan Ungureanu: Pe Lună a fost frumos, dar cam răcoros, ne-am poticnit în regolit, am înghețat, apoi ne-am încălzit. Mă întorc pe Lună în fiecare seară când cerul e senin.

N-ai cum să nu zâmbești când vezi cometele descrise ca „Un fel de stele mici, cu plete” sau când fazele lunare sunt explicate cu opt biscuiți Oreo. Ce pagină îți trezește cele mai amuzante amintiri din perioada ilustrării?

Dan Ungureanu: Textul lui Florin Bican este amuzant de la început până la sfârșit și m-am distrat teribil să îi desenez pe cei trei prieteni, Apolodor, Maimuțică și pisoiul Tiț. Mi-a plăcut să includ mici detalii în fiecare pagină – Luna-clătită, chiftelele meteoriți, Iepurele de jad – de care sper că și cititorii se vor amuza descoperindu-le.

Care e cel mai interesant lucru nou pe care l-ai descoperit în timp ce lucrai la carte?

Dan Ungureanu: Până să lucrez la cartea asta am privit Luna de la distanță, dar odată ce m-am apropiat am aflat detalii despre suprafața ei, gravitație, temperatură, istoria misiunilor Apollo – și am găsit-o fascinantă.

Sursa: editura-arthur.ro

Interviu cu Lavinia Braniște, autoarea volumelor cu Rostogol

Lavinia Braniște s-a născut în 1983 la Brăila, unde, după lungi peregrinări prin alte locuri, a ajuns să locuiască și în prezent. Scrie poezii, proză scurtă, romane și literatură pentru copii.

De ce ai ales ca personaj principal pentru cărțile tale un purceluș? Şi de ce îl cheamă Rostogol?

Bunicul meu creștea purcei mici și îmi plăcea să mă joc cu ei prin curte. Îmi amintesc că le plăcea mult să‐i scarpini pe burtă, se puneau imediat cu copituțele în sus și te invitau să pui mâna pe ei. I‐am asociat dintotdeauna cu cățeii. Și numele Rostogol tot de la un cățel l‐am luat. Am cunoscut pe cineva din Deltă care avea un cățel mic, alb și cu părul mare, pe care‐l chema Rostogol.

Crezi că și animalele mai oropsite sau mai bătute de soarta precum porcii pot deveni eroi într‐o carte sau într‐un film?

Sigur că da, orice animal sau obiect poate deveni personaj. Dar pentru asta trebuie ca cititorul să se lase purtat de poveste și să creadă – în timp ce citește – că ce e scris acolo e posibil în universul cărții.

Care sunt calitățile și defectele lui Rostogol? Ce îl face un personaj?

Rostogol a fost foarte pasiv în primele două cărți. El nu a vorbit deloc. Abia acum, în Rostogol și vulcanii noroioși, a început să scrie poezii și să le recite. În primele două, totul se întâmplă pe lângă el, el este în centru, dar nu el e personajul principal. Așadar, începem să‐l descoperim (îl descoperim cu toții – întâi eu, apoi cititorii) abia acum. E un purcel muncitor și supus, care‐și dorește și el, ca toată lumea, să aibă prieteni și să fie iubit.

Care este animalul tău favorit din lumea reală?

Aș zice că delfinii sunt favoriții. Îmi plac mult viețuitoarele marine și mediul acvatic în general. Iar delfinii îmi plac atât de mult pentru că sunt inteligenți și se joacă.

Care este animalul tău imaginar favorit?

Când eram mică eram fascinată de Tragempinge, antilopa pe care o salvase Doctorul Aumădoare.

Cărțile tale reprezintă de fapt o fabulă modernă? Asta a fost intenția ta?

Nu, nicidecum. Intenția mea a fost să spun o poveste amuzantă cu animale. Dar pentru că modelele pentru aceste animale au fost de fapt oameni, cu toate necazurile și bucuriile lor, cu toate greutățile și recompensele vieții de azi, a ieșit fără să vreau ceva ce poate fi văzut la un moment dat și ca o fabulă modernă.

Tu scrii și pentru cititori adulți. Când te simți mai în largul tău – atunci când scrii pentru copii sau pentru adulți?

Când scriu pentru copii. Mă simt mai liberă și e mult mai amuzant și pentru mine, văd personajele în minte și râd alături de ele.

Ce părere au copiii cititori cu care te‐ai întâlnit despre Rostogol?

Mi‐au dat de înțeles că le place, deși mi‐au pus întrebări încuietoare despre vârsta lui Rostogol de la o carte la alta sau despre lucruri care nu aveau prea multă logică în poveste (cum ar fi dorința lui Socott de a‐l da vulpiței să‐l mănânce). Cel mai amuzant moment a fost într‐o întâlnire cu copiii la Iași, când un băiețel foarte mic, care știa pesemne că scriitorii n‐o duc prea bine, m‐a întrebat îngrijorat dacă am o viață grea. A trebuit să‐l liniștesc și să‐i spun că sunt bine, mulțumesc.

Interviu realizat de Adina Popescu. 

Interviul a fost publicat în numărul Ordinul Povestitorilor #7.

Interviu cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură”

Ne-am propus ca în luna octombrie să venim cu o listă de recomandări adecvate perioadei, puțin înfricoșătoare, povești reale, ficțiune sau inspirate din realitate, toate având o doză de mister care te va pune puțin pe gânduri. Spargem gheața cu o serie de Q & A cu Mariana Enriquez.

Bongani Kona: Multe din povestirile din Ce-am pierdut în foc au ceva neliniștitor, straniu și misterios, dar dincolo de asta se poate simți dragostea pentru actul povestirii. Cu ce fel de povești ai crescut în anii copilăriei tale în Buenos Aires?

Mariana Enríquez: Am crescut la periferia orașului Buenos Aires, ceea ce noi numim „Conurbano”, într-un orășel pe nume Lanús. E un cartier care n-are nimic în comun cu viața literară sau intelectuală: un pic dur, cu multe fabrici care în copilăria mea începuseră să se închidă, în esență un loc al clasei muncitoare, unul care pe deasupra mai e și urât. Mie-mi place, dar n-are nimic idilic sau ceva care să aducă a natură. Însă părinții mei erau cititori avizi și aveau o colecție imensă de cărți. Orice de la literatură argentiniană la literatură europeană, americană sau sud-americană, de la García Márquez la Capote și Poe. Îmi plăceau Baudelaire și surorile Brontë, am fost întotdeauna atrasă de poveștile sumbre. Nu existau restricții și puteam citi orice. Cred că era o modalitate de a-mi imagina că trăiam într-un loc mai frumos sau mai interesant. În plus, bunica mea era o povestitoare involuntară. Nu cred că-i plăcea să spună povești, dar asta făcea parte din cultura ei – era fiica unor imigranți italieni care veniseră din nordul Argentinei, o zonă rurală și plină de superstiții, foarte diferită de Buenos Aires.

Bongani Kona: În Casa Adelei, mama naratoarei îi interzice să urmărească filme de groază pentru că este „prea mică”. Mulți părinți au tendința să-și apere copiii de ororile lumii. Mă întreb dacă ăsta a fost și cazul tău. 1976–1983 a fost o perioadă grotesc de violentă în istoria Argentinei. Mii de oameni dispăreau sau erau torturați și uciși. În copilăria ta, cât de conștientă erai de ceea ce se întâmpla? Ți se ascundeau anumite povești?

Mariana Enríquez: Trebuie să ții cont de faptul că dictatura din Argentina a fost incredibil de violentă, dar într-un mod secret. Mii de oameni au fost torturați și uciși, într-adevăr, dar lucrurile astea au fost ascunse cu succes de populație. Mulți oameni spun și astăzi că nu erau la curent cu amploarea ororilor – și nu spun minciuni. Armata nu împușca oamenii pe stradă. Îi răpea și îi ducea în centre de detenție clandestine. Desigur, asta a stârnit multă frică, în mare parte frica de necunoscut, teama de a nu ști ce se întâmplă cu adevărat. Chiar și cei dispăruți: situația era fantasmagorică. Părinții mei erau la curent, dar vorbeau despre asta în șoaptă și, de fiecare dată când înțelegeam ceva, îmi atrăgeau atenția să nu spun nimic în afara casei. Iar „în afara casei” însemna la școală, la petrecerile onomastice sau oriunde în viața de zi cu zi. Așa că eram la curent, pentru că părinții mei erau la curent, dar nu existau semne clare de violență, nu pentru un copil, în orice caz. Doar uneori apăreau zvonuri despre câte un vecin care „plecase”, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sau despre militarii care supravegheau podul… Era un secret, un secret teribil. Când s-a sfârșit, a fost ca o explozie. Detaliile înfiorătoare erau peste tot, la televizor, în reviste, și, bineînțeles, în procesele generalilor unde victimele relatau ce li se întâmplase, iar cruzimea era explicită. Îmi amintesc cât de îngrozită eram citind despre toate aceste lucruri. Cred că au fost primele povești de groază pe care le-am citit. Părinții nu mi-au ascuns nimic, dimpotrivă. Voiau ca eu să știu. Pentru ei și pentru mulți alți argentinieni, amintirea celor întâmplate reprezenta o declarație politică.

Bongani Kona: În ciuda acestei istorii sumbre, ai spus că în Argentina există „un mare entuziasm pentru a scrie”. De unde crezi că vine acest entuziasm? Și când ai început să scrii? A fost ceva ce ai vrut să faci dintotdeauna?

Mariana Enríquez: O istorie sumbră e prielnică pentru literatură. Multe fantome, multe probleme. Ce mă miră, mai degrabă, e faptul că există entuziasm după atâtea crize economice. În timpul vieții mele am trăit cel puțin două de proporții și am 44 de ani. Dar, cumva, asta pare să fie un imbold. În ce mă privește, nu îmi doream neapărat să scriu atunci când am început. Am publicat un roman la vârsta de 21 de ani. O editură importantă căuta un roman scris de cineva tânăr, cu o tematică „tinerească”. Romanul se numește Bajar es lo peor și e un amestec de Bret Easton Ellis timpuriu și sensibilități gotice. Îl scrisesem pentru mine, fără speranța că aș putea să-l public, și am ajuns la editură întâmplător, printr-o serie de legături ciudate. Pe atunci studiam jurnalismul în La Plata, un oraș studențesc, și eram o tânără destul de impulsivă. După ce romanul a fost publicat și am mai scris încă unul, s-ar zice că mi-am dat seama că asta vreau să fac. Dar a durat ceva.

McSWEENEY’S: Cum procedezi când scrii povestiri despre crime? Începi cu un personaj sau cu o situație anume?

Mariana Enríquez: De obicei, nu scriu povești despre crime – însă scriu ficțiune întunecată, așa că povestirile mele implică uneori o crimă. Cea din Copilul jegos e inspirată parțial de un asasinat care a avut loc în urmă cu cinci ani, în provincia Corrientes. Băiatul mort se numea Ramoncito și trăia pe stradă. Crima n-a stârnit prea multe ecouri în presă – oricum, nu pe cât ar fi trebuit – din cauza implicațiilor politice și a detaliilor oribile care au ieșit la iveală. A fost ciudat – lăsa impresia unei crime care e ținută ascunsă. Există o carte de investigație pe tema asta, La misa del diablo (Liturghia diavolului), de Miguel Prenz, care nu s-a bucurat de succes la public, deși e foarte bună. De acolo am preluat informațiile de bază. Apoi am lăsat totul să se amplifice și să crească, așa cum fac cu toate povestirile mele. Am hotărât să nu fie o proză condusă de intrigă, ci am optat pentru o atmosferă stranie, aproape halucinatorie.

Întrebări preluate și traduse de pe johannesburgreviewofbooks.com (Bongani Kona), electricliterature.com (Adam Vitcavage), mcsweeneys.net, lithub.com (David Leo Rice).

Un text de Ema Cojocaru

Interviu cu ilustratorul cărții „Olguța și un bunic de milioane” – József Vass

Trebuie să fii tare norocos să dai chip unui personaj atât de îndrăgit de copii. Pe lângă povestea minunată, József Vass, ilustratorul cărților lui Alex Moldovan cu Olguța, a întregit universul celor două volume cu o față simpatică, roșcovană și apreciată de generații de copii, Ne-a povestit puțin despre felul în care a realizat ilustrațiile celor două volume, în interviul de mai jos. 

Cum ai descrie contribuția ta la crearea Olguței?

Mă simt bucuros și onorat că am putut să-i dau un chip Olguței, mai ales fiind un personaj cu un simț al umorului și al sarcasmului foarte bine dezvoltate. Cred că am contribuit prin ilustrațiile mele la crearea unui personaj în care mă regăsesc, la fel ca mulți copii, adolescenți și chiar și adulți (știu câțiva). Cititorii o consideră un personaj bine calculat care găsește o rezolvare la orice situație neplăcută, și toate acestea le gestionează cu un simț al umorului și cu un sarcasm foarte inteligent. 

Un lucru important pe care l-ai descoperit în procesul de creație al Olguței?

La crearea personajelor, inclusiv a Olguței, nu doar că am rezonat cu aventurile amuzante ale personajului, dar am încercat să-l cunosc puțin și pe creatorul personajului, pe Alex Moldovan. Încă de pe vremea când mă pregăteam să creez primele personaje din carte, am avut câteva întâlniri cu Alex în centrul Clujului, să-mi povestească cum și-o imaginează el pe Olguța și să aflu mai multe despre aceasta. Așadar un răspuns la întrebare ar fi că am încercat să-l descopăr, să-l cunosc puțin mai bine în acest proces chiar pe Alex. Și după aceea parcă totul a venit de la sine, liniile parcă se desenau singure pe hârtie și așa au prins viață personajele.

Ce ne poți povesti despre modul tău de lucru?

La toate ilustrațiile pe care le creez, procesul este cam același, nefiind excepție nici ilustrațiile pentru seria de cărți cu Olguța.

Nu doar că încerc să citesc foarte atent textul pe care-l primesc pentru a fi ilustrat, dar încerc să mă consult și cu scriitorul. Să văd care este viziunea lui, și încerc să țin cont și de ideile acestuia.

După ce am o idee cât mai concretă despre scena care va fi ilustrată, mă apuc de schițat pe o foaie sau caiet. După ce am o schiță cât de cât finală, o scanez și o import în programul de grafică, în care finalizez toate ilustrațiile mele digitale. 

În acel program redesenez schița, modific micile imperfecțiuni pe care nu le observasem pe hârtie, mai adaug unele elemente pentru a face ilustrația cât mai interesantă și interactivă și încerc să creez linile cât mai curate și estetice.

Interviu cu Ray Bradbury

Ray Bradbury, celebrul scriitor de SF, a murit în 2012 la vârsta de 91 de ani. Cea mai cunoscută carte a lui, Fahrenheit 451, scrisă în 1953, a avut mai multe adaptări cinematografice, cel mai recent film fiind produs de HBO în 2018. La fel de populară a fost și cartea de povestiri Cronici marțiene, în timp ce volumul autobiografic Vin de păpădie a fost printre preferatele de non-SF. În total, autorul a scris în jur de 60 de romane și sute de povestiri.

RAY BRADBURY | Exerciţiu de rememorare din perspectiva Pop culture
Copyright (c) 1982 Shutterstock

De-a lungul vieții a fost intervievat de câteva ori și a fost prezent la câteva conferințe unde a povestit despre cum a devenit scriitor, oferind sfaturi scriitorilor aspiranți. Iată câteva fragmente cu răspunsurile scriitorului din aceste interviuri și evenimente.

Cum ai devenit scriitor?

„Am urmat un curs de scriere creativă în 1939, dar nu m-a ajutat…Am început să merg la bibliotecă atunci când am absolvit liceul. Am mers de trei sau patru ori pe săptămână timp de zece ani și am absolvit la vârsta de 28 de ani. Am citit fiecare carte din bibliotecă. Pe parcurs, am scris zilnic, în fiecare săptămână, în fiecare lună, în fiecare an. Și, în zece ani, am devenit scriitor.”

Ce carte ai vrea să memorezi în cazul în care lectura ar fi interzisă ca în Fahrenheit 451?

„Aș memora o carte de povestiri scrisă de Edgar Allen Poe.”

Ți-ai dorit vreodată să fii jurnalist?

„Nu, pentru că jurnalismul este despre fapte, date concrete. Faptele nu sunt interesante pentru mine… Eu îmi iau zborul. Jurnalismul te ține la pământ.”

Ai scris despre explorarea spațiului. Ai călători pe lună cu un zbor comercial dacă ar fi posibil?

„Nu, nu aș face asta. Nu așa aș proceda. Aș călători doar cu astronauții.”

Ce te-a inspirat să scrii povestirea „Băiatul toboșar din Shiloh”? Este plasată în lumea reală a războiului civil, spre deosebire de restul povestirilor tale.

„Am citit notificarea unui actor al cărui bunic a fost băiatul toboșar din Shiloh. Această expresie m-a inspirat să scriu povestea. Am cercetat condițiile meteorologice din Shiloh de la bătălia respectivă pentru a contura un context cât mai realist al acțiunii.”

Ce citești acum? (A fost întrebat în 2010)

„Nu citesc nimic în afară de Shakespeare.”

Care e cel mai bun sfat pe care l-ai da scriitorilor aspiranți?

„Scrie doar despre ce iubești și iubește ce scrii… Învață-i pe oameni să zboare și să se iubească. Să-și lase mâinile libere și viața afară prin intermediul degetelor pe hârtie. Dacă pot să le transmit asta, atunci munca mea e completă.”

La momentul morții lui Ray Bradbury, erau vândute peste 8 milioane de copii din cărțile sale în întreaga lume, fiind traduse în peste 36 de limbi. Ultima lui povestire a fost publicată cu o săptămână înainte de moarte în revista The New Yorker.

Articol preluat și tradus de pe fullcyclepublications.com.

Interviu cu autorul și ilustratorul Tomi Ungerer

Tomi Ungerer s-a născut la Strasbourg, în 1931. În 1956 s-a mutat la New York, unde şi-a început cariera de scriitor. Este autorul a numeroase cărţi pentru copii şi câştigător al celor mai importante premii de specialitate, printre care: Medalia Hans Christian Andersen, Premiul Erich Kästner, Premiul European pentru Cultură. A scris în franceză, engleză și germană. 

Poveștile și ilustrațiile lui Ungerer sunt injectate cu porții copioase de absurd, cărțile sale debordează de creativitate, ireverență și umor, iar autorul nu se sfiește să aducă în discuție cuvinte din vocabular sau subiecte care, în mod tradițional, au fost considerate inabordabile în literatura pentru copii.

Numit uneori „băiatul rău al literaturii pentru copii”, Tomi Ungerer respectă inteligența copiilor și nu încearcă să îndulcească realitatea; de pildă, deși poveștile lui încorporează adeseori elemente de teamă, protagoniștii lui nu sunt niciodată speriați! Acesta este unul dintre motivele pentru care cărțile sale au devenit emblematice. Cărțile lui pentru copii includ povești care confruntă diferențele (Flix), rasismul (Making Friends) și războiul (Otto). Cărțile despre animale care trezesc aversiune, de pildă Crictor, o poveste despre un șarpe, și Rufus, o poveste despre un liliac, scot în evidență individualitatea și îi transmit micului cititor sentimentul că fiecare are ceva unic de oferit.

Ce m-a împins spre literatura pentru copii? Cred că dorința de a crea poveștile care mi-ar fi plăcut mie în copilărie. Copilul din mine, puteți să-i spuneți dezvoltare întârziată, a fost întotdeauna prezent, persistând de-a lungul carierei mele. Un element de inocență, care mi-a adus mirare și descoperire și a fost asemenea unui fir care a traversat tot ce am făcut, legând totul laolaltă.

În multe din primele mele cărți pentru copii am urmărit să reabilitez animale cu o reputație proastă, precum șerpii, liliecii, caracatițele, vulturii și șobolanii, sau personaje considerate respingătoare în mod stereotip, precum căpcăunii, tâlharii sau copiii străzii. Cred că este esențial să le arăți copiilor că, indiferent care sunt defectele fiecăruia, există întotdeauna o cale de a supraviețui și de a ieși învingător, fiind diferit și valorificând cât mai bine ceea ce are fiecare de oferit. Vreau să le arăt copiilor că fiecare ființă este diferită și în egală măsură unică.

Un element important este faptul că protagoniștii cărților mele sunt întotdeauna neînfricați. Mama m-a crescut în felul acesta. Nimic nu o putea enerva și umorul câștiga întotdeauna. De pildă, înaintea unei confruntări cu Gestapoul, a spus chicotind și făcând cu ochiul: „Ai să vezi, sunt cu toții niște cretini!”

Probabil că succesul cărților mele, traduse acum în peste 30 de limbi, se datorează faptului că, la vremea respectivă, au încălcat toate regulile literaturii pentru copii, populată de ursuleți drăgălași într-o lume ireală, unde toată lumea este de treabă, fericită și stupidă. Cărțile mele de mai târziu au țintit spre subiecte precise: Making Friends, povestea unui băiat de culoare într-un cartier de albi, vorbește despre integrare, Otto, povestea unui ursuleț de pluș care-i aparține unui băiețel evreu arestat de Gestapo împreună cu părinții, este despre război și prietenie, Flix, o poveste despre pisici și căței care învață să trăiască pașnic laolaltă, este despre toleranță. (Tomi Ungerer)

Un articol de Ema Cojocaru.

Sursa foto: tomiungerer.com

Mary Roach – Privind viața în gol

Scriitoarea atipică de știință, Mary Roach, vorbește despre una dintre cărțile sale, care abordează curiozitățile corpului uman și lumea bizară a descoperirilor științifice.

Pot să am jobul tău, te rog?

Sigur, dar e posibil să te confrunți cu: îndoială de sine, anxietate, e-mailuri fără răspuns către cercetători, probleme de acces în diverse locuri, recenzii urâte. O să le înfig într-un cui mare și strălucitor. Pentru restul taskurilor va trebui să ajungem la o înțelegere. Îmi plac destul de mult.  

OK, serios acum: ce ai lua la tine într-o călătorie pe Marte?

Balsam suplimentar pentru buze, pentru că lucrurile plutesc întotdeauna și se pierd pe nave spațiale (și pentru că sunt dependentă de balsamul de buze). O sticlă de sos picant. Un e-book reader. Dopuri pentru urechi. Răbdare.

Ce ți-ar lipsi cel mai mult în timpul unei misiuni spațiale prelungite?

Soțul meu Ed, fiicele mele vitrege, prietenii mei, casa noastră, Hallmark. Mâncare: tacos de la food truckul meu favorit Fruitvale, supa pho vietnameză, mazărea proaspătă care are gustul Pământului. Confidențialitatea, sexul. Mirosuri: iasomie și caprifoi în floare, carnea la grătar, asfaltul după ploaie. Sunete: valul, tunetul, vântul din copaci, păsările. Monotonia reconfortantă a lumii cunoscute.

Ce te-a surprins cel mai mult la explorarea spațiului și la cercetarea zero-G?

După ce am petrecut 10 minute glorioase în imponderabilitate, am fost foarte surprinsă să aflu că astronauții obosesc de multe ori. Se plâng că nu poți așeza nimic la locul lui fără să plutească, că până și mâinile lor plutesc și îi împiedică să facă orice. Pentru mine a fost cea mai încântătoare experiență pe care am avut-o vreodată. Pe ei îi deranjează! În mod similar, m-a surprins să aflu că una dintre cele mai mari probleme ale vieții în spațiu, pe termen lung, este plictiseala. Unul dintre astronauții Apollo a spus că „ar fi trebuit să aduc câteva Integrame”.

Am fost, de asemenea, surprinsă să aflu despre camera de odihnă de la UT Galveston – unde NASA plătește oamenii să stea în pat 24/7 (pentru a simula gravitația zero și a studia efectele ei asupra corpului). Când nu-ți folosești oasele și mușchii, corpul începe să le demonteze. Dacă sunt inactive timp de doi ani, cât ține o misiune pe Marte, vei obține genul de atrofie musculară și osoasă cu care se confruntă un tetraplegic.

Viața secretă a cadavrelor

Având în vedere că analizezi intens corpul uman, te-ai confruntat vreodată cu o stare de greață în timpul cercetării pentru o carte?

Sunt autor și observator, așa că simțul curiozității îl depășește pe cel de dezgust. Pot să urmăresc orice. Dar dacă-mi dai bisturiul sau forcepsul, atunci încep să mă pierd. Noaptea trecută soțul meu m-a rugat să-i rad părul de pe spate și mi-a fost foarte dificil. David Sedaris a definit odată iubirea drept abilitatea de a face față unei pustule apărute pe fesele iubitului său Hugh și trebuie să spun că sunt de acord cu această definiție.

Îmi imaginez că lucrările tale atrag o mulțime interesantă de oameni – există vreo poveste despre fani pe care ai vrea să o împărtășești?

Cărțile mele îi atrag pe cei mai minunați, destepți, amuzanți, ciudați oameni. Cititorii mei sunt toți oamenii pe care ai vrea să-i întâlnești la o petrecere. Îi iubesc. Rareori se întâmplă să mă contacteze cineva deranjant. Deși am primit odată un e-mail din Franța de la un bărbat care m-a întrebat care e  cel mai eficient mod de a scăpa de un cadavru. I-am scris înapoi: „Pierre, ai omorât pe cineva?” Nu a mai răspuns.

Text adaptat și preluat de pe bookpage.com

Cartea Viața secretă a cadavrelor face parte din lista titlurilor disponibile în abonamentul Pauza de Citit din luna octombrie. Le poți vedea pe toate aici.

Alex Moldovan – despre cărțile fără învățăminte și preferințele copiilor în materie de lectură

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuieşte şi acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz şi e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi şi a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie şi şi-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa şi un bunic de milioaneBăiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

1. Până acum ai scris doar pentru copii mai mari. Cum ți-a venit ideea să scrii o carte ilustrată pentru copiii ceva mai mici?

Ideea de la care am pornit a fost să scriu o carte din perspectiva copiilor. O carte care să le țină partea, dacă vrei, pentru că o bună parte a cărților pentru cei mici sunt făcute pentru a valida mai degrabă așteptările părinților/educatorilor. Teritoriul cărților pentru copii s-a transformat treptat într-o industrie, unde cea care a avut de suferit cel mai mult a fost literatura însăși. Părinții de astăzi caută cărți sigure, pline de „învățăminte” și moralizatoare, care să nu dea bătăi de cap. Sigur, orice carte valoroasă are și o latură educativă, dar aceasta nu trebuie vârâtă pe gâtul nimănui, ci strecurată subtil, la un nivel mai adânc. Am răsfoit de curând o carte în care învățămintele pe care copiii trebuiau să le deprindă în urma lecturii erau scrise cu caractere îngroșate! O asemenea practică mi se pare de-a dreptul jignitoare față de sensibilitatea și inteligența cititorilor, care chiar n-au nevoie să fie priviți de sus. Vă asigur că dacă aș fi dat peste o asemenea carte în primii mei ani de cititor avid, aș fi aruncat-o enervat cât colo.

Am crescut, pe de altă parte, citind literatură „periculoasă”. Creangă, Andersen, Grimm, Twain, Dickens sau seria „O mie și una de nopți”, care printr-o fericită bizarerie, a trecut, la noi cel puțin, drept literatură pentru copii și pe care au devorat-o generații întregi de puști și puștoaice. Cărți care dau acum palpitații părinților de pe grupurile destinate cărților pentru copii de pe Facebook, cei care caută să epureze literatura de orice urmă de violență. Toate cărțile autorilor de mai sus mi-au deschis orizonturi de care nu m-aș fi putut bucura altfel. Terry Pratchett scrie undeva că există un loc anume în iad pentru cei care cred că copiilor ar trebui să li se dea doar cărți care sunt potrivite pentru ei. Sunt puține lucruri cu care sunt mai de acord.

2. Cum ți-ai ales subiectul? Crezi că „piața de subiecte” este mai ofertantă pentru copiii mai mici sau pentru cei mai mari?

Sincer, nu cred în subiect și n-am crezut niciodată. Mi se pare una dintre cele mai rezistente prejudecăți, fie că vorbim de literatura pentru copii sau de cea pentru adulți. Mi-e absolut indiferent „despre ce” e o carte și acesta nu e un criteriu după care mă orientez nici când scriu, nici când citesc. După cum spunea cineva, există doar două tipuri de cărți: cărți bune și cărți proaste. Restul sunt detalii. Așa că nu mi-am căutat în mod special subiectul. Când am început Olguța, lucrul care m-a interesat a fost să scriu un roman de aventuri cu copii din zilele noastre, un roman cum mi-ar fi plăcut mie să citesc când eram de vârsta publicului meu. Iar în cazul „Băiețelului”, am reciclat o povestire care era destinată inițial să apară pe blogul meu, Bicicleta galbenă.

3. Cum ai ales ilustratorul? Ce anume din stilul acestuia te-a atras astfel încă să spui: „da, se potrivește perfect cu ce am vrut eu să spun în cartea mea”?

Nu am ales eu ilustratorul, ci editura, așa că n-am avut un rol activ în ilustrarea volumului. Mai mult, n-am discutat absolut deloc cu Irina Georgescu în lunile în care a lucrat la carte, mulțumindu-mă s-o urmăresc pe Instagram – cu inima la gură, ca un stalker adevărat – în așteptarea update-urilor pe care le mai posta acolo. Dar un lucru mi se pare sigur, și anume că a urcat destul de sus ștacheta în zona cărților ilustrate de la noi, pentru că și-a propus foarte mult. Ilustrațiile ei au calitatea rară de a nu înfățișa pur și simplu momente din text, ci de a încerca să creeze o poveste paralelă. Sunt pline de comori ascunse, de indicii atent strecurate care cer cel puțin câteva lecturi atente pentru a se lăsa descoperite. Și cred că merită.

4. Ce-ți place mai mult să scrii? Romane sau cărți ilustrate?

Asta-i un fel de „Pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata?” Până să scriu Olguța eram atras de genul scurt și foarte scurt, așa că aș fi răspuns fără ezitare că prefer concizia, ceea ce se leagă de faptul că locul unde am început să scriu mai serios a fost blogul, unde obișnuiam să public aproape zilnic texte care aveau cel mult câteva propoziții. Apoi textele au crescut în lungime și m-am trezit că vreau să scriu ceva mai consistent.

Romanul și cartea ilustrată sunt lucruri foarte diferite. Dacă un roman îți ia, hai să zicem, cel puțin un an de lucru intens, poți scrie o carte ilustrată în 10 minute. Dar aceasta are în spate – dacă e făcută cum trebuie – ani întregi de acumulări, de reflecție, de concentrare, care se concretizează într-un obiect modest ca dimensiuni. Sunt mirat că multă lume e convinsă că e mult mai ușor să scrii o carte ilustrată decât un roman. Poate și mai mulți au impresia că aceasta funcționează sub semnul efemerului: o citești o dată și apoi treci la alta, ceea ce e total greșit. Tocmai dimensiunea redusă și concentrarea fac ca ea să se preteze la multe, poate la zeci de recitiri.

5. Crezi că este mai greu să scrii pentru cei mici sau mai ușor?

E mai ușor să croiești haine pentru cei mici sau pentru cei mari? E mai ușor să gătești pentru copii sau pentru adulți? Cred că e exact atât de greu sau de ușor pe cât vrei tu să fie.

Circulă o teorie potrivit căreia pe copii nu poți să-i păcălești, pentru că ei, fiind isteți, buni și frumoși de la natură, ar simți imediat înșelătoria. N-am crezut niciodată asta. Și am fost și eu copil, așa că știu ce vorbesc. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi greu să găsim o justificare pentru tonele de maculatură care sunt consumate pe nemestecate de către copii. Și tocmai pentru că sunt vulnerabili, fiind în formare, mi se pare vital să nu-i înșeli pe cei mici oferindu-le maculatură.

Una peste alta, cred că literatura bună pentru copii e distractivă. Că literatura bună pentru copii e palpitantă. Dificilă. Ireverențioasă. Că te face să râzi, să plângi – și să suferi. Dar că la sfârșit te salvează. Nu mă întrebați cum, dar așa se întâmplă. Și ăsta mi se pare nici mai mult, nici mai puțin decât un miracol.

Un articol de Laura Frunză

David Wiesner și realitatea alternativă în cărțile pentru copii

Sursa foto: wfyi.org

Premiat de trei ori cu Medalia Caldecott, David Wiesner și-a găsit surse de inspirație în marile opere ale artiștilor celebri și s-a îndreptat spre povești cu cât mai puține cuvinte, realizate într-un mod natural. Absolvent al facultății de arte, Wiesner a mărturisit că a fost dintotdeauna atras de poveștile care nu implică prea multe replici între personaje. Prima oară am întâlnit o secvență fără cuvinte în benzile desenate ale lui Jim Steranko, și ori de câte ori aveam ocazia, am încercat să introduc această direcție în proiectele mele din facultate.

Când am finalizat studiile, nu am fost convins de lumea benzilor desenate și nu mă reprezenta rolul de autor de supereroi, iar benzile desenate nu erau deloc similare celor din prezent. În timpul facultății, David Macaulay m-a introdus în lumea cărților ilustrate pentru copii și așa mi-am dat seama că acesta este drumul pe care vreau să îl urmez.

Ideea de realități alternative este una dintre temele pe care am ales să le introduc în lucrările mele. Am întâlnit pentru prima oară acest concept într-un desen animat, Droopy Dog, și mult timp am crezut că face parte din celebrul Bugs Bunny – unde personajul aleargă mult și reușește să evadeze din desen. Mi-a plăcut să știu că există o lume aparent goală în afara desenului animat.

M-am tot gândit cum aș putea să dau o formă acestui concept și cum l-aș putea integra într-o carte. Vizualizam foarte bine scenele și cum se vor desfășura din punct de vedere al ilustrațiilor, însă aveam nevoie de o poveste. Am început prin a scrie povestea, însă nu eram mulțumit de niciun rezultat, așa că m-am gândit să adaptez o poveste pe care o știe absolut toată lumea.

Porcii au fost o imagine recurentă în ilustrațiile mele încă din perioada liceului și pur si simplu ador să-i desenez. Au fost personaje secundare în câteva dintre lucrările mele și m-am gândit că s-ar potrivi perfect într-un rol principal. Să nu mai spun că în fiecare lectură a poveștii clasice, doi dintre purcei erau mancați, astfel evadarea din poveste reprezintă chiar un motiv bine întemeiat.

Ai nevoie de personaje care au un motiv să evadeze din poveste și mai presus de asta, ai nevoie de o poveste pe care copiii să-și dorească să o asculte. Cartea trebuie să fie accesibilă celor mici și aici nu mă refer la coborârea standardelor – copiii sunt foarte pretențioși din punct de vedere vizual.

Sursa articolului: tcj.com

Autor: Alex Dueben

Matei Vișniec: Despre copiii noştri şi hoţii de timp

„Am scris Extraterestrul care voia ca amintire o pijama pornind de la această întrebare, dar şi de la tragedia umană trăită în ultimele două decenii de România.  În jur de patru milioane de români s-au dus să lucreze în străinătate şi deseori copiii lor au fost încredinţaţi bunicilor, altor rude apropiate, ba chiar vecinilor… Nu vom putea evalua niciodată, cu nici un instrument psihologic sau sociologic, frustrarea resimţită de aceşti copii care au crescut fără prezenţa mamei şi a tatălui, fără acest timp unic, bogat în sentimente şi încredere în viaţă, pe care numai un părinte îl poate dărui copilului.

Dar societatea de consum şi ultracompetitivă a zilelor noastre îi face şi pe mulţi părinţi care îşi au copiii alături să uite că aceştia nu au nevoie nici de tone de jucării şi nici de zeci de ecrane pentru a fi fericiţi. O bărcuţă de hîrtie, o oră petrecută împreună, o plimbare în natură, puţină imaginaţie şi multă dragoste marchează infinit mai mult sufletul copilului decît un întreg magazin de jucării electronice oferit în dar. Din păcate în lumea globalizată se multiplică hoţii de timp. Imperiul industriei de divertisment are o singură obsesie: cum să fure cît mai repede timpul copiilor noştri, în cantitate cît mai mare, şi dacă se poate chiar de la vîrsta de şase luni sau un an.

Tehnologia are două feţe, ca la teatru: una rîde şi una plînge. Prima este încrezătoare în viitor şi ne spune că invenţiile de azi, Internetul şi telefonul mobil, ne vor ajuta să fim mai inteligenţi, mai eficienţi, mai prosperi. A doua observă însă că există şi o spălare pe creier operată prin zecile de invenţii de care nu avem numaidecît nevoie, că uneori copiii noştri devin de la vîrste fragede dependenţi de ecrane şi de căşti, că mult prea des instrumentele destinate să ne ajute în comunicare ne însingurează de fapt tot mai mult.

Această piesă s-a născut şi dintr-o anumită durere resimţită de mine tot umblînd prin satele Bucovinei. Am văzut atîtea case pustii, unele dintre ele foarte frumoase dar nelocuite… Toate aceste case care plîng îşi aşteaptă familiile. Construite şi pentru nişte copii care nu mai apucă să copilărească în ele, toate aceste case mi-au cerut, pe limba lor tăcută, ajutorul… Sigur, nimeni nu-i poate convinge pe români să revină în masă în ţara părăsită de ei în general de nevoie… Eu însumi fac parte dintre cei care, la un moment dat, “au plecat”. Şi totuşi, totuşi, simt că aproape toţi românii “plecaţi” sunt preocupaţi, sunt frămîntaţi de gîndul întoarcerii. Poate că şi din acest motiv şi-au construit case în România, ca să-i aştepte cineva acolo, ca să nu uite total de rădăcinile lor.

Casele în aşteptare sunt un subiect tragic al timpurilor noastre şi am încercat să-l captez în piesa mea. Cu atît mai mult cu cît, înaintînd în vîrstă, descopăr treptat că şi pentru mine (ca şi pentru alţi români) gîndul întoarcerii începe să dea sens plecării.

Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama nu este însă o piesă tristă… Spectatorii vor găsi în ea, alături de multe întrebări, şi multe momente comice şi muzicale. Mi-am dorit ca acest text să ofere două etaje: unul pentru copii şi altul pentru părinţi. Adulţii şi copiii, venind împreună la spectacolul trupei din Suceava, vor trăi, cred, emoţii diferite, vor avea percepţii diferite. Nu întîmplător mi-am subintitulat piesa “Poveşti de adormit copiii şi de trezit, uşor, părinţii”.

Ar mai trebui poate să mai vorbesc despre extraterestru, despre ce caută el în piesa mea. Dar prefer să-i las pe spectatorii mari şi mici să dialogheze direct cu el. Personajele inventate de un dramaturg sunt cei mai buni purtători de cuvînt ai inimii sale.”