Interviu cu Madeline Miller

Foto: Kayana Szymczak pentru The Boston Globe

Contează cu adevărat mitologia greacă în era tehnologiei de ultimă oră și a contextului politic tensionat?

Poate fi un clișeu să numești o poveste nemuritoare. Dar mitologia greacă – Iliada fiind cel mai important poem epic  – este exact motivul pentru care a apărut acest clișeu. Îl voi cita pe Ben Jonson, aceste mituri nu sunt „efemere, ci pentru totdeauna”. Nebunia, pasiunea, mândria și generozitatea sunt trăsături umane care nu s-au schimbat în ultimii trei mii de ani și rămân relevante indiferent de perioada istorică. Și mai ales în acest moment istoric tensionat, cred că oamenii studiază trecutul pentru a înțelege mai bine evenimentele din prezent. Poveștile din Grecia Antică se bucură de generații întregi de cititori – ele au în continuare ceva de spus despre noi înșine. În fiecare zi, citim știri cu tragedii demne de Iliada: de la lideri obsedați de propria persoană și manipulatori precum Agamemnon, respectiv Odiseu, la pierderea vieților omenești în războaie fără sens. Totul este imortalizat de Homer: trecutul, prezentul și viitorul, inspirația și condamnarea noastră.

Aș mai adăuga un aspect important: în sfârșit cultura este pregătită pentru genul de poveste de dragoste pură. Nu am intenționat de la început să relatez o poveste de dragoste gay, dar am fost profund mișcată de relația acestor două personaje — al căror respect unul față de celălalt, în ciuda ororilor din jurul lor, modelează o relație la care putem aspira cu toții.

Cât de mult din povestea lui Ahile descrisă în CÂNTUL LUI AHILE se bazează pe clasici și cât de mult ți-ai folosit imaginația pentru a scrie povestea? Și ne-ai putea explica cum te-ai documentat pentru carte?

Într-un fel, simt că m-am documentat pentru această carte toată viața mea. Am iubit mitologia greacă încă de când eram copil și am studiat latină și greaca veche atât în liceu, cât și la universitate. Profesorii mei mi-au oferit o educație corespunzătoare în istoria și literatura antică și toți anii de studii au contribuit la apariția cărții – deși la vremea respectivă nu aveam idee că îmi voi folosi educația pentru a scrie ficțiune.

Odată ce am început să scriu romanul, mi-am dat seama că trebuie să știu mai multe: Cum arătau exact pânzele navelor antice? Ce fel de floră și faună menționează Homer? Studiile mele au ajutat și acolo; Aveam o mulțime de răspunsuri în biblioteca mea sau știam unde să merg pentru a găsi informațiile de care aveam nevoie. De asemenea, a fost extrem de util faptul că am petrecut mult timp în Grecia și Turcia.

A fost foarte important pentru mine să urmăresc firul narativ prezentat de Homer. Inspirația principală a cărții este momentul teribil din Iliada când Ahile aude despre moartea lui Patrocle. Reacția lui este șocantă prin intensitatea sa. Marele războinic semizeu – care sfidează regulile și condamnă o întreagă armată la moarte – vine complet distrus de durere și furie. Am vrut să înțeleg care era cu adevărat relația lui Ahile cu Patrocle. Deși Homer ne povestește ce fac personajele sale, nu ne spune prea multe despre motivul acțiunilor sale. Cine a fost Ahile? Și de ce l-a iubit atât de mult pe Patrocle? Scrierea romanului a fost modul meu de a răspunde la această întrebare.

Cele mai mari schimbări ale poveștii clasice au fost legate de viața lui Ahile înainte de a veni în Troia, momente pe care Iliada nu le acoperă. Există multe, multe relatări ale acestora, așa că o parte din munca mea a constat în a selecta ce informații sunt relevante pentru roman.

Mulți oameni nu știu atât de multe despre Patrocle și relația lui cu Ahile. Cum ți-a venit ideea că prietenia lor s-a transformat într-o relație amoroasă?

Am furat ideea de la Platon! Teoria conform căreia Patrocle și Ahile ar fi fost de fapt iubiți este veche. Mulți autori greco-romani au descris relația ca fiind una romantică – era o interpretare comună și acceptată în lumea antică. Avem chiar și un fragment dintr-o tragedie pierdută a lui Eschil, unde Ahile vorbește despre cum se săruta frecvent cu Patrocle.

Relația lor este destul de evidentă și în Iliada, deși Homer nu îi prezintă adevărata intensitate. Pentru mine, cea mai convingătoare dovadă, în afară de profunzimea durerii lui Ahile, este felul în care reacționează după moartea iubitului său: Ahile refuză să ardă trupul lui Patrocle, insistând în schimb să păstreze cadavrul în cortul său, unde îl îmbrățișează și plânge constant— în ciuda reacţiilor îngrozite ale celor din jur. Acel sentiment de devastare fizică mi-a vorbit despre o intimitate profundă și totală între cei doi bărbați.

Ce părere ai despre „călcâiul lui Ahile”? De unde provine această legendă? Crezi că este adevărată?

Cel mai faimos mit legat de  Ahile – călcâiul său vulnerabil – este de fapt o poveste foarte recentă. Cea mai veche relatare despre mit este a unui autor roman, la aproape un mileniu după ce au fost compuse pentru prima dată Iliada și Odiseea. În timpul acelor mii de ani, au apărut o serie de alte povești pentru a explica invincibilitatea lui Ahile, dar Iliada și Odiseea conțin cea mai simplă teorie: el nu era cu adevărat invincibil, ci doar extraordinar de talentat în luptă. Din moment ce Iliada și Odiseea au fost inspirația mea principală, iar interpretarea lor părea mai realistă, aceasta a fost versiunea pe care am ales să o urmez.

Există o serie de mituri amuzante despre călcâiul lui Ahile, apărute după ce povestea a devenit populară. Cel mai faimos este că, încercând să-l facă nemuritor, mama lui, zeița Thetis, l-a scufundat în râul Styx. L-a ținut de călâi,  care a devenit astfel singura parte vulnerabilă a eroului. De fiecare dată când le-am spus această poveste elevilor mei, au izbucnit în hohote de râs. Așa că s-ar putea să mă fi influențat și ei în a nu reda acest mit neverosimil.

Dacă cineva ar dori să viziteze acum Grecia și împrejurimile sale pentru a călca pe urmele lui Ahile și Patrocle și a retrăi războiul troian, ce orașe moderne ar trebui să viziteze și ce ar putea descoperi acolo?

Călătoria începe din nordul Greciei, în regiunea Tesaliei. Nu se știe exact unde ar fi putut fi palatul lui Peleu (dacă a existat cu adevărat), dar cu siguranță Muntele Pelion este încă acolo. Este un loc minunat pentru a face drumeții și există chiar și un tren care circulă în weekend. În apropiere, principalul oraș-port Volos este un loc minunat de vizitat și, având în vedere locația sa excelentă, ar fi putut foarte bine să fie o bună așezare în antichitate.

Urmează insula Skyros, unde zeița Thetis l-a ascuns pe Ahile,fiul său, în timpul războiului, îmbrăcându-l în femeie. Skyros se află în mijlocul Mării Egee și este cel mai sudic punct al Arhipeleagului insulelor Sporade. Este o zonă destul de stâncoasă, mai ales în regiunea sa de sud, plină de peisaje și plaje uimitoare, cu monumente minunate bizantine și venețiene. Dacă vrei să trăiești experiența completă a lui Ahile, încearcă cross-dressing.

După aceea, mergi spre Aulis (Avlida), în Beotia, la nord de Atena. Aici s-a adunat flota grecilor înainte de a pleca spre Troia. Este un oraș destul de mic, dar există plaje, pe care poți să le vizitezi și să te prefaci că îl aștepți pe tânărul Ahile să apară în sfârșit pentru a nimici Troia.

Deși Ahile și Patrocle nu au ajuns acolo, este un moment bun pentru a face un scurt ocol către palatul lui Agamemnon din Micene, în nordul Peloponezului. Este una dintre puținele ruine din epoca homerică pe care le mai avem, în afară de Troia. Poți vedea atât celebra intrare în oraș, cât și mormintele circulare în care au fost găsite „Masca lui Agamemnon” și „Cupa lui Nestor”. În timp ce vizitezi situl, imaginează-ți că ești mândrul fiu al lui Atreus și îți agresezi subalternii. Dar nu merge prea departe: Agamemnon a fost ucis de soția sa care nu l-a mai putut suporta.

Acum, înapoi la Aulis! După ce s-au alăturat flotei, Ahile și Patrocle ar fi mers spre Troia, făcând mai multe opriri. Deoarece nu se știe unde s-au oprit, cred că acest lucru îți dă dreptul de a vizita orice insulă care te atrage. Dacă mergi pe traseul sudic, poți trece pe lângă Lesbos, unde a trăit și a scris celebra poetă Safo (pe care Platon a numit-o a zecea muză). Mai la nord se află celebra insulă Lemnos, sălașul șarpelui veninos care l-a schilodit pe eroul Philoctetes. Ai grijă pe unde calci!

Ți-aș recomanda să alegi traseul cel mai nordic, care te plimbă prin incredibilul oraș Istanbul. Am avut norocul să vizitez Istanbul în primăvara trecută și este uluitor. Oriunde te uiți, există o bucată de istorie neprețuită, de la hitiți la otomani, ca să nu mai vorbim de numeroasele sale atracții moderne.

Ultima oprire: Troia, la sud-vest de strâmtoarea Dardanele, sub Muntele Ida. Orașul Canakkale este un loc grozav din apropiere, unde poți vedea calul troian folosit în filmul Troy din 2004. Se zvonește că Brad Pitt a aranjat donația!

O scurtă călătorie cu autobuzul spre sud te duce la vechiul sit arheologic. Te afli în mijlocul a cinci mii de ani de istorie și privești terenul de luptă al grecilor și troienilor. Deși nu au mai rămas decât pietre, sentimentul pe care ți-l oferă locul este inconfundabil. Asigură-te că îți iei o jachetă: vântul este puternic. Găsește cel mai înalt punct – tot ce a mai rămas din celebrele turnuri ale orașului antic – și amintește-ți de primul vers din Iliada:

Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianu!

Ce speri că vor învăța cititorii din cartea ta? Și ce le spui oamenilor care consideră mitologia greacă dificilă și neinteresantă? Copiii de la școală ar trebui să-și poată alege propriile lecturi (de exemplu, romanele cu vampiri) și să nu-și facă griji pentru lecturile clasice?

Pentru cei care au încercat să citească o epopee antică — Iliada, să zicem, sau Eneida — și au considerat-o plictisitoare, iată răspunsul meu: înțeleg.

În calitate de profesor, am avut mulți elevi care au venit la mine la începutul anului școlar și au recunoscut că au citit Eneida peste vară și nu le-a plăcut. Nu mă îngrijorează acest lucru: poemele presupun o cultură generală bogată — cine sunt zeii și care este povestea lor. Ele presupun, de asemenea, că publicul înțelege convențiile epice, cum ar fi enumerarea tuturor generalilor și a navelor lor sau folosirea frecventă a repetiției. Dacă nu ai aceste cunoștințe, cartea te poate băga în ceață. Dar, dacă începi să o citești cu un ajutor de nădejde – o introducere bună, o scurtă recapitulare a miturilor grecești, un prieten căruia îi place mitologia greacă – atunci lectura prinde viață în mâinile tale. Fiecare elev reticent și-a schimbat părerea până la finalul anului școlar, declarându-se mare fan Eneida.

Vestea bună este că, dacă cineva nu apreciază o lectură clasică la școală, s-ar putea să se întoarcă la ea mai târziu și să realizeze că de fapt îi place. Am citit Sula de Toni Morrison în clasa a zecea și nu am înțeles mai nimic din acea carte. Apoi am recitit-o câțiva ani mai târziu și mi-a plăcut la nebunie. Deci niciodată nu este prea târziu.

Cât despre ceea ce aș spera ca cititorii să învețe: cu siguranță mi-ar plăcea să aud că romanul a generat un anumit interes pentru mitologia greacă, mai ales pentru Iliada. Mai sper de asemenea că ar putea ajuta la combaterea homofobiei, mult prea des întâlnită în societatea noastră.

Scriind acest roman, m-am gândit mult la responsabilitate. Patrocle nu este o persoană ieșită din comun, așa cum este Ahile. Este un om „obișnuit”. Însă are mai multă putere decât crede, iar momentele în care îi ajută pe ceilalți îl definesc. Cei mai mulți dintre noi nu suntem Ahile, dar putem fi totuși Patrocle. Ce înseamnă să încerci să fii o persoană bună într-o lume atât de violentă?

Interviu tradus de pe site-ul http://madelinemiller.com/q-a-the-song-of-achilles/ 

Kate DiCamillo: Lumea este plină de minuni

Foto: Catherine Smith Photography

Kate DiCamillo scrie cu umor și optimism despre necazurile și bucuriile copilăriei. Ea surprinde aceste sentimente atât în povestea unui șoricel care trebuie să salveze o prințesă, cât și în cea a unei veverițe magice care se împrietenește cu un copil, salvând astfel ziua.

DiCamillo a câștigat de două ori Medalia Newbery: în 2004 pentru Povestea lui Despereaux și în 2014 pentru Flora și Ulise: Aventurile iluminate și a câștigat Newbery Honor pentru Because of Winn­Dixie. În interviu, autoarea vorbește despre scris și despre medalii.

Cum v-a schimbat sau influențat modul de a scrie faptul că ați câștigat Medalia Newbery de două ori? Ce nu s-a schimbat?

Țin medaliile (pluralul încă mă uimește) într-un sertar din birou. Nu mă uit la ele. Încerc să nu mă gândesc la ele, dar știu că sunt acolo. Simt că treaba mea este să ies din zona de confort și să spun o poveste – nu să mă gândesc dacă e bună sau dacă oamenilor le va plăcea.

Din când în când, totuși, voi deschide acel sertar, voi pune mâna pe acele medalii și mă voi gândi: “S-a întâmplat. Ce miracol. Ce cadou.” Apoi voi închide sertarul și mă voi întoarce la lucru.

Ce beneficii de care cititorii nu sunt conștienți v-au adus medaliile? Ce sperați să învețe tinerii din cărțile dumneavoastră?

Cred că Newbery este un premiu literar atât de important. Practic îți garantează că romanul va rămâne tipărit. Îmi amintesc că eram copil în bibliotecă, mă uitam la raftul cu cărți paperback Yearling Newbery și mă interesau cărțile premiate. Cred că un copil ar putea alege o carte pe care am scris-o pentru că este premiată și va citi astfel despre un șoarece sau o veveriță și se va simți mai puțin singur.

Scrieți despre momentele de curaj, uneori terifiante, ale copilăriei. Cum creați personajele și universul acestora?

O poveste, pentru mine, începe de obicei cu o imagine, un nume sau un personaj. Apoi urmez acele indicii către universul mai complex al poveștii. Copilul de opt ani din mine este mereu prezent și mă ajută să văd acel univers, să mi-l imaginez și să trăiesc acolo — să sper și să o descopăr.

Sunteți panster (persoană care scrie instinctiv, fără un plan concret) sau vă place să planificați totul dinainte?

Oh, sunt panster până la capăt! Nu am folosit niciodată un plan. Scriu notițe la întâmplare în jurnal și într-un caiet pe care îl am mereu cu mine – lucruri care îmi vin în minte dintr-odată. Dar a scrie o carte este ca și cum ai merge pe un hol lung și întunecat. E o luminiță la capătul holului sub uşă, iar eu mă îndrept spre ea încet, încet, întotdeauna cu speranță.

Ce carte v-a plăcut cel mai mult să scrieți? Care v-a emoționat cel mai mult?

Îmi amintesc că un copil m-a întrebat odată: “Plâng când citesc cartea. Plângi când scrii cartea?” Și am spus: „Da. Întotdeauna”. Deci îmi este imposibil să spun care carte m-a emoționat cel mai mult pentru că toate m-au emoționat în moduri diferite. Le simt pe toate.

Îmi e greu să răspund ce carte mi-a plăcut cel mai mult să scriu. Poate Because of Winn­Dixie. A fost prima carte. Nu știam ce fac. Tot ce știam în fiecare dimineață când scriam era că lucrurile mergeau încotro voiam. Eram atât de fericită.

Ce sfaturi ai pentru scriitori sau pentru oamenii care lucrează în industrii creative sau încearcă să ducă un stil de viață boem à la Elizabeth Gilbert în Big Magic?

Mai ales asta: să fii bun cu tine! Ai răbdare cu tine! Fă treaba. Și păstrează un caiet. Caietul îmi reamintește să țin totul deschis: inima, mintea, urechile, ochii. Lumea este plină de minuni.

Interviu de Karen Ginman, tradus de pe site-ul: https://www.slj.com/story/newbery-at-100-winner-interviews-kate-dicamillo

Interviu cu Terri Libenson

Sursa foto: https://fcbg.org.uk/qa-with-terri-libenson/
Sursa foto: https://fcbg.org.uk/qa-with-terri-libenson/

Tyler, Brianna, Jaime, Izzy și Emmie sunt personajele care apar în romanele grafice create de Terri Libenson. Erin Hamilton a avut oportunitatea de a îi pune câteva întrebări lui Terri despre personajele sale.

Într-un interviu anterior, ai menționat că îți folosești „vocea” în timp ce desenezi. Cum te asiguri că vocea se remarcă atât în ilustrații, cât și în poveste?

Încerc să nu mă gândesc prea mult la acest lucru. Țin cont de preferințele, antipatiile și personalitatea personajelor. De obicei, pot să-mi dau seama instinctiv dacă un personaj are o reacție care nu i se potrivește. De exemplu, Emmie își dorește să fie pe placul tuturor și este timidă, așa că reacția ei la o situație nu ar fi una „agresivă” (doar dacă lucrurile nu merg prea departe, desigur!). În timp ce Bri este sarcastică și rebelă, deci o reacție „agresivă” ar fi specifică personalității sale. Același lucru se aplică ilustrații. Fiind un copil timid, Emmie este mai reținută, în timp ce un personaj mai sociabil cum ar fi Jaime se remarcă prin încrederea în sine.

Fiecare carte este scrisă din perspectiva unui personaj diferit – a fost planificată o serie de la început sau ți-a venit ideea pe parcurs? Ce provocări apar când scrii o serie de cărți care are aceleași personaje, dar perspective diferite?

Seria nu a fost planificată până când nu am terminat IZZY cea creativă. După Emmie cea invizibilă, am crezut că povestea lui Emmie s-a terminat… cel puțin pentru moment (deși am adus-o înapoi în prim-plan pentru TRULY TYLER). Așa că am decis să încerc un personaj nou. Brianna, cea mai bună prietenă a lui Emmie, a fost o alegere grozavă. Ea era protagonista perfectă pentru o poveste despre ce înseamnă să ajungi în lumina reflectoarelor – situație pe care o abordez din nou mai târziu în BECOMING BRIANNA (săraca Bri). După IZZY, nu m-am uitat înapoi. Îmi plac personajele din universul Lakefront Middle School! Acest univers reprezintă o provocare care captează atenția cititorilor. Copiii îmi scriu adesea și mă întreabă „cine urmează?”.

Acestea fiind spuse, există câteva provocări. Pentru personajele principale ale căror personalități nu fuseseră dezvoltate anterior, a trebuit să încep de la zero (cum ar fi Jaime și Maya, care fuseseră cunoscute doar drept bârfitoare. Sau Tyler, protagonistul ultimului roman grafic). Așa că este adesea o luptă când încep să scriu din punctul lor de vedere. Încerc să fac o listă cu trăsăturile, hobby-urile, și ciudățeniile lor. Asta ajuta. Lucrurile au sens în cele din urmă.

Talentul tău este incontestabil, dar sunt curioasă dacă stilul tău a evoluat sau s-a schimbat de-a lungul anilor?

Cu siguranță (și îți mulțumesc pentru compliment!). Practica reprezintă drumul către perfecțiune… sau cel puțin modifică stilul până devine ceea ce vrei cu adevărat să fie. Acest lucru a devenit evident când am început să lucrez zilnic la The Pijama Diaries. Deși am lucrat timp de 14 ani la acea bandă desenată, abia îmi mai recunosc stilul de la început!

Romanele grafice și benzile desenate se întorc în forță, cu ajutorul profesorilor care le promovează și al editurilor care le solicită în număr cât mai mare. De ce crezi că au succes în rândul cititorilor?

Cred că au succes pentru că sunt „o sărbătoare a simțurilor”. Jocul dintre scriere și artă captează altfel atenția. De asemenea, pentru oricine este atras de „umorul vizual” (cum eram eu când eram copil), romanele grafice sunt „o punte” minunată către alte cărți. Am început să citesc datorită benzilor desenate, iar acum îmi place tot ce ține de literatură (inclusiv romanele grafice pentru adulți). Cei care sunt reticenți în privința cititului se bucură de benzile desenate deoarece imaginile oferă o „pauză” de la atât de mult text.

Ce crezi că oferă cărțile tale cititorilor?

Sper că cititorii se vor regăsi în părțile emoționante și vor râde la scenele comice. Primesc multe scrisori de la cititori care îmi povestesc despre cum cărțile mele i-au ajutat să gestioneze situații similare. Acest lucru este mai mult decât aș putea cere!

Ce este mai greu: să ilustrezi sau să scrii?

Aș spune să scriu (de obicei). Necesită mai multă concentrare și devine intens pe parcurs. Poate să fie atât emoționant, cât și frustrant (deseori ambele în același timp). Cele mai grele părți sunt rescrierile – atunci când o poveste pur și simplu nu funcționează și îți dai seama că trebuie să o iei de la capăt. Dar când povestea are sens și funcționează, este atât de satisfăcător! A ilustra este mai simplu pentru mine deoarece îmi vine natural. Necesită mai mult timp într-adevăr, dar pot asculta muzică, podcasturi sau chiar o emisiune pe fundal. Poate deveni repetitiv, însă este distractiv și relaxant în majoritatea timpului.

Ai sfaturi pentru viitori ilustratori sau scriitori?

Sigur! După cum am spus și pe site-ul meu:

„În primul rând, exersează, exersează, exersează! Înscrie-te la cursuri și desenează sau scrie pe caiet, telefon, brațe, picioare, orice. Doar să fii constant! E singurul mod prin care poți deveni mai bun!

De asemenea, urmărește artiști care îți plac! Vezi cum este stilul lor. Este în regulă să încerci să-i imiți pentru un timp. Asta te ajută în cele din urmă să-ți găsești propriul stil.

De asemenea, citește! Citesc tot timpul, atât de plăcere, cât și pentru referințe. Există atât de mulți autori și ilustratori grozavi și sunt atât de ușor de găsit.

Iată ceva la care pun pariu că nu te așteptai: învață să editezi. Este la fel de important ca și scrisul și desenatul. Învață să scapi de cuvintele sau de imaginile inutile. De asemenea, nu îți fie teamă să rescrii! Cred că am rescris de patru ori IZZY și TYLER.

Nu în ultimul rând, nu uita să iei pauze de la opera ta. Revin-o la ea câteva zile (sau săptămâni) mai târziu și o vei privi dintr-o altă perspectivă. Cel mai bun truc al meseriei!”

Ne poți spune câteva lucruri despre cartea la care lucrezi în prezent?

În prezent lucrez la o nouă carte din serie! Nu vă pot spune cine o să fie personajul principal, dar fanii seriei îl vor reconoaște cu siguranță!

Interviu tradus de pe site-ul The Federation of Children’s Book Groups:

https://fcbg.org.uk/qa-with-terri-libenson/

Interviu cu Florin Bican și Dan Ungureanu despre volumul „Hai pe lună împreună”

Apolodor a devenit specialist în expediții și pare că de fiecare dată găsește un loc și mai spectaculos pentru explorare. Pentru că am fost curioși să aflăm cum e într-o călătorie pe Lună cu faimosul pinguin, le-am pus câteva întrebări lui Florin Bican și Dan Ungureanu despre cel mai nou volum din seria Apolodor Explorator Hai pe Lună împreună

Din perspectiva poetului, unde e mai ușor să călătorești cu Apolodor? În Delta Dunării sau pe Lună?

Florin Bican: Pe Lună! O cunoaștem, totuși, atât de puțin, încât oferă mai mult spațiu imaginației. Sau improvizației…

Poți să ne spui cum a fost noua experiență? Sau încă nu e încheiată? După ce ai predat manuscrisul, te-ai mai întors pe Lună cu Apolodor?

Florin Bican: De-abia după ce am predat manuscrisul am început să fac naveta pe Lună. Cu Apolodor, desigur – e un excelent coleg de navetă. Am revizuit împreună nu doar manuscrisul, ci și formula biscuiților Oreo. Dar acum, gata – nu mai mergem pe Lună până în 2025, când NASA va relua misiunile într-acolo cu oameni la bord. Și cu pinguini, desigur.

Acum toată lumea se-ntreabă ce caută biscuiții Oreo în poveste. Veți afla în momentul în care veți citi cartea. Încă o întrebare: dacă în 2025 ai pleca pe Lună cu Apolodor și ai putea să iei un singur lucru (n-ar trebui să fie un lucru prea mare, fiindcă mai vin și alți oameni, plus câteva rude ale lui Apolodor, imaginează-ți ce înghesuială!) – ce-ai lua cu tine?

Florin Bican: Un biscuit Oreo, desigur. În povestea lui Gellu Naum, Apolodor avea și el „un biscuit în buzunar” (ca să rimeze cu „radar”). Pe lângă valoarea lor nutritiv-consolatoare, biscuiții Oreo pot configura o excelentă hartă a Lunii. Și orice explorator are nevoie de o hartă – chiar și aproximativă – a locului pe care-l explorează.

Care e cel mai interesant lucru nou pe care l-ai descoperit în timp ce lucrai la carte?

Florin Bican: Luna… Am descoperit Luna de parcă o vedeam pentru prima dată. Și, inevitabil, m-am îndrăgostit de ea…

Dan Ungureanu, din perspectiva ilustratorului, unde e mai ușor să călătorești cu Apolodor? În Delta Dunării sau pe Lună?

Dan Ungureanu: Am călătorit la fel de comod în ambele locuri, de la masa de lucru, cu creioanele ascuțite și hârtia pregătită. În mod ciudat, Luna mi s-a părut mai aproape decât Delta, și mai tangibilă. 

Poți să ne spui într-o frază cum a fost noua experiență? Te-ai mai întors pe Lună cu Apolodor după ce ai predat ilustrațiile?

Dan Ungureanu: Pe Lună a fost frumos, dar cam răcoros, ne-am poticnit în regolit, am înghețat, apoi ne-am încălzit. Mă întorc pe Lună în fiecare seară când cerul e senin.

N-ai cum să nu zâmbești când vezi cometele descrise ca „Un fel de stele mici, cu plete” sau când fazele lunare sunt explicate cu opt biscuiți Oreo. Ce pagină îți trezește cele mai amuzante amintiri din perioada ilustrării?

Dan Ungureanu: Textul lui Florin Bican este amuzant de la început până la sfârșit și m-am distrat teribil să îi desenez pe cei trei prieteni, Apolodor, Maimuțică și pisoiul Tiț. Mi-a plăcut să includ mici detalii în fiecare pagină – Luna-clătită, chiftelele meteoriți, Iepurele de jad – de care sper că și cititorii se vor amuza descoperindu-le.

Care e cel mai interesant lucru nou pe care l-ai descoperit în timp ce lucrai la carte?

Dan Ungureanu: Până să lucrez la cartea asta am privit Luna de la distanță, dar odată ce m-am apropiat am aflat detalii despre suprafața ei, gravitație, temperatură, istoria misiunilor Apollo – și am găsit-o fascinantă.

Sursa: editura-arthur.ro

Interviu cu Lavinia Braniște, autoarea volumelor cu Rostogol

Lavinia Braniște s-a născut în 1983 la Brăila, unde, după lungi peregrinări prin alte locuri, a ajuns să locuiască și în prezent. Scrie poezii, proză scurtă, romane și literatură pentru copii.

De ce ai ales ca personaj principal pentru cărțile tale un purceluș? Şi de ce îl cheamă Rostogol?

Bunicul meu creștea purcei mici și îmi plăcea să mă joc cu ei prin curte. Îmi amintesc că le plăcea mult să‐i scarpini pe burtă, se puneau imediat cu copituțele în sus și te invitau să pui mâna pe ei. I‐am asociat dintotdeauna cu cățeii. Și numele Rostogol tot de la un cățel l‐am luat. Am cunoscut pe cineva din Deltă care avea un cățel mic, alb și cu părul mare, pe care‐l chema Rostogol.

Crezi că și animalele mai oropsite sau mai bătute de soarta precum porcii pot deveni eroi într‐o carte sau într‐un film?

Sigur că da, orice animal sau obiect poate deveni personaj. Dar pentru asta trebuie ca cititorul să se lase purtat de poveste și să creadă – în timp ce citește – că ce e scris acolo e posibil în universul cărții.

Care sunt calitățile și defectele lui Rostogol? Ce îl face un personaj?

Rostogol a fost foarte pasiv în primele două cărți. El nu a vorbit deloc. Abia acum, în Rostogol și vulcanii noroioși, a început să scrie poezii și să le recite. În primele două, totul se întâmplă pe lângă el, el este în centru, dar nu el e personajul principal. Așadar, începem să‐l descoperim (îl descoperim cu toții – întâi eu, apoi cititorii) abia acum. E un purcel muncitor și supus, care‐și dorește și el, ca toată lumea, să aibă prieteni și să fie iubit.

Care este animalul tău favorit din lumea reală?

Aș zice că delfinii sunt favoriții. Îmi plac mult viețuitoarele marine și mediul acvatic în general. Iar delfinii îmi plac atât de mult pentru că sunt inteligenți și se joacă.

Care este animalul tău imaginar favorit?

Când eram mică eram fascinată de Tragempinge, antilopa pe care o salvase Doctorul Aumădoare.

Cărțile tale reprezintă de fapt o fabulă modernă? Asta a fost intenția ta?

Nu, nicidecum. Intenția mea a fost să spun o poveste amuzantă cu animale. Dar pentru că modelele pentru aceste animale au fost de fapt oameni, cu toate necazurile și bucuriile lor, cu toate greutățile și recompensele vieții de azi, a ieșit fără să vreau ceva ce poate fi văzut la un moment dat și ca o fabulă modernă.

Tu scrii și pentru cititori adulți. Când te simți mai în largul tău – atunci când scrii pentru copii sau pentru adulți?

Când scriu pentru copii. Mă simt mai liberă și e mult mai amuzant și pentru mine, văd personajele în minte și râd alături de ele.

Ce părere au copiii cititori cu care te‐ai întâlnit despre Rostogol?

Mi‐au dat de înțeles că le place, deși mi‐au pus întrebări încuietoare despre vârsta lui Rostogol de la o carte la alta sau despre lucruri care nu aveau prea multă logică în poveste (cum ar fi dorința lui Socott de a‐l da vulpiței să‐l mănânce). Cel mai amuzant moment a fost într‐o întâlnire cu copiii la Iași, când un băiețel foarte mic, care știa pesemne că scriitorii n‐o duc prea bine, m‐a întrebat îngrijorat dacă am o viață grea. A trebuit să‐l liniștesc și să‐i spun că sunt bine, mulțumesc.

Interviu realizat de Adina Popescu. 

Interviul a fost publicat în numărul Ordinul Povestitorilor #7.

Interviu cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură”

Ne-am propus ca în luna octombrie să venim cu o listă de recomandări adecvate perioadei, puțin înfricoșătoare, povești reale, ficțiune sau inspirate din realitate, toate având o doză de mister care te va pune puțin pe gânduri. Spargem gheața cu o serie de Q & A cu Mariana Enriquez.

Bongani Kona: Multe din povestirile din Ce-am pierdut în foc au ceva neliniștitor, straniu și misterios, dar dincolo de asta se poate simți dragostea pentru actul povestirii. Cu ce fel de povești ai crescut în anii copilăriei tale în Buenos Aires?

Mariana Enríquez: Am crescut la periferia orașului Buenos Aires, ceea ce noi numim „Conurbano”, într-un orășel pe nume Lanús. E un cartier care n-are nimic în comun cu viața literară sau intelectuală: un pic dur, cu multe fabrici care în copilăria mea începuseră să se închidă, în esență un loc al clasei muncitoare, unul care pe deasupra mai e și urât. Mie-mi place, dar n-are nimic idilic sau ceva care să aducă a natură. Însă părinții mei erau cititori avizi și aveau o colecție imensă de cărți. Orice de la literatură argentiniană la literatură europeană, americană sau sud-americană, de la García Márquez la Capote și Poe. Îmi plăceau Baudelaire și surorile Brontë, am fost întotdeauna atrasă de poveștile sumbre. Nu existau restricții și puteam citi orice. Cred că era o modalitate de a-mi imagina că trăiam într-un loc mai frumos sau mai interesant. În plus, bunica mea era o povestitoare involuntară. Nu cred că-i plăcea să spună povești, dar asta făcea parte din cultura ei – era fiica unor imigranți italieni care veniseră din nordul Argentinei, o zonă rurală și plină de superstiții, foarte diferită de Buenos Aires.

Bongani Kona: În Casa Adelei, mama naratoarei îi interzice să urmărească filme de groază pentru că este „prea mică”. Mulți părinți au tendința să-și apere copiii de ororile lumii. Mă întreb dacă ăsta a fost și cazul tău. 1976–1983 a fost o perioadă grotesc de violentă în istoria Argentinei. Mii de oameni dispăreau sau erau torturați și uciși. În copilăria ta, cât de conștientă erai de ceea ce se întâmpla? Ți se ascundeau anumite povești?

Mariana Enríquez: Trebuie să ții cont de faptul că dictatura din Argentina a fost incredibil de violentă, dar într-un mod secret. Mii de oameni au fost torturați și uciși, într-adevăr, dar lucrurile astea au fost ascunse cu succes de populație. Mulți oameni spun și astăzi că nu erau la curent cu amploarea ororilor – și nu spun minciuni. Armata nu împușca oamenii pe stradă. Îi răpea și îi ducea în centre de detenție clandestine. Desigur, asta a stârnit multă frică, în mare parte frica de necunoscut, teama de a nu ști ce se întâmplă cu adevărat. Chiar și cei dispăruți: situația era fantasmagorică. Părinții mei erau la curent, dar vorbeau despre asta în șoaptă și, de fiecare dată când înțelegeam ceva, îmi atrăgeau atenția să nu spun nimic în afara casei. Iar „în afara casei” însemna la școală, la petrecerile onomastice sau oriunde în viața de zi cu zi. Așa că eram la curent, pentru că părinții mei erau la curent, dar nu existau semne clare de violență, nu pentru un copil, în orice caz. Doar uneori apăreau zvonuri despre câte un vecin care „plecase”, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sau despre militarii care supravegheau podul… Era un secret, un secret teribil. Când s-a sfârșit, a fost ca o explozie. Detaliile înfiorătoare erau peste tot, la televizor, în reviste, și, bineînțeles, în procesele generalilor unde victimele relatau ce li se întâmplase, iar cruzimea era explicită. Îmi amintesc cât de îngrozită eram citind despre toate aceste lucruri. Cred că au fost primele povești de groază pe care le-am citit. Părinții nu mi-au ascuns nimic, dimpotrivă. Voiau ca eu să știu. Pentru ei și pentru mulți alți argentinieni, amintirea celor întâmplate reprezenta o declarație politică.

Bongani Kona: În ciuda acestei istorii sumbre, ai spus că în Argentina există „un mare entuziasm pentru a scrie”. De unde crezi că vine acest entuziasm? Și când ai început să scrii? A fost ceva ce ai vrut să faci dintotdeauna?

Mariana Enríquez: O istorie sumbră e prielnică pentru literatură. Multe fantome, multe probleme. Ce mă miră, mai degrabă, e faptul că există entuziasm după atâtea crize economice. În timpul vieții mele am trăit cel puțin două de proporții și am 44 de ani. Dar, cumva, asta pare să fie un imbold. În ce mă privește, nu îmi doream neapărat să scriu atunci când am început. Am publicat un roman la vârsta de 21 de ani. O editură importantă căuta un roman scris de cineva tânăr, cu o tematică „tinerească”. Romanul se numește Bajar es lo peor și e un amestec de Bret Easton Ellis timpuriu și sensibilități gotice. Îl scrisesem pentru mine, fără speranța că aș putea să-l public, și am ajuns la editură întâmplător, printr-o serie de legături ciudate. Pe atunci studiam jurnalismul în La Plata, un oraș studențesc, și eram o tânără destul de impulsivă. După ce romanul a fost publicat și am mai scris încă unul, s-ar zice că mi-am dat seama că asta vreau să fac. Dar a durat ceva.

McSWEENEY’S: Cum procedezi când scrii povestiri despre crime? Începi cu un personaj sau cu o situație anume?

Mariana Enríquez: De obicei, nu scriu povești despre crime – însă scriu ficțiune întunecată, așa că povestirile mele implică uneori o crimă. Cea din Copilul jegos e inspirată parțial de un asasinat care a avut loc în urmă cu cinci ani, în provincia Corrientes. Băiatul mort se numea Ramoncito și trăia pe stradă. Crima n-a stârnit prea multe ecouri în presă – oricum, nu pe cât ar fi trebuit – din cauza implicațiilor politice și a detaliilor oribile care au ieșit la iveală. A fost ciudat – lăsa impresia unei crime care e ținută ascunsă. Există o carte de investigație pe tema asta, La misa del diablo (Liturghia diavolului), de Miguel Prenz, care nu s-a bucurat de succes la public, deși e foarte bună. De acolo am preluat informațiile de bază. Apoi am lăsat totul să se amplifice și să crească, așa cum fac cu toate povestirile mele. Am hotărât să nu fie o proză condusă de intrigă, ci am optat pentru o atmosferă stranie, aproape halucinatorie.

Întrebări preluate și traduse de pe johannesburgreviewofbooks.com (Bongani Kona), electricliterature.com (Adam Vitcavage), mcsweeneys.net, lithub.com (David Leo Rice).

Un text de Ema Cojocaru

Interviu cu ilustratorul cărții „Olguța și un bunic de milioane” – József Vass

Trebuie să fii tare norocos să dai chip unui personaj atât de îndrăgit de copii. Pe lângă povestea minunată, József Vass, ilustratorul cărților lui Alex Moldovan cu Olguța, a întregit universul celor două volume cu o față simpatică, roșcovană și apreciată de generații de copii, Ne-a povestit puțin despre felul în care a realizat ilustrațiile celor două volume, în interviul de mai jos. 

Cum ai descrie contribuția ta la crearea Olguței?

Mă simt bucuros și onorat că am putut să-i dau un chip Olguței, mai ales fiind un personaj cu un simț al umorului și al sarcasmului foarte bine dezvoltate. Cred că am contribuit prin ilustrațiile mele la crearea unui personaj în care mă regăsesc, la fel ca mulți copii, adolescenți și chiar și adulți (știu câțiva). Cititorii o consideră un personaj bine calculat care găsește o rezolvare la orice situație neplăcută, și toate acestea le gestionează cu un simț al umorului și cu un sarcasm foarte inteligent. 

Un lucru important pe care l-ai descoperit în procesul de creație al Olguței?

La crearea personajelor, inclusiv a Olguței, nu doar că am rezonat cu aventurile amuzante ale personajului, dar am încercat să-l cunosc puțin și pe creatorul personajului, pe Alex Moldovan. Încă de pe vremea când mă pregăteam să creez primele personaje din carte, am avut câteva întâlniri cu Alex în centrul Clujului, să-mi povestească cum și-o imaginează el pe Olguța și să aflu mai multe despre aceasta. Așadar un răspuns la întrebare ar fi că am încercat să-l descopăr, să-l cunosc puțin mai bine în acest proces chiar pe Alex. Și după aceea parcă totul a venit de la sine, liniile parcă se desenau singure pe hârtie și așa au prins viață personajele.

Ce ne poți povesti despre modul tău de lucru?

La toate ilustrațiile pe care le creez, procesul este cam același, nefiind excepție nici ilustrațiile pentru seria de cărți cu Olguța.

Nu doar că încerc să citesc foarte atent textul pe care-l primesc pentru a fi ilustrat, dar încerc să mă consult și cu scriitorul. Să văd care este viziunea lui, și încerc să țin cont și de ideile acestuia.

După ce am o idee cât mai concretă despre scena care va fi ilustrată, mă apuc de schițat pe o foaie sau caiet. După ce am o schiță cât de cât finală, o scanez și o import în programul de grafică, în care finalizez toate ilustrațiile mele digitale. 

În acel program redesenez schița, modific micile imperfecțiuni pe care nu le observasem pe hârtie, mai adaug unele elemente pentru a face ilustrația cât mai interesantă și interactivă și încerc să creez linile cât mai curate și estetice.

Interviu cu Ray Bradbury

Ray Bradbury, celebrul scriitor de SF, a murit în 2012 la vârsta de 91 de ani. Cea mai cunoscută carte a lui, Fahrenheit 451, scrisă în 1953, a avut mai multe adaptări cinematografice, cel mai recent film fiind produs de HBO în 2018. La fel de populară a fost și cartea de povestiri Cronici marțiene, în timp ce volumul autobiografic Vin de păpădie a fost printre preferatele de non-SF. În total, autorul a scris în jur de 60 de romane și sute de povestiri.

RAY BRADBURY | Exerciţiu de rememorare din perspectiva Pop culture
Copyright (c) 1982 Shutterstock

De-a lungul vieții a fost intervievat de câteva ori și a fost prezent la câteva conferințe unde a povestit despre cum a devenit scriitor, oferind sfaturi scriitorilor aspiranți. Iată câteva fragmente cu răspunsurile scriitorului din aceste interviuri și evenimente.

Cum ai devenit scriitor?

„Am urmat un curs de scriere creativă în 1939, dar nu m-a ajutat…Am început să merg la bibliotecă atunci când am absolvit liceul. Am mers de trei sau patru ori pe săptămână timp de zece ani și am absolvit la vârsta de 28 de ani. Am citit fiecare carte din bibliotecă. Pe parcurs, am scris zilnic, în fiecare săptămână, în fiecare lună, în fiecare an. Și, în zece ani, am devenit scriitor.”

Ce carte ai vrea să memorezi în cazul în care lectura ar fi interzisă ca în Fahrenheit 451?

„Aș memora o carte de povestiri scrisă de Edgar Allen Poe.”

Ți-ai dorit vreodată să fii jurnalist?

„Nu, pentru că jurnalismul este despre fapte, date concrete. Faptele nu sunt interesante pentru mine… Eu îmi iau zborul. Jurnalismul te ține la pământ.”

Ai scris despre explorarea spațiului. Ai călători pe lună cu un zbor comercial dacă ar fi posibil?

„Nu, nu aș face asta. Nu așa aș proceda. Aș călători doar cu astronauții.”

Ce te-a inspirat să scrii povestirea „Băiatul toboșar din Shiloh”? Este plasată în lumea reală a războiului civil, spre deosebire de restul povestirilor tale.

„Am citit notificarea unui actor al cărui bunic a fost băiatul toboșar din Shiloh. Această expresie m-a inspirat să scriu povestea. Am cercetat condițiile meteorologice din Shiloh de la bătălia respectivă pentru a contura un context cât mai realist al acțiunii.”

Ce citești acum? (A fost întrebat în 2010)

„Nu citesc nimic în afară de Shakespeare.”

Care e cel mai bun sfat pe care l-ai da scriitorilor aspiranți?

„Scrie doar despre ce iubești și iubește ce scrii… Învață-i pe oameni să zboare și să se iubească. Să-și lase mâinile libere și viața afară prin intermediul degetelor pe hârtie. Dacă pot să le transmit asta, atunci munca mea e completă.”

La momentul morții lui Ray Bradbury, erau vândute peste 8 milioane de copii din cărțile sale în întreaga lume, fiind traduse în peste 36 de limbi. Ultima lui povestire a fost publicată cu o săptămână înainte de moarte în revista The New Yorker.

Articol preluat și tradus de pe fullcyclepublications.com.

Interviu cu autorul și ilustratorul Tomi Ungerer

Tomi Ungerer s-a născut la Strasbourg, în 1931. În 1956 s-a mutat la New York, unde şi-a început cariera de scriitor. Este autorul a numeroase cărţi pentru copii şi câştigător al celor mai importante premii de specialitate, printre care: Medalia Hans Christian Andersen, Premiul Erich Kästner, Premiul European pentru Cultură. A scris în franceză, engleză și germană. 

Poveștile și ilustrațiile lui Ungerer sunt injectate cu porții copioase de absurd, cărțile sale debordează de creativitate, ireverență și umor, iar autorul nu se sfiește să aducă în discuție cuvinte din vocabular sau subiecte care, în mod tradițional, au fost considerate inabordabile în literatura pentru copii.

Numit uneori „băiatul rău al literaturii pentru copii”, Tomi Ungerer respectă inteligența copiilor și nu încearcă să îndulcească realitatea; de pildă, deși poveștile lui încorporează adeseori elemente de teamă, protagoniștii lui nu sunt niciodată speriați! Acesta este unul dintre motivele pentru care cărțile sale au devenit emblematice. Cărțile lui pentru copii includ povești care confruntă diferențele (Flix), rasismul (Making Friends) și războiul (Otto). Cărțile despre animale care trezesc aversiune, de pildă Crictor, o poveste despre un șarpe, și Rufus, o poveste despre un liliac, scot în evidență individualitatea și îi transmit micului cititor sentimentul că fiecare are ceva unic de oferit.

Ce m-a împins spre literatura pentru copii? Cred că dorința de a crea poveștile care mi-ar fi plăcut mie în copilărie. Copilul din mine, puteți să-i spuneți dezvoltare întârziată, a fost întotdeauna prezent, persistând de-a lungul carierei mele. Un element de inocență, care mi-a adus mirare și descoperire și a fost asemenea unui fir care a traversat tot ce am făcut, legând totul laolaltă.

În multe din primele mele cărți pentru copii am urmărit să reabilitez animale cu o reputație proastă, precum șerpii, liliecii, caracatițele, vulturii și șobolanii, sau personaje considerate respingătoare în mod stereotip, precum căpcăunii, tâlharii sau copiii străzii. Cred că este esențial să le arăți copiilor că, indiferent care sunt defectele fiecăruia, există întotdeauna o cale de a supraviețui și de a ieși învingător, fiind diferit și valorificând cât mai bine ceea ce are fiecare de oferit. Vreau să le arăt copiilor că fiecare ființă este diferită și în egală măsură unică.

Un element important este faptul că protagoniștii cărților mele sunt întotdeauna neînfricați. Mama m-a crescut în felul acesta. Nimic nu o putea enerva și umorul câștiga întotdeauna. De pildă, înaintea unei confruntări cu Gestapoul, a spus chicotind și făcând cu ochiul: „Ai să vezi, sunt cu toții niște cretini!”

Probabil că succesul cărților mele, traduse acum în peste 30 de limbi, se datorează faptului că, la vremea respectivă, au încălcat toate regulile literaturii pentru copii, populată de ursuleți drăgălași într-o lume ireală, unde toată lumea este de treabă, fericită și stupidă. Cărțile mele de mai târziu au țintit spre subiecte precise: Making Friends, povestea unui băiat de culoare într-un cartier de albi, vorbește despre integrare, Otto, povestea unui ursuleț de pluș care-i aparține unui băiețel evreu arestat de Gestapo împreună cu părinții, este despre război și prietenie, Flix, o poveste despre pisici și căței care învață să trăiască pașnic laolaltă, este despre toleranță. (Tomi Ungerer)

Un articol de Ema Cojocaru.

Sursa foto: tomiungerer.com

Mary Roach – Privind viața în gol

Scriitoarea atipică de știință, Mary Roach, vorbește despre una dintre cărțile sale, care abordează curiozitățile corpului uman și lumea bizară a descoperirilor științifice.

Pot să am jobul tău, te rog?

Sigur, dar e posibil să te confrunți cu: îndoială de sine, anxietate, e-mailuri fără răspuns către cercetători, probleme de acces în diverse locuri, recenzii urâte. O să le înfig într-un cui mare și strălucitor. Pentru restul taskurilor va trebui să ajungem la o înțelegere. Îmi plac destul de mult.  

OK, serios acum: ce ai lua la tine într-o călătorie pe Marte?

Balsam suplimentar pentru buze, pentru că lucrurile plutesc întotdeauna și se pierd pe nave spațiale (și pentru că sunt dependentă de balsamul de buze). O sticlă de sos picant. Un e-book reader. Dopuri pentru urechi. Răbdare.

Ce ți-ar lipsi cel mai mult în timpul unei misiuni spațiale prelungite?

Soțul meu Ed, fiicele mele vitrege, prietenii mei, casa noastră, Hallmark. Mâncare: tacos de la food truckul meu favorit Fruitvale, supa pho vietnameză, mazărea proaspătă care are gustul Pământului. Confidențialitatea, sexul. Mirosuri: iasomie și caprifoi în floare, carnea la grătar, asfaltul după ploaie. Sunete: valul, tunetul, vântul din copaci, păsările. Monotonia reconfortantă a lumii cunoscute.

Ce te-a surprins cel mai mult la explorarea spațiului și la cercetarea zero-G?

După ce am petrecut 10 minute glorioase în imponderabilitate, am fost foarte surprinsă să aflu că astronauții obosesc de multe ori. Se plâng că nu poți așeza nimic la locul lui fără să plutească, că până și mâinile lor plutesc și îi împiedică să facă orice. Pentru mine a fost cea mai încântătoare experiență pe care am avut-o vreodată. Pe ei îi deranjează! În mod similar, m-a surprins să aflu că una dintre cele mai mari probleme ale vieții în spațiu, pe termen lung, este plictiseala. Unul dintre astronauții Apollo a spus că „ar fi trebuit să aduc câteva Integrame”.

Am fost, de asemenea, surprinsă să aflu despre camera de odihnă de la UT Galveston – unde NASA plătește oamenii să stea în pat 24/7 (pentru a simula gravitația zero și a studia efectele ei asupra corpului). Când nu-ți folosești oasele și mușchii, corpul începe să le demonteze. Dacă sunt inactive timp de doi ani, cât ține o misiune pe Marte, vei obține genul de atrofie musculară și osoasă cu care se confruntă un tetraplegic.

Viața secretă a cadavrelor

Având în vedere că analizezi intens corpul uman, te-ai confruntat vreodată cu o stare de greață în timpul cercetării pentru o carte?

Sunt autor și observator, așa că simțul curiozității îl depășește pe cel de dezgust. Pot să urmăresc orice. Dar dacă-mi dai bisturiul sau forcepsul, atunci încep să mă pierd. Noaptea trecută soțul meu m-a rugat să-i rad părul de pe spate și mi-a fost foarte dificil. David Sedaris a definit odată iubirea drept abilitatea de a face față unei pustule apărute pe fesele iubitului său Hugh și trebuie să spun că sunt de acord cu această definiție.

Îmi imaginez că lucrările tale atrag o mulțime interesantă de oameni – există vreo poveste despre fani pe care ai vrea să o împărtășești?

Cărțile mele îi atrag pe cei mai minunați, destepți, amuzanți, ciudați oameni. Cititorii mei sunt toți oamenii pe care ai vrea să-i întâlnești la o petrecere. Îi iubesc. Rareori se întâmplă să mă contacteze cineva deranjant. Deși am primit odată un e-mail din Franța de la un bărbat care m-a întrebat care e  cel mai eficient mod de a scăpa de un cadavru. I-am scris înapoi: „Pierre, ai omorât pe cineva?” Nu a mai răspuns.

Text adaptat și preluat de pe bookpage.com

Cartea Viața secretă a cadavrelor face parte din lista titlurilor disponibile în abonamentul Pauza de Citit din luna octombrie. Le poți vedea pe toate aici.