„O mică plimbare cu Mary Poppins” – interviu cu ilustratoarea Hélène Druvert

O mică plimbare în Paris prima carte din seria O mică plimbare cu… a scriitoarei Hélène Druvert, cuprinde opt decupaje laser strecurate printre paginile printate, detaliind într-un mod complex și intim o poveste magică ce îi poartă pe cititori printr-un oraș plin de viață. Hélène este designer specializat pe textil și hârtie, iar creațiile ei sunt decupaje complexe care ocupă întreaga pagină a unei cărți.

Mary Poppins este, probabil, cea mai îndrăgită dădacă din cărți și de pe marile ecrane, iar această încântătoare carte de povești, cu paginile sale ornate cu decupaje laser și ilustrații delicate, aduce un omagiu mijlocului ei preferat de transport. Bazată pe romanele semnate de Pamela L. Travers, O mică plimbare cu Mary Poppins reprezintă o călătorie magică deasupra Londrei, pe fundul mării și oriunde altundeva.

Haideți să vorbim cu Hélène Druvert!

Î: Fiind primul artist textil pe care am ocazia să-l intervievez în cadrul acestei serii, prima mea întrebare va fi mai tehnică. Ce instrumente folosești pentru a crea decupajele? Și cam cât durează să creezi un decupaj de o pagină?

R: Folosesc bisturiul sau un cuțit X-acto pentru a decupa primul desen, ceea ce mă ajută să îmi fac o idee despre ilustrația finală. Apoi lucrez la ilustrație pe computer în Photoshop sau pe tableta mea Wacom. Pot adăuga nenumărate detalii pentru că decupajul final făcut cu laser este extrem de precis! Iubesc această tehnică! Lucrez cu o firmă de lasere din Paris, așa că îmi pot imagina cu ușurință cum va arăta produsul final. Poate dura câteva ore… sau câteva zile până ajung la faza finală a unui decupaj de o pagină.

Î: Mary Poppins este a doua carte din seria O mică plimbare cu…, după Paris, prima apărută. Ce crezi că le leagă pe cele două?

R: Acțiunea ambelor cărți are loc în două orașe foarte frumoase: Paris și Londra. Orașe cu identități puternice și arhitectură unică în lume, mobilier urban și monumente celebre, deci a fost foarte interesant pentru mine să desenez așa ceva.

Paris și Mary Poppins sunt amândouă povești foarte poetice. A fost foarte ușor să lucrez la Mary Poppins deoarece povestea ei este foarte aproape de lumea mea artistică. Orice este posibil, să ajungi până la stele sau pe fundul oceanului, nu există limite ale imaginației tale!

Î: Atât în Mary Poppins, cât și în Paris, dai peste o pagină cu decupaje aproape oriunde ai deschide cartea, iar aceste decupaje încadrează textul sau îl ascund, de la caz la caz. Cum decizi incorporarea textului în decupaje? Și ce apare primul, textul sau decupajul?

R: Procesul este unul foarte lung chiar la începutul lucrului la carte. Hotărăsc împreună cu editorul ce pagini vor fi decupate și pe acelea le desenez primele. Apoi adaug textul și imaginea pe pagina dinaintea sau de după decupaj. Așa că trebuie să modific detalii în pagina decupată pe măsură ce avansez cu cartea. Durează o vreme până obțin trei pagini care îmi plac, și nu doar pagina decupată.

Î: Cum creezi restul ilustrațiilor?

R: Desenez restul paginilor pe tabletă și îmi place foarte mult să lucrez așa pentru că pot încerca mai multe variante înainte să o aleg pe cea mai bună!

Î: La ce carte lucrezi acum? Vor urma mai multe volume din această serie? Și ce altceva creezi atunci când nu faci cărți ilustrate?

R: Lucrez la o nouă carte cu decupaje laser numită Anatomie. Sper ca seria „O mică plimbare cu…” să continue, dar încă nu știu. Anul trecut am lucrat la o carte de basme numită Piele de măgar (editura Gautier-Languereau) alături de soțul meu. Piele de măgar este un celebru basm francez scris de Charles Perrault (…). Și mai fac decupaje pentru vitrinele unor magazine din Paris. Îmi place să îmi imaginez scenarii din hârtie!

Î: Dacă ai putea alege un ilustrator care să deseneze biografia ta ilustrată, pe cine ai alege și de ce?

R: Este foarte greu să răspund! Iubesc ilustrațiile lui Charley Harper, dar el din păcate este mort. Îmi mai plac ilustratorii francezi precum Julia Wauters sau Aki care sunt mereu amuzanți și poetici.

Un text de Andreea Chebac

Sursa: letstalkpicturebooks.com

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Rachel Renee Russell, autoarea seriei “Însemnările unei puştoaice”

Sursa foto: dorkdiaries.com

Urmând trendul romanelor ilustrate în genul Jurnalului unui puştide Jeff Kinney sau al Marelui Natede Lincoln Peirce, autoarea Rachel Renee Russell s-a bucurat de un succes enorm datorită seriei Însemnările unei puştoaice, a cărei protagonistă, Nikki Maxwell, o puştoaică haoiasă de 14 ani, a cucerit, prin felul său de-a fi diferit şi prin întâmplările amuzante de care are parte, inimile cititorilor cu vârste cuprinse între 9 şi 14 ani din peste 20 de ţări. Aflaţi din interviul tradus mai jos care au fost sursele de inspiraţie ale autoarei şi care au fost motivele din spatele deciziilor pe care le-a luat în privinţa personajelor care-i populează cărţile.

Despre felul în care fiicele sale au fost o adevărată sursă de inspiraţie pentru autoarea seriei Însemnările unei puştoaice

Aş spune că aproape 80% dintre lucrurile care există şi se întâmplă în cărţile seriei sunt inspirate dintr-o poveste sau o situaţie reală cu care s-au confruntat fiicele mele, Erin şi Nikki. Când erau în şcoala generală erau fete isteţe, îşi făceau temele la timp, aveau o relaţie bună cu profesorii, răspundeau la întrebările acestora, dar erau considerate de către cei din jur nişte tocilare. Erau tachinate de către ceilalţi copii şi nu erau invitate la petreceri. Copiii făceau glume pe seama hainelor pe care le purtau şi a felului în care vorbeau, era oribil.

Într-o dimineaţă, Erin se săturase de toate astea şi a spus: „Ştiţi ceva? Sunt mândră că sunt numită tocilară, iar să fii tocilar e ceva cool. Sunt unică, diferită şi creativă.” Aşa că m-am folosit de această idee şi am transpus-o în cărţile din seria Însemnările unei puştoaice.

Despre felul în care nepoţelele ei o ajută în privinţa vocabularului

Ele ne spun dacă un cuvânt sau o expresie argotică este în continuare la modă sau nu. Un cuvânt la modă acum este ratchet, ceea ce înseamnă de prost gust sau vulgar sau orice altceva, chillax este încă un cuvânt de genul ăsta, care înseamnă să stai calm (to chill) şi să te relaxezi (to relax) şi din aceste două cuvinte compui unul nou, în concluzie, chillax.

Despre reacţia autoarei la criticii care spun că romanele sale sunt prea “uşurele”

Reacţia mea la astfel de comentarii este una de aprobare. Atunci când m-am apucat de scris şi am decis ce fel de autor aş vrea să fiu şi ce fel de cărţi să public, m-am gândit că aş vrea să fiu o scriitoare ale cărei cărţi sunt îndrăgite de copii, am vrut să fiu amuzantă, iar cărţile mele să fie relevante, aşa că nu mă simt deloc ofensată de această caracterizare. Repet, iubesc ceea ce fac, iar dacă asta înseamnă că literatura pe care o scriu e “uşurică”, puţin siropoasă şi pop, precum o vată pe băţ sau o gumă de mestecat, n-am nici cea mai mică problemă, iar asta face parte din ţelul meu. Tot ce îmi doresc este ca tinerii să citească.

Despre decizia de a-şi face personajul principal alb

Când am inventat-o pe Nikki Maxwell, m-am gândit la ea ca fiind o fetiţă albă, iar atunci când am luat această decizie m-am întrebat „Ei bine, oare ce o să creadă societatea? Ca femeie de culoare pot să fac asta?” Inspiraţia mea a fost Shonda Rhimes, regizoare şi producătoare de seriale pentru televiziune, care a făcut show-urile Scandal şi Anatomia lui Grey şi care s-a confruntat cu aceeaşi problemă. Aşa că m-am gândit „Ei bine, sunt într-o companie bună”. Dar ea foloseşte şi personaje afro-americane, iar eu fac acelaşi lucru, dar şi ea avut de-a face cu aceleaşi acrobaţii mentale cu care m-am confruntat şi eu.

Ca femeie de culoare, chiar îmi doresc să ies în afara zonei mele de confort şi să creez un personaj care are o rasă diferită şi o cu totul altă vârstă? Shonda a luat decizia de a depăşi această limită cu ambele seriale, care sunt teribil de populare. M-am gândit „Ei bine, dacă Shonda poate să facă asta, atunci o să încerc să fac şi eu acelaşi lucru.”

Despre cum seria Însemnările unei puştoaice i-a dăruit o nouă viaţă

Treceam printr-un divorţ, fusesem căsătorită timp de 25 de ani, iar viaţa mea se destrăma. Copiii mei erau maturi, la colegiu, şi simţeam cum pământul îmi fugea de sub picioare. O privesc pe Nikki Maxwell ca pe o forță care m-a motivat să merg mai departe şi ca pe un prieten cu care puteam sta de vorbă şi despre care puteam să scriu şi care m-a salvat din pragul unei căderi nervoase. Aşa că, da, am impresia că divorţul s-a finalizat în aprilie, iar cartea Însemnările unei puştoaice a apărut şase săptămâni mai târziu şi a ajuns în topul best-seller-urilor publicaţiei The New York Times. Aşa că aş spune că seria Însemnările unei puştoaice a însemnat cu siguranţă o portiţă de scăpare, dar şi o viaţă nouă şi o nouă carieră pentru mine.

Sursa articolului: kccu.org

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Neil Gaiman despre Sandman, despre vorbitul în somn și puterea benzii desenate

Autorul Neil Gaiman a fost dintoteauna fascinat de vise. Crede că visele sunt ceea ce ne diferențiază între noi. „Niciunul dintre noi nu există într-o lume care este aceeași pentru toți”, explică Gaiman lui Sam Briger pentru Fresh Air. „Lumea importantă este cea din spatele fiecăruia dintre noi, adică ceea ce nimeni altcineva nu poate accesa.”

S-ar putea spune totuși că lumea viselor lui Gaiman este ceva mai vizibilă decât cea a majorității. În seria de benzi desenate horror/fantasy Sandman, publicată inițial la sfârșitul anilor ’80, Gaiman a introdus cititorilor un personaj divin care guvernează lumea viselor. Seria s-a încheiat în 1996 după 75 de ediții, dar pentru a 25-a aniversare, Gaiman a început să scrie, alături de ilustratorul J.H. Williams III, o miniserie formată din șase părți numită The Sandman: Overture. El spune că revenirea la personajele din Sandman a fost „cea mai intensă perioadă a vieții mele”. „Personajele fictive au fost mai reale pentru mine sau cel puțin la fel de reale pentru mine, ca orice altceva care se întâmplă”, spune el. „Mi-am petrecut mai mult timp cu ele decât cu familia mea.”

Despre personajul Sandman ca personificare a visului

Ca personaj omonim al lui Sandman, am decis că ar fi cu adevărat interesant să creez un alt personaj numit Vis, care reprezintă întocmai actul de a visa. Face parte dintr-o familie formată din șapte frați, care începe cu Destin și Moarte și se încheie cu Disperare și Delir. Este incredibil de rigid, ușor pompos, destul de singur … obsedat de reguli și nu se înțelege prea bine pe sine. El este multe, multe lucruri, dar în niciun caz empatic, deși e puțin mai moale decât îi place să creadă că este și deloc amuzant. Absolut deloc – ceea ce mă bucură pentru că îmi permite să creez alte personaje amuzante în jurul lui.

Despre conturarea unei familii disfuncționale pentru Sandman și frații lui (cunoscută și sub numele de „The Endless”)

M-am gândit la toate astea când am început să scriu Sandman, adică în 1987. Mă gândeam că într-adevăr nu existau benzi desenate cu familii, iar mie îmi place dinamica familiei. Îmi place felul în care familiile funcționează sau nu, îmi place felul în care se comportă, cum interacționează și mi s-a părut că ar fi amuzant să scriu despre asta. Când am venit în America pentru autografe, oamenii îmi spuneau deseori: „Iubim The Endless; îl iubim pe Sandman și familia lui, sunt o familie disfuncțională minunată”. Era o frază pe care nu o mai auzisem până atunci și am spus: „Stați puțin. Explicați-mi și mie, ce este o familie disfuncțională?” Și oamenii îmi explicau, iar după un timp, mi-am dat seama că ceea ce americanii numeau „o familie disfuncțională” este ceea ce noi, în Anglia, numim „o familie”. Nu am întâlnit niciodată una funcțională.

De ce cititoarele s-au conectat cu Sandman

Cred că le-a plăcut foarte mult faptul că nu era o fantezie de putere masculină pre-adolescentă și că avea o mulțime de femei în ea, o mulțime de femei active, care făceau parte din poveste. Când am început să scriu Sandman, m-am gândit că ar trebui probabil să mă asigur că am la fel de multe personaje feminine în poveste ca cele masculine și că sunt integrate la fel. Și asta am încercat să fac din acel punct, uneori eșuând, alteori reușind. Cred că asta a contat pentru cititoare. Era destul de ciudat la convenții. Veneau la mine bărbați masivi, cu tricouri transpirate și-mi luau mâna spunându-mi: „Tu! Ai adus femei în magazinul meu pentru prima dată!”. Mă abțineam cu greu să nu zic: „Dacă mături din când în când, s-ar putea să se și întoarcă”.Dar într-adevăr benzile desenate pe atunci erau dominate de bărbați. Îmi place că acum există un număr egal de cititori și cititoare de benzi desenate și romane grafice. Nu mai este un mediu determinat de gen, ceea ce mă deranja cumplit.

Despre puterea benzi desenate

Magia oricărei benzi desenate este că sunt trei persoane implicate: scriitorul, ilustratorul și cititorul.  Pentru că lucrurile cu adevărat importante în benzi desenate se întâmplă în panouri, se întâmplă între panouri în timp ce persoana care citește benzile desenate trece de la o secvență la alta, își creează în minte propriul film. Tu îi oferi magia, îi permiți să intre în poveste și îl lași să contribuie. El creează mișcarea, creează iluzia trecerii timpului… În film, de multe ori, nu ești la fel de implicat, totul îți este oferit și îl accepți așa cum vine. În schimb, în benzi desenate, ca cititor, va trebui să muncești la rândul tău, imaginația ta trebuie să depună mult efort.

Despre cum vorbește în somn cu soția, cântăreața Amanda Palmer

Amanda adoră să interacționeze cu mine când adorm, spune că avem conversații foarte interesante. I se pare că adormitul Neil este o persoană fascinantă. Cred că atunci când eram la început, m-a văzut ca pe un fel de experiment științific. A fost un punct în care a descoperit că de fapt mă poate hrăni în somn cu bomboane de ciocolată …. I se părea hilar și fascinant și, într-o noapte, a avut o conversație cu mine. Am adormit în timp ce vorbeam cu ea, lucru pe care îl fac de obicei. Problema e că vorbeam în continuare, deși am adormit. Cred că îmi place procesul de visare pentru că mă ajută să descopăr povești. De obicei, adorm blocat într-o poveste, nu știu ce o să se întâmple în continuare și mă trezesc că niște „băieți” din camera din spate au mișcat mobila grea din jur, au săpat, au pictat, au tencuit și mi-au adus soluția. Dacă asta presupune să vorbesc mai mult sau să fiu mai ciudat în somn, atunci mă sacrific.

Articol preluat și tradus de pe npr.org

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Vreau pălăria înapoi” – interviu cu autorul Jon Klassen

Pentru Jon Klassen contează să scrie cărți bune, iar acest lucru se poate observa ușor. La numai 31 de ani a câștigat o medalie Caldecott, iar acest lucru l-a motivat să se ocupe și mai mult de acest domeniu. Îi plac cărțile care se citesc bine și arată bine. Iată mai jos un interviu cu autorul cărții „Vreau pălăria înapoi”, publicată la editura Vlad Și Cartea cu Genius.

„Când am început să mă ocup în totalitate de cărți, a devenit destul de limpede pentru mine că trebuie să îmi scriu singur textele dacă voiam ca munca mea să devină ceva serios, dar aveam o problemă cu faptul că nu-mi plăcea să desenez personaje. Acum îmi place să desenez scene întregi și obiecte, dar în vremea aceea nu îmi plăcea la fel de mult. Simțeam de fiecare dată că trișez atunci când desenam personaje. Ca și cum aș alege calea ușoară pentru a atrage atenția cititorului. Îmi plac poveștile care îi permit cititorului să rătăcească puțin pentru ca apoi să regăseasca de unul singur calea.

Tot în această perioadă, o companie mi-a cerut să realizez niște felicitări, iar eu le-am trimis niște schițe cu niște scaune și alte obiecte. Mi-au scris înapoi întrebându-mă dacă n-aș putea să-mi încerc mâna cu ceva mai antrenant, cum ar fi niște personaje. Le-am spus ca eu nu fac așa ceva, dar au insistat și în final le-am trimis o serie de animale care purtau pălării aniversare și baloane, dar fețele lor și postura păreau să-mi transmită că habar nu au ce e o zi de naștere și nici nu le pasă. Mi-a plăcut mai ales ursul care apărea pe una dintre felicitări. Chiar și așa, nemișcat și lipsit de orice emoție părea amenințător. M-am gândit că de vreme ce am încălcat jurământul de a nu desena vreodată personaje, aș putea la fel de bine să-l folosesc într-o carte.

<<Un urs și-a pierdut pălăria.

-Unde mi-e pălăria? a întrebat el.>>

Nu-mi plăcea deloc. Habar nu aveam încotro vreau să meargă narațiunea, ce trebuia să mai adaug și despre ce era până la urmă povestea asta.Nu știu ce-a declanșat asta, dar într-o noapte mi-a venit ideea să transform totul într-un dialog fără narațiune și să ma folosesc de culori pentru a-l marca pe cel care vorbește, așa încât nici măcar să nu fie nevoie să le dau nume.Ideea unui dialog cu imaginea personajelor alături sugera că unul dintre personaje mințea. Și puteam arăta cititorului care e mincinosul. Apoi textul a curs foarte ușor și lin.

Ilustrațiile le-am păstrat foarte simple. Întotdeauna mi-au plăcut cărțile ilustrate cu o imagine curată, dar mă temeam să le fac prea curate și pentru alții ca nu cumva să le găsească plictisitoare. Dar pentru cartea mea era amuzant.Cartea a fost scrisă într-un limbaj foarte rigid. Era rigid pentru că era tensionat că trebuia să scriu o carte și îmi plăcea ideea că personajele mele nu le prea au cu vorbitul. Așa că au ieșit niște personaje rigide care se tot uitau la cameră în loc să se uite unul la altul așa cum se întâmplă când două personaje vorbesc. Păreau uluite că apar într-o carte, iar eu eram uluit că scriu una.”

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Q & A cu Han Kang: „Scrisul este pentru cei care au întrebări, nu pentru cei care au răspunsuri”

Cartea albă de Han Kang (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan) este una dintre noutățile editurii ART disponibile la târgul internațional de carte Gaudeamus, în perioada 20 – 24 noiembrie 2019. În plus, cartea face parte din titlurile lunii noiembrie la Pauza de Citit. De aceeași autoare la Editura ART au mai apărut romanele Vegetariana (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan) și Disecție (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan). Citește mai jos un interviu cu Han Kang, adaptat de Ema Cojocaru pentru blogul ART.

Pentru mine, Han Kang este una dintre scriitoarele care merită urmărite. M-a intrigat de la prima lectură, prin universul straniu și incomod din Vegetariana, iar atracția pentru proza ei a devenit și mai puternică după Disecție, un roman care m-a impresionat prin amestecul de duritate și lirism, dar și prin temele abordate.
 
Asemenea Marianei Enriquez, scriitura autoarei sud-coreene are o anumită ascuțime mai greu de suportat, iar violența este una dintre temele la care revine în cărțile sale. Han Kang este preocupată îndeosebi de complexitatea și de contradicțiile firii umane, care poate trece de la abnegație și sacrificiu de sine la o cruzime greu de imaginat. Poate tocmai asta mă și atrage la proza lui Han Kang – curajul cu care forează mai adânc în inima durerii, pentru a ne prezenta o imagine necosmetizată a realității, și felul cum îndulcește această duritate printr-un limbaj poetic. Am selectat câteva întrebări și răspunsuri relevante din interviurile pe care le-am citit, într-un mix de Q & A care sper să vă apropie un pic mai mult de această autoare atipică.
 
KRYS LEE: Ne poți spune cum ai devenit scriitoare? A fost ceva la care ai aspirat de timpuriu?
 
HAN KANG: Am fost mereu înconjurată de influențe literare – și tatăl meu este scriitor. Am trăit în locuințe modeste, ne mutam destul de des și nu aveam prea multă mobilă, dar tatălui meu îi plăcea să adune cărți, astfel că am trăit întotdeauna în mijlocul lor – podeaua, fiecare ungher al casei, totul era acoperit de cărți, cu excepția ferestrelor și a ușilor. Biblioteca creștea încontinuu, îmi amintesc că aveam cărți din abundență, astfel că am fost surprinsă când, vizitând un prieten, am observat că din casa lui lipseau cărțile.
 
Am citit tot ce am vrut și am asimilat limbajul, iar părinții m-au lăsat în pace, așa că am avut acces neîngrădit la romane mai dificile. Am descoperit că îmi plăcea să citesc. De asemenea, scrisul a venit în mod natural. În adolescență, am simțit genul de angoase existențiale proprii vârstei, pornind de întrebări precum Cine sunt eu? Care este scopul meu? De ce oamenii trebuie să moară și unde se duc după aceea? Toate aceste gânduri erau apăsătoare, astfel că m-am îndreptat din nou spre cărți, unde credeam că voi găsi răspunsurile la multe dintre întrebările din tinerețea mea. Nu conțineau niciun răspuns. În mod ironic, asta m-a încurajat. Mi-a arătat că și eu pot să fiu scriitoare, că scrisul este pentru cei care au întrebări, nu pentru cei care au răspunsuri.
 
HANNAH BECKERMAN: Ai suferit de migrene epuizante încă din adolescență. În ce fel te-a afectat acest lucru?
 
HAN KANG: Migrenele îmi amintesc mereu că sunt om. Atunci când sufăr de o migrenă, sunt nevoită să-mi întrerup munca, lecturile, rutina, ceea ce mă face întotdeauna smerită, amintindu-mi că sunt muritoare și vulnerabilă. Dacă aș fi fost sută la sută sănătoasă și plină de energie, poate că nu aș fi devenit scriitoare.
 
KRYS LEE: Un critic cunoscut, care îți este totodată și fan, a spus la un moment dat că cititorul trebuie să se pregătească și să fie într-o dispoziție diferită înainte de a-ți citi romanele. Cum interpretezi asta?
 
HAN KANG: Cred că are legătură cu faptul că romanele mele explorează suferința umană într-un mod direct. În loc să o evit, încerc să pătrund mai adânc. Am înclinația asta pentru că încerc întotdeauna să descopăr adevărul despre o persoană. Când am scris despre masacrul de la Gwangju, o tragedie care a implicat atât de multă durere, cred că ce a vrut el să spună e că, având un asemenea subiect pe mâinile mele, cititorii trebuie să fie pregătiți să simtă această suferință.  
 
SARAH SHIN: Istoria Coreei în secolul 20 este plină de traume – de ce ai ales să scrii tocmai despre revolta de la Gwangju?
 
HAN KANG: Secolul 20 a lăsat răni adânci nu doar asupra coreenilor, ci asupra întregii omeniri. Fiindcă m-am născut în 1970, n-am cunoscut nici ocupația japoneză, care a durat din 1910 până în 1945, nici Războiul Coreean, care a început în 1950 și s-a încheiat cu un armistițiu în 1953. Am început să public poezie și ficțiune la vârsta de 23 de ani, în 1993; a fost primul an de la lovitura militară din 1961 când a venit la putere un președinte civil, nu unul din rândurile armatei. Datorită acestui lucru, eu și alți scriitori din generația mea am simțit că am obținut libertatea de a investiga interiorul ființei umane, fără presiunea de a face declarații politice în scrierile noastre.
 
Așa că scrisul meu s-a concentrat asupra interiorului. Oamenii nu vor ezita să-și riște propria viață pentru a salva un copil căzut între șinele de tren, dar în același timp pot deveni instrumentele unei cruzimi înspăimântătoare, așa cum s-a întâmplat la Auschwitz. Spectrul vast al umanității, care se întinde de la sublim la brutalitate, a reprezentat pentru mine o problemă dificilă încă din copilărie. S-ar putea spune că scrierile mele sunt variații ale acestei teme, violența umană. În căutarea cauzei prime care a făcut ca acceptarea a ceea ce este omenesc să fie un lucru atât de dureros pentru mine, am bâjbâit în interiorul meu, unde am dat peste Gwangju, pe care l-am trăit în mod indirect în 1980.
 
SARAH SHIN: Cum a evoluat situația politică de când ai început să scrii cartea? Cum a fost primit Disecție și crezi că lucrurile s-ar petrece altfel dacă romanul ar fi publicat astăzi?
 
HAN KANG: Până în momentul publicării, am avut îndoieli cu privire la receptarea romanului. Dar, contrar tuturor așteptărilor, aproape toate publicațiile media (cu excepția celor cu orientare de dreapta) au oferit cărții o acoperire generoasă. Și reacția cititorilor a fost „Vrem să ne amintim de Gwangju în acest moment, nu vrem să fie șters din memorie”. Acel moment era luna mai 2014; dacă romanul ar fi publicat acum, cred că răspunsul ar fi unul foarte asemănător. Situația s-a înrăutățit de atunci și, în mod paradoxal și regretabil, s-ar părea că oamenii vor ajunge să folosească din ce în ce mai des numele Gwangju ca un substantiv comun, un termen în care violența și demnitatea umană coexistă în mod inextricabil.      

SARAH SHIN: Spuneai că toate scrierile tale se preocupă de ceea ce înseamnă să fii om. Disecție acoperă o arie uriașă, pendulând de la cruzime la tandrețe. Disecție, care pregătește dezvoltarea postbelică a unei națiuni tinere care răzbate cu greu spre democrație, pare la prima vedere foarte diferit de Vegetariana, un roman cu o arie intens personală, o arie singulară.
 
HAN KANG: Deși cele două romane par să fie foarte diferite, ele pot fi privite ca o pereche, cu rădăcinile încâlcite. În timp ce lucram la Vegetariana, nutream întrebări despre violența umană și despre (im)posibilitatea inocenței. Dincolo de încercarea extremă a protagonistei Yeong-hye de a întoarce spatele violenței prin renunțarea la propriul corp și prin transformarea într-o plantă, se află o adâncă deznădejde și neîncredere în umanitate. Într-o altă carte, Greek Lessons, protagonista își pierde capacitatea de a vorbi ca un mod de a respinge violența care saturează limbajul. Gestul respingerii conține și o încercare de redobândire – la limită, cu mare dificultate – a demnității printr-un act autodistructiv. Disecție se deschide de asemenea cu o agonizare în fața violenței, dar am vrut ca în final să ajung la demnitate – acel loc luminos, unde plantele înfloresc. A fost cea mai puternică motivație pentru a continua să scriu romanul.
 
SARAH SHIN: Structura romanului Disecție, cu capitole interconectate și relatate din perspective diferite, aduce aminte de Rashomon, unde fiecare mărturie oferă o dezvăluire parțială. De ce ai ales această structură pentru a spune povestea ultimelor ore din viața personajului central, Dong-Ho?
 
HAN KANG: Povestea despre viața și moartea lui Dong-Ho putea fi spusă doar în acest fel. Adunând fragmentele împrăștiate ale ultimelor sale ore, cititorii pot reconstitui o imagine al cărei adevăr este incomplet și care poate fi întrezărit doar pentru scurtă vreme, înainte de a se dizolva. Am folosit această tehnică și în Vegetariana. Vocea lui Yeong-hye poate fi auzită doar în monologuri scurte, onirice, astfel că imaginea acestei femei hotărâte și tenace se acumulează într-un compozit imperfect, prin intermediul vocilor și al privirilor celor din jurul ei. Mă preocupă acele povești și momente revelatorii care nu pot fi exprimate prin metode narative tradiționale.
 
KRYS LEE: Am aflat că la un moment dat ai fost vegetariană. Cum a influențat acest fapt scrierea romanului Vegetariana?
 
HAN KANG: Am fost vegetariană în jurul vârstei de 25 de ani, iar la acea vreme toți cei din jurul meu și-au făcut o misiune din a mă hrăni cu carne. Societatea coreeană este una foarte colectivă, a fost dificil să fiu singura cu un regim alimentar diferit. În ciuda acestor lucruri, am mers mai departe, până când medicul a devenit îngrijorat pentru sănătatea mea și mi-a spus să reintroduc puțină carne în dietă. Experiența mea personală a influențat cu siguranță romanul – a fost interesant felul cum oamenii din jurul meu au reacționat la decizia mea. Într-un fel, a fost amuzant.
 
Totuși, Vegetariana își are mai degrabă rădăcinile într-o proză scurtă intitulată Fruits of My Woman, publicată când aveam 26 de ani. Personajele sunt un bărbat și o femeie. Într-o zi, bărbatul se întoarce acasă de la muncă și descoperă că soția lui s-a transformat într-o plantă, astfel că o mută într-un ghiveci, o udă și are grijă de ea. Pe măsură ce trec anotimpurile, femeia își scuipă ultimele semințe. În timp ce duce semințele pe balcon, bărbatul se întreabă dacă soția lui va mai înflori primăvara următoare. În esență, povestirea nu este prea întunecată și este totodată magică, însă după ce am scris-o, am vrut s-o rescriu dintr-o perspectivă diferită. M-am gândit mulți ani la cum aș putea să o scriu. Încă de la prima pagină, Vegetariana a ieșit diferită și mult mai întunecată.
 
HANNAH BECKERMAN: Romanul Vegetariana a câștigat Man Booker International Prize în 2016. Ce impact a avut premiul asupra carierei tale?
 
HAN KANG: Am întâlnit mai mulți cititori și am ajuns la un public mai larg. Însă după câteva luni mi-am dorit să revin la viața mea privată, fiindcă prea multă atenție nu e întotdeauna benefică pentru un autor. E imposibil să-ți pese de atenție și să poți scrie în continuare.
 
HANNAH BECKERMAN: Noul tău roman, Cartea albă, spune povestea surorii tale, care a murit la două ore după naștere. Ce te-a determinat să scrii despre acest subiect acum?
 
HAN KANG: Nu plănuisem să scriu despre sora mea mai mare. Am fost crescută de părinții mei, care nu au putut-o uita. Când lucram la Disecție, am scris următoarea frază: „Nu muri. Te rog, nu muri.” În mod straniu, cuvintele îmi erau familiare și continuau să zăbovească în interiorul meu. Am descoperit dintr-o dată că veneau din memoria mamei mele: mi-a spus că rostise acele cuvinte, în repetate rânduri, surorii care murise înainte ca eu să mă nasc.
 
HANNAH BECKERMAN: Spui la un moment dat în carte că, dacă primii doi copii ai mamei tale nu ar fi murit, tu și fratele tău nu ați mai fi fost aduși pe lume. Ce simți vizavi de asta?
 
HAN KANG: Când mama era însărcinată cu mine, era foarte bolnavă și lua multe medicamente. Pentru că se simțea atât de slăbită, s-a gândit să avorteze, dar apoi m-a simțit mișcându-mă în interiorul ei și a decis să păstreze sarcina. Cred că lumea e efemeră și că mi-a fost oferită această lume printr-un noroc.
 
HANNAH BECKERMAN: Ce scriitori te-au influențat și pe care dintre ei, fie că sunt sau nu în viață, ți-ai dori să-i întâlnești?
 
HAN KANG: Dintre scriitorii coreeni, iubesc povestirile lui Lim Chul-woo, iar dintre cei străini îl iubesc pe Dostoievski. Nu îmi doresc să întâlnesc scriitori: i-am întâlnit deja prin intermediul cărților lor. Dacă le-am citit și am simțit ceva, e un lucru îndeajuns de prețios. Scriitorii pun ce-i mai bun din ei în cărțile lor, așa că îmi e suficient să îi citesc.
 
KRYS LEE: Am impresia că scriitorii din Coreea de Sud, indiferent de sex, sunt mai mult sau mai puțin pe picior de egalitate – o raritate în majoritatea țărilor. Impresia mea este corectă sau vezi lucrurile din altă perspectivă?
 
HAN KANG: E adevărat și e chiar uimitor. Nu m-am simțit niciodată discriminată ca scriitoare din cauză că sunt femeie. E ceva normal și celebrat în Coreea. Unul dintre motive este existența atâtor scriitoare talentate, fără de care lumea literară ar fi diminuată în mod drastic. M-am gândit și înainte la chestiunea asta, de când mi-am dat seama că respectul și egalitatea dintre sexe în mediul literar din Coreea de Sud este ceva neobișnuit, în comparație cu situația din cele mai multe țări. Acesta este unul din punctele forte ale literaturii coreene. Pe de altă parte, situația este diferită chiar și în alte domenii artistice: de exemplu, cinematografia națională este extrem de conservatoare. Regizorii de sex masculin dețin în continuare supremația în industria de film coreeană. E un aspect care dă de gândit.
 
Întrebări preluate și traduse de pe thewhitereview.org (Sarah Shin), theguardian.com (Hannah Beckerman), worldliteraturetoday.org (Krys Lee) // Credit foto: www.vg.no
 
Articol de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

De ce Margaret Atwood a spus „nu” continuării romanului Povestea slujitoarei – până acum

Sursă: ctvnews.ca

NOTĂ: Margaret Atwood este unul dintre scriitorii contemporani multipremiați, iar cartea ei, The Testaments, tocmai a câștigat Booker Prize For Fiction. Romanul va fi publicat anul viitor la Editura Art.

Margaret Atwood a scris continuarea pentru Povestea slujitoarei (traducere din limba engleză de Diana Marin-Caea, Editura Paladin, 2017). Propoziția în sine atrage milioane de cititori avizi s-o cumpere cât mai repede.

Noua carte se numește The Testaments și ne readuce, 15 ani mai târziu, la teocrația totalitară a Gileadului, împreună cu Slujitoarele, Servitoarele, Soțiile, Comandanții și Mătușile.

Atwood spune că a simțit nevoia unei continuări. „Oamenii m-au tot rugat să scriu continuarea poveștii și am refuzat pentru că am crezut că vor să duc mai departe povestea lui Offred, ceea ce nu puteam face”, susține scriitoarea. „Dar apoi m-am gândit, dacă altcineva ar spune povestea? Și dacă această poveste s-ar întâmpla 15 sau 16 ani mai târziu? Și am mai simțit că e cazul să o continui pentru că, mult timp am crezut că ne îndepărtăm de Povestea Slujitoarei. Până când am început să ne apropiem din nou, iar prezența ei se simte în tot mai multe părți ale lumii. Așa că am simțit că e timpul să mă reîntorc la întrebarea: cum sfârșesc regimurile ca cel din Gilead? Pentru că așa cum știm din Povestea slujitoarei, acest regim a luat sfârșit.

Idei importante din interviu

Despre cei trei naratori din noul volum

Doi dintre ei sunt tineri și au legătură cu Offred. Unul dintre ei a crescut în interiorul Gileadului, iar celălalt în afară. Cel de-al treilea este un pesonaj pe care îl cunoaștem deja din Povestea slujitoarei, dar îl știm din exterior, adică din perspectiva lui Offred – este vorba despre Mătușa Lydia, conducătoarea contingentului de Mătuși din Gilead.

O altă întrebare care a început să mă intereseze, citind despre istoria regimurilor totalitare, a fost: cum ajung oamenii în poziții înalte într-un astfel de regim? Ce i-a motivat? Cred cu adevărat în politicile totalitare? Sunt oportuniști care speră să se îmbogățească? Sau ajung în această funcție din frică, cum erau cei din regimul lui Stalin – „Dacă nu obțin o funcție mai bună în organizație ca să-mi anihilez rivalii, eu voi fi cel anihilat.” Așadar, care este motivația acestor persoane?

De ce crede că munca ei este ficțiune speculativă și nu science fiction

Există două direcții referitoare la ideea de poveste ce are loc în viitor. Una derivă din Jules Verne care a scris despre lucruri pe care el le credea posibile în viitor, cum ar fi submarinele. Cealaltă are legătură cu H.G.Wells care a scris despre marțienii care invadează Pământul într-o canistră imensă. Și când Jules Verne a citit asta, a spus „dar inventează lucruri!”. El, în schimb, a simțit că scrie despre aspecte care se pot întâmpla cât de curând. Pe când pe H.G. Wells l-a simțit ca fiind un autor care merge în zona fantasticului. Cu toate acestea, H.G. Wells a fost cel care a dat naștere călătoriei interplanetare, navelor spațiale, marțienilor și tuturor acelor caractere pe care le cunoaștem din filmele anilor ’50. Sau, cel puțin, de acolo le știu eu. Și apoi, mai este o direcție care a dus la cărți precum 1984, Minunata lume nouă și Fahrenheit 451. Nimic bazat pe tehnologie sau pe aspecte care se pot întâmpla în viitorul apropiat. La fel se întâmplă și cu Povestea slujitoarei.

Despre cum regimurile asemănătoare cu cel din Gilead ajung să se destrame

Să presupunem că există o generație fondatoare a regimului. Și apoi se nasc alți oameni, care cresc în interiorul lui. Să mai presupunem că cei care dau jos acest regim prin violență ajung să fie responsabili de mersul lucrurilor. Și dețin puterea. Și știți ce se spune despre putere. Normal că ajung să-și stabilească propriile excepții – cum se întâmplă și în Povestea slujitoarei. Regulile sunt pentru restul oamenilor. Și apoi situația devine din ce în ce mai coruptă. Este cazul menșevici versus bolșevici. Sau „reforma bisericii din interior” versus „separarea și nașterea unei noi secte”. De-a lungul timpului, am tot văzut în lume aceste pattern-uri. Așadar, de ce să nu se întâmple și în Gilead?

Despre finalul The Testaments cu un sentiment de speranță

Așa cum știm din prima carte, Gilead ia sfârșit. Unul dintre modelele mele pentru acest sfârșit este chiar cartea 1984, care nu se încheie cu Winston Smith împușcat în cap, ci cu un eseu despre Novlimbă, scris la timpul trecut în engleza standard – ceea ce însemna că lumea din 1984 a luat sfârșit.

George Orwell a făcut asta intenționat. Nu ne spune cum se termină, dar ne dă de înțeles că s-a încheiat… Poate n-o să vă surprindă, dar, când scriam această carte, am fost destul de interesată să aflu mai multe despre agenții dubli și despre cei care lucrează în interiorul regimurilor totalitare, dar sunt împotriva lor.

Un articol de Scott Simon pentru npr.org.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Fata care a băut luna – povestea din spatele cărții și câteva sfaturi pentru tinerii scriitori de la autoarea Kelly Barnhill

 Fata care a băut luna de Kelly Barnhill, câștigătoare a Medaliei Newbery în anul 2017, este una dintre recomandările noastre pentru vacanța de vară. Despre cum a luat naștere povestea, curiozități despre carte și sfaturi pentru tinerii scriitori, vom afla în interviul realizat cu autoarea volumului.

Ce te-a inspirat să scrii Fata care a băut luna?

Sinceră să fiu, am fost inspirată chiar de un personaj din carte. Într-o zi, am făcut o drumeție cu Sirius, câinele meu, când deodată mi-a apărut în minte imaginea unui monstru de mlaștină. Avea patru brațe, niște fălci uriașe și o coadă lungă care îi înconjura tot corpul. Am alergat imediat spre casă pentru a scrie o notă despre monstrul din mintea mea. Tot atunci i-am dat și un nume. Glerk. A fost surprinzător cum un personaj dintr-o carte pe care urma să o scriu, mi s-a arătat la momentul potrivit.

De ce personaj ți-a fost cel mai greu să te desparți când ai terminat de scris cartea?

Oh, Doamne! De toți. De fiecare dată când termin o carte, mă întristează despărțirea de fiecare personaj în parte. Odată ce cartea este publicată, simt că nu-mi mai aparține, ci este în totalitate a publicului. Însă cel mai greu mi-a fost să mă despart de Fyrian. A fost personajul meu de suflet.

Când ai scris Fata care a băut luna ai simțit că va fi o carte mai specială decât restul cărților tale?

Fata care a băut luna a fost incredibil de specială pentru mine atunci când am scris-o și totul părea ca într-un vis. Sinceră să fiu, nu am crezut că va avea succes. Iar când am trimis manuscrisul redactorului am atașat și o scrisoare prin care îmi ceream scuze dacă nu va fi o carte potrivită. Însă, se pare că noi, scriitorii, suntem prea critici când vine vorba de opera noastră.

Ce sfaturi le oferi tinerilor scriitori?

Să aibă grijă de ei și să nu fie prea critici în ceea ce privește opera lor. Să citească tot ce le pică în mână și fie atenți, să iubească tot ce-i înconjoară. Să-și amintească faptul că sunt oameni și că gândesc și trăiesc în povești tot timpul, ceea ce înseamnă că poveștile lor sunt infinite. Să nu scrie pentru a impresiona pe nimeni altcineva decât pe ei înșiși, să scrie pentru a se exprima și pentru că au ceva de învățat din fiecare experiență.

Sursa: interviu realizat de Charlotte Taylor pentru https://www.barnesandnoble.com/blog

Sursa foto: https://www.goodreads.com

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviul lunii cu Fanny Chartres, autoarea cărții “Strada Zambila”

Fanny Chartres descrie Bucureștiul și problemele curente ale României – exodul părinților plecați la muncă în străinătate, rasismul și lipsa de integrare a romilor, comportamentele derapante din politică, delăsarea autorităților, mizeria unei capitale altminteri frumoasă și cu multe de oferit, pe fundalul unei povești emoționante despre două fetițe ai căror părinți sunt plecați în Franța la muncă.

Cum a ajuns o scriitoare din Franța să cunoască și să redea atât de bine toate aceste lucruri încât să juri că e o carte scrisă de un român get-beget, care a locuit toată viața lui în București? Am întrebat-o, și ea ne-a răspuns.

Laura Frunză: În ce perioadă ați locuit în România și pentru cât timp? De ce ați ales tocmai România pentru a vă stabili atât de mult timp?

Fanny Chartres: Am locuit în România între 2006 și 2016, deci zece ani. N-am ales eu România, aș zice că destinul a ales pentru mine. Ca să fiu mai precisă, candidasem la un post de voluntar internațional ca bibliotecară. Jobul care mi-a fost propus a fost unul la Beirut, la Institutul francez, doar că eram în iulie 2006 și, câteva zile mai târziu, a început o nouă perioadă de război în țara aceasta. Prin urmare, toate posturile au fost anulate. În schimb, cei de la Ministerul Afacerilor Externe mi-au propus un post la București, ca responsabila biroului de carte al Ambasadei Franței. Așa a început povestea mea în România. Inițial, trebuia să stau acolo doi ani (durata contractului), dar pentru că mă simțeam bine în România, ca acasă, pentru că am întâlnit oameni minunați, prieteni adevărați, am decis să mă stabilesc acolo. Am căutat alt job, am început să traduc cărți și așa au trecut zece ani!

L. F.: Din carte se deduce că v-ați plimbat mult pe jos prin București? Care erau zonele dumneavoastră preferate? De ce?

F. C..: Sunt multe! Păstrez un atașament foarte profund pentru cartierul Filaret, pe care l-am descoperit cu Ana Maria Sandu. Acolo, parcă ești într-o lume atemporală, fără timp, în care fiecare colț este surprinzător, în care trebuie să fii atent, pentru că frumusețea și strălucirea se ascund pe străzi care, la prima vedere, par fără interes. Îmi place foarte mult și Piața de Flori din cartierul Uranus, care, când locuiam la București, era deschisă zi și noapte. În sfârșit, parcul Ioanid, din fața Institutului Francez, pentru că este parcul cel mai frumos pe care l-am văzut: micuț, înflorit, viu, parfumat.

L. F.: De ce ați abordat tocmai subiectul copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate? Ați cunoscut un caz anume?

F. C.: N-am cunoscut cazuri anume, dar am auzit din presă și vorbind cu prietenii despre situația copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate. Îmi aduc aminte de un articol care m-a marcat foarte tare: era vorba de o adolescentă care încercase să se sinucidă pentru că nu mai suporta absența părinților ei. Gestul fetei, suferința ei, m-au atins profund și când m-am decis să scriu un roman în care povesteam ce se petrece în România, am ales să fac o ficțiune care are ca punct de plecare acest subiect.

L.F: În Strada Zambila abordați și chestiunea rasismului față de etnia romă. V-ați confruntat vreodată cu rasismul cât ați locuit în România?

Mai mult sau mai puțin. În jurul meu, am auzit comentarii depreciative despre comunitatea romă. Veneau de la oameni cu care, în rest, mă înțelegeam foarte bine. Am avut nevoiede timp ca să înțeleg mai bine de ce reacționează așa. După mine, două motive pot să explice comportamentul acesta (care, țin să insist, nu poate fi generalizat la societatea română în întregime). Primul este că românii suferă din cauza imaginii lor în străinătate. În Europa, uneori nu se face diferența între români și romi. Iar destul de des, pe nedrept, romii sunt asociați cu lucruri negative (furt, înșelăciune…). În al doilea rând, în România există și romi care trăiesc mai bine decât românii, pentru că, de exemplu, desfășoară activități în domeniul artizanal, care îi pot aduce mai mulți bani decât un job ”obișnuit”. Pentru un român care a făcut cinci ani de studiu pentru a fi profesor și care câștigă doar 1500 de lei pe lună, e dificil de înțeles, chiar injust, și asta poate conduce la rasism.

L. F.: De ce ați ales să includeți acest subiect delicat într-o carte pentru copii?

F. C.: Pentru că un copil este mai întâi o persoană, o persoană care poate să descopere mai mult și să înțeleagă lumea în care trăiește prin cărți. Ca scriitoare pentru copii, încerc să le vorbesc cititorilor mei despre lume așa cum este, cu zonele ei frumoase, strălucitoare, dar și cu părțile ei mai întunecoase. Cele două sunt indisociabile. Când scriu, încerc s-o fac cu delicatețe și/sau cu umor, ca realitatea lumii să le ajungă copiilor cu blândețe.

L. F.: Pentru ce target de vârstă ați scris cartea?

F. C.: Aș zice că Strada Zambila se poate citi începând cu vârsta de 10-11 ani.

L. F.: Aveți copii? Păreți să cunoașteți foarte bine interesele copiilor și lumea lor interioară.

F. C.: N-am copii, dar cred că, în viață, copilăria nu se sfârșește niciodată!

Un interviu realizat de Laura Frunză

Citește mai multe despre cartea Strada Zambila aici.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Q & A cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură”

Ce-am pierdut în foc a fost una din lecturile mele preferate, însă am observat că nu toată lumea gustă subiectele întunecate și violente ale Marianei Enriquez, ba unii cititori au chiar o reacție de respingere față de parada de orori și întâmplări bizare care traversează volumul scriitoarei argentiniene. Gusturile nu se discută, evident, dar cred că intențiile autoarei pot fi înțelese mai bine dacă-i cunoaștem sursele de inspirație și dacă aflăm mai multe despre amplasarea cărții în contextul societății argentiniene, unde există diferențe uriașe între clasele sociale, iar deceniile de dictatură militară au lăsat urme adânci care se reflectă în sărăcia extremă, corupția și violența instituționalizată.

Totodată, pentru o mai bună înțelegere a contextului, recomand și cărțile unei alte autoare argentiniene, Claudia Piñeiro, care, deși nu se ridică la calitatea literară a povestirilor lui Enriquez, sunt îndeajuns de interesante și creează o imagine elocventă a păturii privilegiate din Argentina, o lume diametral opusă celei portretizate în Ce-am pierdut în foc. După ce am parcurs câteva interviuri cu Mariana Enriquez, mi-a venit ideea să selectez întrebările și răspunsurile relevante, făcând un mix de Q & A care aruncă o lumină nouă asupra prozelor din Ce-am pierdut în foc.

Bongani Kona: Multe din povestirile din Ce-am pierdut în foc au ceva neliniștitor, straniu și misterios, dar dincolo de asta se poate simți dragostea pentru actul povestirii. Cu ce fel de povești ai crescut în anii copilăriei tale în Buenos Aires?

Mariana Enríquez: Am crescut la periferia orașului Buenos Aires, ceea ce noi numim „Conurbano”, într-un orășel pe nume Lanús. E un cartier care n-are nimic în comun cu viața literară sau intelectuală: un pic dur, cu multe fabrici care în copilăria mea începuseră să se închidă, în esență un loc al clasei muncitoare, unul care pe deasupra mai e și urât. Mie-mi place, dar n-are nimic idilic sau ceva care să aducă a natură. Însă părinții mei erau cititori avizi și aveau o colecție imensă de cărți. Orice de la literatură argentiniană la literatură europeană, americană sau sud-americană, de la García Márquez la Capote și Poe. Îmi plăceau Baudelaire și surorile Brontë, am fost întotdeauna atrasă de poveștile sumbre. Nu existau restricții și puteam citi orice. Cred că era o modalitate de a-mi imagina că trăiam într-un loc mai frumos sau mai interesant. În plus, bunica mea era o povestitoare involuntară. Nu cred că-i plăcea să spună povești, dar asta făcea parte din cultura ei – era fiica unor imigranți italieni care veniseră din nordul Argentinei, o zonă rurală și plină de superstiții, foarte diferită de Buenos Aires.

Bongani Kona: În Casa Adelei, mama naratoarei îi interzice să urmărească filme de groază pentru că este „prea mică”. Mulți părinți au tendința să-și apere copiii de ororile lumii. Mă întreb dacă ăsta a fost și cazul tău. 1976–1983 a fost o perioadă grotesc de violentă în istoria Argentinei. Mii de oameni dispăreau sau erau torturați și uciși. În copilăria ta, cât de conștientă erai de ceea ce se întâmpla? Ți se ascundeau anumite povești?

Mariana Enríquez: Trebuie să ții cont de faptul că dictatura din Argentina a fost incredibil de violentă, dar într-un mod secret. Mii de oameni au fost torturați și uciși, într-adevăr, dar lucrurile astea au fost ascunse cu succes de populație. Mulți oameni spun și astăzi că nu erau la curent cu amploarea ororilor – și nu spun minciuni. Armata nu împușca oamenii pe stradă. Îi răpea și îi ducea în centre de detenție clandestine. Desigur, asta a stârnit multă frică, în mare parte frica de necunoscut, teama de a nu ști ce se întâmplă cu adevărat. Chiar și cei dispăruți: situația era fantasmagorică. Părinții mei erau la curent, dar vorbeau despre asta în șoaptă și, de fiecare dată când înțelegeam ceva, îmi atrăgeau atenția să nu spun nimic în afara casei. Iar „în afara casei” însemna la școală, la petrecerile onomastice sau oriunde în viața de zi cu zi. Așa că eram la curent, pentru că părinții mei erau la curent, dar nu existau semne clare de violență, nu pentru un copil, în orice caz. Doar uneori apăreau zvonuri despre câte un vecin care „plecase”, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sau despre militarii care supravegheau podul… Era un secret, un secret teribil. Când s-a sfârșit, a fost ca o explozie. Detaliile înfiorătoare erau peste tot, la televizor, în reviste, și, bineînțeles, în procesele generalilor unde victimele relatau ce li se întâmplase, iar cruzimea era explicită. Îmi amintesc cât de îngrozită eram citind despre toate aceste lucruri. Cred că au fost primele povești de groază pe care le-am citit. Părinții nu mi-au ascuns nimic, dimpotrivă. Voiau ca eu să știu. Pentru ei și pentru mulți alți argentinieni, amintirea celor întâmplate reprezenta o declarație politică.

Bongani Kona: Ai spus undeva că o asemenea violență politică generalizată „lasă cicatrici, ca un sindrom de stres post-traumatic la nivel național”. Într-un fel, povestirile din Ce-am pierdut în foc aruncă o lumină asupra acelor cicatrici. Case bântuite, corpuri diforme, râuri poluate, toate fac referire la „istoria înspăimântătoare a terorii de stat”, ca s-o citez pe traducătoarea Megan McDowell. În ce alte feluri crezi că se manifestă acest sindrom în viața de zi cu zi?

Mariana Enríquez: Ei bine, în zilele noastre are urmași. Nu e vorba doar de cicatrici metaforice, ci despre oameni. Copiii celor dispăruți, care sunt cam de vârsta mea. Copiii pe care armata i-a răpit și i-a dat altor familii să-i crească: bărbați și femei căutați și găsiți de Abuelas de Plaza de Mayo, o organizație pentru drepturile omului. Sunt oameni care și-au trăit viața sub o altă identitate. Iar fiecare discuție politică e impregnată de problemele anilor ‘70. De exemplu: astăzi avem un guvern neoliberal pe care opoziția îl acuză de aplicarea acelorași politici economice ca în vremea dictaturii militare. Dacă guvernul alege să facă uz de violență la un protest, să zicem, imediat se face legătura cu represiunea din acei ani. Acea perioadă nu a dispărut și uneori pare foarte greu să o depășim.

Bongani Kona: În ciuda acestei istorii sumbre, ai spus că în Argentina există „un mare entuziasm pentru a scrie”. De unde crezi că vine acest entuziasm? Și când ai început să scrii? A fost ceva ce ai vrut să faci dintotdeauna?

Mariana Enríquez: O istorie sumbră e prielnică pentru literatură. Multe fantome, multe probleme. Ce mă miră, mai degrabă, e faptul că există entuziasm după atâtea crize economice. În timpul vieții mele am trăit cel puțin două de proporții și am 44 de ani. Dar, cumva, asta pare să fie un imbold. În ce mă privește, nu îmi doream neapărat să scriu atunci când am început. Am publicat un roman la vârsta de 21 de ani. O editură importantă căuta un roman scris de cineva tânăr, cu o tematică „tinerească”. Romanul se numește Bajar es lo peor și e un amestec de Bret Easton Ellis timpuriu și sensibilități gotice. Îl scrisesem pentru mine, fără speranța că aș putea să-l public, și am ajuns la editură întâmplător, printr-o serie de legături ciudate. Pe atunci studiam jurnalismul în La Plata, un oraș studențesc, și eram o tânără destul de impulsivă. După ce romanul a fost publicat și am mai scris încă unul, s-ar zice că mi-am dat seama că asta vreau să fac. Dar a durat ceva.

Bongani Kona: Lidia Yuknavitch scrie într-un eseu că „În America, e complicat să descrii violența fără a o transforma în divertisment.” Desigur, contextul tău e unul diferit, dar ai putea vorbi despre provocările și necesitatea de a scrie despre violență?

Mariana Enríquez: Violența e ceva ce ni se întâmplă. E unul din acele lucruri de care nu putem scăpa, oricât de mult am progresa la nivel global. Nu văd de ce sau cum am evita să scriem despre violență, de teamă că ar putea deveni un divertisment. Cred că Yuknavitch se referă la banalizarea sau la naturalizarea violenței, dar chiar și asta mi se pare interesant. Nu putem fi surzi și orbi în privința ei. Da, uneori poate fi prezentată ca ceva atractiv, dar ăsta e un risc; nu poți evita să te gândești la violență. Iar pentru mine, literatura a fost întotdeauna un mod de a mă gândi la lucrurile care ni se întâmplă. Violența e unul dintre ele.

Adam Vitcavage: Poți să alegi o povestire și să ne spui cum ți-a venit ideea și cum ai scris-o?

Mariana Enríquez: Desigur. De exemplu, În ape negre a fost inspirată de un caz real de brutalitate a poliției. În urmă cu câțiva ani, în Buenos Aires, doi polițiști au reținut doi tineri săraci care se întorceau dintr-un club de noapte. I-au maltratat și i-au aruncat în râul Riachuelo. Acest râu e poluat de multă vreme, așa cum îl prezint și în povestire. În momentul de față încearcă să îl curețe, dar va dura câteva decenii. Contaminarea e cauzată de fabricile și abatoarele de pe maluri, care își deversează deșeurile în apele râului și îl poluează. Sunt întreprinderi nereglementate de stat. Riachuelo e un fel de simbol pentru neglijență și corupție. Pe deasupra, râul marchează hotarul geografic dintre orașul Buenos Aires și cartierele mărginașe. Pe maluri sunt și foarte multe ghetouri. În cele din urmă, unul din acei băieți s-a înecat în râu. M-a îngrozit cruzimea acelor polițiști. Una e să abuzezi și să sperii un tânăr, dar e cu totul altceva să-l arunci în râul acela infernal.

Am folosit acest incident, cu schimbări minore, ca punct de plecare pentru restul povestirii. Mai târziu, ideea Răului și a râului mort au devenit un omagiu dedicat lui Lovecraft și lucrărilor sale nepublicate, la care s-au adăugat propriile mele interpretări ale scrierilor lui  Laird Barron. Mă inspir și din Alan Moore și din ideea lui despre rău ca o formă de igienă socială în contextul inegalității și al violenței instituționalizate. Cam ăsta e, în linii mari, mecanismul povestirilor mele: plec de la o întâmplare reală, pe care o transform în ceva fantastic sau supranatural.

Adam Vitcavage: Din moment ce lucrezi ca jurnalistă, te confrunți cu nevoia de a include comentarii politice în scrierile tale?

Mariana Enríquez: Nu, nu simt nevoia asta. Sunt jurnalist cultural. Trăiesc printre filme, celebrități, muzică și teatru. În genul de jurnalism pe care îl practic eu, nu intru foarte mult în contact cu realitatea. Comentariile socio-politice vin mai degrabă din experiența mea de cetățean decât din meseria de jurnalist.

McSWEENEY’S: Cum procedezi când scrii povestiri despre crime? Începi cu un personaj sau cu o situație anume?

Mariana Enríquez: De obicei, nu scriu povești despre crime – însă scriu ficțiune întunecată, așa că povestirile mele implică uneori o crimă. Cea din Copilul jegos e inspirată parțial de un asasinat care a avut loc în urmă cu cinci ani, în provincia Corrientes. Băiatul mort se numea Ramoncito și trăia pe stradă. Crima n-a stârnit prea multe ecouri în presă – oricum, nu pe cât ar fi trebuit – din cauza implicațiilor politice și a detaliilor oribile care au ieșit la iveală. A fost ciudat – lăsa impresia unei crime care e ținută ascunsă. Există o carte de investigație pe tema asta, La misa del diablo(Liturghia diavolului), de Miguel Prenz, care nu s-a bucurat de succes la public, deși e foarte bună. De acolo am preluat informațiile de bază. Apoi am lăsat totul să se amplifice și să crească, așa cum fac cu toate povestirile mele. Am hotărât să nu fie o proză condusă de intrigă, ci am optat pentru o atmosferă stranie, aproape halucinatorie.

McSWEENEY’S: Copilul jegos prezintă și povestea lui Gauchito Gil, un proscris argentinian. Îți amintești când ai auzit prima oară legenda lui Gauchito? Ce te-a determinat să o incluzi aici?

Mariana Enríquez: Am auzit de el în copilărie. O parte din familia mea este din Corrientes, provincia de unde e Gauchito Gil. Am hotărât să-i includ povestea pentru că, în ultimele două decenii, Gauchito a devenit o componentă importantă a orașului Buenos Aires: culorile și imaginea lui sunt peste tot. Migranții i-au adus legenda în oraș, unde a devenit foarte popular. Oamenii și-l tatuează pe corp, îl pictează pe pereții caselor; sunt altare la colț de stradă. A devenit o parte din peisaj. Dar este totodată o mitologie întunecată, violentă – o legendă despre abuzul de putere și mutilare. Gauchos erau oameni săraci: trăiau la marginea societății și erau deposedați. Gauchito Gil este sfântul celor deposedați. Iar în cartiere precum Constitución, a devenit un fel de sfânt protector.

McSWEENEY’S: Ce te-a determinat să alegi cartierul Constitución ca fundal al poveștii?

Mariana Enríquez: Lucrez în acel cartier. Redacția ziarului la care lucrez este chiar acolo, în inima cartierului Constitución. Cartierul este exact așa cum îl prezint în povestire: frumos, decadent, dar foarte periculos. Am mers acolo în fiecare zi începând din 2003 și acum îl cunosc foarte bine. E un loc care spune multe despre cei bogați și puternici din Argentina: a fost abandonat în secolul 19, după o epidemie masivă de friguri galbene. Oamenii și-au părăsit pur și simplu casele – unele dintre ele arată mai degrabă ca niște palate – pentru că își permiteau să-și cumpere altele la fel de grandioase la mare distanță de focarul epidemiei. Nu s-au mai întors niciodată, lăsând această parte sudică a orașului celor săraci, marginalizați, muncitorilor și bolnavilor. (Multe dintre spitalele publice se găsesc aici, inclusiv principalul spital pentru copii, ceea ce m-a influențat probabil să includ copii în poveste.) Zona de sud a orașului a făcut progrese considerabile în ultima vreme, dar, în comparație cu zona de nord – incredibil de bogată – se află mult în urmă. Iubesc partea de sud a orașului Buenos Aires. Cred că are personalitate și ascuțime și distincție. Și e periculoasă numai după standardele din Buenos Aires, care sunt destul de scăzute.

David Leo Rice: Când vorbești despre sindromul de stres post-traumatic care poate bântui o societate marcată de orori politice, crezi că locurile unde s-au comis atrocități pot deveni terenuri fertile pentru ficțiune, precum hotelul din Hostería, care fusese o școală de poliție?

Mariana Enríquez: În tinerețe, am citit multă psihogeografie. Cred că există un spirit al locurilor. Acolo unde s-a petrecut ceva îngrozitor, e posibil să se întâmple din nou ceva, fiindcă acele locuri sunt bântuite. Sunt însemnate. Pentru mine, locurile sunt personaje. Obiectele și locurile dăinuie mai mult decât oamenii și e interesant să mă gândesc că au o memorie, că sunt personaje și pot acționa după un plan al lor.

David Leo Rice: Crezi că e ceva ocult legat de violența politică? Cum pot scriitorii să abordeze într-o manieră actuală ororile cotidiene care sunt normalizate de populație?

Mariana Enríquez: E ceva legat de amploarea cruzimii în violența politică care-mi lasă impresia celui mai negru soi de magie. Ca și cum e necesar să satisfacă un zeu străvechi și lacom care pretinde nu numai trupuri, ci trebuie să se hrănească și cu suferința oamenilor. Desigur, asta s-a întâmplat în Argentina cu ceva timp în urmă, dar încă există o umbră. Iar umbra îmbracă multe forme. Una dintre ele, și uneori cred că e cea mai cumplită, o reprezintă oamenii care cred că dictatura și brutalitatea au fost necesare pentru a învinge „inamicul intern”. Astăzi avem un președinte democrat (nu-mi place de el, dar, hei, politicienii sunt groaznici peste tot în lume), însă umbra trecutului persistă. Și încă nu reușim să rezolvăm problema brutalității poliției, a inegalității, a sărăciei extreme, așa că există un sentiment de frustrare.

Cititorii se îngrozesc când citesc una din povestirile mele, de pildă cea despre un copil care trăiește pe stradă, dar adevărul e că se întâlnesc cu astfel de copii în fiecare zi. Mulți dintre ei dorm în fața intrărilor, sunt înfometați și murdari. Însă când oamenii citesc despre asta, li se pare că am mers prea departe. În realitate, nu merg deloc prea departe. Copilul din acea povestire pare să fie o excepție, însă nu e nici pe departe așa. Într-adevăr, la suprafață putem vorbi de o normalizare, dar nu în totalitate. Când ficțiunea reușește să miște oamenii, e ca și cum pot privi din nou realitatea. Și eu o normalizez, desigur: nu poți să empatizezi tot timpul, pentru că ai lua-o razna. Într-un fel, cred că scriu pentru a o de-normaliza și pentru mine.

David Leo Rice: Mă interesează legătura dintre scurtime și supranatural. Am remarcat că mulți autori argentinieni importanți, atât cei contemporani – tu, Samanta Schweblin, César Aira –, cât și cei clasici – Ocampo, Bioy Casares și, desigur, Borges – au tendința să scrie povestiri sau nuvele care tratează inefabilul, stranietatea sau subiectele inexplicabile. Crezi că proza scurtă are o forță specială care-i permite să abordeze astfel de subiecte neobișnuite, care s-ar pierde într-o lucrare de mari dimensiuni?

Mariana Enríquez: Uzanțele lucrează în felul ăsta. În Argentina există o tradiție legată de proza scurtă și de tematica supranaturală, iar aceștia sunt autorii pe care-i citim la școală, e prima literatură cu care intrăm în contact și se lipește de noi. Influența e inevitabilă. Dar, privind din alt unghi, cred că există elemente de tensiune și surpriză care se pretează mai bine la proza scurtă. Felul în care folosești limbajul e diferit: mai visător, mai aproape de poezie. E destul de greu să menții asta într-un roman lung.

David Leo Rice: Consideri că te înscrii în tradiția scriitorilor argentinieni menționați mai devreme? Dacă da, ce filon comun, fie el artistic sau cultural, împrumuți de la ei?

Mariana Enríquez: Da, nu cred că poți să te sustragi influenței. E foarte dificil să menționezi până și influența lui Borges, pentru că a fost un asemenea gigant, dar ce am iubit întotdeauna la el a fost lipsa prejudecăților. Îl iubea pe Bradbury. I-a dedicat o povestire lui Lovecraft. A inventat ființe magice. O iubesc pe Silvina Ocampo, femeile ei nebune, umorul ei. Și pe Cortázar. Cred că el a fost primul care a folosit cadre urbane recognoscibile în literatura noastră.

Însă toți acești scriitori proveneau din păturile înstărite ale societății. Ocampo era milionară; familia ei deține și acum terenuri peste tot. La fel și Bioy Casares. Cortázar era fiul unui diplomat și s-a născut la Bruxelles. N-a scăpat niciodată de accentul franțuzesc. Mai există o tradiție care nu e foarte cunoscută la nivel internațional, cea a scriitorilor care provin din alte medii, precum Manuel Puig sau Roberto Arlt. Scriitori din oraș și din localitățile mici, săraci, interesați de cultura pop, de felul cum vorbesc oamenii, de ceea ce se întâmplă pe stradă, de filme, de științele oculte, dar dintr-o perspectivă mai puțin elitistă. Sunt mai apropiată de ei prin prisma clasei sociale și, în anumite privințe, prin prisma literaturii. Iubesc stilul și temele lui Ocampo și Borges, dar cred că astăzi te poți hrăni din ambele tradiții.

Întrebări preluate și traduse de pe johannesburgreviewofbooks.com (Bongani Kona), electricliterature.com (Adam Vitcavage), mcsweeneys.net, lithub.com (David Leo Rice).

Un text de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Asta mi-am dorit să fac din prima: să desenez scene din viață cu text.” (Andreea Chirică)

Alin Răuțoiu: Pentru început aș fi interesat să știu un pic despre istoricul tău profesional și academic. Se intersecta în vreun fel cu banda desenată?

Andreea Chirică: Am studiat Teatrologie la UNATC și prin anul 3 m-am angajat într-o agenție de publicitate pe un post de copywriter. Știu, teatrul nu are legătură cu publicitatea și publicitatea cu bandă desenată. Nu aveam nici un gând legat de desen, mă ocupăm cu scrisul de scenarii publicitare și tot felul de texte despre „cea mai bună oferta de pe piață” și „depășește-ți limitele” cumpărând produsul nostru.

M-am apucat de desenat târziu și foarte încet, dar asta mi-am dorit să fac din prima: să desenez scene din viață cu text. Nu pot să explic rațional de ce m-am apucat de desenat, toată lumea mă întreabă și mi-e foarte greu să dau o explicație. (râzând) Psihanalitic mi-am explicat cumva de ce, dar nu aș intră în detalii.

Alin: Ai putea să-mi mai spui un pic despre cum ai ajuns să fii interesată de bandă desenată și să numești câteva dintre preferatele tale?

Andreea: Cred că am citit pe net niște webcomics și mi-au plăcut, în felul ăsta am dat de bandă desenată „pentru oameni pe care nu-i interesează super-eroii” și am început să caut și cărți tipărite. Așa am ajuns să citesc My New York Diary sau Maus sau Percy Gloom(aparte) Cred că astea-s primele romane grafice care m-au impresionat.

Voi numi preferata preferatelor și atât. (zâmbind) O iubesc mult mai mult decât pe restul preferatelor. Graphic Witness: Four Wordless Graphic Novels – o colecție de patru romane grafice de pe la începutul secolului 20, despre sărăcie, boală, inegalitate, umilință și alte teme sociale de Frans Masereel, Lynd Ward, Giacomo Patri și Lawrence Hyde.

Alin: Prima ta bandă desenată pe care o știu este The Year of the Pioneer, publicată de Hardcomics. Impresia mea e că a venit într-o perioadă în care banda desenată, mai ales cea alternativă, era într-un moment de boom în România, iar dacă ar fi să recurg la o comparație un pic vulgară aș zice că e un fel de Persepolis românesc. Ce te-a îndemnat să spui povestea aceea sub formă de bandă desenată?

Andreea: Cum îmi plăcea și îmi place foarte mult banda desenată și, din inconștiență, am considerat că pot crea și eu una, deși era prima mea încercare. Nu-mi imaginăm că pot să povestesc altfel, neavând curaj să scriu un roman și, la fel, neavând curaj să mă exprim doar prin ilustrație. Că tot aminteai de Persepolis, cred că o citisem cu un an înainte și fusese primul roman grafic „realist” la care am fost expusă și cred că m-a influențat fără să vreau. Mai văzusem și American Splendor cam tot în perioada aia și mă gândeam că asta aș vrea și aș putea să fac: să fiu un scriitor și desenator al experiențelor mărunte, cotidiene.

Am început cu un blog. Și apoi mi-am dat seama că desenele despre anul ăla ar sta mai bine într-o carte. După ce m-am gândit că aș vrea să transform blogul ăla într-o carte, am vorbit cu Milos Jovanovic, care a fost de acord să o publice sub umbrela Hardcomics. Cartea a fost o încercare de a povesti cu umor despre o perioada dificilă. Murise taică-miu, maică-mea era tristă, eram săraci și stăteam în frig și întuneric, ne bucuram la o gumă de mestecat Turbo și gustarea de după ore era un păhărel de semințe de la colțul străzii.

Alin: Următoarea publicație mai de amploare a fost Home Alone, iar aceasta a venit la ceva ani distanță de The Year of The Pioneer. Cărui fapt se datorează pauza asta?

Andreea: Au fost 5 ani de pauză pentru că vreo 2 ani nu prea am mai desenat serios, am stat și m-am gândit dacă am eu ceva de spus și de desenat. Lucram 10 ore pe zi, uneori mai mult, alteori mai puțin, în agenție și nu puteam desena decât în weekend, când uneori îmi doream doar să stau în pat și să mă uit la seriale. Home Alone e desenată în mare parte în perioada când încă mai lucrăm full-time în publicitate. De unde și lentoarea. Dar cred că un roman grafic nu poate să-ți ia mai puțin de un an, dacă lucrezi doar la el. Ceea ce e imposibil. (aparte) Spun asta si că să mă scuz că lucrez de ceva vreme la o carte și merge foarte încet pentru că mă tot întrerup.

Însă cumva, în perioada asta de nefăcut, am prins mai mult curaj și, când m-am hotărât că aș dori să mai desenez o carte, mi-am dorit să fie…frumoasă. Știu că sună ciudat, dar doream ca fiecare pagină să fie o ilustrație de sine stătătoare, așa cum în unele poezii fiecare vers poate fi o poezie în sine. Am muncit la ea foarte încet, cu pauze lungi. Uneori o lăsam baltă și două luni. Mă bucuram că pot face asta, descoperisem plăcerea detaliului care s-a păstrat până acum. (aparte) Până atunci desenam minimalist și copilăresc.

Am lucrat așa haotic sau să zic mai frumos: organic. Desenam o pagină, apoi alta, fără să am o structură clară, ideile apăreau pe parcurs și erau mai mult vizuale.

Alin: Reiese foarte mult plăcerea cu care reproduci detaliul. E unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la benzile și ilustrațiile tale din ultima perioadă. Precum și o aplecare pentru interioritate, care mi se pare că lipsește multor artiști români. Ei servesc toți răspunsuri, tu pui întrebări și cauți. E infecțios felul prin care te folosești de banda desenată, de ilustrație și scris împreună să explorezi sentimente și situații.

Andreea: Mă interesează foarte mult granița dintre text și desen, îmi place uneori să consider textul ca desen și invers. Mi se pare foarte interesant de exemplu letrismul (inventat de un fost-român Isidore Isou, emigrat la timp în Franța). Și cred că la granița asta, în formă dar și în fond, se duce căutarea și încercarea de a găsi alte forme de exprimare ale unei idei. Încerc mereu să nu dublez ce spun prin text în desen. Să existe un dialog viu între ele. Deși în ultimul timp, desenând mai mult pe formatul clasic, cu mai multe paneluri (cadre) pe pagină, e mai dificil să nu narez pur și simplu.

Revenirea se datorează și faptului că eram așa bucuroasă de ce făceam, încât am început să-mi imaginez, să visez cu ochii deschiși (zâmbind), dar timid, că aș putea face asta toată viață. Și că poate ar trebui să încerc să „devin” autor de bandă desenată full time. Ceea ce e absurd în România.

Alin: O fi absurd sau nu să faci bandă desenată în România, dar persiști. În ultima vreme ai început să ai intervenții ceva mai scurte, dar mai dese, deseori legate de cauze sociale. Îmi vin în minte ilustrațiile din timpul campaniei împotriva referendumului, Where can you kiss a same-sex partner in Bucharest? publicată de The Guardian în secțiunea The Illustrated City, desene editoriale pentru Scena9, precum și fanzina Therapy Cat, la care cred că lucrai încă din toamna anului trecut.

Andreea: Persist pentru că îmi place foarte mult. Și observ că pe măsură ce eu persist, mi se și propune din ce în ce mai des să fac. Oamenii încep să considere că au și opțiunea de a ilustra ceva sau de a povesti sub formă de bandă desenată. Temele sociale nu le aleg eu mereu, (râzând) mă aleg ele pe mine.

Alin: Legat de banda din The Guardian, cum de s-a petrecut? Le-ai propus-o tu? Și crezi că e un one-off? Nu s-au deschis canale de comunicare cu artiști și autori din afară?

Andreea: Am văzut că au această serie, unde diverși ilustratori își prezintă orașul din perspectiva lor și da, le-am propus eu. Le-a plăcut portofoliul meu și au acceptat propunerea mea. Sper că nu e one-off, adică îmi doresc să mai fac bandă desenată editorială și pentru alte publicații. Dar nu am primit propuneri de colaborare cu autori din afară.

Dar mai am un proiect de bandă desenată „socială”: o să stau într-o tabăra de refugiați sirieni sin Berlin timp de o lună și voi documenta prin bandă desenată cum trăiesc, cine sunt, ce-și doresc etc. Asta în iunie și abia aștept.

Alin: Oau! Sunt foarte curios ce o să iasă.

Un interviu realizat de Alin Răuțoiu

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: