Fata care a băut luna – povestea din spatele cărții și câteva sfaturi pentru tinerii scriitori de la autoarea Kelly Barnhill

 Fata care a băut luna de Kelly Barnhill, câștigătoare a Medaliei Newbery în anul 2017, este una dintre recomandările noastre pentru vacanța de vară. Despre cum a luat naștere povestea, curiozități despre carte și sfaturi pentru tinerii scriitori, vom afla în interviul realizat cu autoarea volumului.

Ce te-a inspirat să scrii Fata care a băut luna?

Sinceră să fiu, am fost inspirată chiar de un personaj din carte. Într-o zi, am făcut o drumeție cu Sirius, câinele meu, când deodată mi-a apărut în minte imaginea unui monstru de mlaștină. Avea patru brațe, niște fălci uriașe și o coadă lungă care îi înconjura tot corpul. Am alergat imediat spre casă pentru a scrie o notă despre monstrul din mintea mea. Tot atunci i-am dat și un nume. Glerk. A fost surprinzător cum un personaj dintr-o carte pe care urma să o scriu, mi s-a arătat la momentul potrivit.

De ce personaj ți-a fost cel mai greu să te desparți când ai terminat de scris cartea?

Oh, Doamne! De toți. De fiecare dată când termin o carte, mă întristează despărțirea de fiecare personaj în parte. Odată ce cartea este publicată, simt că nu-mi mai aparține, ci este în totalitate a publicului. Însă cel mai greu mi-a fost să mă despart de Fyrian. A fost personajul meu de suflet.

Când ai scris Fata care a băut luna ai simțit că va fi o carte mai specială decât restul cărților tale?

Fata care a băut luna a fost incredibil de specială pentru mine atunci când am scris-o și totul părea ca într-un vis. Sinceră să fiu, nu am crezut că va avea succes. Iar când am trimis manuscrisul redactorului am atașat și o scrisoare prin care îmi ceream scuze dacă nu va fi o carte potrivită. Însă, se pare că noi, scriitorii, suntem prea critici când vine vorba de opera noastră.

Ce sfaturi le oferi tinerilor scriitori?

Să aibă grijă de ei și să nu fie prea critici în ceea ce privește opera lor. Să citească tot ce le pică în mână și fie atenți, să iubească tot ce-i înconjoară. Să-și amintească faptul că sunt oameni și că gândesc și trăiesc în povești tot timpul, ceea ce înseamnă că poveștile lor sunt infinite. Să nu scrie pentru a impresiona pe nimeni altcineva decât pe ei înșiși, să scrie pentru a se exprima și pentru că au ceva de învățat din fiecare experiență.

Sursa: interviu realizat de Charlotte Taylor pentru https://www.barnesandnoble.com/blog

Sursa foto: https://www.goodreads.com

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviul lunii cu Fanny Chartres, autoarea cărții “Strada Zambila”

Fanny Chartres descrie Bucureștiul și problemele curente ale României – exodul părinților plecați la muncă în străinătate, rasismul și lipsa de integrare a romilor, comportamentele derapante din politică, delăsarea autorităților, mizeria unei capitale altminteri frumoasă și cu multe de oferit, pe fundalul unei povești emoționante despre două fetițe ai căror părinți sunt plecați în Franța la muncă.

Cum a ajuns o scriitoare din Franța să cunoască și să redea atât de bine toate aceste lucruri încât să juri că e o carte scrisă de un român get-beget, care a locuit toată viața lui în București? Am întrebat-o, și ea ne-a răspuns.

Laura Frunză: În ce perioadă ați locuit în România și pentru cât timp? De ce ați ales tocmai România pentru a vă stabili atât de mult timp?

Fanny Chartres: Am locuit în România între 2006 și 2016, deci zece ani. N-am ales eu România, aș zice că destinul a ales pentru mine. Ca să fiu mai precisă, candidasem la un post de voluntar internațional ca bibliotecară. Jobul care mi-a fost propus a fost unul la Beirut, la Institutul francez, doar că eram în iulie 2006 și, câteva zile mai târziu, a început o nouă perioadă de război în țara aceasta. Prin urmare, toate posturile au fost anulate. În schimb, cei de la Ministerul Afacerilor Externe mi-au propus un post la București, ca responsabila biroului de carte al Ambasadei Franței. Așa a început povestea mea în România. Inițial, trebuia să stau acolo doi ani (durata contractului), dar pentru că mă simțeam bine în România, ca acasă, pentru că am întâlnit oameni minunați, prieteni adevărați, am decis să mă stabilesc acolo. Am căutat alt job, am început să traduc cărți și așa au trecut zece ani!

L. F.: Din carte se deduce că v-ați plimbat mult pe jos prin București? Care erau zonele dumneavoastră preferate? De ce?

F. C..: Sunt multe! Păstrez un atașament foarte profund pentru cartierul Filaret, pe care l-am descoperit cu Ana Maria Sandu. Acolo, parcă ești într-o lume atemporală, fără timp, în care fiecare colț este surprinzător, în care trebuie să fii atent, pentru că frumusețea și strălucirea se ascund pe străzi care, la prima vedere, par fără interes. Îmi place foarte mult și Piața de Flori din cartierul Uranus, care, când locuiam la București, era deschisă zi și noapte. În sfârșit, parcul Ioanid, din fața Institutului Francez, pentru că este parcul cel mai frumos pe care l-am văzut: micuț, înflorit, viu, parfumat.

L. F.: De ce ați abordat tocmai subiectul copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate? Ați cunoscut un caz anume?

F. C.: N-am cunoscut cazuri anume, dar am auzit din presă și vorbind cu prietenii despre situația copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate. Îmi aduc aminte de un articol care m-a marcat foarte tare: era vorba de o adolescentă care încercase să se sinucidă pentru că nu mai suporta absența părinților ei. Gestul fetei, suferința ei, m-au atins profund și când m-am decis să scriu un roman în care povesteam ce se petrece în România, am ales să fac o ficțiune care are ca punct de plecare acest subiect.

L.F: În Strada Zambila abordați și chestiunea rasismului față de etnia romă. V-ați confruntat vreodată cu rasismul cât ați locuit în România?

Mai mult sau mai puțin. În jurul meu, am auzit comentarii depreciative despre comunitatea romă. Veneau de la oameni cu care, în rest, mă înțelegeam foarte bine. Am avut nevoiede timp ca să înțeleg mai bine de ce reacționează așa. După mine, două motive pot să explice comportamentul acesta (care, țin să insist, nu poate fi generalizat la societatea română în întregime). Primul este că românii suferă din cauza imaginii lor în străinătate. În Europa, uneori nu se face diferența între români și romi. Iar destul de des, pe nedrept, romii sunt asociați cu lucruri negative (furt, înșelăciune…). În al doilea rând, în România există și romi care trăiesc mai bine decât românii, pentru că, de exemplu, desfășoară activități în domeniul artizanal, care îi pot aduce mai mulți bani decât un job ”obișnuit”. Pentru un român care a făcut cinci ani de studiu pentru a fi profesor și care câștigă doar 1500 de lei pe lună, e dificil de înțeles, chiar injust, și asta poate conduce la rasism.

L. F.: De ce ați ales să includeți acest subiect delicat într-o carte pentru copii?

F. C.: Pentru că un copil este mai întâi o persoană, o persoană care poate să descopere mai mult și să înțeleagă lumea în care trăiește prin cărți. Ca scriitoare pentru copii, încerc să le vorbesc cititorilor mei despre lume așa cum este, cu zonele ei frumoase, strălucitoare, dar și cu părțile ei mai întunecoase. Cele două sunt indisociabile. Când scriu, încerc s-o fac cu delicatețe și/sau cu umor, ca realitatea lumii să le ajungă copiilor cu blândețe.

L. F.: Pentru ce target de vârstă ați scris cartea?

F. C.: Aș zice că Strada Zambila se poate citi începând cu vârsta de 10-11 ani.

L. F.: Aveți copii? Păreți să cunoașteți foarte bine interesele copiilor și lumea lor interioară.

F. C.: N-am copii, dar cred că, în viață, copilăria nu se sfârșește niciodată!

Un interviu realizat de Laura Frunză

Citește mai multe despre cartea Strada Zambila aici.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Q & A cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură”

Ce-am pierdut în foc a fost una din lecturile mele preferate, însă am observat că nu toată lumea gustă subiectele întunecate și violente ale Marianei Enriquez, ba unii cititori au chiar o reacție de respingere față de parada de orori și întâmplări bizare care traversează volumul scriitoarei argentiniene. Gusturile nu se discută, evident, dar cred că intențiile autoarei pot fi înțelese mai bine dacă-i cunoaștem sursele de inspirație și dacă aflăm mai multe despre amplasarea cărții în contextul societății argentiniene, unde există diferențe uriașe între clasele sociale, iar deceniile de dictatură militară au lăsat urme adânci care se reflectă în sărăcia extremă, corupția și violența instituționalizată.

Totodată, pentru o mai bună înțelegere a contextului, recomand și cărțile unei alte autoare argentiniene, Claudia Piñeiro, care, deși nu se ridică la calitatea literară a povestirilor lui Enriquez, sunt îndeajuns de interesante și creează o imagine elocventă a păturii privilegiate din Argentina, o lume diametral opusă celei portretizate în Ce-am pierdut în foc. După ce am parcurs câteva interviuri cu Mariana Enriquez, mi-a venit ideea să selectez întrebările și răspunsurile relevante, făcând un mix de Q & A care aruncă o lumină nouă asupra prozelor din Ce-am pierdut în foc.

Bongani Kona: Multe din povestirile din Ce-am pierdut în foc au ceva neliniștitor, straniu și misterios, dar dincolo de asta se poate simți dragostea pentru actul povestirii. Cu ce fel de povești ai crescut în anii copilăriei tale în Buenos Aires?

Mariana Enríquez: Am crescut la periferia orașului Buenos Aires, ceea ce noi numim „Conurbano”, într-un orășel pe nume Lanús. E un cartier care n-are nimic în comun cu viața literară sau intelectuală: un pic dur, cu multe fabrici care în copilăria mea începuseră să se închidă, în esență un loc al clasei muncitoare, unul care pe deasupra mai e și urât. Mie-mi place, dar n-are nimic idilic sau ceva care să aducă a natură. Însă părinții mei erau cititori avizi și aveau o colecție imensă de cărți. Orice de la literatură argentiniană la literatură europeană, americană sau sud-americană, de la García Márquez la Capote și Poe. Îmi plăceau Baudelaire și surorile Brontë, am fost întotdeauna atrasă de poveștile sumbre. Nu existau restricții și puteam citi orice. Cred că era o modalitate de a-mi imagina că trăiam într-un loc mai frumos sau mai interesant. În plus, bunica mea era o povestitoare involuntară. Nu cred că-i plăcea să spună povești, dar asta făcea parte din cultura ei – era fiica unor imigranți italieni care veniseră din nordul Argentinei, o zonă rurală și plină de superstiții, foarte diferită de Buenos Aires.

Bongani Kona: În Casa Adelei, mama naratoarei îi interzice să urmărească filme de groază pentru că este „prea mică”. Mulți părinți au tendința să-și apere copiii de ororile lumii. Mă întreb dacă ăsta a fost și cazul tău. 1976–1983 a fost o perioadă grotesc de violentă în istoria Argentinei. Mii de oameni dispăreau sau erau torturați și uciși. În copilăria ta, cât de conștientă erai de ceea ce se întâmpla? Ți se ascundeau anumite povești?

Mariana Enríquez: Trebuie să ții cont de faptul că dictatura din Argentina a fost incredibil de violentă, dar într-un mod secret. Mii de oameni au fost torturați și uciși, într-adevăr, dar lucrurile astea au fost ascunse cu succes de populație. Mulți oameni spun și astăzi că nu erau la curent cu amploarea ororilor – și nu spun minciuni. Armata nu împușca oamenii pe stradă. Îi răpea și îi ducea în centre de detenție clandestine. Desigur, asta a stârnit multă frică, în mare parte frica de necunoscut, teama de a nu ști ce se întâmplă cu adevărat. Chiar și cei dispăruți: situația era fantasmagorică. Părinții mei erau la curent, dar vorbeau despre asta în șoaptă și, de fiecare dată când înțelegeam ceva, îmi atrăgeau atenția să nu spun nimic în afara casei. Iar „în afara casei” însemna la școală, la petrecerile onomastice sau oriunde în viața de zi cu zi. Așa că eram la curent, pentru că părinții mei erau la curent, dar nu existau semne clare de violență, nu pentru un copil, în orice caz. Doar uneori apăreau zvonuri despre câte un vecin care „plecase”, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sau despre militarii care supravegheau podul… Era un secret, un secret teribil. Când s-a sfârșit, a fost ca o explozie. Detaliile înfiorătoare erau peste tot, la televizor, în reviste, și, bineînțeles, în procesele generalilor unde victimele relatau ce li se întâmplase, iar cruzimea era explicită. Îmi amintesc cât de îngrozită eram citind despre toate aceste lucruri. Cred că au fost primele povești de groază pe care le-am citit. Părinții nu mi-au ascuns nimic, dimpotrivă. Voiau ca eu să știu. Pentru ei și pentru mulți alți argentinieni, amintirea celor întâmplate reprezenta o declarație politică.

Bongani Kona: Ai spus undeva că o asemenea violență politică generalizată „lasă cicatrici, ca un sindrom de stres post-traumatic la nivel național”. Într-un fel, povestirile din Ce-am pierdut în foc aruncă o lumină asupra acelor cicatrici. Case bântuite, corpuri diforme, râuri poluate, toate fac referire la „istoria înspăimântătoare a terorii de stat”, ca s-o citez pe traducătoarea Megan McDowell. În ce alte feluri crezi că se manifestă acest sindrom în viața de zi cu zi?

Mariana Enríquez: Ei bine, în zilele noastre are urmași. Nu e vorba doar de cicatrici metaforice, ci despre oameni. Copiii celor dispăruți, care sunt cam de vârsta mea. Copiii pe care armata i-a răpit și i-a dat altor familii să-i crească: bărbați și femei căutați și găsiți de Abuelas de Plaza de Mayo, o organizație pentru drepturile omului. Sunt oameni care și-au trăit viața sub o altă identitate. Iar fiecare discuție politică e impregnată de problemele anilor ‘70. De exemplu: astăzi avem un guvern neoliberal pe care opoziția îl acuză de aplicarea acelorași politici economice ca în vremea dictaturii militare. Dacă guvernul alege să facă uz de violență la un protest, să zicem, imediat se face legătura cu represiunea din acei ani. Acea perioadă nu a dispărut și uneori pare foarte greu să o depășim.

Bongani Kona: În ciuda acestei istorii sumbre, ai spus că în Argentina există „un mare entuziasm pentru a scrie”. De unde crezi că vine acest entuziasm? Și când ai început să scrii? A fost ceva ce ai vrut să faci dintotdeauna?

Mariana Enríquez: O istorie sumbră e prielnică pentru literatură. Multe fantome, multe probleme. Ce mă miră, mai degrabă, e faptul că există entuziasm după atâtea crize economice. În timpul vieții mele am trăit cel puțin două de proporții și am 44 de ani. Dar, cumva, asta pare să fie un imbold. În ce mă privește, nu îmi doream neapărat să scriu atunci când am început. Am publicat un roman la vârsta de 21 de ani. O editură importantă căuta un roman scris de cineva tânăr, cu o tematică „tinerească”. Romanul se numește Bajar es lo peor și e un amestec de Bret Easton Ellis timpuriu și sensibilități gotice. Îl scrisesem pentru mine, fără speranța că aș putea să-l public, și am ajuns la editură întâmplător, printr-o serie de legături ciudate. Pe atunci studiam jurnalismul în La Plata, un oraș studențesc, și eram o tânără destul de impulsivă. După ce romanul a fost publicat și am mai scris încă unul, s-ar zice că mi-am dat seama că asta vreau să fac. Dar a durat ceva.

Bongani Kona: Lidia Yuknavitch scrie într-un eseu că „În America, e complicat să descrii violența fără a o transforma în divertisment.” Desigur, contextul tău e unul diferit, dar ai putea vorbi despre provocările și necesitatea de a scrie despre violență?

Mariana Enríquez: Violența e ceva ce ni se întâmplă. E unul din acele lucruri de care nu putem scăpa, oricât de mult am progresa la nivel global. Nu văd de ce sau cum am evita să scriem despre violență, de teamă că ar putea deveni un divertisment. Cred că Yuknavitch se referă la banalizarea sau la naturalizarea violenței, dar chiar și asta mi se pare interesant. Nu putem fi surzi și orbi în privința ei. Da, uneori poate fi prezentată ca ceva atractiv, dar ăsta e un risc; nu poți evita să te gândești la violență. Iar pentru mine, literatura a fost întotdeauna un mod de a mă gândi la lucrurile care ni se întâmplă. Violența e unul dintre ele.

Adam Vitcavage: Poți să alegi o povestire și să ne spui cum ți-a venit ideea și cum ai scris-o?

Mariana Enríquez: Desigur. De exemplu, În ape negre a fost inspirată de un caz real de brutalitate a poliției. În urmă cu câțiva ani, în Buenos Aires, doi polițiști au reținut doi tineri săraci care se întorceau dintr-un club de noapte. I-au maltratat și i-au aruncat în râul Riachuelo. Acest râu e poluat de multă vreme, așa cum îl prezint și în povestire. În momentul de față încearcă să îl curețe, dar va dura câteva decenii. Contaminarea e cauzată de fabricile și abatoarele de pe maluri, care își deversează deșeurile în apele râului și îl poluează. Sunt întreprinderi nereglementate de stat. Riachuelo e un fel de simbol pentru neglijență și corupție. Pe deasupra, râul marchează hotarul geografic dintre orașul Buenos Aires și cartierele mărginașe. Pe maluri sunt și foarte multe ghetouri. În cele din urmă, unul din acei băieți s-a înecat în râu. M-a îngrozit cruzimea acelor polițiști. Una e să abuzezi și să sperii un tânăr, dar e cu totul altceva să-l arunci în râul acela infernal.

Am folosit acest incident, cu schimbări minore, ca punct de plecare pentru restul povestirii. Mai târziu, ideea Răului și a râului mort au devenit un omagiu dedicat lui Lovecraft și lucrărilor sale nepublicate, la care s-au adăugat propriile mele interpretări ale scrierilor lui  Laird Barron. Mă inspir și din Alan Moore și din ideea lui despre rău ca o formă de igienă socială în contextul inegalității și al violenței instituționalizate. Cam ăsta e, în linii mari, mecanismul povestirilor mele: plec de la o întâmplare reală, pe care o transform în ceva fantastic sau supranatural.

Adam Vitcavage: Din moment ce lucrezi ca jurnalistă, te confrunți cu nevoia de a include comentarii politice în scrierile tale?

Mariana Enríquez: Nu, nu simt nevoia asta. Sunt jurnalist cultural. Trăiesc printre filme, celebrități, muzică și teatru. În genul de jurnalism pe care îl practic eu, nu intru foarte mult în contact cu realitatea. Comentariile socio-politice vin mai degrabă din experiența mea de cetățean decât din meseria de jurnalist.

McSWEENEY’S: Cum procedezi când scrii povestiri despre crime? Începi cu un personaj sau cu o situație anume?

Mariana Enríquez: De obicei, nu scriu povești despre crime – însă scriu ficțiune întunecată, așa că povestirile mele implică uneori o crimă. Cea din Copilul jegos e inspirată parțial de un asasinat care a avut loc în urmă cu cinci ani, în provincia Corrientes. Băiatul mort se numea Ramoncito și trăia pe stradă. Crima n-a stârnit prea multe ecouri în presă – oricum, nu pe cât ar fi trebuit – din cauza implicațiilor politice și a detaliilor oribile care au ieșit la iveală. A fost ciudat – lăsa impresia unei crime care e ținută ascunsă. Există o carte de investigație pe tema asta, La misa del diablo(Liturghia diavolului), de Miguel Prenz, care nu s-a bucurat de succes la public, deși e foarte bună. De acolo am preluat informațiile de bază. Apoi am lăsat totul să se amplifice și să crească, așa cum fac cu toate povestirile mele. Am hotărât să nu fie o proză condusă de intrigă, ci am optat pentru o atmosferă stranie, aproape halucinatorie.

McSWEENEY’S: Copilul jegos prezintă și povestea lui Gauchito Gil, un proscris argentinian. Îți amintești când ai auzit prima oară legenda lui Gauchito? Ce te-a determinat să o incluzi aici?

Mariana Enríquez: Am auzit de el în copilărie. O parte din familia mea este din Corrientes, provincia de unde e Gauchito Gil. Am hotărât să-i includ povestea pentru că, în ultimele două decenii, Gauchito a devenit o componentă importantă a orașului Buenos Aires: culorile și imaginea lui sunt peste tot. Migranții i-au adus legenda în oraș, unde a devenit foarte popular. Oamenii și-l tatuează pe corp, îl pictează pe pereții caselor; sunt altare la colț de stradă. A devenit o parte din peisaj. Dar este totodată o mitologie întunecată, violentă – o legendă despre abuzul de putere și mutilare. Gauchos erau oameni săraci: trăiau la marginea societății și erau deposedați. Gauchito Gil este sfântul celor deposedați. Iar în cartiere precum Constitución, a devenit un fel de sfânt protector.

McSWEENEY’S: Ce te-a determinat să alegi cartierul Constitución ca fundal al poveștii?

Mariana Enríquez: Lucrez în acel cartier. Redacția ziarului la care lucrez este chiar acolo, în inima cartierului Constitución. Cartierul este exact așa cum îl prezint în povestire: frumos, decadent, dar foarte periculos. Am mers acolo în fiecare zi începând din 2003 și acum îl cunosc foarte bine. E un loc care spune multe despre cei bogați și puternici din Argentina: a fost abandonat în secolul 19, după o epidemie masivă de friguri galbene. Oamenii și-au părăsit pur și simplu casele – unele dintre ele arată mai degrabă ca niște palate – pentru că își permiteau să-și cumpere altele la fel de grandioase la mare distanță de focarul epidemiei. Nu s-au mai întors niciodată, lăsând această parte sudică a orașului celor săraci, marginalizați, muncitorilor și bolnavilor. (Multe dintre spitalele publice se găsesc aici, inclusiv principalul spital pentru copii, ceea ce m-a influențat probabil să includ copii în poveste.) Zona de sud a orașului a făcut progrese considerabile în ultima vreme, dar, în comparație cu zona de nord – incredibil de bogată – se află mult în urmă. Iubesc partea de sud a orașului Buenos Aires. Cred că are personalitate și ascuțime și distincție. Și e periculoasă numai după standardele din Buenos Aires, care sunt destul de scăzute.

David Leo Rice: Când vorbești despre sindromul de stres post-traumatic care poate bântui o societate marcată de orori politice, crezi că locurile unde s-au comis atrocități pot deveni terenuri fertile pentru ficțiune, precum hotelul din Hostería, care fusese o școală de poliție?

Mariana Enríquez: În tinerețe, am citit multă psihogeografie. Cred că există un spirit al locurilor. Acolo unde s-a petrecut ceva îngrozitor, e posibil să se întâmple din nou ceva, fiindcă acele locuri sunt bântuite. Sunt însemnate. Pentru mine, locurile sunt personaje. Obiectele și locurile dăinuie mai mult decât oamenii și e interesant să mă gândesc că au o memorie, că sunt personaje și pot acționa după un plan al lor.

David Leo Rice: Crezi că e ceva ocult legat de violența politică? Cum pot scriitorii să abordeze într-o manieră actuală ororile cotidiene care sunt normalizate de populație?

Mariana Enríquez: E ceva legat de amploarea cruzimii în violența politică care-mi lasă impresia celui mai negru soi de magie. Ca și cum e necesar să satisfacă un zeu străvechi și lacom care pretinde nu numai trupuri, ci trebuie să se hrănească și cu suferința oamenilor. Desigur, asta s-a întâmplat în Argentina cu ceva timp în urmă, dar încă există o umbră. Iar umbra îmbracă multe forme. Una dintre ele, și uneori cred că e cea mai cumplită, o reprezintă oamenii care cred că dictatura și brutalitatea au fost necesare pentru a învinge „inamicul intern”. Astăzi avem un președinte democrat (nu-mi place de el, dar, hei, politicienii sunt groaznici peste tot în lume), însă umbra trecutului persistă. Și încă nu reușim să rezolvăm problema brutalității poliției, a inegalității, a sărăciei extreme, așa că există un sentiment de frustrare.

Cititorii se îngrozesc când citesc una din povestirile mele, de pildă cea despre un copil care trăiește pe stradă, dar adevărul e că se întâlnesc cu astfel de copii în fiecare zi. Mulți dintre ei dorm în fața intrărilor, sunt înfometați și murdari. Însă când oamenii citesc despre asta, li se pare că am mers prea departe. În realitate, nu merg deloc prea departe. Copilul din acea povestire pare să fie o excepție, însă nu e nici pe departe așa. Într-adevăr, la suprafață putem vorbi de o normalizare, dar nu în totalitate. Când ficțiunea reușește să miște oamenii, e ca și cum pot privi din nou realitatea. Și eu o normalizez, desigur: nu poți să empatizezi tot timpul, pentru că ai lua-o razna. Într-un fel, cred că scriu pentru a o de-normaliza și pentru mine.

David Leo Rice: Mă interesează legătura dintre scurtime și supranatural. Am remarcat că mulți autori argentinieni importanți, atât cei contemporani – tu, Samanta Schweblin, César Aira –, cât și cei clasici – Ocampo, Bioy Casares și, desigur, Borges – au tendința să scrie povestiri sau nuvele care tratează inefabilul, stranietatea sau subiectele inexplicabile. Crezi că proza scurtă are o forță specială care-i permite să abordeze astfel de subiecte neobișnuite, care s-ar pierde într-o lucrare de mari dimensiuni?

Mariana Enríquez: Uzanțele lucrează în felul ăsta. În Argentina există o tradiție legată de proza scurtă și de tematica supranaturală, iar aceștia sunt autorii pe care-i citim la școală, e prima literatură cu care intrăm în contact și se lipește de noi. Influența e inevitabilă. Dar, privind din alt unghi, cred că există elemente de tensiune și surpriză care se pretează mai bine la proza scurtă. Felul în care folosești limbajul e diferit: mai visător, mai aproape de poezie. E destul de greu să menții asta într-un roman lung.

David Leo Rice: Consideri că te înscrii în tradiția scriitorilor argentinieni menționați mai devreme? Dacă da, ce filon comun, fie el artistic sau cultural, împrumuți de la ei?

Mariana Enríquez: Da, nu cred că poți să te sustragi influenței. E foarte dificil să menționezi până și influența lui Borges, pentru că a fost un asemenea gigant, dar ce am iubit întotdeauna la el a fost lipsa prejudecăților. Îl iubea pe Bradbury. I-a dedicat o povestire lui Lovecraft. A inventat ființe magice. O iubesc pe Silvina Ocampo, femeile ei nebune, umorul ei. Și pe Cortázar. Cred că el a fost primul care a folosit cadre urbane recognoscibile în literatura noastră.

Însă toți acești scriitori proveneau din păturile înstărite ale societății. Ocampo era milionară; familia ei deține și acum terenuri peste tot. La fel și Bioy Casares. Cortázar era fiul unui diplomat și s-a născut la Bruxelles. N-a scăpat niciodată de accentul franțuzesc. Mai există o tradiție care nu e foarte cunoscută la nivel internațional, cea a scriitorilor care provin din alte medii, precum Manuel Puig sau Roberto Arlt. Scriitori din oraș și din localitățile mici, săraci, interesați de cultura pop, de felul cum vorbesc oamenii, de ceea ce se întâmplă pe stradă, de filme, de științele oculte, dar dintr-o perspectivă mai puțin elitistă. Sunt mai apropiată de ei prin prisma clasei sociale și, în anumite privințe, prin prisma literaturii. Iubesc stilul și temele lui Ocampo și Borges, dar cred că astăzi te poți hrăni din ambele tradiții.

Întrebări preluate și traduse de pe johannesburgreviewofbooks.com (Bongani Kona), electricliterature.com (Adam Vitcavage), mcsweeneys.net, lithub.com (David Leo Rice).

Un text de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Asta mi-am dorit să fac din prima: să desenez scene din viață cu text.” (Andreea Chirică)

Alin Răuțoiu: Pentru început aș fi interesat să știu un pic despre istoricul tău profesional și academic. Se intersecta în vreun fel cu banda desenată?

Andreea Chirică: Am studiat Teatrologie la UNATC și prin anul 3 m-am angajat într-o agenție de publicitate pe un post de copywriter. Știu, teatrul nu are legătură cu publicitatea și publicitatea cu bandă desenată. Nu aveam nici un gând legat de desen, mă ocupăm cu scrisul de scenarii publicitare și tot felul de texte despre „cea mai bună oferta de pe piață” și „depășește-ți limitele” cumpărând produsul nostru.

M-am apucat de desenat târziu și foarte încet, dar asta mi-am dorit să fac din prima: să desenez scene din viață cu text. Nu pot să explic rațional de ce m-am apucat de desenat, toată lumea mă întreabă și mi-e foarte greu să dau o explicație. (râzând) Psihanalitic mi-am explicat cumva de ce, dar nu aș intră în detalii.

Alin: Ai putea să-mi mai spui un pic despre cum ai ajuns să fii interesată de bandă desenată și să numești câteva dintre preferatele tale?

Andreea: Cred că am citit pe net niște webcomics și mi-au plăcut, în felul ăsta am dat de bandă desenată „pentru oameni pe care nu-i interesează super-eroii” și am început să caut și cărți tipărite. Așa am ajuns să citesc My New York Diary sau Maus sau Percy Gloom(aparte) Cred că astea-s primele romane grafice care m-au impresionat.

Voi numi preferata preferatelor și atât. (zâmbind) O iubesc mult mai mult decât pe restul preferatelor. Graphic Witness: Four Wordless Graphic Novels – o colecție de patru romane grafice de pe la începutul secolului 20, despre sărăcie, boală, inegalitate, umilință și alte teme sociale de Frans Masereel, Lynd Ward, Giacomo Patri și Lawrence Hyde.

Alin: Prima ta bandă desenată pe care o știu este The Year of the Pioneer, publicată de Hardcomics. Impresia mea e că a venit într-o perioadă în care banda desenată, mai ales cea alternativă, era într-un moment de boom în România, iar dacă ar fi să recurg la o comparație un pic vulgară aș zice că e un fel de Persepolis românesc. Ce te-a îndemnat să spui povestea aceea sub formă de bandă desenată?

Andreea: Cum îmi plăcea și îmi place foarte mult banda desenată și, din inconștiență, am considerat că pot crea și eu una, deși era prima mea încercare. Nu-mi imaginăm că pot să povestesc altfel, neavând curaj să scriu un roman și, la fel, neavând curaj să mă exprim doar prin ilustrație. Că tot aminteai de Persepolis, cred că o citisem cu un an înainte și fusese primul roman grafic „realist” la care am fost expusă și cred că m-a influențat fără să vreau. Mai văzusem și American Splendor cam tot în perioada aia și mă gândeam că asta aș vrea și aș putea să fac: să fiu un scriitor și desenator al experiențelor mărunte, cotidiene.

Am început cu un blog. Și apoi mi-am dat seama că desenele despre anul ăla ar sta mai bine într-o carte. După ce m-am gândit că aș vrea să transform blogul ăla într-o carte, am vorbit cu Milos Jovanovic, care a fost de acord să o publice sub umbrela Hardcomics. Cartea a fost o încercare de a povesti cu umor despre o perioada dificilă. Murise taică-miu, maică-mea era tristă, eram săraci și stăteam în frig și întuneric, ne bucuram la o gumă de mestecat Turbo și gustarea de după ore era un păhărel de semințe de la colțul străzii.

Alin: Următoarea publicație mai de amploare a fost Home Alone, iar aceasta a venit la ceva ani distanță de The Year of The Pioneer. Cărui fapt se datorează pauza asta?

Andreea: Au fost 5 ani de pauză pentru că vreo 2 ani nu prea am mai desenat serios, am stat și m-am gândit dacă am eu ceva de spus și de desenat. Lucram 10 ore pe zi, uneori mai mult, alteori mai puțin, în agenție și nu puteam desena decât în weekend, când uneori îmi doream doar să stau în pat și să mă uit la seriale. Home Alone e desenată în mare parte în perioada când încă mai lucrăm full-time în publicitate. De unde și lentoarea. Dar cred că un roman grafic nu poate să-ți ia mai puțin de un an, dacă lucrezi doar la el. Ceea ce e imposibil. (aparte) Spun asta si că să mă scuz că lucrez de ceva vreme la o carte și merge foarte încet pentru că mă tot întrerup.

Însă cumva, în perioada asta de nefăcut, am prins mai mult curaj și, când m-am hotărât că aș dori să mai desenez o carte, mi-am dorit să fie…frumoasă. Știu că sună ciudat, dar doream ca fiecare pagină să fie o ilustrație de sine stătătoare, așa cum în unele poezii fiecare vers poate fi o poezie în sine. Am muncit la ea foarte încet, cu pauze lungi. Uneori o lăsam baltă și două luni. Mă bucuram că pot face asta, descoperisem plăcerea detaliului care s-a păstrat până acum. (aparte) Până atunci desenam minimalist și copilăresc.

Am lucrat așa haotic sau să zic mai frumos: organic. Desenam o pagină, apoi alta, fără să am o structură clară, ideile apăreau pe parcurs și erau mai mult vizuale.

Alin: Reiese foarte mult plăcerea cu care reproduci detaliul. E unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la benzile și ilustrațiile tale din ultima perioadă. Precum și o aplecare pentru interioritate, care mi se pare că lipsește multor artiști români. Ei servesc toți răspunsuri, tu pui întrebări și cauți. E infecțios felul prin care te folosești de banda desenată, de ilustrație și scris împreună să explorezi sentimente și situații.

Andreea: Mă interesează foarte mult granița dintre text și desen, îmi place uneori să consider textul ca desen și invers. Mi se pare foarte interesant de exemplu letrismul (inventat de un fost-român Isidore Isou, emigrat la timp în Franța). Și cred că la granița asta, în formă dar și în fond, se duce căutarea și încercarea de a găsi alte forme de exprimare ale unei idei. Încerc mereu să nu dublez ce spun prin text în desen. Să existe un dialog viu între ele. Deși în ultimul timp, desenând mai mult pe formatul clasic, cu mai multe paneluri (cadre) pe pagină, e mai dificil să nu narez pur și simplu.

Revenirea se datorează și faptului că eram așa bucuroasă de ce făceam, încât am început să-mi imaginez, să visez cu ochii deschiși (zâmbind), dar timid, că aș putea face asta toată viață. Și că poate ar trebui să încerc să „devin” autor de bandă desenată full time. Ceea ce e absurd în România.

Alin: O fi absurd sau nu să faci bandă desenată în România, dar persiști. În ultima vreme ai început să ai intervenții ceva mai scurte, dar mai dese, deseori legate de cauze sociale. Îmi vin în minte ilustrațiile din timpul campaniei împotriva referendumului, Where can you kiss a same-sex partner in Bucharest? publicată de The Guardian în secțiunea The Illustrated City, desene editoriale pentru Scena9, precum și fanzina Therapy Cat, la care cred că lucrai încă din toamna anului trecut.

Andreea: Persist pentru că îmi place foarte mult. Și observ că pe măsură ce eu persist, mi se și propune din ce în ce mai des să fac. Oamenii încep să considere că au și opțiunea de a ilustra ceva sau de a povesti sub formă de bandă desenată. Temele sociale nu le aleg eu mereu, (râzând) mă aleg ele pe mine.

Alin: Legat de banda din The Guardian, cum de s-a petrecut? Le-ai propus-o tu? Și crezi că e un one-off? Nu s-au deschis canale de comunicare cu artiști și autori din afară?

Andreea: Am văzut că au această serie, unde diverși ilustratori își prezintă orașul din perspectiva lor și da, le-am propus eu. Le-a plăcut portofoliul meu și au acceptat propunerea mea. Sper că nu e one-off, adică îmi doresc să mai fac bandă desenată editorială și pentru alte publicații. Dar nu am primit propuneri de colaborare cu autori din afară.

Dar mai am un proiect de bandă desenată „socială”: o să stau într-o tabăra de refugiați sirieni sin Berlin timp de o lună și voi documenta prin bandă desenată cum trăiesc, cine sunt, ce-și doresc etc. Asta în iunie și abia aștept.

Alin: Oau! Sunt foarte curios ce o să iasă.

Un interviu realizat de Alin Răuțoiu

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Despre formă, stil, perspectivă, realitate și ficțiune – un interviu cu Lucia Berlin

Viața Luciei Berlin (1936-2004) a decurs în episoade extrem de diverse. Într-unul din ultimele episoadele, a predat cursuri de scriere la Universitatea din Colorado. În 1996, doi dintre absolvenții care urmau cursuri postuniversitare, Kellie Paluck și Adrian Zupp, au realizat acest interviu, publicat pentru prima oară în 2016, pe site-ul Literary Hub. Interviul era, în parte, o temă pentru cursul de poetică ținut de prozatorul și poetul Steve Katz, de unde și schimbul de replici amuzante de la început. (Stephen Emerson)

Kellie Paluck: Ok, iată prima întrebare, una generală. Care este poetica dumneavoastră?

Lucia Berlin: Habar n-am.

Adrian Zupp: Asta-i bine! [Râsete]

LB: Hmm… ce-ai spus?

AZ: Am spus că asta-i bine, că e interesant. Deci pentru dumneavoastră, poetica… presupun că e ceva la care v-ați gândit odată ce-ați intrat în lumea academică, dar…

LB: Nici acum nu mă gândesc la asta.

AZ: Nu? De ce?

LB: Cred că nu-mi place să plasez ceea ce fac într-un cuvânt numit poetică.

KP: Deci ați obiecta dacă cineva ar scrie o disertație despre poetica dumneavoastră?

LB: Nu, lumea face asta tot timpul și sunt întotdeauna uimită. Sunt uluită de câtă poetică sunt capabilă! [Râsete]

KP: Și nu îi contraziceți?

LB: Nu, nu. Doar că nu mă gândesc la asta când scriu. Nu am convingeri despre scris, sau despre suferința celor săraci, femeile singure sau punctele vulnerabile ale Americii, sau alte subiecte de genul ăsta.

KP: Da, știu că nu aveți o agendă politică.

LB: Nu. Scriu doar despre ceea ce mi se pare mie autentic. Pentru a mă simți onestă din punct de vedere emoțional. Odată cu adevărul afectiv, vine și ritmul și, am impresia, o frumusețe a imaginii, pentru că poți vedea limpede. Datorită simplității a ceea ce vezi.

KP: Sună de parcă nici nu vă gândiți la un public anume atunci când scrieți?

LB: Nu.

KP: Cine vă cumpără cărțile?

LB: Nu prea multă lume! [Râsete] Nu, dar… oamenii care relaționează cu cărțile mele sunt cei care răspund la un nivel foarte emoțional, foarte intuitiv.

KP: Credeți că mai mult femeile vă cumpără cărțile?

LB: Cu siguranță.

KP: Și pur și simplu dau peste ele într-o librărie? Sau au auzit de dumneavoastră de la cineva?

LB: De obicei, au auzit de mine de la cineva, sau au citit o povestire într-o revistă și apoi mi-au cumpărat cărțile. De fapt, cred că am la fel de mulți cititori bărbați.

AZ: Adevărat? Asta-i interesant.

LB: Am impresia că bărbaților le place limpezimea scriiturii mele. Și nu este nici sentimentală, nici super-feministă. Cred că am un număr oarecum egal de cititori bărbați. Femei mai în vârstă și bărbați mai tineri, presupun.

AZ: Probabil că ați răspuns la întrebarea asta în alte interviuri, dar tind să cred că oamenii care nu scriu cu un public în minte, nu scriu nici cu gândul la publicare, nu atât de mult, în orice caz… Ce v-a dat imboldul inițial de a scrie? Nevoia de catarsis, sau e pur și simplu o bucurie să faceți asta?

LB: E o bucurie să fac asta. E un loc în care pot să merg. În mod sigur e un loc unde mă găsesc… unde simt că se află eul meu cel mai sincer. Când am început să scriu pentru prima oară, eram singură. Primul soț mă părăsise, mi-era dor de casă, părinții mă renegaseră din cauză că mă măritasem atât de tânără și apoi divorțasem. Scriam doar pentru… pentru a merge acasă. Era un fel de loc în care puteam să fiu și unde mă simțeam în siguranță. Așa că scriu pentru a îndrepta o realitate.

AZ: Deci, dacă n-ați fi fost publicată niciodată, bibliografia dumneavoastră personală ar fi fost oarecum aceeași?

LB: Cred că da.

AZ: Interesant.

LB: De fapt, am multe povestiri pe care nu pot să le public, fiindcă ar răni sentimentele unor oameni sau i-ar stânjeni pe fiii mei. Scriu doar pentru a îndrepta în mintea mea o perioadă sau un eveniment. Cum spuneam în timpul orei, nu o fac pentru terapie, ci mai degrabă pentru claritate, pentru limpezime emoțională. Pentru a vedea ce simt cu adevărat despre ceva, pentru a-l transforma în ceva acceptabil în mintea mea.

KP: Cum credeți că v-ați fi simțit dacă n-ați fi fost publicată niciodată sau dacă povestirile v-ar fi apărut în câteva reviste minore, dar nimic important? Ar mai fi fost în regulă că ați petrecut atâta timp scriind?

LB: Ei, bine… mai e ceva legat de asta. Când scrii, îți dorești ca cineva să-ți audă povestea. Nu vreau să spun că, în timp ce scriu, mă gândesc „Oh, lui Adrian și lui Kellie le va plăcea la nebunie”. De obicei, pentru mine, actul scrierii vine dintr-un sentiment de conexiune. Sau din încercarea de a înțelege de ce mă simt bine în locul ăsta, sau cu oamenii ăștia, sau cu serviciul ăsta, sau în situația asta. Și astfel, actul scrierii devine o legătură, o declarație. E ca atunci când spui o glumă și vrei ca cineva să râdă.

KP: În cazul ăsta sunteți norocoasă, pentru că s-ar părea că nu ați întâmpinat dificultăți în a fi publicată.

LB: Nu, dar nici nu m-am străduit vreodată prea tare. N-am învățat niciodată să fac asta cum trebuie, așa că n-am căpătat deprinderi bune, cum ar fi să-mi trimit lucrările la edituri… Și, din moment ce am un editor, nu sunt pe cât de ambițioasă ar trebui să fiu ca să-mi termin textele și să le trimit. Fiindcă n-am făcut-o niciodată pentru bani și, atunci când am făcut-o, am aflat că există un contract și am fost dezorientată. De pildă, voiau să schimb unele lucruri. N-am putut s-o fac. Așa că niciodată nu mă bazez pe scris să îmi aducă un venit.

KP: Ați început să vorbiți despre faptul că scrieți pentru a avea un loc unde să mergeți, din cauza trecutului, a familiei și a mutărilor dese. Sunt curioasă: dacă ați fi avut o copilărie perfectă în Iowa, cu doi părinți iubitori, iar apoi mariajul perfect? Despre ce ați fi scris?

LB: Ei bine, nu cred c-aș mai fi simțit nevoia să scriu! [Râsete] Cred că Proust are dreptate când spune că doar nevroticii scriu. [Râsete] Știți?

KP: Vorbiți serios? N-ați fi simțit nevoia să fiți scriitoare?

LB: Probabil că nu! [Râsete] Cred că scriitorii vor să-și schimbe realitatea într-un fel sau altul. Simți nevoia să arăți ce e simpatic și frumos, așa că-ți treci viața prin sită și poți s-o privești din punctul ăsta de vedere, sau din altul. Iar scriitorii, cred eu, sunt oameni care simt nevoia să afirme, care au nevoie de o confirmare a vieții lor. Pentru mine, e o cale de a face lucrurile pozitive, nu într-un fel melodramatic, ci pentru a scoate frumusețe din lucrurile urâte și din momentele dificile, sau pentru a găsi un sens. 

AZ: Nu ați scris niciodată sub impulsul de a schimba lumea sau de a demonstra ceva?

LB: Nu.

AZ: Deci chiar e un lucru foarte personal pentru dumneavoastră?

LB: E personal.

AZ: Dacă e atât de personal, vi se întâmplă să fiți lezată de recenzii sau de criticile dure?

LB: Nu sunt lezată, pentru că, dacă e ceea ce am simțit eu că e adevărat și dacă am scris cât de bine am putut, atunci este ceva care-mi aparține. Dacă cineva îmi spune că am spanac între dinți, o iau razna. Dar dacă cineva îmi critică scriitura, sunt în regulă, pentru că este a mea. Deci sunt bine. Dacă un editor de revistă se plânge că povestirea mea e „insuficientă”, atunci aș putea să mă supăr, dar este în continuare povestea mea.

KP: Cum ați învățat să scrieți?

LB: [Liniște pentru 15 secunde] Habar n-am. Am citit și-am citit și-am tot citit. Am avut modele bune.

KP: Dar nu s-ar zice că ați fost influențată prea mult de autorii pe care i-ați citit.

LB: Nu, cei care m-au  influențat au fost poeți tineri ca Ed Dorn și Robert Creeley. În tinerețea mea, se punea accent pe autori precum William Carlos Williams, care scriau în cel mai simplu și mai clar limbaj american. Își luau subiectele din viața reală, fără a le înfrumuseța, dar încercând să fie cât mai atenți și mai echilibrați. Cred că asta m-a influențat cel mai mult, în felul ăsta am învățat. M-a ajutat, ca tânără scriitoare, să nu încerc să epatez și să nu mă străduiesc să fiu romantică sau amuzantă, ci să las povestea să fie ea însăși. Multă vreme, chiar i-am scris [lui Williams] în mintea mea, întrebându-mă dacă un anumit lucru i s-ar părea şmecheresc, drăguț sau demonstrativ.

KP: Deci vă știați majoritatea influențelor.

LB: Bineînțeles. Dar și William Carlos Williams, cu proza și povestirile sale. Și poeții din grupul Black Mountain, pe care i-am cunoscut, aveau acea claritate și simplitate pe care o căutam.

KP: Cum vi s-a schimbat scriitura de-a lungul anilor? Știu că ați luat o pauză mai lungă, după care ați început din nou să scrieți. Ați avut o abordare diferită a doua oară sau ați continuat de unde v-ați oprit?

LB: Uneori scriu o povestire, mă uit la ea și mă gândesc: „Oau, grozav, scriitura o să mi se schimbe total”. După care nu mai văd așa o mare diferență. Cred că scriitura mea din tinerețe era mai lejeră și mai amuzantă. Și totodată mai lirică. Povestirile pe care le-am scris mai târziu sunt… mai contemplative, au de-a face mai mult cu moartea și cu caracterul, ceea ce e de înțeles. Sunt oarecum mai sumbre, la drept vorbind. [Râzând]

KP: Sunt anumite tehnici pe care le preferați sau altele de care vă feriți… cum ar fi dialogul?

LB: Nu, problema mea e că fiecare povestire nouă mă pune într-o situație diferită. Când termin o povestire, mă gândesc: „Oau, chiar mi se potrivește asta, persoana a treia, aproape numai dialog”. Însă următoarea poveste trebuie spusă altfel. O proză pe care am scris-o recent nu avea deloc dialog, se petrecea în întregime în mintea cuiva… era o narațiune la persoana a treia. Nu fac asta de obicei și nici nu plănuisem să iasă așa, dar mi s-a părut că era singurul mod în care puteam spune povestea – să rămân complet pe dinafară.

KP: S-ar părea că vă bazați pe instinct atunci când alegeți naratorul?

LB: Da, însă abordez povestea în mai multe feluri. Am scris cea mai recentă povestire la persoana întâi, la persoana a treia, a doua… Nu, la persoana a doua nu. Dar am încercat în aproape toate felurile posibile, iar acum am găsit această a treia voce ciudată… un avocat… cineva care face comentarii – el este naratorul. O persoană în întregime inventată. Mi s-a părut cea mai simplă cale de a oferi imparțialitate narațiunii.

AZ: Când vă citesc povestirile, am impresia că aveți tendința să scrieți așa cum vorbiți. Nu cuvânt cu cuvânt, dar, atunci când vorbiți, adeseori pregătiți terenul pentru o poantă sau un moment amuzant. Iar povestirile dumneavoastră par să atârne de o frază centrală. Credeți că scrieți în felul în care v-ar plăcea să vorbiți cu oamenii?

LB: O, da.

AZ: Deci am putea spune că e vorba de un procedeu, sau de o trăsătură distinctivă?

LB: Da, numai că uneori poate fi înșelător. De pildă, în Jocheul meu, povestesc despre jocheu exact ca și cum aș vorbi cu voi acum, însă nu e așa, pentru că există niște artificii: el este un zeu aztec și Cenușăreasa. E ceva deliberat. Iar în cazul altor povestiri… Nu știu dacă ați citit De pripas, cu niște toxicomani în deșert. E despre o femeie dependentă de droguri, aflată într-un program de reabilitare în deșert, împreună cu alți narcomani. Am fost consilier în acel loc, dar scriu din punctul ei de vedere, al acestei tinere femei toxicomane. Însă folosesc vocea mea și genul meu de umor, astfel că oamenii cred că e adevărat, pentru că o spun așa cum vorbesc: „Ne-am dus în camera frigorifică, ne-am strâns în brațe și am făcut dragoste, dar n-a durat mult pentru că era frig ca naiba”. Uneori e vorba de un procedeu, pentru a-i face pe oameni să creadă în poveste.

AZ: Ați recurs vreodată la o voce complet diferită – de pildă, ați încercat vreodată să scrieți cu o voce bukowskiană, cea a unui bețiv nebun sau a unui bătrân cărunt?

LB: Da, de câteva ori. Am făcut asta în povestirea despre far și în A Rainy Day, povestea aia despre dezintoxicare. Acolo vorbește un bărbat.

AZ: Vin mai greu povestirile astea?

LB: Nu chiar. Sunt distractive – mi-aș dori să vină mai des.

AZ: Dar nu încercați să le forțați? Vă mulțumiți doar cu ce vine?

LB: Mi-aș dori să le pot forța. Pentru că am o grămadă de povești de spus. Știți?

AZ: Asta mă aduce la o altă întrebare. Sunteți genul de persoană care are nevoie de o anumită ambianță sau de un interval de timp anume pentru a scrie? Puteți scrie și sub presiune? Există anumite condiții necesare pentru a putea scrie?

LB: Ei bine, mi-e teamă că da. Am nevoie de mult timp de visare, de leneveală, ca să pot să mă gândesc. Problemele de sănătate mă încurcă, pentru că mă țin prea multă vreme în interiorul minții mele. Credeam că meseria de profesor e de vină, dar faptul că predau m-a ajutat mult cu scrisul. În ultima vreme, mă gândesc doar la durerile mele și la oxigen* și cel mai greu mi-a fost să mă distanțez de mine.

Povestirile mele par să fie despre mine, dar, de fapt, o poveste vine de obicei atunci când simt dragoste față de alți oameni. Și pur și simplu bucuria de a fi în viață. Așa că nu pot să scriu dacă mă gândesc tot timpul la mine. La durerile mele de spate, să zicem. Cred că e o stare foarte spirituală. E aproape ca o religie. Sună patetic, dar e ca și cum ai spune o rugăciune sau ai cânta un imn. Iar dacă-mi plâng de milă, nu voi fi în stare să scriu. Trebuie să fiu într-o dispoziție pozitivă, mai mult sau mai puțin. V-am răspuns la întrebare?

AZ: Da, da. Mai avem câteva întrebări rapide. Spuneați ceva mai devreme că scrieți într-un stil simplu, că vă place asta și nu ați căutat niciodată un stil elaborat. V-ați impus vreodată să experimentați cu un stil ornamentat sau cu ceva foarte diferit de ceea ce faceți de obicei?

LB: De câteva ori. De pildă, în cartea pe care o citiți, Beauty’s Only Skin Deep a fost un experiment. Nu cred că a ieșit foarte bine, dar a fost distractiv. Cea mai experimentală dintre povestirile mele e Punct de vedere, în care m-am străduit să mă joc cu diferite perspective. A fost amuzant, mi-a făcut plăcere să o scriu, dar nu asta e de fapt intenția mea, să mă joc cu limbajul. De regulă, mă preocupă mai mult relațiile personale și interumane.

KP: Aveți vreo povestire pe care ați inventat-o în totalitate?

LB: Da, povestirea Mama and Dad. Am inventat-o. Însă una din soacrele mele obișnuia să organizeze acele serate, apoi un bătrân pe care-l știam era tot timpul bolnav, iar soția lui a avut un atac de cord. Și mi-am spus: „Huh, cum se va simți să fie ea cea bolnavă?” Așa că, da, am inventat povestirea aia.

KP: Dar avea totuși legătură cu ceva ce știați.

LB: Da, însă m-am inspirat de la persoane diferite. Iar povestea în sine e inventată. Dar așa e, nu cred că aș putea să inventez ceva în totalitate.

AZ: Steve Katz vorbește despre faptul că nu simte niciodată că a terminat o povestire, ci vine doar un moment când o cedează publicului. Faceți parte dintre acei scriitori care au siguranța că gata, povestirea a atins cea mai bună formă posibilă și e terminată? Sau credeți că, peste câțiva ani, ar putea deveni o povestire mai bună? Și doar renunțați la ea în stadiul în care se află în acel moment?

LB: Nu, simt că este terminată. Și nu revin la ea timp de mai mulți ani. Odată ce scriu o povestire, s-a dus, e ca și cum nu mai e a mea. Și nu sunt tentată să o editez sau să o schimb.

KP: Deci chiar și povestirile pe care le-ați scris la 19 ani…

LB: Nu. Adică, le-aș putea vedea într-un sertar și aproape întotdeauna mi se par stânjenitoare. Dar le las în pace, sunt pur și simplu acolo. Și-mi place asta… pentru că nu au fost dintotdeauna acolo. Știți, ca în cazul copiilor – nu erau acolo înainte.

AZ: Ați avut pe parcurs o educație formală în scriere?

LB: Nu.

AZ: Deci v-ați putea considera o scriitoare naturală? Vă gândiți la dumneavoastră în felul ăsta?

LB: Nu, pentru că am citit destul de mult și am stat prin preajma scriitorilor. Am fost îndeajuns de conștientă că vreau s-o fac. Când am început să scriu pentru prima oară, mi-era dor de Chile și a fost ceva magic, pentru că, cu cât scriam mai mult, cu atât îmi aminteam mai multe. Scriam despre un câmp și-mi aminteam florile, era ceva personal. Dar apoi… Încerc să înțeleg cum aș putea să vă răspund la întrebare.

AZ: E doar o întrebare despre felul în care vă vedeți. De pildă, n-ați devenit pictoriță, nici…

LB: Oh, înțeleg. Da, în sensul ăsta sunt o scriitoare naturală, pentru că întotdeauna… Când eram mică, îmi spuneam singură povești. Sau scriam poezii despre sihaștrii din pădure. [Râsete] Cream povești pentru mine, în esență. Deci, da, simt că am fost dintotdeauna scriitoare. Și povestitoare. Citatul despre mine din anuarul liceului e următorul: „Hai să-ți povestesc ce-am pățit”.

KP: Mulți oameni spun că scriitura dumneavoastră sună natural. Vă străduiți mult să obțineți asta? Ce face ca scriitura dumneavoastră să fie astfel? Se întâmplă așa pentru că sunteți sinceră?

LB: Da. Când încerc să mă gândesc prea mult sau să includ prea mult, când mă străduiesc să fiu intelectuală sau mă gândesc la poetica mea, să zicem, pierd asta. Și, cu cât las povestea să curgă, cu atât vine mai mult ritm, iar imaginile sunt mai naturale – imaginile sunt mai frumoase în mod firesc, pentru că văd lucrurile așa cum sunt.

AZ: Încă două întrebări rapide și gata. Vă pasă de felul cum vor fi receptate scrierile dumneavoastră peste câteva decenii? 

LB: Da. Dintr-un motiv sau altul, las impresia că sunt foarte modestă – fiindcă nu-mi pasă de bani sau de faimă sau de recenzii în New York Times sau altele de genul ăsta. Dar mă încântă ideea că aș putea fi citită multă vreme de acum încolo. Asta contează mai mult pentru mine decât părerile care sunt acum la modă. Este povestirea asta parte a întregii lumi? Și, pe măsură ce îmbătrânesc – probabil că asta va fi ultima mea carte –, mă trezesc gândindu-mă: vreau ca povestirea asta să facă parte din ultima mea carte? E ceva ce mi-aș dori ca fiii mei să vadă sau ca nepoții mei să citească? Renunț la multe idei care mi se par prea dure sau prea seci.

KP: Deci acum scrieți mai mult pentru familie?

LB: Da, însă mă încântă ideea că, într-o bună zi, o fetiță va intra într-o librărie și va descoperi una dintre cărțile mele. Așa că, într-un anumit sens, sunt foarte ambițioasă.

AZ: O ultimă întrebare, un clișeu probabil, dar care pentru noi este foarte pertinent. Ce sfat ați da scriitorilor tineri? Dacă ne-ați putea transmite o idee care credeți că ar fi de mare importanță pentru noi, care ar fi aceea?

LB: O, ceva foarte important – pentru că e ceva ce eu n-am urmat. Într-o vreme, m-am lăsat descurajată de părerile celorlalți. Aș zice așa: luați ce puteți din critică, dar aveți încredere în propriile instincte. Asta este foarte, foarte important. Am fost descurajată multă vreme, până am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că scriu pentru mine și că nu ar trebui să-mi pese de restul. Cred că asta e cel mai important – mai ales cu toate atelierele astea de scriere și cu toți oamenii ăștia care vă spun lucruri diferite despre textele voastre și despre ce ar trebui să faceți. Uneori îmi pare rău de studenți, pentru că fiecare are o abordare diferită. Continuă să scrii și asimilează ce poți, dar, când ești mulțumit de un text, păstrează-l și amintește-ți de el. Nu lăsa pe nimeni să ți-l ia. Ăsta e lucrul cel mai important și punctul în care am văzut că oamenii cedează. Nu mai pot să facă față unui nou refuz. Povestirea aia cu femeia de serviciu a fost respinsă de treisprezece ori, și cu toate astea… Iubesc povestirea aia și mi-am dat voie să fiu mulțumită de ea. Iar chestia asta m-a ajutat să scriu în continuare.

KP: Treisprezece nici nu sună chiar atât de rău. [Râsete]

LB: Exact! [Mai multe râsete] Nu-i chiar așa de rău! E un mod grozav de a încheia.

KP și AZ: Vă mulțumim din nou, acum vă lăsăm în pace.

LB: Sunteți niște drăguți.

*Din cauza unui plămân perforat, o butelie de oxigen devenise obligatorie în ultimii ani de viață ai Luciei Berlin.

Traducere din limba engleză de Ema Cojocaru

Sursa: Literary Hub

Sursa foto: FSG | Work In Progress

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Ana Rotea

 Ana Rotea, autoarea seriei cu Detectivii Aerieni, ne dezvăluie detectivistica din spatele cărților ei.

Laura Frunză: Am făcut și eu puțină muncă detectivistică (poți să-mi spui Mismarpăl, dacă vrei) și te-am căutat pe Google. Și ce să vezi? Nu sunt prea multe informații despre scriitoarea Ana Rotea. Am găsit un singur interviu de acum doi ani și cam atât. Vrei să ne spui ceva despre tine? (Te rog nu spune nu, că altfel nu-mi iese numărul de caractere în interviu).

Ana Rotea: Mă bucur că nu prea sunt pe Internet, nu-mi plac aglomerațiile. În plus, îmi este suficient modul în care mă reține Google: un nume pe câteva coperte colorate. Dar înțeleg curiozitatea (doar scriu pentru copii) și am să spun despre mine ceva foarte important, definitoriu: mă cred, mă vreau, încerc mereu să fiu o cititoare. Încă ceva: îmi place cum sună Mismarpăl. 

L. F.: Când eram copil, mă dădeam în vânt după cărțile polițiste din colecția Scorpionul și, mai apoi, după episoadele din Columbo și Verdict: Crimă. Ție ți-au plăcut cărțile polițiste în copilărie? Îți aduci aminte vreunele? Dacă nu (dar și dacă da), ce mai citeai tu când erai mică?

A. R.:  Mi-au plăcut toate cărțile polițiste care mi-au picat în mână, dar i-am iubit cu părtinire pe Philip Marlowe, detectivul moral și singuratic din romanele lui Raymond Chandler, și pe Al Conan Doi, amuzantul și gurmandul erou al cărților lui Vlad Mușatescu. Nu am ratat nici serialele de care spui, ba chiar m-am lăsat inspirată de numele protagoniștilor lor atunci când i-am botezat pe Aerieni. Când eram mică, citeam și basme, teatru, poezie, SF, romane istorice sau de amor, citeam de toate, lacom și haotic. Ca acum, de altfel.

L. F.: Seria ta m-a dus cu gândul la seria Biroul de Investigații nr. 2 a scriitorului norvegian Jorn Lier Horst, cunoscut autor de romane polițiste pentru adulți și fost ofițer de investigații al poliției norvegiene. El a trecut de la romanele de adulți la cele de copii și subiectul e oarecum similar: niște copii care au o agenție informală de detectivi și anchetează tot felul de cazuri amuzante, cu mijloace reduse. Crezi că tu ai putea face trecerea inversă? Să îți încerci mâna cu un roman pentru adulți? Am remarcat în cărțile tale o deosebită atenție la detalii și o finețe în împletirea lor care cred că s-ar potrivi și unui roman pentru adulți.

A. R.:  Rețeta tuturor cărților polițiste este aceeași: un număr de detectivi, un caz (condiționat de imaginația fiecăruia sau, pentru autorii mai norocoși ai genului, inspirat din experiența profesională), iar, dacă romanul e destinat copiilor, ceva umor nu strică nici el. Variația vine mai mult din felul în care fiecare autor își spune povestea, din priceperea cu care investește ce știe și ce poate în cuvinte, iar această pricepere, din fericire pentru cititori, tinde să fie destul de personală. În rest, sunt convinsă că orice autor pentru copii poate executa o întoarcere (dintr-o singură mișcare amplă sau poate trei) către publicul adult, rămânând însă întrebarea dacă își dorește să vehiculeze lucruri dure și deloc amuzante prin romane polițiste pentru adulți. E una dintre întrebările (multe) pe care mi le pun.

L. F.:  Cum ai selectat alias-urile copiilor din serie? De ce tocmai Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo și Scupidu? Ce calități sau trăsături ale faimoșilor detectivi ai asociat cu gașca de Aerieni, de le-ai ales fix aceste porecle? De ce nu e nimeni Poirot, de exemplu, cel mai cunoscut detectiv al tuturor timpurilor?

A. R.:  Fără mari legături cu personajele originale, Marlău vine de la Philip Marlowe, nume care trebuia neapărat folosit, din moment ce aparține detectivului meu favorit, iar Gesicaflecer e numită după isteața Jessica Fletcher din serialul TV Verdict: Crimă, pentru că nu concepeam să nu fie și fetele implicate în aventurile Aerienilor – cel puțin eu n-aș fi vrut să rămân pe dinafara unei echipe de detectivi din propriul bloc. Similar, Bolumbo își datorează porecla lui Columbo, alt erou de serial TV, iar Scupidu imită numele de Scooby Doo dintr-un serial animat cu detectivi. Am făcut o singură concesie celebrităților din lumea detectivistică, numind un alt excelent detectiv din serie după marele Sherlock, însă l-am omis pe Poirot, care, deși îmi este foarte simpatic, nu servea scopului meu de a reaminti eventualilor cititori câțiva admirabili, dar marginali, detectivi.

L. F.:Detectivii Aerieni au fost la oraș, la munte și la țară. Pe când o carte cu cei patru copii și un cățel la mare? Sau peste hotare? Sau…. spune-ne tu, unde va avea loc următoarea aventură a Detectivilor?

A. R.: Au fost destul de activi acești detectivi înșirând în trei ani cinci aventuri, prima de vacanță de vară, următoarea de vacanță de iarnă, ba chiar o a treia de vacanță de groază (se poate și așa ceva, e probat), apoi o aventură de școală și încă una la țară, drept pentru care mă declar, ca autoare, relativ mulțumită și destul de epuizată. Desigur că aventurile lor continuă, dar să le mai lăsăm și folclorului, nu trebuie chiar toate scrise – chiar acum aud șușotindu-se lângă mine despre concurența iscată în jurul unui caz între Aerieni și (coincidența coincidențelor!) un odios detectiv Poarot. Din câte verificasem, cea din urmă datorie a mea față de micii detectivi era scrierea Dosarului mascotelor Patata, așa că, fără alte ceremonii, m-am grăbit să tastez pe ultima pagină a acestui volum: Sfârșit.

Un interviu realizat de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Raluca Poenaru în #pauzadecitit

Am invitat-o pe scriitoarea Raluca Poenaru să ne răspundă la câteva întrebări.

Cărțile în format fizic vs. format digital. Ce avantaje și dezavantaje credeți că au cele două formate pentru cititorii tineri?

Raluca Poenaru: Un Kindle e mai mic decât o agendă și poate cuprinde o întreagă bibliotecă universitară. Îl strecori în geantă sau în buzunar și, când n-ai ce face, citești. Poți citi cât aștepți autobuzul, poți citi în metrou, poți citi în pauza dintre două cursuri. Dacă îl uiți acasă, nu mai citești… Dar și cartea o poți uita acasă. Telefonul, în schimb, nu-l uită nimeni acasă. Poți citi și pe telefon. Există eBook-uri, ziare și reviste în format electronic.

Putem crede că lectura digitală e interesantă doar pentru cititorii „mobili”. Astfel, în loc să cari două cărți de 500 de pagini care cântăresc 1 kilogram, ai un device cu milioane de pagini, care cântărește 150 de grame și care se aprinde dacă e întuneric. Numai că asta nu prea te interesează dacă vrei să citești acasă. În schimb și acasă te interesează că oferta de lectură „electronică” e, practic, inepuizabilă, că ai la dispoziție un dicționar instant, că poți găsi în mai puțin de 5 secunde un cuvânt sau o sintagmă într-un text cu sute de mii de cuvinte… Sigur, se poate termina bateria, cărțile nu pot fi împrumutate, se poate discuta dacă pe termen lung, cititul pe ecran îți afectează vederea… dar totuși, avantajele sunt imbatabile, cel puțin în ceea ce-i privește pe tineri.

Copiii citesc doar dacă părinții citesc? Cum ajung cărțile dumneavoastră la copiii care nu cresc cu o bibliotecă în casă și cu părinți cititori?

R. P.: Ne mirăm când vedem copii de 2-3 ani manevrând cu o dexteritate fantastică telefonul, telecomanda sau laptop-ul. De fapt, e ceva absolut normal. Într-o primă fază, copiii nu fac altceva decât să-i observe și să-i imite pe cei din jurul lor. Cu siguranță, în casele în care se citește mai mult decât se butonează telefonul, copiii își fac de lucru cu cărțile: în funcție de vârstă, le mâzgălesc, le colorează, le admiră pozele sau… le citesc.

Desigur că sunt foarte mulți copii care citesc, deși nu au părinți cititori și nici prea multe cărți acasă. Dar cum ajung cărțile la copiii ai căror apropiați nu citesc? Aici ar trebui să se vadă implicarea celor care se ocupă de educație, de cultură, de orientarea și formarea tinerilor. Dacă m-ar întreba pe mine cineva, ar trebui făcută o campanie asemănătoare campaniei: Pentru sănătatea dumneavoastră…

Cititul ar trebui promovat la nivel național așa cum se promovează mișcarea, lichidele, fructele și legumele etc. Cititul ar trebui promovat în grădinițe și școli, ar fi bine să se organizeze concursuri și cluburi de lectură, ar fi frumos să existe mai multe biblioteci și biblioteci mobile care să meargă de la o școală la alta, inclusiv în sate, ar fi util să se înființeze niște spații publice (în magazine sau chiar pe stradă în cutii speciale) în care oamenii să lase cărțile de care nu mai au nevoie și să ia alte cărți (gratis)…

Ne dorim să existe o pauză de citit la locul de muncă. Ce-ați zice dacă într-o zi ați afla că toate companiile încurajează lectura la birou?

R. P.:  Mi se pare o idee foarte bună și aș fi extrem de încântată dacă s-ar putea pune în practică. Lectura te ajută să te relaxezi, să te desprinzi de task-urile, deadline-urile și to-do list-urile zilnice și să treci într-un univers complet diferit. Iar asta ajută enorm, chiar dacă se întâmplă doar o jumătate de oră sau o oră pe zi.

În general, pauzele la birou se petrec cu colegii. Ceea ce e foarte bine. Numai că, de cele mai multe ori, discuțiile din pauze nu sunt altceva decât continuarea ședinței care tocmai s-a terminat, prelungirea brainstorming-ului de mai devreme, creionarea unui nou proiect sau optimizarea celui care e în derulare. Așa că pauza… nu prea e pauză.

O pauză în care citești îți oferă destinderea de care ai nevoie pentru a-ți continua eficient activitatea. Iar pauzele sunt de obicei mai mult decât tradiționala pauză de masă. Gândiți-vă la fumători! Niciodată n-am fumat și mereu am fost invidioasă pe cei care-și petrec minimum 10 minute pe oră în balcon sau în fața firmei, la o țigară… De ce nu ne-am petrece și noi, nefumătorii, 10 minute pe oră cu o carte în mână? Desigur că și fumătorii ar putea la fel de bine să fumeze citind…

Raluca Poenaru a scris cartea Pericol  publicată la Editura Arthur (2017) și Plufii apărută la Vlad și Cartea cu Genius (2019)

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Raluca Poenaru, autoarea cărții Pericol

Laura Frunză: Pericol a trebuit să se înscrie la vreo trei competiții ca să aibă o șansă la tabăra gratuită. Tu cum ai ajuns să îți înscrii romanul de debut la Trofeul Arthur și să mai și câștigi?

Raluca Poenaru: Pericol nu este primul text pe care îl scriu și Trofeul Arthur nu este primul concurs la care particip. Deci am făcut exact ca Pericol: am atacat pe mai multe planuri! Am scris mai multe texte (povestiri, scenarii de film etc.) și am participat la mai multe concursuri. Trofeul Arthur a fost prima competiție la care am câștigat primul loc.

L. F.: Spune-ne trei lecții pe care copiii le pot lua acasă din această carte. Dar adulții?

R. P: Copiii ar trebui să-și piardă cât mai târziu sau să nu-și piardă deloc umorul, imaginația și bucuria de a se juca. Și adulții tot la fel!

L. F.: Romanul e scris la persoana I. Cât de greu sau de ușor ți-a fost să te pui în pielea unui băiat năzdrăvan de 10 ani?

R. P.:Nu mi-a fost greu deloc! Mi-ar fi fost mai greu să mă pun în pielea unei doamne respectabile cu doi copii…

L. F.: Crezi că e o carte ”pentru băieți” sau o carte pe care o poate citi oricine?

R. P.:E o carte pentru toată lumea: și pentru fete și pentru băieți. Și cred că e funny și pentru adulți. Că și adulții mai au nevoie uneori să se simtă copii…

L. F.: Cam cât de mult te-ai jucat Zombies and Plants până ai scris fragmentul acela detaliat despre joc?

R. P.:Deloc. L-am întrebat pe unul dintre băieții mei ce joc joacă și mi l-a povestit puțin. Iar eu am fost atât de atentă încât n-am înțeles nimic! Jocul nu e cum l-am descris eu în carte! Nu jucătorii se luptă între ei cu plante cu puteri fantastice (cum am scris eu), ci niște zombie-mutanți atacă plantele iar jucătorii trebuie să le apere…

L. F.: Pericol detestă ieșirile în aer liber organizate de părinți, gen pescuit cu tata și camping cu mama. Copilului Raluca Poenaru îi plăceau astfel de activități? Dar copiilor tăi? Știu că ai doi băieți. Ce vârste au?

R. P.:Mie mi-au plăcut întotdeauna ieșirile. Și în aer liber și în aer mai puțin liber. Și-mi plac și acum la fel de tare. Băiatului meu de 12 ani, însă, îi displac profund. Celui de 7 ani îi plac la nebunie. Încă.

L. F.: Care a fost feedbackul copiilor tăi când au citit cartea?

R. P.: Le-a plăcut foarte mult. Au râs. L-au imitat pe Pericol. L-au desenat pe Pericol! M-au corectat. M-au susținut. M-au ajutat.

 O carte pentru copii trebuie să fie sinceră. Și să fie de partea lor, a copiilor. 

L. F.: Din punctul tău de vedere, ce trebuie să conțină o carte pentru copii ca să aibă succes la publicul țintă?

R. P.: După părerea mea, o carte pentru copii nu trebuie să fie moralizatoare. Nu trebuie să conțină sfaturi, nici ascunse, nici declarate. Nu trebuie să fie „educativă”. Întotdeauna se găsește câte cineva care-i învață ceva pe copii: cum să se poarte, cum să nu se poarte, cum să fie, cum să nu fie. Sunt sigură că au oroare de asta. Sunt sătui de exemple și recomandări. O carte pentru copii trebuie să fie sinceră. Și să fie de partea lor, a copiilor. Ei trebuie să se regăsească în personajele din carte, să-și dorească să facă parte din poveste. Să-și continue povestea în imaginație, să o completeze, să o schimbe. Și mai cred că o carte pentru copii trebuie să fie funny. Măcar puțin de tot. Copiii sunt veseli. De-abia așteaptă să râdă de orice.

Un interviu realizat de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Ileana și Maria Surducan

Pentru că îndrăgim atât de mult volumul grafic Vacanța lui Nor, îi invităm pe cititori să le cunoască mai bine pe cele două autoare.

Răzvan Zamfirescu: Cine este Ileana? Cine este Maria? Și de ce (abia) acum împreună?

Ileana: Ileana e cea care s-a aruncat în bandă  desenată cu entuziasm, naivitate și inconștiență. Îi place să  deseneze personaje foarte expresive de care se atașează instant. Adoră să strecoare în orice poveste momente comice. Îi plac poveștile lirice, absurde și suprarealiste, dar cu final fericit. Poate un pic trist, dar fericit.  Crede sincer că cititorul ar trebui să iasă din carte îmbogățit. Poveștile ei conțin mereu un sens ascuns, nu doarme noaptea dacă nu poate integra un nivel metaforico-semnificant într-o poveste.

Maria e cea care n-a vrut să facă bandă desenată, dar fiind un puppet-master înnăscut, n-a putut sta prea mult timp departe de mediul ăsta. Nu-i pasă ei de confortul sentimental al cititorului, dar vrea să-l captiveze cu o narațiune bine spusă. Totul se subordonează acestei idei și ar fi în stare să-și omoare personajele cu sânge rece, dacă asta ar face povestea mai bună. A îmbrățișat cu entuziasm mediul digital și a tras-o după ea și pe Ileana. Nu doarme noaptea dacă textul nu e aranjat corect în pagină și fontul nu e bine ales.

Maria: Împreună pentru că… s-au aliniat planetele. Noi facem bandă desenată pentru că ne place să spunem povești. Chiar dacă doi povestitori își pot da unul altuia feedback valoros, o colaborare cinstită presupune un anume nivel de maturitate artistică și o oarecare detașare, ca să ajungi de la „am scris această secvență și e cea mai bună din toată cartea” la „ai dreptate, secvența mea preferată nu se potrivește în poveste, asta e, renunțăm la ea”. Cred că suntem în punctul în care avem destulă încredere una în abilitățile celeilalte.

R. Z.: Cum s-a născut povestea lui Nor? Ce v-a inspirat și cum ați ajuns la concepția celor trei prieteni curajoși? Îl cunoașteți personal pe Nor?

Maria: Spre deosebire de celelalte proiecte, Vacanța lui Nor este singurul unde am avut o abordare… programatică. Am identificat o problemă și ne-am propus să o rezolvăm: în 2015, când s-a înfiripat ideea, benzile desenate publicate în limba română erau majoritar 16+. În plus, cele mai multe benzi desenate pentru copii erau adaptări ale unor opere literare; lipseau poveștile originale, mai ales cele realizate de autori români.  Și ne doream o carte pentru copii care să nu folosească un ton superior sau moralist/didactic.

Ileana: Nor a fost primul personaj pe care l-am gândit; a avut de la început o personalitate foarte puternică și darul de a controla norii. Nu a fost inspirat de o persoană reală.

Skai a apărut imediat, ca o imagine în oglindă a lui Nor. Dacă el păzea o turmă de nori pufoși și inofensivi, Skai a venit însoțită de scaieți de pământ înțepători, plină de veselie și poftă de viață debordantă.

Apoi ne-am gândit la basme, la Greuceanu și Harap-Alb și ne-am întrebat cum am putea să-l folosim pe Păsări-Lăți-Lungilă. Așa s-a născut ideea unui copil-vânător, care trăgea cu praștia. „Lăți-Lungilă, adică Laci (Loți)”, a spus Maria, și acesta a fost momentul în care am decis că personajele noastre vor avea etnii diferite, prezente în România. Și am hotărât tot atunci că aceste etnii, deși destul de evidente, nu vor influența felul în care relaționează personajele.

R. Z.: Mi-au plăcut extraordinar de mult Dolky-n trei straie, Karel Liman #arhitect, ce să mai zic din ilustrațiile din Se mută circul înapoi și HAC!. Cât de greu v-a fost să găsiți un numitor comun în ceea ce privește ilustrarea poveștii lui Nor? Și ce v-a determinat să alegeți stilul actual al poveștii? De ce sunt mai multe stiluri de grafică în roman? Ce a fost determinant în alegerea unei grafici speciale pentru anumite momente din poveste (povestea bunicii care înfruntă zmeii, de exemplu)? Există vreun panou în care să fi lucrat împreună și care să nu poată fi considerat strict al Ilenei sau al Mariei?

Ileana: Mai bine de un an de zile am căutat un stil care să ne placă și să fie eficient din punct de vedere al timpului de realizare. Am decis că totul va fi digital și pentru mine asta a fost o provocare –  eram mult mai obișnuită să desenez tradițional.

Maria: Ileana a desenat personajele, a făcut storyboard-ul și a „încerneluit” paginile de bandă desenată, iar eu am pus culoarea digital, încercând să simulez tehnica acuarelei.

Ileana: Așa că fiecare pagină reprezintă o colaborare. Există doar un cadru în care Maria l-a desenat pe Nor, dar nu vă spun care e. 

R. Z.: Cum v-ați înțeles cu privire la scenariu? Fiind, în mod evident, o muncă de echipă, ați întâmpinat probleme cu privire la cine ar trebui să scrie anumite pasaje, cine să le ilustreze etc.?

Ileana: Chiar dacă e primul proiect care poartă numele amândurora , noi împărțim același atelier de ceva timp și ne oferim în permanență feedback și ajutor.

Eu am propus ideea inițială, bazată pe o experiență comună – eclipsa de soare trăită la bunicii noștri. Maria a inclus motivele din basme și împreună am stabilit  în linii mari structura poveștii. Pentru noi era important să surprindem atmosfera unui univers la granița dintre realitate, joc virtual și basme, fără să cădem în capcana clișeelor tradiționalului banalizat, cu iz naționalist.

Maria: Ileana a desenat storyboard-ul, iar unele episoade îi aparțin în totalitate – mai ales momentele de comic de situație. Apoi a urmat etapa de revizii, am rezolvat problemele de plot și storytelling și am stabilit împreună dialogul final.

Ileana: Bineînțeles, fiecare a avut ceva de spus despre munca celeilalte, și am ținut cont de feedback-ul primit (aproape întodeauna; mai puțin la cadrul acela unde Maria a fost nevoită să-l deseneze ea pe Nor). Maria  a aranjat textul în pagină, și s-a ocupat în general de tehnoredactare.

R. Z.: Care sunt ilustratorii favoriți și de ce? Dar scenariștii?

Sunt mulți autori de bandă desenată pe care îi admirăm și urmărim, atât din spațiul franco-belgian-european, cât și din SUA/Canada, sau zona asiatică de manga. Așa că o să menționez doar câteva titluri și nume care se leagă de universul lui Nor și care ne-au inspirat când lucram la acest proiect. Ca și benzi desenate, recomand seria Hilda (Luke Pearson, scenarist și desenator) și seria Les Carnets de Cerise (scenarist Joris Chamblain, desenatoare Aurélie Neyret). Iar ca și lectură – toate cărțile cu Petit Nicolas (autor René Goscinny , care e și scenarist pentru multe benzi desenate celebre, ilustrator – Jean-Jacques Sempé ). Nu în ultimul rând, tot ce a publicat Shaun Tan, dar cu o mențiune specială pentru această ocazie: Rules of Summer (Regulile verii – tradusă de aditura Art.)

R. Z.: Este oare adevărat că cele mai frumoase și spectaculoase aventuri au loc la bunici?

Ileana: Așa spune legenda, dar adevărul e că noi nu am avut multe aventuri „la țară”. Deși au existat câteva momente magice, în amintirea mea acele vizite sunt marcate mai ales de nefericirea orășeanului obișnuit cu un anume confort și tristețea de a asista la sfârșitul unei lumi (gospodăria bunicilor se dezintegra pe măsură ce ei îmbătrâneau).

Maria: Lumea magică ni s-a dezvăluit totdeauna prin poveștile altora – copilăria părinților și bunicilor noștri pare să se fi petrecut pe muchia unde realitatea nu s-a decis încă dacă să se transfome-n istorie sau în basm. E o atmosferă pe care-am regăsit-o în scrierile lui Marin Sorescu și ale lui Spiridon Vagheli – și pe care încercăm, pe cât de bine ne pricepem, s-o reconstruim în Vacanța lui Nor.

R. Z.: Bunicii voștri au și ei meserii speciale, altele decât cele pe care le are toată lumea?

Ileana: Nu. Vacanța lui Nor e bazată foarte puțin pe fapte reale, și foarte mult pe senzații, emoții și impresii, toate subiective. Magia nu e în „lucrurile care sunt”, magia e în reacția noastră la ce ni se-ntâmplă.

Maria: Dacă te înfricoșează norii de furtună care vin peste deal, mai contează dacă e „de-adevăratelea” un balaur ascuns printre ei? De asta mi se pare fascinantă copilăria, felul în care-și traduc cei mici emoțiile în joc și felul în care încearcă să-și rezolve problemele.

R. Z.: Voi ce jocuri video vă jucați? Ce faceți când nu vă puteți juca?

Maria: Există câteva jocuri care ne-au influențat în copilărie și cărora le datorăm foarte mult când vine vorba despre umor, felul de a spune o poveste și anumite motive și teme. În ordinea importanței, sunt The Secret of Monkey IslandDay of the Tentacle și Dune (habar n-aveam pe atunci că e făcut după film care-i făcut după o carte). Să spunem că „le-am jucat” e o exagerare – nici măcar nu vorbeam engleză, așa că ne uitam cum se joacă tata și ne explica el ce se întâmpla. Sigur, le-am căutat mai târziu și le-am jucat din nou (și ni s-au părut tot la fel de bune).

Ileana: În continuare îmi plac jocurile point and click și quest-urile, dar nu am mai jucat decât ocazional, și nu pot să zic că vreunul m-a cucerit (cu singuranță există multe bune, doar că eu nu am avut timp să le joc).

Maria:  Dacă are cineva timp de vânzare, să ne spună și nouă!

Un interviu realizat de Răzvan Zamfirescu

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Alex Moldovan în #pauzadecitit

Azi l-am invitat pe scriitorul și traducătorul Alex Moldovan să ne răspundă la câteva întrebări.

Cărțile în format fizic vs. format digital. Ce avantaje și dezavantaje credeți că au cele două formate pentru cititorii tineri?

Alex  Moldovan: Avantajul cărților digitale ține în primul rând de comoditate. Nu ocupă loc, poți stoca pe tabletă și lua cu tine oriunde mergi echivalentul Bibliotecii din Alexandria și-ți mai rămâne loc de câteva filme. Sunt cărți, pe de altă parte, care există exclusiv într-unul dintre formate, iar atunci n-ai de ales. Eu, de exemplu, citesc cam 50%-50% – iPad și clasic, deci n-am absolut nicio problemă cu cititul pe ecranul telefonului sau al tabletei. Iar dacă ai crescut, așa cum se întâmplă deja de mult, înconjurat de device-uri, probabil că așa asimilezi mai ușor informația.

Pe de altă parte, mie unul îmi place să petrec timp în librării și în biblioteci. Mă relaxează și îmi oferă răgazul de a gândi în liniște. În plus, cărțile clasice, pe hârtie, arată bine. O casă fără câteva rafturi de cărți mi se pare că seamănă cu un showroom de prezentare de mobilă. Ceea ce e OK – dacă ți se pare mișto să locuiești într-un showroom. Și, nu, nu se pune dacă ai doar 30 de cărți, cum recomanda de curând o doamnă într-un show de pe Netflix. C’mon, până și un pachet de cărți de joc are mai multe!

Copiii citesc doar dacă părinții citesc? Cum ajung cărțile dumneavoastră la copiii care nu cresc cu o bibliotecă în casă și cu părinți cititori?

A.M.: Clar, copiii citesc mai ales dacă și părinții citesc. Asta pentru că cei mici imită, mai mult decât ne dăm seama, comportamentul adulților. Dar nu există rețete universale. Apropierea de carte ți-o poate provoca și un prieten care iubește lectura sau un profesor mai cu har, dacă ai noroc. Mai este și cazul în care pur și simplu dai singur peste cărți și descoperi că-ți place să citești, cum s-a întâmplat cu mine. Din fericire, în orașe mari, cum e Clujul, există biblioteci publice foarte bine puse la punct, unde găsești noutăți cam din toate domeniile. Știu sigur că așa au ajuns să mă citească foarte mulți dintre cititorii mei. Deci recomand din inimă frecventarea bibliotecilor.

Ne dorim ca toți cititorii să aibă o pauză de citit la locul de muncă. Ce-ați zice dacă într-o zi ați afla că toate companiile încurajează lectura la birou?

A.M.: Ar fi minunat ca, în loc să încurajeze munca în timpul liber, firmele ar încuraja lectura la locul de muncă. Și nu m-ar mira să aflu că acest lucru se întâmplă deja. Dinamica gestionării timpului petrecut la birou s-a schimbat teribil în ultimii ani și cred că o abordare mai deschisă, lipsită de închistare, poate duce la rezultate mai consistente din partea angajaților. Sunt convins că un angajat mai fericit sau cel puțin mai puțin stresat este un angajat mai eficient. Iar cititul are, fără doar și poate, un efect anti-stres.

Alex Moldovan este autorul cărților Olguța și un bunic de milioane (Editura Arthur, 2016) și Băiețelul care se putea mușca de nas (Vlad și Cartea cu Genius, 2019)

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: