Strada Zambila de Fanny Chartres – la pas prin București

Strada Zambila este o carte emoționantă despre drama unor copii cu părinții plecați la muncă în străinătate dar și despre rasismul care, într-o anumită perioadă, cuprinsese România ca o plagă. Ilinca și Zoe sunt două surori de clasa a șasea, respectiv a doua, care au rămas în grija bunicilor după ce părinții au plecat să lucreze pentru câteva luni în Franța. Florin este coleg cu Ilinca, este de etnie romă, iar mama lui este florăreasă.

Deși colegii râd de ele și le numesc ”fete de căpșunari”, Ilinca și Zoe nu sunt, propriu-zis, copii de căpșunari. Tatăl lor, medic, și-a găsit de lucru la o clinică din Franța, iar mama, fostă profesoară, îngrijește niște bătrâni. Dar cuvântul acesta greu, ”căpșunari” este o etichetă aplicată tuturor celor plecați din țară în căutarea unei vieți mai bune pentru copiii lăsați în urmă acasă.

Florin se confruntă cu rasismul aproape zilnic, iar episodul în care aproape că este scuipat de un bărbat într-o cafenea este extrem de dureros, nu doar pentru personaj, dar și pentru cititor.

Ilinca suferă cel mai mult de dorul părinților. Nu-și dorește niciun apartament mai mare, nici lucruri în plus, nici vreun alt tip de bunăstare materiale. Tot ce își dorește e să i se întoarcă părinții acasă, chiar dacă asta înseamnă că vor continua să locuiască într-un apartament sărăcăcios cu două camere și nu vor avea prea multe posibilități materiale. Ilinca refuză să înțeleagă situația și chiar se ceartă cu părinții, închizându-le adesea fereastra de Skype, spre deosebire de sora ei, Zoe, care își trăiește fiecare zi cu bucurie și optimism și cu speranța că în curând totul va fi bine.

Cred că cele mai frumoase pasaje din această carte sunt cele care descriu diverse cartiere, străzi, case sau obiective din București. Autoarea, o franțuzoaică stabilită în România timp de zece ani, găsește frumusețe peste tot, chiar dacă descrie parcuri acoperite de zăpadă, piața de flori sau imobile dărăpănate din Centrul Vechi al capitalei.

Citind cartea, îți vine s-o iei la pas pe urmele Ilincăi și ale lui Florin, care fac echipă pentru un concurs de creație, și care fotografiază și scriu poezii despre orașul în care locuiesc. Și eu chiar asta am făcut: într-un week-end, am plecat la plimbare prin câteva dintre locurile descrise de autoare în Strada Zambila și am fotografiat cartea în fața clădirilor sau a străzilor care au inspirat-o.

Școala Ion Heliade‑Rădulescu, de la numele poetului român ale cărui versuri „Voce‑auz, voce de pace, / Și orice durere tace“ sunt înscrise deasupra intrării în clădire.

Școala noastră se află între zidurile unei foste mănăs­tiri. De formă dreptunghiulară, are o grădină interioară înconjurată de numeroase galerii și de doi stejari groși care ne înveselesc jocurile de‑a v‑ați ascunselea. Cât despre arcurile care despart școala primară de gimnaziu, sunt decorate cu minunate flori din ceramică în culori.

Foto 1. În prezent, școala Heliade-Rădulescu este în renovare și frontispiciul cu versurile poetului nu mai poate fi văzut.

Vechiul cartier bucureștean este la fel ca imaginea între­gului oraș: un loc unde lumina se întrepătrunde cu întu­nericul. Însă tocmai această coexistență a frumosului și urâtului face toată frumusețea sa. După cinci minute de slalom printre troiene și câini vagabonzi, ajung la cizmăria despre care mi‑a spus prietenul meu. „Casa noastră este chiar în față. Când o să vezi o vitrină decorată cu un graffiti imens: «La mulți ani, Anita!», vei ști că ai ajuns.

Foto 2. Cizmăria cu graffiti-ul La mulți ani, Arina!

Apoi ne continuăm drumul pe străduțele cartierului. Fotografiez strada Xenofon, singura stradă în trepte din București. O sută de trepte, pe care sora mea se amuză să le numere ca să se asigure că legenda este adevărată. În susul scării se află Carol Park Hotel, considerat unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Europa de Est.

Foto 3. Strada Xenofon, la capătul căreia se află Casa Suter, fostul hotel Carol Park.

Autobuzul ne lasă chiar în fața autogării Filaret. Îmi scot aparatul Canon. Ne găsim în fața primei gări bucureștene, inaugurată în 1869, odată cu prima linie ferovi­ară a României, care lega capitala de Giurgiu. Azi nu mai oprește aici niciun tren și locul este cunoscut mai ales pen­tru câinii vagabonzi și proiectele de demolare care amenință clădirea, deși este clasificată drept monument istoric. Tronând pe culmea dealului Filaret, edificiul este pur și simplu somptuos.

Foto 4. Autogara Filaret, în prezent relativ renovată și folosită ca punct de plecare pentru autocare.

Pe strada Fabrica de Chibrituri, nu rezist să nu fotogra­fiez cea mai încântătoare poștă pe care am văzut‑o vreo­dată: minusculă, veche, desuetă și totuși atât de plină de farmec. Văzând‑o, nu pot să nu mă gândesc la bunica…

Foto 5. Clădirea veche a poștei fotografiată de Ilinca. În prezent, poșta s-a mutat cu 200 de m mai sus, în incinta Fabricii de Chibrituri.

Text și fotografii de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Lasă un răspuns