Publicat pe

„Uită-te pe unde mergi”, Jason Reynolds – fragment

O carte curajoasă, cât zece povești din zece cartiere diferite, despre ce se întâmplă după ce sună ultimul clopoțel la sfârșitul ultimei ore, dar și despre ocolurile pe care le facem uneori nu doar în drum spre casă, ci și în viață. Volumul face parte din lista lecturilor din luna iulie de la Pauza de Citit. Citește mai jos un fragment.

May be an image of drink and book

PERIUȚELE
DAU LOVITURA
DIN NOU

TOT CE POT SĂ ZIC e că dacă‑i vezi vreodată pe John John Watson, Francy Baskin, Trista Smith, sau mai ales pe Britton „Bit“ Burns – Periuțele – ar fi bine să‑ți păzești buzunarele. Ăștia patru sunt în stare să fure orice zornăie; până și mâinile ți le‑ar fura dacă le‑ai avea în buzunare și‑ar zăngăni. Adevărul e că ți‑ar fura și buzunarele din buzunare dac‑ar putea. O dată au intrat într‑un magazin din acela cu o farfurioară pe tejghea pe care scrie IA UN CENT, LASĂ UN CENT și au luat toți bănuții.
Nelăsând niciun bănuț.
I‑au înșfăcat și au fugit.


Bine, n‑au făcut‑o doar o dată. Făceau asta mereu. Furau mărunțișul așa des, încât patronii magazinului au început să țină farfurioara după tejghea și să le dea ei câte un bănuț clienților care n‑aveau destul mărunt. Alte dăți, Bit, Francy, John John și Trista provocau lumea să joace „bătălia monedelor“: două persoane pun câte o monedă cu muchia pe o bancă sau o masă și le fac să se învârtă ca niște titirezi. Moneda care o răstoarnă pe cealaltă sau care se învârte cel mai mult câștigă. Dar gașca asta nu ține cont de reguli.

Moneda adversarului e furată sau adversarul e pocnit. Și nu merită să te alegi cu un ochi umflat pentru douăzeci și cinci de cenți. Dar Periuțele nu fură doar ca să fure. N‑o fac de
dragul distracției. De fapt, nu le face nicio plăcere. O fac pentru că sunt nevoiți. Sau cel puțin așa consideră ei, că trebuie. Înainte să‑și zică Periuțele, făceau parte din alt grup în care ajunseseră tot forțați de împrejurări. Grupul celor care mâncau gratis la cantina școlii. Suna mult mai șmecher decât era în realitate. Nu însemna că mâncau pe gratis fiindcă erau speciali. Sau fiindcă erau atât de populari și de îndrăgiți, încât primeau bastonașe de mozzarella pane și cartofi prăjiți ondulați din partea casei.

În realitate, însemna că părinții lor erau strâmtorați, la ananghie, nevoiași, fără posibilități. Părinții lor n‑aveau de unde să le dea bani să‑și astâmpere foamea. Nu primeau bani de pachet la școală. Iar asta era valabil pentru fiecare dintre Periuțe. Nu era vreun motiv de mândrie, dar nici nu considerau c‑ar fi vreo rușine, deși alți copii încercau să‑i facă să creadă asta.


Publicat pe

Fragment „Și soarele e o stea | ediție tie-in”, Nicola Yoon


Și soarele e o stea | ediție tie-in, Nicola Yoon ( traducere din limba engleză şi note de Iulia Arsintescu ) se află pe lista titlurilor din luna mai la Pauza de Citit. Bestseller New York Times , cartea prezintă o poveste de dragoste jucăușă și simpatică, care îi are ca protagoniști pe Natasha și Daniel, doi adolescenți de care cititorii young adult se vor îndrăgosti iremediabil. Citește mai jos un fragment din roman.

Și soarele e o stea | ediție tie-in

patru minute

O poveste de iubire


Daniel fixează cronometrul telefonului la patru minute şi ia amândouă mâinile Natashei în mâinile lui. Trebuie oare să se ţină de mână în timpul acestei părţi a experimentului? Nu ştie sigur. Conform cercetării, acesta este ultimul pas al îndrăgostirii. Ce se întâmplă însă dacă te‑ai îndrăgostit deja? La început se simt amândoi destul de caraghios. Natasha vrea să spună cu voce tare că partea asta e o tâmpenie. Zâmbete neajutorate, aproape stânjenite le înfloresc pe feţe. Natasha se uită în altă parte, dar Daniel o strânge de mână. „Rămâi cu mine“, vrea el să‑i transmită. În al doilea minut, sunt mai puţin jenați. Zâmbetele dispar şi fiecare explorează chipul celuilalt.

Natasha se gândeşte la cursul de biologie, la ce ştie despre ochi şi despre funcţionarea lor. O imagine optică a feţei lui este trimisă spre retina ei. Retina converteşte imaginile în semnale electrice. Nervul optic transmite aceste semnale cortexului vizual. Ştie acum că nu va uita niciodată această imagine a feţei lui Daniel. Va şti exact când ochii căprui şi luminoşi au devenit preferaţii ei. În ce‑l priveşte, Daniel încearcă să găsească cuvintele potrivite cu care să‑i descrie ochii. Sunt luminoşi şi întunecaţi în acelaşi timp. Ca şi cum cineva ar fi tras o perdea neagră, groasă peste o stea strălucitoare. În al treilea minut, Natasha retrăieşte ziua şi toate momentele care i‑au condus aici. Vede clădirea SCISU, pe ciudata agentă de pază care i‑a mângâiat telefonul, bunătatea lui Lester Barnes, pe Rob şi Kelly furând din magazin, întâlnirea cu Daniel, Daniel salvându‑i viaţa, întâlnirea cu tatăl şi cu fratele lui Daniel, norebangul, sărutatul, muzeul, acoperişul, sărutat din nou, chipul lui Daniel când i‑a spus că nu putea rămâne, faţa tatei plângând, plină de regret, momentul de acum din taxi.

Daniel nu se gândește la evenimentele trecute, ci la cele viitoare. Există ceva care i‑ar putea readuce împreună? În timpul ultimului minut, în oase li se insinuează durerea. Le ia cu asalt corpurile, se împrăştie în ţesuturi, în muşchi, în sânge, în celule. Cronometrul anunţă că timpul s‑a terminat. Îşi şoptesc promisiuni pe care bănuiesc că nu vor fi în stare să le respecte – telefoane, e‑mailuri, mesaje şi chiar zboruri internaţionale, naiba să le ia de cheltuieli.

— Ziua asta nu poate fi tot, zice Daniel o dată, apoi încă o dată.

Natasha nu spune ce bănuieşte ea. Că sortiţi unul altuia nu înseamnă pentru totdeauna. Se sărută, şi se sărută iar. Când în cele din urmă se despart, ştiu ceva în plus. Îşi dau seama că durata unei zile este variabilă şi că nu poţi ști niciodată sfârşitul de la început. Îşi dau seama că dragostea transformă toate lucrurile, tot timpul. Pentru asta există dragostea.