O carte curajoasă, cât zece povești din zece cartiere diferite, despre ce se întâmplă după ce sună ultimul clopoțel la sfârșitul ultimei ore, dar și despre ocolurile pe care le facem uneori nu doar în drum spre casă, ci și în viață. Volumul face parte din lista lecturilor din luna iulie de la Pauza de Citit. Citește mai jos un fragment.
PERIUȚELE
DAU LOVITURA
DIN NOU
TOT CE POT SĂ ZIC e că dacă‑i vezi vreodată pe John John Watson, Francy Baskin, Trista Smith, sau mai ales pe Britton „Bit“ Burns – Periuțele – ar fi bine să‑ți păzești buzunarele. Ăștia patru sunt în stare să fure orice zornăie; până și mâinile ți le‑ar fura dacă le‑ai avea în buzunare și‑ar zăngăni. Adevărul e că ți‑ar fura și buzunarele din buzunare dac‑ar putea. O dată au intrat într‑un magazin din acela cu o farfurioară pe tejghea pe care scrie IA UN CENT, LASĂ UN CENT și au luat toți bănuții.
Nelăsând niciun bănuț.
I‑au înșfăcat și au fugit.
Bine, n‑au făcut‑o doar o dată. Făceau asta mereu. Furau mărunțișul așa des, încât patronii magazinului au început să țină farfurioara după tejghea și să le dea ei câte un bănuț clienților care n‑aveau destul mărunt. Alte dăți, Bit, Francy, John John și Trista provocau lumea să joace „bătălia monedelor“: două persoane pun câte o monedă cu muchia pe o bancă sau o masă și le fac să se învârtă ca niște titirezi. Moneda care o răstoarnă pe cealaltă sau care se învârte cel mai mult câștigă. Dar gașca asta nu ține cont de reguli.
Moneda adversarului e furată sau adversarul e pocnit. Și nu merită să te alegi cu un ochi umflat pentru douăzeci și cinci de cenți. Dar Periuțele nu fură doar ca să fure. N‑o fac de
dragul distracției. De fapt, nu le face nicio plăcere. O fac pentru că sunt nevoiți. Sau cel puțin așa consideră ei, că trebuie. Înainte să‑și zică Periuțele, făceau parte din alt grup în care ajunseseră tot forțați de împrejurări. Grupul celor care mâncau gratis la cantina școlii. Suna mult mai șmecher decât era în realitate. Nu însemna că mâncau pe gratis fiindcă erau speciali. Sau fiindcă erau atât de populari și de îndrăgiți, încât primeau bastonașe de mozzarella pane și cartofi prăjiți ondulați din partea casei.
În realitate, însemna că părinții lor erau strâmtorați, la ananghie, nevoiași, fără posibilități. Părinții lor n‑aveau de unde să le dea bani să‑și astâmpere foamea. Nu primeau bani de pachet la școală. Iar asta era valabil pentru fiecare dintre Periuțe. Nu era vreun motiv de mândrie, dar nici nu considerau c‑ar fi vreo rușine, deși alți copii încercau să‑i facă să creadă asta.