Pledoaria vegetală a lui Stefano Mancuso și a Alessandrei Viola, tandem de autori omogen și complementar, readuce în discuție, cu exemple la îndemână și argumente viabile, un subiect aproape tabuizat de-a lungul istoriei: inteligența plantelor și, implicit, utilitatea (re)cunoașterii acesteia.
Structurat pe cinci capitole, studiul relevă concentric amalgamul de activități pe care plantele le desfășoară de-a lungul procesului lor filogenetic. Pornind de la preconcepțiile umanității bine întipărite în memoria colectivă, cercetarea deconstruiește și resemantizează fenomenele proprii indivizilor regnului defavorizat precum adaptarea, apărarea în fața prădătorilor, ademenirea prăzii sau pactizarea cu alte specii, evidențiind izomorfismul dintre aceste manifestări și cele ale comunităților umane.
Una dintre problemele centrale ale tezei o reprezintă, așadar, evoluția raportării omului la lumea vegetală. Identificând momentul în care a fost consfințită inferioritatea regnului vegetal față de celelalte categorii de viețuitoare (prin Liber de sapiente, lucrare semnată de Charles de Bovelles în 1509), Mancuso și Viola explică reticența oamenilor de știință de-a lungul epocii moderne de a accepta în unanimitate admirabila inteligență a plantelor lesne de dedus odată ce le sunt înțelese diversitatea și flexibilitatea decizională. Chiar și în pofida unor cercetători care s-au bucurat de recunoaștere mondială, precum inegalabilul Charles Darwin, care „era convins că nu există o diferență substanțială între creierul unui vierme sau al altui animal inferior și vârful unei rădăcini”, pătura verde a planetei a ajuns să fie exploatată fără să-i fi fost puse în lumină caracteristicile potrivite.
Este aproape de necrezut cum, deși în literatura populară a celor mai multe culturi personajelor vegetale le sunt atribuite însușiri umane (unele vorbesc și cântă, în timp ce altele dansează, ba chiar se deplasează), capacitățile reale ale plantelor încep să fie smulse de pe tărâmul basmelor abia recent, odată cu tranziția vertiginoasă către o societate post-industrială. O explicație ar putea-o constitui contextul sistemului filozofic revoluționar al lui Gilles Deleuze și Félix Guattari, potrivit căruia modelul actelor cognitive s-ar găsi mai degrabă în rețelele rizomilor decât în arborescențele binare ale crengilor. La aceasta se adaugă apariția – și dezvoltarea – internetului, care facilitează și ea înțelegerea întortocheatei interdependențe a organismelor unui ecosistem.
Analiza diacronică din carte a percepției omului asupra plantelor oferă, cu o didacticitate savuroasă, explicații științifice uimitoare privind unicitatea regnului verde. Descoperim, de pildă, principalul atu al plantelor în lupta pe care o duc pentru supraviețuire: construcția lor modulară, fără organe indispensabile. Astfel, deși în dezavantaj față de prădătorii mobili, o plantă își poate regenera segmentele afectate fără să-i fie periclitată existența. Sedentarismul pare să nu fie o piedică nici în ceea ce privește comunicarea cu alte organisme, respectiv în procesul de reproducere. Dacă în cazul primeia, planta mizează pe eliminarea unor substanțe chimice aferente mesajului, în privința reproducerii, cum mulți dintre noi știm, ea apelează la trucuri de ademenire a unor potențiali transportatori de polen.
Verde uimitor abundă în astfel de inginerii ale naturii, coroborându-le cu scenarii concrete întâmpinate în sălbăticie. Autorii par să fi inculcat în demersul lor științific un dublu rol: întâi, de împărtășire a formelor inteligente de interdependență dintre specii și, nu mai puțin, dintre regnuri, iar în al doilea rând de sporire a respectului nostru pentru aceste ființe care aproape nicăieri în lume nu se bucură de drepturi constituționale.
Un articol de Mihók Tamás, publicat inițial pe blogul Art.
Cartea Verde uimitor face parte din lista disponibilă în luna ianuarie în abonamentul Pauza de Citit.