Al cincilea val #1, Rick Yancey – fragment

Dacă ne-ar vizita vreodată extratereştrii, cred că ar fi ca atunci când Cristofor Columb a debarcat pentru prima dată în America. N-a ieşit prea bine pentru amerindieni.

STEPHEN HAWKING

Intruziune: 1995
Nimeni nu se va trezi. Femeia care doarme nu va simţi nimic dimineaţă, va avea doar o senzaţie vagă de nelinişte şi sentimentul puternic că cineva o priveşte. Teama i se va estompa în mai puţin de o zi şi curând va uita de ea. Amintirea visului va persista ceva mai mult. În visul femeii, o bufniţă mare stă cocoţată pe pervaz, holbându-se la ea prin fereastră cu ochi imenşi, conturaţi cu alb. Nu se va trezi. Nici ea şi nici bărbatul care doarme alături. Umbra care pluteşte deasupra lor nu le va tulbura somnul. Iar cel pe care îl caută umbra – copilul din pântecele femeii adormite – nu va simţi nimic. Intruziunea nu lasă urme, nu agresează nici măcar o celulă din corpul ei sau al copilului.
Totul se sfârşeşte în mai puţin de un minut. Umbra se retrage. Mai rămân doar bărbatul, femeia, copilul din pântecele ei şi intrusul dinăuntrul copilului, dormind cu toţii.
Femeia și bărbatul se vor trezi dimineaţă, copilul câteva luni mai târziu, când se va naște.
Intrusul dinăuntrul lui va continua să doarmă şi nu se va trezi câţiva ani buni, când neliniştea mamei şi amintirea acelui vis se vor fi şters demult.
Cinci ani mai târziu, în timpul unei vizite la grădina zoologică împreună cu copilul, femeia va vedea o bufniţă asemenea celei din vis. Imaginea o va tulbura fără să înţeleagă de ce.
Nu e prima persoană care visează bufniţe în întuneric. Nu va fi nici ultima.

I
Ultimul istoric

Extratereştrii sunt proşti.
Nu vorbesc despre extratereştrii adevăraţi. Ceilalţi nu sunt proşti. Ceilalţi sunt atât de avansaţi faţă de noi, încât e ca şi cum ai compara cel mai prost om cu cel mai deștept
câine. Nu există termen de comparaţie. Nu, vorbesc despre extratereştrii din capul nostru. Cei pe care i-am inventat noi, cei pe care-i tot inventăm de când ne-am dat seama că luminiţele alea strălucitoare de pe cer sunt nişte sori la fel ca al nostru, care probabil
au planete la fel ca a noastră, care se învârtesc în jurul lor.
Extratereştrii pe care ni-i imaginăm, aceia care am vrea să ne atace, extratereştrii umani. I-aţi văzut de un milion de ori. Se năpustesc din cer în farfuriile lor zburătoare ca să distrugă New Yorkul şi Tokio şi Londra sau defi lează pe câmpuri în maşinării imense care arată ca nişte păianjeni mecanici, trăgând cu arme cu laser şi mereu, dar mereu, oamenii dau uitării toate neînţelegerile şi îşi unesc forţele ca să înfrângă hoarda extraterestră. David îl omoară pe Goliat şi toţi (mai puţin Goliat) se întorc fericiţi pe la casele lor. Ce tâmpenie!
E ca şi cum un gândac şi-ar construi o strategie ca să învingă pantoful care e pe cale să-l strivească. Nu bag mâna-n foc, dar sunt aproape sigură că Ceilalţi ştiau cum ne-am imaginat noi că arată extratereştrii.

Şi pun pariu că li s-a părut al naibii de amuzant. Cred că se ţineau cu mâinile de burtă de râs. Asta dacă au simţul umorului… sau burţi. Cred că au râs aşa cum râdem noi când un câine face ceva foarte drăguţ şi tembel. „Ah, ce drăguţi şi tembeli sunt oamenii! Ei cred că noi gândim ca ei! Nu-i aşa că e adorabil?“
Uitaţi de farfuriile zburătoare şi omuleţi verzi şi păianjeni mecanici uriaşi care scuipă raze ucigătoare. Uitaţi de bătăliile legendare cu tancuri şi avioane de luptă şi de victoria noastră fi nală – bătăioşii, nesupuşii, cutezătorii oameni împotriva furnicarului cu ochi de gândaci. Toate astea sunt la fel de departe de adevăr precum era planeta lor muribundă de planeta noastră plină de viaţă. Adevărul este că, odată ce ne-au găsit, am fost terminaţi.

2

Uneori mă gândesc că e posibil să fi u ultimul om de pe pământ. Asta înseamnă că sunt ultima fi ință umană din Univers. Știu că e o prostie. Nu se poate să-i fi omorât pe toţi…
Îmi dau seama însă, că s-ar putea întâmpla, în cele din urmă. Şi apoi mă gândesc că asta e exact ce vor Ceilalţi să gândesc.
Mai ţineţi minte dinozaurii? Ei bine… Deci probabil că nu sunt ultimul om de pe pământ, dar sunt printre ultimii. Complet singură – şi foarte probabil aşa voi rămâne – până când cel de-Al Patrulea Val va trece şi mă va lua cu el.
Ăsta e unul dintre gândurile mele nocturne. Un gând în genul vai-de-mine-sunt-mâncată de la ora trei dimineaţa. Când mă fac covrig, atât de speriată că nici nu pot închide ochii, când mă înec atât de adânc în frică încât trebuie să-mi reamintesc să respir, să-mi rog inima să continue să bată. Când creierul mi-o ia razna și sare ca un CD zgâriat.
„Singură, singură, singură, Cassie eşti singură.“ Aşa mă cheamă. Cassie. Cassie nu vine de la Cassandra. Nici de la Cassidy. Ci de la Cassiopeia, constelaţia de pe cerul nordic, cu regina cea frumoasă, dar orgolioasă, legată de tronul ceresc de către Poseidon, zeul apelor, drept pedeapsă pentru mândria ei.
În greacă numele meu înseamnă „Cea ale cărei cuvinte se fac cunoscute.“ Părinţii mei nu ştiau nimic despre acest mit. Şi-au spus doar că e un nume frumos.
Chiar şi atunci când mai existau încă oameni care să mă strige pe nume, nimeni nu mă striga Cassiopeia. În afară de tata. Care-mi zicea aşa doar atunci când mă tachina. Şi mereu cu un accent italian foarte prost: „Cas-iii-oo-PEE-a“.
Mă scotea din minţi. Nu mi se părea nici amuzant, nici simpatic şi mă făcea să-mi urăsc propriul nume.
— Mă cheamă Cassie! urlam la el. Scurt, Cassie! Acum aș da orice să-l aud pronunţându-l măcar o dată. Când am împlinit doisprezece ani – cu patru ani înainte de Sosire – tata mi-a adus un telescop de ziua mea. Într-o seară de toamnă, când văzduhul era rece şi limpede, l-a montat în curtea din spate şi mi-a arătat constelaţia.
—Vezi? Arată ca un M, a zis el.
— De ce au botezat-o Cassiopeia dacă e în formă de M? am întrebat. De la ce vine M-ul?
— Păi… nu ştiu dacă vine de la ceva, a răspuns tata zâmbind.
Mama îi spunea mereu că zâmbetul e punctul lui forte, aşa că îl folosea des, mai ales după ce a început să chelească. Ca să atragă privirea oamenilor spre partea inferioară a feţei.
— Aşa că poate să fi e de la ce vrei tu! Ce părere ai despre minunată? Sau măreaţă? Sau maestră?
Şi-a lăsat mâna pe umărul meu, în timp ce priveam prin lentile cele cinci stele arzând la peste cincizeci de ani lumină distanţă de locul în care ne afl am. Simţeam respiraţia tatei pe obraz, caldă şi umedă în aerul rece şi uscat de toamnă. Respiraţia lui era atât de aproape, stelele din Cassiopeia atât de departe.
Acum stelele par mult mai aproape. La o distanţă mai mică decât cele patru sute de milioane de kilometri cât sunt până la ele. Sufi cient de mică încât să poţi întinde mâna până la ele, sufi cient cât să le ating, cât să mă atingă şi ele la rândul lor. Sunt la fel de aproape de mine ca respirația lui de atunci. Vorbesc ca un om nebun. Oare sunt nebună? Mi-am pierdut minţile? Poţi să spui despre cineva că e nebun doar dacă mai e şi altcineva prin preajmă care să fi e normal. La fel e şi cu binele şi răul. Dacă totul ar fi bun, atunci nimic n-ar fi bun.
Uau. Asta chiar că sună… a nebunie. Nebunia: noua normalitate. Cred că aş putea spune că sunt nebună din moment ce mai există o persoană cu care mă pot compara: eu însămi. Nu eu, cea de acum, cea care tremură într-un cort în mijlocul pădurii, prea speriată să-şi scoată măcar capul din sacul de dormit. Nu despre această Cassie e vorba. Nu, mă refeream la Cassie cea de dinainte de Sosire, de dinainte ca Ceilalţi să-şi mişte fundurile lor de extratereştri până aici. Eu, cea de doisprezece ani, cea care avea ca singure probleme pistruii mărunţi de pe nas, părul ondulat care nu stătea în niciun fel şi băiatul drăguţ care o vedea în fi ecare zi, fără să aibă habar că ea există. Cassie cea care abia se obişnuia cu gândul că este un om normal. Că arată normal. Că e normal la şcoală. La fel şi la karate şi la fotbal. Practic, singurele lucruri deosebite la ea erau numele ciudat – Cassie de la Cassiopeia, de care oricum nu ştia nimeni – şi abilitatea de a-şi atinge nasul cu vârful limbii, un talent care deja nu mai era aşa de impresionant de când ajunsese în şcoala generală.
După standardele acelei Cassie, probabil că sunt nebună. După mine, ea e cea clar nebună. Uneori ţip la ea, la Cassie cea de doişpe ani, mă iau de părul ei sau de nume, sau de faptul că e pur şi simplu normală.
— Ce faci? strig. Tu nu ştii ce o să se-ntâmple? Dar nu-i corect. Adevărul e că nu ştia, n-avea de unde, şi ăsta era norocul ei şi de-asta mi-e atât de dor de ea, mai mult decât de oricine, ca să fi u sinceră. Atunci când plâng – când îmi dau voie să plâng – pentru ea plâng. Nu plâng pentru mine. Plâng pentru Cassie cea care nu mai este. Şi mă întreb ce ar crede acea Cassie despre mine. Despre Cassie cea care ucide.

Interviu cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură”

Ne-am propus ca în luna octombrie să venim cu o listă de recomandări adecvate perioadei, puțin înfricoșătoare, povești reale, ficțiune sau inspirate din realitate, toate având o doză de mister care te va pune puțin pe gânduri. Spargem gheața cu o serie de Q & A cu Mariana Enriquez.

Bongani Kona: Multe din povestirile din Ce-am pierdut în foc au ceva neliniștitor, straniu și misterios, dar dincolo de asta se poate simți dragostea pentru actul povestirii. Cu ce fel de povești ai crescut în anii copilăriei tale în Buenos Aires?

Mariana Enríquez: Am crescut la periferia orașului Buenos Aires, ceea ce noi numim „Conurbano”, într-un orășel pe nume Lanús. E un cartier care n-are nimic în comun cu viața literară sau intelectuală: un pic dur, cu multe fabrici care în copilăria mea începuseră să se închidă, în esență un loc al clasei muncitoare, unul care pe deasupra mai e și urât. Mie-mi place, dar n-are nimic idilic sau ceva care să aducă a natură. Însă părinții mei erau cititori avizi și aveau o colecție imensă de cărți. Orice de la literatură argentiniană la literatură europeană, americană sau sud-americană, de la García Márquez la Capote și Poe. Îmi plăceau Baudelaire și surorile Brontë, am fost întotdeauna atrasă de poveștile sumbre. Nu existau restricții și puteam citi orice. Cred că era o modalitate de a-mi imagina că trăiam într-un loc mai frumos sau mai interesant. În plus, bunica mea era o povestitoare involuntară. Nu cred că-i plăcea să spună povești, dar asta făcea parte din cultura ei – era fiica unor imigranți italieni care veniseră din nordul Argentinei, o zonă rurală și plină de superstiții, foarte diferită de Buenos Aires.

Bongani Kona: În Casa Adelei, mama naratoarei îi interzice să urmărească filme de groază pentru că este „prea mică”. Mulți părinți au tendința să-și apere copiii de ororile lumii. Mă întreb dacă ăsta a fost și cazul tău. 1976–1983 a fost o perioadă grotesc de violentă în istoria Argentinei. Mii de oameni dispăreau sau erau torturați și uciși. În copilăria ta, cât de conștientă erai de ceea ce se întâmpla? Ți se ascundeau anumite povești?

Mariana Enríquez: Trebuie să ții cont de faptul că dictatura din Argentina a fost incredibil de violentă, dar într-un mod secret. Mii de oameni au fost torturați și uciși, într-adevăr, dar lucrurile astea au fost ascunse cu succes de populație. Mulți oameni spun și astăzi că nu erau la curent cu amploarea ororilor – și nu spun minciuni. Armata nu împușca oamenii pe stradă. Îi răpea și îi ducea în centre de detenție clandestine. Desigur, asta a stârnit multă frică, în mare parte frica de necunoscut, teama de a nu ști ce se întâmplă cu adevărat. Chiar și cei dispăruți: situația era fantasmagorică. Părinții mei erau la curent, dar vorbeau despre asta în șoaptă și, de fiecare dată când înțelegeam ceva, îmi atrăgeau atenția să nu spun nimic în afara casei. Iar „în afara casei” însemna la școală, la petrecerile onomastice sau oriunde în viața de zi cu zi. Așa că eram la curent, pentru că părinții mei erau la curent, dar nu existau semne clare de violență, nu pentru un copil, în orice caz. Doar uneori apăreau zvonuri despre câte un vecin care „plecase”, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sau despre militarii care supravegheau podul… Era un secret, un secret teribil. Când s-a sfârșit, a fost ca o explozie. Detaliile înfiorătoare erau peste tot, la televizor, în reviste, și, bineînțeles, în procesele generalilor unde victimele relatau ce li se întâmplase, iar cruzimea era explicită. Îmi amintesc cât de îngrozită eram citind despre toate aceste lucruri. Cred că au fost primele povești de groază pe care le-am citit. Părinții nu mi-au ascuns nimic, dimpotrivă. Voiau ca eu să știu. Pentru ei și pentru mulți alți argentinieni, amintirea celor întâmplate reprezenta o declarație politică.

Bongani Kona: În ciuda acestei istorii sumbre, ai spus că în Argentina există „un mare entuziasm pentru a scrie”. De unde crezi că vine acest entuziasm? Și când ai început să scrii? A fost ceva ce ai vrut să faci dintotdeauna?

Mariana Enríquez: O istorie sumbră e prielnică pentru literatură. Multe fantome, multe probleme. Ce mă miră, mai degrabă, e faptul că există entuziasm după atâtea crize economice. În timpul vieții mele am trăit cel puțin două de proporții și am 44 de ani. Dar, cumva, asta pare să fie un imbold. În ce mă privește, nu îmi doream neapărat să scriu atunci când am început. Am publicat un roman la vârsta de 21 de ani. O editură importantă căuta un roman scris de cineva tânăr, cu o tematică „tinerească”. Romanul se numește Bajar es lo peor și e un amestec de Bret Easton Ellis timpuriu și sensibilități gotice. Îl scrisesem pentru mine, fără speranța că aș putea să-l public, și am ajuns la editură întâmplător, printr-o serie de legături ciudate. Pe atunci studiam jurnalismul în La Plata, un oraș studențesc, și eram o tânără destul de impulsivă. După ce romanul a fost publicat și am mai scris încă unul, s-ar zice că mi-am dat seama că asta vreau să fac. Dar a durat ceva.

McSWEENEY’S: Cum procedezi când scrii povestiri despre crime? Începi cu un personaj sau cu o situație anume?

Mariana Enríquez: De obicei, nu scriu povești despre crime – însă scriu ficțiune întunecată, așa că povestirile mele implică uneori o crimă. Cea din Copilul jegos e inspirată parțial de un asasinat care a avut loc în urmă cu cinci ani, în provincia Corrientes. Băiatul mort se numea Ramoncito și trăia pe stradă. Crima n-a stârnit prea multe ecouri în presă – oricum, nu pe cât ar fi trebuit – din cauza implicațiilor politice și a detaliilor oribile care au ieșit la iveală. A fost ciudat – lăsa impresia unei crime care e ținută ascunsă. Există o carte de investigație pe tema asta, La misa del diablo (Liturghia diavolului), de Miguel Prenz, care nu s-a bucurat de succes la public, deși e foarte bună. De acolo am preluat informațiile de bază. Apoi am lăsat totul să se amplifice și să crească, așa cum fac cu toate povestirile mele. Am hotărât să nu fie o proză condusă de intrigă, ci am optat pentru o atmosferă stranie, aproape halucinatorie.

Întrebări preluate și traduse de pe johannesburgreviewofbooks.com (Bongani Kona), electricliterature.com (Adam Vitcavage), mcsweeneys.net, lithub.com (David Leo Rice).

Un text de Ema Cojocaru

Scarrytober – recomandări de lectură pentru luna octombrie

Când spunem octombrie, ne gândim exact la acel moment al lunii încărcat cu petreceri tematice, costume de Halloween, povești înfricoșătoare și magazine pline de accesorii dedicate evenimentului lunii. Scarrytober bate la ușă, așa că v-am pregătit o serie de titluri care să vă pregătească pentru Halloween. Vrăjitoare, suspans, acțiune, secrete și aventuri, toate în lista noastră de recomandări din luna octombrie pentru cei mici și pentru cei mari.

Vlad și Cartea cu Genius

  1. Strega Nona, Tomie dePaola

Într-un orăşel din Calabria trăia odată, demult, o femeie bătrână căreia toţi locuitorii îi ziceau Strega Nona, adică „Bunica Vrăjitoare“. Şi, chiar dacă toţi vorbeau despre ea numai în şoaptă, la ea se duceau când aveau vreun necaz. Ba până şi preotul şi măicuţele de la mânăstire se duceau la ea, pentru că Strega Nona chiar avea puteri magice.

  1. Jumanji, Chris Van Allsburg

Rămaşi singuri acasă, Judy şi Peter se plictisesc teribil. Dar odată ce descoperă JUMANJI, un joc misterios, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Ultimele rânduri de la instrucțiuni, scrise cu litere mari, nu le spun nimic celor doi frați: „ODATĂ CE AȚI ÎNCEPUT UN JOC JUMANJI, EL NU SE VA SFÂRȘI PÂNĂ CÂND UN JUCĂTOR NU VA AJUNGE ÎN ORAȘUL DE AUR.“ În clipa în care un leu – un leu adevărat, mare și înfricoșător – intră în sufragerie, cei doi încearcă să pună capăt jocului, dar își dau seama că trebuie să continue să dea cu zarul.

Editura Arthur

  1. O poveste griminală, Adam Gidwitz

O poveste grimminală este o alternativă îndrăzneaţă la basmele clasice, în care cei doi fraţi înfruntă mai multe personaje malefice, de la diavol la un dragon uriaş, ba chiar şi Luna de pe cer, căreia se pare că-i place să mănânce copilaşi. Hänsel şi Gretel le vor dovedi atât regelui şi reginei, părinţii lor, cât şi tuturor locuitorilor din regatul Grimm că dragostea, prietenia şi curajul pot învinge răul şi pot face orice posibil. Şi au trăit fericiţi… Sau?

  1. O vrăjitoare îngrozitoare, Jill Murphy

Mildred Hubble are cele mai nobile intenţii. Vrea să fie o elevă model, o prietenă bună şi, mai ales, o vrăjitoare pe măsura aşteptărilor celor din jur. Dar cu toată străduinţa şi încercările ei de a se ţine departe de necazuri, Mildred intră în cele mai grozave încurcături. E drept, uneori nici sorţii nu sunt de partea ei: colegele îi joacă feste vrăjitoreşti, pisoiul Dunguliţă nu se poate ţine drept pe mătură, nici vrăjile nu-i ies tocmai bine. Ce mai! Mildred e cea mai îngrozitoare vrăjitoare care a trecut vreodată pe la Academia de vrăjitoare a doamnei Cackle.

Editura Youngart

  1. Miss Peregrine 1. Căminul copiilor deosebiți, Ransom Riggs

O tragedie îl aruncă pe tânărul Jacob, în vârstă de doar şaisprezece ani, pe o insulă izolată. Aici descoperă ruinele căminului “pentru copii deosebiţi” al domnişoarei Peregrine. Pe măsură de Jacob înaintează pe holurile şi prin dormitoarele părăsite, îşi dă seama că  cei care s-au adăpostit cândva acolo au fost mai mult decât deosebiţi. Poate că nu întâmplător au fost trimişi într-un loc uitat de lume. Şi, oricât de bizar ar suna, ar putea fi încă în viaţă. Un roman fascinant, ilustrat cu fotografii tulburătoare, care-i va încânta pe adulţi, pe tineri şi pe toţi cei care vor să se bucure de o aventură în lumea umbrelor.

O poveste frumoasă şi excentrică, care se distinge prin personajele bine construite, un spaţiu realist şi nişte monştri care îţi dau fiori. (Publishers Weekly)

  1. Al cincilea val #1, Rick Yancey

O invazie extraterestră distruge omenirea în patru Valuri succesive de nenorociri. Dar Al Cincilea Val este cel mai periculos, pentru că de data asta puţinii pământeni rămaşi în viaţă nu ştiu nici măcar ce îi ameninţă, cu atât mai puţin cum să înfrunte pericolul. Cassie, o adolescentă curajoasă de 16 ani, are o singură dorinţă: să îşi salveze frăţiorul – iar pentru asta nu se dă în lături de la nimic.

Fascinant şi original, Al Cincilea Val este un roman-tsunami care te prinde şi nu-ţi mai dă drumul. O poveste post-apocaliptică despre o invazie extraterestră, cu o eroină inteligentă şi vulnerabilă în mijlocul acţiunii. (New York Times)

MiniGrafic & Grafic

  1. Amuleta. Cartea întâi. Păstrătoarea pietrei, Kazu Kibuishi

Navin și Emily se mută cu mama lor într-o casă veche și de mult abandonată, care i-a aparținut străbunicului Silas Charnon. Dar viața liniștită la care speră cei trei e încă departe. Mama e răpită de o creatură sinistră, iar copiii pornesc într-o primejdioasă misiune de salvare. Aventura lor îi poartă pe un tărâm misterios unde pericolele pândesc la fiecare pas. Amuleta lui Silas i-ar putea salva, însă Emily va trebui să învețe să-i stăpânească puterea.

  1. V de la Vendetta, Alan Moore și David Lloyd

Într-un viitor distopic, după ce fața Planetei a fost schimbată de un război devastator, în Anglia puterea este preluată de un regim totalitar, neofascist, al cărui scop declarat este de a restabili ordinea. Dar aici ordine înseamnă teroare, pierderea libertății, lagăre de reeducare, foamete. Un singur om îndrăznește să lupte împotriva opresiunii: V. Arma lui: anarhia. Acolo unde linia dintre bine și rău se confundă, unde libertatea individului nu mai înseamnă nimic, unde a dispărut orice speranță, doar misteriosul V se mai împotrivește regimului.

V de la Vendetta e o poveste impresionantă despre libertate, o carte-cult esențială nu doar pentru fanii romanelor grafice, ci și pentru cititorii pasionați.

Editura Art & Musai

  1. Ce-am pierdut în foc, Mariana Enriquez

Universul Marianei Enriquez este populat de femei, dar nu e unul blând. Este bizar în cel mai sofisticat și mai neliniștitor mod cu putință, cu atât mai diabolic cu cât straniul irumpe din țesătura banală a vieții cotidiene. Personajele ei se confruntă cu abuzuri, sărăcie, droguri, criminalitate, trafic de copii, patologii dintre cele mai diverse, diformităţi, violenţă. Fiind jurnalistă de profesie, multe dintre proze pleacă de la întâmplări reale apărute în presa vremii – criminalul în serie copil rămas în istorie sub numele de Piticul Clăpăug, doi adolescenți torturați de poliție într-o suburbie sinistră a Buenos Airesului și forțați să se arunce în apele unui râu poluat -, dar ficțiunea ei împinge totul la un alt nivel.

De mică am adorat literatura horror şi gotică. Cu anii, mi-am lărgit orizonturile literare, dar pentru mine acest gen rămâne la fel de fascinant. E popular, ceea ce-mi place. Provoacă reacţii fizice, ceea ce-mi doresc mereu de la ficţiune. Şi e un gen minunat care-ţi permite să fii extrem de grav şi să atingi subiecte foarte serioase (politica, moartea, frica, insatisfacţia), rămânând în acelaşi timp captivant. Nu ştiu dacă-mi ies toate aceste lucruri în povestirile mele, dar asta încerc să fac. (Mariana Enriquez)

  1. Un proiect sângeros, Graeme Macrae Burnet

O triplă crimă petrecută într-o comunitate mică de arendași din Scoţia anului 1869 duce la arestarea tânărului Roderick Macrae, în vârstă de şaptesprezece ani. Nu există nicio îndoială că el este făptaşul, însă ce motive a avut să comită un gest atât de atroce și de sângeros?

Gândit ca o serie de documente descoperite de autor, romanul excelează în reconstituirea lumii respective, în subtilitatea și complexitatea cu care e conturat personajul principal. Permanenta schimbare a perspectivei în stil Rashomon – trecem prin declarațiile sătenilor, prin relatarea făptașului, prin rapoartele medicale și evaluările psihologice sau prin transcrierea procesului – îi alcătuiește criminalului un portret contradictoriu și-i lasă cititorului toată plăcerea de-a reinterpreta faptele pe măsură ce paginile se succed.

Un proiect sângeros este un roman-puzzle inteligent construit, tulburător și fascinant.

  1. Omul invizibil | serie de autor, H. G. Wells

O prezență cel puțin neobișnuită tulbură liniștea unui sătuc englezesc – un străin acoperit de bandaje, cu o fire neprietenoasă și activități ce stârnesc curiozitatea localnicilor. Curând, ei descoperă că sub deghizarea sa se ascunde o descoperire științifică uluitoare: invizibilitatea. În vreme ce se folosește de această putere în scopuri egoiste și malefice, bărbatul se desprinde treptat de umanitate, devenind un experiment moral eșuat.

Interesul romanului nu constă în conceptele sale științifice, ci în dezvoltarea strălucită a temei invizibilității. Dacă cineva ar putea fi invizibil, atunci ce s-ar întâmpla? (Arthur C. Clarke)

Paladin & Sapiens

  1. Metro 2033, Dmitri Gluhovski

În anul 2033, supraviețuitorii unui război atomic planetar încearcă să-și continue existența sub pământ, în stațiile de metrou din Moscova, unde pericole nebănuite îi așteaptă la tot pasul. În lupta cu Întunecații – creaturi misterioase care trăiesc la suprafață și care coboară în adâncuri în căutarea oamenilor –, Artiom, personajul central al cărții, trece prin experiențe care îi demonstrează că cel mai mare pericol pentru om rămân tot oamenii. Metro 2033 este un roman apocaliptic ce clădește un univers de coșmar pe ruinele lumii imperfecte a zilelor noastre.

Metro 2033 nu este doar o călătorie presărată cu întâmplări ieșite din comun, ci este o incursiune în psihicul uman, o călătorie ce explorează cele mai adânc înrădăcinate frici ale omului. (Fantasy Book Review)

  1. Furia Roșie, Pierce Brown

În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei.

Bine ritmat, captivant, excelent scris – genul de roman pe care nu poți să-l lași jos. Abia aștept următorul volum. (Terry Brooks)

  1. Viața secretă a cadavrelor, Mary Roach

Incinerate, înmormântate, îmbălsămate, disecate, furate, fetișizate, cadavrele umane au exercitat mereu o imensă fascinație asupra muritorilor. Cărora dintre întrebările și temerile noastre le pot da ele răspuns? Cum ne pot ajuta concret la rezolvarea problemelor din această viață, căreia nu-i mai aparțin? Mary Roach a adunat materialul acestei cărți memorabile din istoria preocupărilor macabre ale celor vii. Acribia științifică și apetitul autoarei pentru anecdotică fac din Viața secretă a cadavrelor una dintre cele mai serioase, surprinzătoare și… vesele cercetări asupra destinului trupurilor noastre după ce le-am părăsit.

Poate că Moartea este cea care râde la urmă. Până atunci însă, Mary Roach se delectează făcând haz de tot ce e macabru. (Booklist)