Publicat pe

Interviu cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură”

Ne-am propus ca în luna octombrie să venim cu o listă de recomandări adecvate perioadei, puțin înfricoșătoare, povești reale, ficțiune sau inspirate din realitate, toate având o doză de mister care te va pune puțin pe gânduri. Spargem gheața cu o serie de Q & A cu Mariana Enriquez.

Bongani Kona: Multe din povestirile din Ce-am pierdut în foc au ceva neliniștitor, straniu și misterios, dar dincolo de asta se poate simți dragostea pentru actul povestirii. Cu ce fel de povești ai crescut în anii copilăriei tale în Buenos Aires?

Mariana Enríquez: Am crescut la periferia orașului Buenos Aires, ceea ce noi numim „Conurbano”, într-un orășel pe nume Lanús. E un cartier care n-are nimic în comun cu viața literară sau intelectuală: un pic dur, cu multe fabrici care în copilăria mea începuseră să se închidă, în esență un loc al clasei muncitoare, unul care pe deasupra mai e și urât. Mie-mi place, dar n-are nimic idilic sau ceva care să aducă a natură. Însă părinții mei erau cititori avizi și aveau o colecție imensă de cărți. Orice de la literatură argentiniană la literatură europeană, americană sau sud-americană, de la García Márquez la Capote și Poe. Îmi plăceau Baudelaire și surorile Brontë, am fost întotdeauna atrasă de poveștile sumbre. Nu existau restricții și puteam citi orice. Cred că era o modalitate de a-mi imagina că trăiam într-un loc mai frumos sau mai interesant. În plus, bunica mea era o povestitoare involuntară. Nu cred că-i plăcea să spună povești, dar asta făcea parte din cultura ei – era fiica unor imigranți italieni care veniseră din nordul Argentinei, o zonă rurală și plină de superstiții, foarte diferită de Buenos Aires.

Bongani Kona: În Casa Adelei, mama naratoarei îi interzice să urmărească filme de groază pentru că este „prea mică”. Mulți părinți au tendința să-și apere copiii de ororile lumii. Mă întreb dacă ăsta a fost și cazul tău. 1976–1983 a fost o perioadă grotesc de violentă în istoria Argentinei. Mii de oameni dispăreau sau erau torturați și uciși. În copilăria ta, cât de conștientă erai de ceea ce se întâmpla? Ți se ascundeau anumite povești?

Mariana Enríquez: Trebuie să ții cont de faptul că dictatura din Argentina a fost incredibil de violentă, dar într-un mod secret. Mii de oameni au fost torturați și uciși, într-adevăr, dar lucrurile astea au fost ascunse cu succes de populație. Mulți oameni spun și astăzi că nu erau la curent cu amploarea ororilor – și nu spun minciuni. Armata nu împușca oamenii pe stradă. Îi răpea și îi ducea în centre de detenție clandestine. Desigur, asta a stârnit multă frică, în mare parte frica de necunoscut, teama de a nu ști ce se întâmplă cu adevărat. Chiar și cei dispăruți: situația era fantasmagorică. Părinții mei erau la curent, dar vorbeau despre asta în șoaptă și, de fiecare dată când înțelegeam ceva, îmi atrăgeau atenția să nu spun nimic în afara casei. Iar „în afara casei” însemna la școală, la petrecerile onomastice sau oriunde în viața de zi cu zi. Așa că eram la curent, pentru că părinții mei erau la curent, dar nu existau semne clare de violență, nu pentru un copil, în orice caz. Doar uneori apăreau zvonuri despre câte un vecin care „plecase”, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sau despre militarii care supravegheau podul… Era un secret, un secret teribil. Când s-a sfârșit, a fost ca o explozie. Detaliile înfiorătoare erau peste tot, la televizor, în reviste, și, bineînțeles, în procesele generalilor unde victimele relatau ce li se întâmplase, iar cruzimea era explicită. Îmi amintesc cât de îngrozită eram citind despre toate aceste lucruri. Cred că au fost primele povești de groază pe care le-am citit. Părinții nu mi-au ascuns nimic, dimpotrivă. Voiau ca eu să știu. Pentru ei și pentru mulți alți argentinieni, amintirea celor întâmplate reprezenta o declarație politică.

Bongani Kona: În ciuda acestei istorii sumbre, ai spus că în Argentina există „un mare entuziasm pentru a scrie”. De unde crezi că vine acest entuziasm? Și când ai început să scrii? A fost ceva ce ai vrut să faci dintotdeauna?

Mariana Enríquez: O istorie sumbră e prielnică pentru literatură. Multe fantome, multe probleme. Ce mă miră, mai degrabă, e faptul că există entuziasm după atâtea crize economice. În timpul vieții mele am trăit cel puțin două de proporții și am 44 de ani. Dar, cumva, asta pare să fie un imbold. În ce mă privește, nu îmi doream neapărat să scriu atunci când am început. Am publicat un roman la vârsta de 21 de ani. O editură importantă căuta un roman scris de cineva tânăr, cu o tematică „tinerească”. Romanul se numește Bajar es lo peor și e un amestec de Bret Easton Ellis timpuriu și sensibilități gotice. Îl scrisesem pentru mine, fără speranța că aș putea să-l public, și am ajuns la editură întâmplător, printr-o serie de legături ciudate. Pe atunci studiam jurnalismul în La Plata, un oraș studențesc, și eram o tânără destul de impulsivă. După ce romanul a fost publicat și am mai scris încă unul, s-ar zice că mi-am dat seama că asta vreau să fac. Dar a durat ceva.

McSWEENEY’S: Cum procedezi când scrii povestiri despre crime? Începi cu un personaj sau cu o situație anume?

Mariana Enríquez: De obicei, nu scriu povești despre crime – însă scriu ficțiune întunecată, așa că povestirile mele implică uneori o crimă. Cea din Copilul jegos e inspirată parțial de un asasinat care a avut loc în urmă cu cinci ani, în provincia Corrientes. Băiatul mort se numea Ramoncito și trăia pe stradă. Crima n-a stârnit prea multe ecouri în presă – oricum, nu pe cât ar fi trebuit – din cauza implicațiilor politice și a detaliilor oribile care au ieșit la iveală. A fost ciudat – lăsa impresia unei crime care e ținută ascunsă. Există o carte de investigație pe tema asta, La misa del diablo (Liturghia diavolului), de Miguel Prenz, care nu s-a bucurat de succes la public, deși e foarte bună. De acolo am preluat informațiile de bază. Apoi am lăsat totul să se amplifice și să crească, așa cum fac cu toate povestirile mele. Am hotărât să nu fie o proză condusă de intrigă, ci am optat pentru o atmosferă stranie, aproape halucinatorie.

Întrebări preluate și traduse de pe johannesburgreviewofbooks.com (Bongani Kona), electricliterature.com (Adam Vitcavage), mcsweeneys.net, lithub.com (David Leo Rice).

Un text de Ema Cojocaru

Publicat pe

Iulie: 10 cărți de vacanță

Imagine de stoc gratuită din aparat de fotografiat, aparat foto, aparat foto analog
Fotografie creată de Karolina Grabowska, de la Pexels

Indiferent unde pleci în vacanță în iulie, nu uita să adaugi în bagaj cărțile preferate. Dacă încă ești în căutarea lecturilor de vară, în acest articol vei găsi 10 recomandări alese special pentru timpul tău de relaxare.

  1. Uită-te pe unde mergi, Jason Reynolds

O carte curajoasă, cât zece povești din zece cartiere diferite, despre ce se întâmplă după ce sună ultimul clopoțel la sfârșitul ultimei ore, dar și despre ocolurile pe care le facem uneori nu doar în drum spre casă, ci și în viață.

Cartea asta trebuia să înceapă în stil mare. Mai exact, trebuia să înceapă cu povestea autobuzului școlar care a picat din cer. Dar n-a văzut nimeni faza. N-a auzit nimeni nimic. Toată lumea era ocupată să vorbească despre urși de apă, să-i buzunărească pe trecători, să facă liste, să-i înfrunte pe bătăuși, să execute saluturi complicate, să pună la cale o evadare, să inventeze poante, să se dea cu cremă, să depășească situații dificile, dar mai ales să se întoarcă acasă de la școală.

2. Familia mea și alte animale – Youngart, Gerald Durrell

Atunci când excentrica familie Durrell nu mai suportă deprimanta climă britanică, face ceea ce orice familie rezonabilă ar face: își vinde casa din Anglia și se mută cu tot cu cățel în însorita insulă grecească Corfu.

Pentru Gerry, în vârstă de zece ani, acesta este începutul unei perioade magice și pline de aventuri. Întâlnirea dintre fabuloasa menajerie pe care Gerry o aduce în casă și originala lui familie dă naștere unei serii de catastrofe irezistibil de comice: șerpi salvați de insolație care ajung în cadă, cutii de chibrituri pline cu scorpioni mișunând pe masă la micul dejun, două coțofene care devastează casa și se îmbată criță la o petrecere, o cățelușă urâțică în călduri căreia îi iese piciorul din încheietură când ți-e lumea mai dragă și multe altele. Nici ceilalți membri ai familiei Durrell nu sunt tocmai insipizi: o să vedeți ce se poate întâmpla în fața unor moaște sfinte, cum ieși dintr-o mlaștină la vânătoare de rațe, cum se conduce o barcă rotundă când suferi din amor etc.

Familia mea și alte animale este o veselă cronică de familie, iubită cu pasiune de milioane de cititori, un clasic al umorului britanic de cea mai bună calitate.

3. Povești din suburbia îndepărtată, Shaun Tan

Sau scafandrul pe care l-am găsit lângă pasajul subteran?

Știi de ce latră câinii în miez de noapte?

Shaun Tan, creatorul cărții Sosirea, ne dezvăluie misterele aparent banale ale vieții de zi cu zi, povestindu-ne despre animăluțe făcute în casă, nunți periculoase, mamifere marine eșuate pe peluze, studenți micuți veniți în schimb de experiență și despre încăperi secrete pline de întuneric și bucurii.

4. Oul și ștrumfii, Y. Delporte și Peyo

Ca să serbeze Ziua Ștrumfilor, Marele Ștrumf a venit cu ideea să pregătească un tort, așa că toată lumea ajută cu ce poate. Un singur ingredient le lipsește: un ou. Când, într-un final, fac rost de el, ce să vezi? E un ou magic, care îți îndeplinește toate dorințele! Ștrumfii se reped și își pun cele mai ștrumfești dorințe: să fie mov, să fie bogați, să aibă un elefant și câte și mai câte!

În celelalte două povești din volum, câte un ștrumf mai altfel își face apariția în sat și, fie că vrea, fie că nu, dă totul peste cap!

5. Minunea | musai, Emma Donoghue

Este anul 1859, iar Irlanda încă nu și-a revenit după Marea Foamete care a ucis aproape un sfert din populația țării. Lib Wright, o infirmieră cu experiență, este chemată din Anglia să o supravhegeze pe Anna O̕Donnel – o tânără de unsprezece ani care pretinde că trăiește de mai multe luni fără hrană, doar cu mană cerească. Unii o privesc ca pe o anomalie a naturii, alții ca pe o farsoare, dar majoritatea celor care vin să o vadă sunt convinși că au în față o minune dumnezeiască. Însă refuzul Annei de a mânca are cu o totul altă explicație, iar cea care va avea răbdare să afle adevărul își va pune viața în joc. Situația Annei scoate la iveală puterea nefastă a prejudecății, dar și ignoranța celor care, deși ar fi putut face ceva, aleg să își urmărească interesele meschine.

6. Țoc țoc, Roald Dahl

Ce poate merge rău când o soție amanetează haina de nurcă pe care o primește în dar de la amantul ei? Ce i se poate îmtâmpla nefast unui preot psihotic ale cărui enoriașe sunt gata să-l ia sub protecția lor? Cum se poate răzbuna, fără să miște un deget, o femeie traumatizată psihic de soțul ei și ce poate face un bărbat a cărui soție crede că pisica lor e încarnarea lui Franz Liszt? În aceste povestiri macabre și răscolitoare, Roald Dahl explorează latura sinistră a naturii umane și felul în care viclenia și egoismul ne pot împinge în situații neașteptate, greu de gestionat și uneori fără scăpare. Stilistic desăvârșită și asezonată cu un rafinat umor negru, proza scurtă a lui Roald Dahl produce un delicios sentiment de neliniște.

7. Vincent și Theo. Frații van Gogh, Deborah Heiligman

Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.

8. Charles și Emma. Crezul familiei Darwin, Deborah Heiligman

Charles Darwin a publicat Originea speciilor, revoluționara sa lucrare asupra evoluției, în 1859. După mai mult de un secol și jumătate, tezele sale continuă să provoace polemici între oamenii de știință și comunitățile religioase. Dar înainte ca aceste dispute să se fi iscat, Charles a reflectat îndelung la felul în care va fi primită teoria lui de societatea conservatoare. Pietatea soției sale, Emma, și dragostea pe care el i-a purtat-o l-au făcut să cântărească bine fiecare idee care avea să ajungă la public. Această carte vorbește despre viața privată și marea iubire a celui care a revoluționat biologia și totodată viziunea asupra omului.

9. Poştaşul sună întotdeauna de două ori, James M. Cain

Dragostea pasională ce izbucnește torid între hoinarul Frank, pripășit la un mic restaurant de pe marginea autostrăzii, și Cora, soția proprietarului grec al localului, ia o turnură neașteptată în momentul în care cei doi hotărăsc că sunt capabili de orice pentru a-și împlini iubirea… și nevoia de bani. De unde încurcăturile și lovitura de grație… pentru că totul se plătește.

10. Dexter. Vise întunecate, Jeff Lindsay

În adâncul inimii, Dexter Morgan este gentlemanul perfect, are o prietenă timidă și pare să ducă o viață normală și discretă, ba chiar banală. Deși vederea sângelui îi face rău, el analizează tipare de împroșcare a sângelui pentru poliția din Miami. Însă Dexter mai are un hobby secret: este un criminal în serie care a ucis deja 36 de oameni, dar acționând de fiecare dată ca un adevărat justițiar anonim. 

Publicat pe

10 recomandări pentru cel mai cozy colț de lectură

photo of gel candle on board beside pillow
Sursă unsplash.com

A venit oficial sezonul în care punem deoparte cărți pentru zilele friguroase. Știi la ce ne referim – la momentele de respiro, cu ploaie sau zăpadă afară și căldură înăuntru; cu fotoliul pregătit pentru citit și ceaiul sau ciocolata caldă alături; cu sâmbete și duminici nesfârșite și pătura pufoasă ce miroase un pic a Crăciun, care e și el aproape.

Despre asta este luna noiembrie – 10 recomandări pentru cel mai intim colț de lectură. Descoperă-le mai jos.

1. Fata cu palton albastru | paperback, Monica Hesse (traducere din limba engleză de Virgil Stanciu)

Amsterdam, 1943. Hanneke procură și livrează mărfuri de pe piața neagră, le ascunde părinților îngrijorați adevărata natură a ocupației sale și-n fiecare clipă e cu gândul la iubitul ei ucis pe front când nemții au invadat țara.

După o livrare obișnuită, o clientă îi cere ajutorul. Așteptându-se ca doamna Janssen s-o roage să obțină carne sau cafea veritabilă, Hanneke este șocată să audă că i se cere să găsească o adolescentă evreică evaporată ca prin farmec din cămăruța unde bătrâna doamnă o ascundea. Inițial, Hanneke nu vrea să se implice într-o misiune atât de periculoasă, dar este atrasă curând într-un păienjeniș de mistere și de descoperiri uimitoare care o conduc în interiorul Rezistenței, îi deschid ochii în fața mașinăriei de război naziste și o obligă să acționeze.

2. Ursul și privighetoarea, Katherine Arden (traducere din limba engleză de Cătălina Stanislav)

În sălbăticia Rusiei, iarna pare că durează mai tot anul. Dar pe Vasilisa nu o deranjează frigul, şi după o zi petrecută afară, serile rămâne lângă foc, ascultând basmele doicii sale despre Împăratul Îngheţ, demonul zăpezii. La câţiva ani după ce mama Vasilisei moare, tatăl ei călătoreşte la Moscova, de unde se întoarce cu o nouă nevastă. O femeie cu credinţă în Dumnezeu, care le interzice tuturor să mai slujească spiritele casei şi datinile păgâne. Familia întreagă o ascultă, doar Vasya i se împotriveşte, hrănind în continuare spiritele ce sălăşluiesc în jurul căminului, simţind că dispariţia lor ar putea aduce cu sine necazuri mari. Şi, într-adevăr, recoltele devin tot mai slabe, rele de tot felul se abat asupra întregului sat, în vreme ce creaturi malefice apar tot mai aproape de casă. E timpul ca Vasya să-şi descopere adevăratele puteri.

Ursul şi privighetoarea e mai mult decât un basm – e o incursiune într-o lume în care o tânără fată se maturizează, îşi ascultă instinctul şi refuză să se supună „destinului femeilor”, într-o epocă în care acestea nu puteau decât să-şi slujească bărbatul şi gospodăria.

3. Omul de zăpadă, Raymond Briggs

Ajuns un clasic al literaturii grafice pentru copii, Omul de zăpadă este o bandă desenată mută, adică fără casete diegetice sau baloane de dialog, despre un băiețel care într-o zi de iarnă se pune pe construit un om de zăpadă ce pare să prindă viață cu venirea nopții. Creioanele colorate și cerate ale lui Raymond Briggs evocă iernile din copilărie, maleabile și pline de posibilități, în care gerul nu era așa de aprig, iar căldura era oricum la câțiva pași.

4. Ursul, Raymond Briggs (traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu)

Un urs polar urcă într-o noapte în camera lui Tilly.

Dar Tilly nu se sperie niciun pic – îl lasă să doarmă în patul ei, iar blana lui e caldă și pufoasă. Ursul îi dă mult de furcă lui Tilly – nu-i ușor să-i faci duș unui ditamai ursul polar și nici să faci mereu curat după el. Fetița îl mai ceartă uneori, dar îl iartă mereu, pentru că ursul e prietenul ei cel mai bun și alături de el nu se teme de nimic.

5. Dacă într-o noapte de iarnă un călător, Italo Calvino (traducere din limba italiană de Anca Giurescu)

Dacă într-o noapte de iarnă un călător este un experiment postmodern în care Italo Calvino îşi desfăşoară toate forţele dând la iveală nu unul, ci zece începuturi de roman, fiecare cu un alt subiect, alte personaje şi un stil cu totul diferit de precedentul. Singurul fir narativ comun este povestea de dragoste dintre Cititor şi Cititoare, care se străduiesc să dezlege iţele curioasei întâmplări care face ca niciunul dintre romanele începute să nu aibă sfârşit. Organizaţii secrete, un traducător-conspirator, poliţie politică, autori misterioşi se întrec se întrec în a da viaţă acestei istorisiri despre scris, iubire şi literatură.

6. Preaiubita, Toni Morrison (traducere din limba engleză şi note de Virgil Stanciu)

Premiul Pulitzer pentru Ficțiune

Premiul Nobel pentru Literatură

O întâmplare teribilă tulbură liniştea căminului în care Sethe, o sclavă fugară, încearcă să ia viaţa de la capăt alături de cei patru copii ai săi. Liniştea mult aşteptată nu va apărea însă până când spiritul răzbunător care-i bântuie casa nu-şi va găsi pacea.

Emoţionant, dur, apăsător, romanul lui Toni Morrison este o mărturie tulburătoare despre o rană nevindecată a unui popor, o istorie care reuşeşte să înspăimânte, intrige, emoţioneze, revolte chiar şi pe cititorul de astăzi.

7. Elogiu umbrei, Jun’ichirō Tanizaki (traducere din limba japoneză și note de Magdalena Ciubăncan)

În acest eseu publicat înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, Jun’ichirō Tanizaki prevestea dispariția unei lumi a tradițiilor și disoluția vechiului concept nipon de frumos, șlefuit de-a lungul secolelor. Discursul este în același timp melancolic și provocator, pe alocuri chiar șocant, dar mereu seducător, scriitorul vorbind despre arhitectura templelor și teatrul Nō, despre closete și bătrânețe, despre gastronomia tradițională și obliterarea carnalității feminine. Pentru cititorul occidental de azi, viziunea paseistă a lui Tanizaki asupra frumosului poate trece uneori drept reacționară; nu e mai puțin adevărat însă că în cele câteva zeci de pagini ale eseului el a reușit să surprindă ceva din inefabilul sufletului japonez.

8. Vincent și Theo. Frații van Gogh, Deborah Heiligman (traducere din engleză de Gabriel Tudor)

Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.

9. Fata cu palton roșu, Kate Hamer (traducere din limba engleză de Alina Bogdan)

Orice părinte se teme pentru siguranța copilului său. Dar ce faci când temerile ți se adeveresc? Cum reușești să nu-ți pierzi mințile? Festivalul Poveștilor se transformă pentru Beth în cel mai cumplit coșmar: Carmel, fiica ei de opt ani, este răpită. Sensibilă, diferită de copiii de vârsta ei, dotată cu o imaginație surprinzătoare și cu un har special, fetița pornește într-o călătorie extraordinară, o luptă continuă pentru păstrarea identității, trăind cea mai cruntă întemnițare: aceea de a nu ști că este captivă.

10. Ultima zăpadă, Allen Eskens (traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea)

Viața lui Joe Talbert n-a fost niciodată fericită. Are un frate autist, alături de care ar fi putut trăi liniștit, dacă mama lor n-ar fi fost alcoolică și n-ar fi avut o pasiune pentru jocuri de noroc și bărbați nepotriviți. Printre cursuri și joburi part-time, ultimul lucru care-i lipsește este un proiect pentru facultate: trebuie să scrie o biografie într-un timp foarte scurt. Așa întâlnește un veteran de război, acuzat și închis pentru crimă cu treizeci de ani în urmă, aflat acum pe moarte într-un azil pentru bătrâni. Cine este cu adevărat necunoscutul acesta al cărui destin pare să-i fi fost dintotdeauna potrivnic?

Publicat pe

Recomandarea redacției: „Șirul pierdut al timpului” de Paige Britt

Uneori este destul de dificil să alegi o carte pentru un copil. Poate nu-i cunoști preferințele, dar îți dorești totuși să-l impresionezi cu alegerea ta. Ca să-ți fie mai ușor și să nu fie o misiune imposibilă, ți-am pregătit 5 titluri noi care ne-au rămas la suflet, despre care poți citi aici. Ce le leagă pe toate este că sunt cărți la care îți tot vine să te întorci și să le recitești, iar alegerea noastră din această săptămână este Șirul pierdut al timpului, de Paige Britt.

În curând, Penelope n-o să mai aibă timp. Visează să ajungă scriitoare, dar cum să-și poată urma pasiunea dacă are un program făcut pentru fiecare minut din viață? Și cum o să dovedească ea vreodată că scrisul merită osteneala dacă mama ei îi zice necontenit „să se apuce de treabă“ și „să fie mai productivă“? Într-o bună zi, Penelope descoperă o gaură în orarul ei – o zi întreagă fără niciun program – și cade în chip misterios prin ea.

Urmează o călătorie uimitoare prin Tărâmul Posibilității, zboară curajos pe aripile Fanteziei și se salvează din strânsoarea timpului. Înțesată cu vorbe de duh și jocuri meșteșugite de cuvinte, Șirul pierdut al timpului e o aventură cu miză mare care te poartă într-un loc unde nimic nu este imposibil și nu contează fiecare minut, ci oamenii contează.

Autoarea Paige Britt a crescut într-un orășel, cu nasul în cărți și capul în nori. La facultate a studiat jurnalismul, iar la masterat, teologia. Nu s-a considerat niciodată prea mare pentru a citi cărți de copii, fiindcă în ele găsești cele mai importante lecții de viață. Când nu scrie, lui Paige Britt îi place foarte mult să zăbovească. Șirul pierdut al timpului este primul ei roman, urmat de Why Am I Me? (De ce eu sunt eu?), o carte ilustrată pentru copii inclusă de Publishers Weekly pe lista celor mai bune cărți din 2017. În prezent locuiește în Georgetown, Texas, cu soțul ei.

Lee White este artist și profesor. Iubește să picteze cu acuarele, să facă printuri și să se cațăre în copaci. Își petrece zilele jucându-se în culori în atelierul lui din curtea casei, unde ceasurile de orice fel sunt interzise. A ilustrat peste cincisprezece cărți și și-a expus lucrările în galerii de peste tot din America, din Los Angeles până în New York. În prezent locuiește în Portland, împreună cu soția și cu fiul lor.

Publicat pe

10 recomandări de vară de la primii cititori

person sitting on seashore
Foto unsplash.com

Redactorii și traducătorii sunt cei care iau contact cu povestea înainte să ajungă la raft și ulterior în casele cititorilor. În luna august, am adus laolaltă 10 recomandări de la oamenii din spatele cărților, oamenii care înțeleg importanța unei lecturi bune și creează, indirect, o relație specială cu cititorii.

Familia mea și alte animale – Youngart de Gerald Durrell (traducere din limba engleză de Lidia Ionescu) – tolănit în iarbă, alături de toate animalele pe care le poți găsi (cele de pluș inclusiv). – Ramona, Editura Art

Lungul drum al Aumei de Eucabeth Odhiambo (traducere din limba engleză de Bianca Dunav) – interesul meu pentru povești de pe continentul african a fost alimentat de „Povești nemuritoare”. Iar când protagonista este o tânără atletă, care își dorește să studieze și să revină în comunitatea ei, să ajute, nu mai am nevoie de alte argumente să citesc cartea. – Iulia Dromereschi, traducătoare

Aici de Richard McGuire (traducere din limba engleză de Laura Albulescu) – unul dintre cele mai fascinante experimente vizuale create vreodată. Despre natura umană, despre lucrurile pe care le tot adunăm și despre care avem convingerea că ne fac existența mai agreabilă, despre ritualurile pe care ni le creăm, despre fericirile și nefericile pe care le credem eterne și care rămân imobilizate în spațiile și timpurile pe care le traversăm. Despre camerele care au mai multe de spus despre noi decât avem noi despre ele. – Ramona, Editura Art

Ursul de Raymond Briggs (traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu) – de la bun început vă spun că Tilly e foarte curajoasă: când ursul cel mare și alb intră în camera ei, nu se sperie, nu fuge, ci, foarte politicoasă, îi poftește să doarmă și el în pat, că o fi obosit după cât a umblat. Chiar dacă are o limbă foarte aspră și niște colți mari și galbeni, Tilly știe că e de fapt un urs tare cumsecade, care doar vrea să se joace și să înfulece borcane întregi cu miere. Când ești prieten cu cineva, îi ierți micile neajunsuri, cum ar fi să te ude din cap până-n picioare când iese din cadă sau să se ascundă în dormitorul părinților, unde n-are voie să intre. E complicat să conviețuiești în aceeași casă cu un urs, dar Tilly a învățat că dacă vrea ca prietenia lor să dureze trebuie să-l lase pe urs să fie el însuși. – Ioana și Matei, Editura Grafic

Femeia la 1000 ° C de Hallgrímur Helgason (traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu) – este povestea cu sâmbure real a Herrei Björnsson. Cu unul dintre părinţi pe front în trupele SS şi o mamă rătăcită şi ea undeva în spatele frontului, Herra traversează singură atrocităţile celui de-al Doilea Război Mondial, înfruntând istoria şi, mai târziu, ca adult, prejudecăţile asupra feminităţii şi maternităţii. – Ioana Tudor, Editura Art

Prietenul de Sigrid Nunez (traducere din limba engleză de Iulia Gorzo) – dacă ai văzut animația My dog Tulip (sau ai citit cartea lui J.R. Ackerley), o să iubești sincer scrisoarea aceasta către suflete pereche. În mod suprinzător și minunat, nu putem decât să intuim cine este sufletul pereche al personajului central din cartea de față: bărbatul pe care l-a iubit și care s-a sinucis sau uriașul dog german pe care l-a lăsat în urma lui. – Beatrice Feleagă, Editura Art

Lumea fără noi  de Alan Weisman (traducere din engleză şi note de Mihaela Sofonea – pentru că ne aduce aminte de urmele adânci pe care noi, oamenii, i le lăsăm Terrei și pentru că ne vorbește despre puterea de regenerare a naturii. – Alina Bogdan, Editura Art, colecția Sapiens

Z, orașul pierdut de David Grann (traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu) – am fost în Amazonia, pe rute turistice mai mult sau mai puțin sigure, și pot spune că descrierile din Z, orașul pierdut nu sunt cu nimic exagerate. David Grann pornește pe urmele lui Percy Fawcett încercând să deslușească destinul excentricului explorator dispărut în junglă. Iată o biografie admirabil scrisă și documentată atât pe teren, cât și în arhive. – Radu Lilea, Editura Art, colecția Sapiens

Ultimul polițist de Ben H. Winters (traducere din limba engleză de Dan Doboș) – probabil the hidden gem (nestemata ascunsă) a Paladinului. Intrigă polițistă, premisă SF și o dilemă morală eternă: TU ce ai face dacă s-ar ști că sfârşitul lumii este săptămâna viitoare? – Mihai-Dan Pavelescu, Editura Paladin

Ultima zăpadă de Allen Eskens (traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea) – am citit-o vara, pe plajă, la peste 30 de grade Celsius, ceea ce recomand oricui. Pe lângă faptul că dacă ești deja așezat sub o umbrelă nu riști să te mai ridici și să te lovească soarele în cap, parcă reușește și să răcească puțin aerul din jur, până la o temperatură acceptabilă. – Alex Văsieș, traducător

Publicat pe

„Cartea memoriei” – o poveste brutal de onestă | recenzie

Săptămâna trecută îți povesteam despre recomandările noastre din luna iunie – povești aventuroase, de iubit și pus deoparte. Una dintre ele este Cartea memoriei – o carte sinceră, amuzantă şi dulce-amăruie. Citește o recenzie scrisă de Andreea Bichir, participantă în tabăra de creație organizată de Editura Arthur, Locuiește în poveste!.

Atunci când atingi vârsta adolescenței, devine din ce în ce mai greu să găsești lecturi captivante, care să te mai poată impresiona (adolescenții chiar consideră că știu totul, nu-i așa?). Însă, oricât de anevoioasă pare această misiune a descoperirii cărții ideale, sugestia mea este una care sigur vă va plăcea: Cartea memoriei de Lara Avery.

Această operă publicată de editura Youngart abordează teme universale și foarte des întâlnite și disputate, care îi afectează în mod direct pe adolescenții din zilele noastre. Avery ne spune cu ingeniozitate povestea unei fete de șaisprezece ani numită Sammie McCoy, care se străduiește, ca oricare dintre voi, cititorii, să mențină un echilibru între viața școlară, cea socială și cea de familie. Special la ea este faptul că suferă de o boală genetică extrem de rară, care, într-un final, o va face să uite viața. Așa apare Cartea memoriei, care este, de fapt, jurnalul lui Sammie, în care aceasta își notează toate amintirile pentru a le putea citi mai târziu, atunci când boala își va spune cuvântul. 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este cartea-memoriei-cover_big.jpg

Trebuie să recunosc că primele pagini nu m-au convins cu adevărat de valoarea acestei lecturi; deși este scrisă foarte bine, povestea nu părea să fie cu nimic specială, ci doar banală și oarecum clișeică. Dar, odată ce descoperi cu adevărat firul narativ, acesta se dovedește a fi o carte pe care nu o vei mai putea lăsa din mână cu ușurință (decât dacă a doua zi ai vreun test important la matematică pentru care chiar nu ai învățat nimic).

Viața lui Sammy se dovedește a fi haioasă, dar și serioasă, dezordonată, dar în același timp foarte organizată, lacrimogenă, însă fără să devină „scârboasă”. Un lucru demn de menționat este faptul că povestea este brutal de onestă; autoarea nu se folosește de termeni care să îndulcească situația, ci transmite exact ceea ce gândește, metodă prin care, personal, m-a cucerit. Finalul nu este unul de „Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar, odată ce îți ștergi lacrimile, pe față ți se va schița un zâmbet: nu este un sfârșit previzibil sau care să îi poată mulțumi pe toți cititorii, însă mie mi se pare unul plauzibil, realist și dulce-amărui. 

Nu mi-a plăcut niciodată să acord note, pentru că am știut dintotdeauna că meseria de profesor nu este pentru mine, dar aș oferi pentru  Cartea memoriei un mare 10 oricând. Acum, în pragul verii, dragi cititori, zic să ne bucurăm și mai mult de lectură. 

Un text de Andreea Bichir, participantă în tabăra de creație Locuiește în poveste! 2019.

Publicat pe

Nu te sfii să citești la birou

Cum se face că unele întâlniri de business complet inutile par mai productive decât cititul, se întreabă marketerul Seth Godin

Sursă unsplash.com

Warren Buffett este unul dintre cei mai de succes investitori din lume. 80 la sută din zi îl petrece cititind. La o primă vedere, ai crede că cele două nu sunt corelate.

Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă într-o zi șeful ar trece pe lângă biroul tău și te-ar surprinde stând relaxat, citind o carte (în același timp, dacă ești manager, gândește-te ce ai simți dacă ți-ai surprinde angajatul citind la birou în timpul programului). Răspunsul depinde, desigur, de rolul tău în companie și de organizație în sine. Cu toate acestea, cel mai probabil, superiorul nu-ți va aprecia dorința de cultivare și vei avea o surpriză neplăcută la următoarea evaluare.

Ceea ce e complet ciudat, remarcă marketerul Seth Godin pe blogul lui. Evident, contextul în care citim contează – nimeni nu crede că un angajat care trebuie să fie la dispoziția clienților sau un chirurg ar trebui să-și petreacă timpul la muncă citind despre aventurile lui Harry Potter sau ale lui Katniss Everdeen – dar pentru majoritatea angajaților din domeniul cunoașterii, timpul petrecut citind este timp de calitate.

Înlocuiește întâlnirea de status cu o oră de lectură la birou

„Majoritatea organizațiilor nu se gândesc la cei 20 de angajați care își petrec o oră într-o întâlnire ce are tangențial legătură cu productivitatea lor”, observă Godin în postarea de pe blog. „Dar dacă acei angajați stau la birou și citesc o carte care le îmbunătățește perspectiva, productivitatea sau contribuția, pare cumva că nu fac nimic și că stau degeaba”.

În mod clar, avem așteptări diferite în ceea ce privește ideea de productivitate. Cum ar putea echipa să-și ducă la bun sfârșit proiectul dacă ar petrece un timp citind? „Și totuși ce s-ar întâmpla dacă ședința următoare s-ar anula și toată lumea din organizație ar lectura în loc?” se întreabă Godin.

Nu-i o sugestie rea. Cu toate acestea, dacă vrei să aduci o schimbare culturală în companie anunțându-i pe angajați că pot citi la serviciu când vor, o să remarci o schimbare foarte mică. Singura modalitate prin care poți schimba într-adevăr cultura organizației este prin modificarea comportamentului de sus în jos. Alții au mai sugerat un club de lectură la birou, ca soluție pentru dezvoltarea prin lectură la locul de muncă.

Prin urmare, ce am putea citi la birou? Iată care sunt cele 20 de sugestii ale lui Godin. Sau mai poți arunca un ochi peste recomandările echipei Pauza de Citit din luna august, atât pentru copii, cât și pentru adulți.

Și apropo, tu ce părere ai despre angajații care citesc la locul de muncă?

 Articol tradus de pe inc.com.