O poveste grimminală este o alternativă îndrăzneaţă la basmele clasice, în care cei doi fraţi înfruntă mai multe personaje malefice, de la diavol la un dragon uriaş, ba chiar şi Luna de pe cer, căreia se pare că-i place să mănânce copilaşi.
Hänsel și Gretel sunt copii ai unor regi cărora le place (nu știu dacă chiar le place, dar sigur o fac) să-și decapiteze copiii. Pentru că nici lui Hänsel, nici lui Gretel, nu le surâde ideea de a rămâne fără cap (încă nu am cunoscut pe cineva care să-și dorească așa ceva, adică sincer cum ai mai putea să mănânci înghețată fără cap!?!?!?) cei doi decid să plece în lumea largă. Bineînțeles, dăăăăh! Și pentru că într-o lume în care părinții sunt duși cu capul atât de tare încât vor să ia capul unor copii, Hänsel și Gretel ajung să înfrunte un dragon, dar nu orice fel de dragon, ci tocmai unul care atacă regatul părinților lor și care are un secret atât de înfricoșător încât nimeni nu s-ar mira dacă ar plânge în fiecare noapte din pricina lui. A secretului.
Ce nu-ți spune nimeni, cu excepția mea în rândurile care urmează, e că poveștile pe care le știi, pe care ți le citesc părinții sau profesorii nu sunt poveștile adevărate. Adică acum foarte mult timp, poveștile pentru copii erau foarte înspăimântătoare! Și violente! Și erau așa pentru că oamenii nu prea se puteau proteja de foarte multe lucruri și nici nu le puteau explica. Astfel încât s-au apucat să inventeze povești care să bage în sperieți atât de rău copiii încât să ajungă și ei adulți cu mintea creață care credeau în vrăjitori, monștrii, dragoni și altele. Astfel de oameni încă mai există, dar din alte motive decât poveștile din copilărie.
Oricum, scriitorul Adam Gidwitz își aduce aminte de aceste povești așa cum erau ele spuse în trecut și decide să scrie o poveste sângeroasă și înspăimântătoare care poate părea chiar stupidă pentru noi. Lucru absolut normal pentru că noi, cel puțin teoretic, știm în ziua de azi că nu există monștrii sau dragoni sau alte lucruri dubioase ca-n povestea grimminală. Și mai sigur este că poveștile precum cele scrise de Adam Gidwitz (dacă-l spui repede, repede și de mai multe ori, sună de parcă ai spune guiț! asta chiar pare amuzant!) sunt terifiante și amuzante tocmai pentru că sunt ciudate și inventate.
Trebuie să-ți mai zic ceva înainte de a se termina pagina pe care scriu: îți trebuie curaj, dar sigur ai curaj, ca să citești această carte. Și nu doar curaj din ăla pe care-l găsești pe toate drumurile, ci curaj de erou adevărat, curaj pe care-l construiești și poți să-l ai doar citind cărți și știind lucruri, acel gen de curaj pe care și-l doresc toți oamenii, dar pe care doar copii îl pot avea și pe care oamenii cei mari îl înțeleg mai greu. Genul de curaj care te face să ai aventuri nemaipomenite și prieteni nemaivăzuți!
Un text de Răzvan Zamfirescu
