Dacă citiți cărți mitologice, cel mai probabil ați făcut cunoștință cu Circe, o zeiță atipică ce deține puterea vrăjitoriei. Madeline Miller reintrepretează legenda dintr-o perspectivă feministă, aș zice, și conturează un personaj feminin remarcabil, care oscilează între lumea nemuritoare și vanitoasă a zeilor și cea muritoare și efemeră a pământenilor.
Încă de la începutul cărții, facem cunoștință cu un personaj feminin care, la prima vedere, nu pare să se remarce prin nimic special. Din contră, prin vocea lui Circe însăși, cunoaștem o identitate ambiguă, diferită de restul, care tinde să-și minimeze rolul:
Când m‑am născut, nu exista un cuvânt care să denumească ceea ce eram de fapt. Îmi ziceau nimfă, crezând c‑o să ajung ca mama, mătuşile mele şi sutele de verişoare. Cum întruchipam cele mai de jos dintre cele mai neînsemnate zeiţe, aveam puteri atât de mărunte, încât de‑abia ne trăgeam nemurirea din ele. Vorbeam cu peştii, făceam să crească florile, storceam stropi de ploaie din nori sau sare din valuri. Cuvântul nimfă cuprindea tot viitorul nostru, cât era de lung şi de lat. Pe limba noastră nu înseamnă doar zeiţă, ci şi mireasă.
Dar tocmai această tendință îi conferă în mod indirect lui Circe un rol privilegiat: identitatea diferită, nedefinită, capătă amplitutinde pe parcursul cărții prin asumarea de riscuri, prin greșeli și curaj. Cel mai mult am admirat la Circe dorința de a-i cunoaște pe muritori și indulgența față de ei – cred că e și ceea ce a ajutat-o să evolueze ca personaj principal. Pentru că a rupt lanțul ignoranței, perpetuat până atunci de zeități.
M‑am uitat cum dansa, cu braţele arcuite ca nişte aripi, cu picioarele ei tinere şi puternice îndrăgostite de propriile mişcări. Aşa ajung muritorii faimoşi, mă gândeam. Prin muncă şi sârguinţă, îngrijindu‑se de meşteşugul lor ca de o grădină, până când strălucesc sub soare. Însă zeii se nasc din sânge ceresc şi din nectar, cu degetele deja plesnindu‑le de talente magnifice. Prin urmare, îşi găsesc faima dovedind că pot să facă prăpăd: să nimicească oraşe, să pornească războaie, să semene molime şi monştri. În urma fumului care se ridică gingaş şi aromat de pe altarele noastre rămâne doar cenuşa.
Felul în care hotărăște să sfideze marile zeități și să înțeleagă lumea nemuritorilor dintr-o perspectivă aparte este ceea ce-i dă eventual lui Circe putere. Este exilată pe insula Aiaia, unde cunoaște deopotrivă singurătatea și evoluția. Face cunoștință atât cu muritori, cât și cu zei, se îndrăgostește și este dezamăgită într-o mulțime de feluri. Totuși, ce păstrează vie este dorința de a se autodepăși, atingând într-un final liniștea după care tânjea, definindu-și în sfârșit identitatea.
Circe, îmi spune, totul va fi bine. Nu sunt cuvinte de oracol sau de profet. Aşa vorbeşti cu un copil. L‑am auzit spunându‑le același lucru şi fiicelor noastre când le legăna după vreun coşmar, ca să adoarmă din nou, când le bandaja tăieturile şi le oblojea orice beteşug. Îi cunosc pielea la atingere cum o cunosc pe a mea. Îi ascult răsuflarea caldă în aerul nopţii şi cumva mă alină. Nu vrea să‑mi spună că nimic nu doare. Nu vrea să‑mi spună că nu ne speriem de nimic. Ci doar atât: că suntem aici. Asta înseamnă să înoţi în valuri, să păşeşti pe pământ şi să‑l simţi sub tălpi. Asta înseamnă să trăiești.
Un articol de Beatrice
Malala reușește să transmită un mesaj puternic pentru cei mai mici cititori: să creadă în magie și să găsească magia în tot ce ne înconjoară. Ea nu visează la lucruri mărețe, iar dorința ei supremă este o lume mai bună. Personajul este o sursă de inspirație pentru copii, o persoană reală care luptă pentru lucrurile în care crede. 