Recomandarea redacției: „Șirul pierdut al timpului” de Paige Britt

Uneori este destul de dificil să alegi o carte pentru un copil. Poate nu-i cunoști preferințele, dar îți dorești totuși să-l impresionezi cu alegerea ta. Ca să-ți fie mai ușor și să nu fie o misiune imposibilă, ți-am pregătit 5 titluri noi care ne-au rămas la suflet, despre care poți citi aici. Ce le leagă pe toate este că sunt cărți la care îți tot vine să te întorci și să le recitești, iar alegerea noastră din această săptămână este Șirul pierdut al timpului, de Paige Britt.

În curând, Penelope n-o să mai aibă timp. Visează să ajungă scriitoare, dar cum să-și poată urma pasiunea dacă are un program făcut pentru fiecare minut din viață? Și cum o să dovedească ea vreodată că scrisul merită osteneala dacă mama ei îi zice necontenit „să se apuce de treabă“ și „să fie mai productivă“? Într-o bună zi, Penelope descoperă o gaură în orarul ei – o zi întreagă fără niciun program – și cade în chip misterios prin ea.

Urmează o călătorie uimitoare prin Tărâmul Posibilității, zboară curajos pe aripile Fanteziei și se salvează din strânsoarea timpului. Înțesată cu vorbe de duh și jocuri meșteșugite de cuvinte, Șirul pierdut al timpului e o aventură cu miză mare care te poartă într-un loc unde nimic nu este imposibil și nu contează fiecare minut, ci oamenii contează.

Autoarea Paige Britt a crescut într-un orășel, cu nasul în cărți și capul în nori. La facultate a studiat jurnalismul, iar la masterat, teologia. Nu s-a considerat niciodată prea mare pentru a citi cărți de copii, fiindcă în ele găsești cele mai importante lecții de viață. Când nu scrie, lui Paige Britt îi place foarte mult să zăbovească. Șirul pierdut al timpului este primul ei roman, urmat de Why Am I Me? (De ce eu sunt eu?), o carte ilustrată pentru copii inclusă de Publishers Weekly pe lista celor mai bune cărți din 2017. În prezent locuiește în Georgetown, Texas, cu soțul ei.

Lee White este artist și profesor. Iubește să picteze cu acuarele, să facă printuri și să se cațăre în copaci. Își petrece zilele jucându-se în culori în atelierul lui din curtea casei, unde ceasurile de orice fel sunt interzise. A ilustrat peste cincisprezece cărți și și-a expus lucrările în galerii de peste tot din America, din Los Angeles până în New York. În prezent locuiește în Portland, împreună cu soția și cu fiul lor.

„Amos e răcit” – o poveste tandră despre prietenie și înțelegere (fragment)

Amos este cel mai bun prieten al animalelor de la Grădina zoologică, iar când vine vremea răsplatei, bufnița care se teme de întuneric, elefantul amator de șah și toate celelalte animăluțe îi stau alături bătrânului îngrijitor când acesta are cea mai mare nevoie.

Amos e răcit de Philip C. Stead, în traducerea Andreei Caleman, este o poveste tandră și delicată despre prietenie, generozitate, înțelegere. Copiii vor vedea aici un model de comportament care îi va face să înțeleagă mai bine importanța prieteniei și ce înseamnă să fii un prieten adevărat: să ai răbdare, să fii atent la cel de lângă tine, să încerci să-l înțelegi, să te porți delicat, să-ți faci timp pentru prietenii tăi.

Amos, bătrânelul prietenos care lucrează la Grădina zoologică, se trezește devreme în fiecare zi, își pune uniforma frumos călcată, ia autobuzul nr. 5 și pleacă la serviciu, unde nu întârzie niciodată. Acolo, deși are mult de lucru, nu uită niciodată să-și viziteze cei cinci prieteni (elefantul, țestoasa, pinguinul, rinocerul și bufnița), cu care se joacă, le citește sau pur și simplu le stă alături. Într-o zi, Amos nu se simte bine, e răcit, și nu se duce la serviciu. Îngrijorați, prietenii lui se duc acasă la Amos să vadă ce se întâmplă. Au grijă de el, îl tratează cu aceeași căldură cu care el îi tratase întotdeauna.

Povestea a fost răsplătită cu Medalia Caldecott în anul 2011. Aceasta se acordă anual de către Association for Library Service to Children, secție a American Library Association, pentru cel mai frumos album ilustrat. 

Alex Moldovan – despre cărțile fără învățăminte și preferințele copiilor în materie de lectură

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuieşte şi acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz şi e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi şi a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie şi şi-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa şi un bunic de milioaneBăiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

1. Până acum ai scris doar pentru copii mai mari. Cum ți-a venit ideea să scrii o carte ilustrată pentru copiii ceva mai mici?

Ideea de la care am pornit a fost să scriu o carte din perspectiva copiilor. O carte care să le țină partea, dacă vrei, pentru că o bună parte a cărților pentru cei mici sunt făcute pentru a valida mai degrabă așteptările părinților/educatorilor. Teritoriul cărților pentru copii s-a transformat treptat într-o industrie, unde cea care a avut de suferit cel mai mult a fost literatura însăși. Părinții de astăzi caută cărți sigure, pline de „învățăminte” și moralizatoare, care să nu dea bătăi de cap. Sigur, orice carte valoroasă are și o latură educativă, dar aceasta nu trebuie vârâtă pe gâtul nimănui, ci strecurată subtil, la un nivel mai adânc. Am răsfoit de curând o carte în care învățămintele pe care copiii trebuiau să le deprindă în urma lecturii erau scrise cu caractere îngroșate! O asemenea practică mi se pare de-a dreptul jignitoare față de sensibilitatea și inteligența cititorilor, care chiar n-au nevoie să fie priviți de sus. Vă asigur că dacă aș fi dat peste o asemenea carte în primii mei ani de cititor avid, aș fi aruncat-o enervat cât colo.

Am crescut, pe de altă parte, citind literatură „periculoasă”. Creangă, Andersen, Grimm, Twain, Dickens sau seria „O mie și una de nopți”, care printr-o fericită bizarerie, a trecut, la noi cel puțin, drept literatură pentru copii și pe care au devorat-o generații întregi de puști și puștoaice. Cărți care dau acum palpitații părinților de pe grupurile destinate cărților pentru copii de pe Facebook, cei care caută să epureze literatura de orice urmă de violență. Toate cărțile autorilor de mai sus mi-au deschis orizonturi de care nu m-aș fi putut bucura altfel. Terry Pratchett scrie undeva că există un loc anume în iad pentru cei care cred că copiilor ar trebui să li se dea doar cărți care sunt potrivite pentru ei. Sunt puține lucruri cu care sunt mai de acord.

2. Cum ți-ai ales subiectul? Crezi că „piața de subiecte” este mai ofertantă pentru copiii mai mici sau pentru cei mai mari?

Sincer, nu cred în subiect și n-am crezut niciodată. Mi se pare una dintre cele mai rezistente prejudecăți, fie că vorbim de literatura pentru copii sau de cea pentru adulți. Mi-e absolut indiferent „despre ce” e o carte și acesta nu e un criteriu după care mă orientez nici când scriu, nici când citesc. După cum spunea cineva, există doar două tipuri de cărți: cărți bune și cărți proaste. Restul sunt detalii. Așa că nu mi-am căutat în mod special subiectul. Când am început Olguța, lucrul care m-a interesat a fost să scriu un roman de aventuri cu copii din zilele noastre, un roman cum mi-ar fi plăcut mie să citesc când eram de vârsta publicului meu. Iar în cazul „Băiețelului”, am reciclat o povestire care era destinată inițial să apară pe blogul meu, Bicicleta galbenă.

3. Cum ai ales ilustratorul? Ce anume din stilul acestuia te-a atras astfel încă să spui: „da, se potrivește perfect cu ce am vrut eu să spun în cartea mea”?

Nu am ales eu ilustratorul, ci editura, așa că n-am avut un rol activ în ilustrarea volumului. Mai mult, n-am discutat absolut deloc cu Irina Georgescu în lunile în care a lucrat la carte, mulțumindu-mă s-o urmăresc pe Instagram – cu inima la gură, ca un stalker adevărat – în așteptarea update-urilor pe care le mai posta acolo. Dar un lucru mi se pare sigur, și anume că a urcat destul de sus ștacheta în zona cărților ilustrate de la noi, pentru că și-a propus foarte mult. Ilustrațiile ei au calitatea rară de a nu înfățișa pur și simplu momente din text, ci de a încerca să creeze o poveste paralelă. Sunt pline de comori ascunse, de indicii atent strecurate care cer cel puțin câteva lecturi atente pentru a se lăsa descoperite. Și cred că merită.

4. Ce-ți place mai mult să scrii? Romane sau cărți ilustrate?

Asta-i un fel de „Pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata?” Până să scriu Olguța eram atras de genul scurt și foarte scurt, așa că aș fi răspuns fără ezitare că prefer concizia, ceea ce se leagă de faptul că locul unde am început să scriu mai serios a fost blogul, unde obișnuiam să public aproape zilnic texte care aveau cel mult câteva propoziții. Apoi textele au crescut în lungime și m-am trezit că vreau să scriu ceva mai consistent.

Romanul și cartea ilustrată sunt lucruri foarte diferite. Dacă un roman îți ia, hai să zicem, cel puțin un an de lucru intens, poți scrie o carte ilustrată în 10 minute. Dar aceasta are în spate – dacă e făcută cum trebuie – ani întregi de acumulări, de reflecție, de concentrare, care se concretizează într-un obiect modest ca dimensiuni. Sunt mirat că multă lume e convinsă că e mult mai ușor să scrii o carte ilustrată decât un roman. Poate și mai mulți au impresia că aceasta funcționează sub semnul efemerului: o citești o dată și apoi treci la alta, ceea ce e total greșit. Tocmai dimensiunea redusă și concentrarea fac ca ea să se preteze la multe, poate la zeci de recitiri.

5. Crezi că este mai greu să scrii pentru cei mici sau mai ușor?

E mai ușor să croiești haine pentru cei mici sau pentru cei mari? E mai ușor să gătești pentru copii sau pentru adulți? Cred că e exact atât de greu sau de ușor pe cât vrei tu să fie.

Circulă o teorie potrivit căreia pe copii nu poți să-i păcălești, pentru că ei, fiind isteți, buni și frumoși de la natură, ar simți imediat înșelătoria. N-am crezut niciodată asta. Și am fost și eu copil, așa că știu ce vorbesc. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi greu să găsim o justificare pentru tonele de maculatură care sunt consumate pe nemestecate de către copii. Și tocmai pentru că sunt vulnerabili, fiind în formare, mi se pare vital să nu-i înșeli pe cei mici oferindu-le maculatură.

Una peste alta, cred că literatura bună pentru copii e distractivă. Că literatura bună pentru copii e palpitantă. Dificilă. Ireverențioasă. Că te face să râzi, să plângi – și să suferi. Dar că la sfârșit te salvează. Nu mă întrebați cum, dar așa se întâmplă. Și ăsta mi se pare nici mai mult, nici mai puțin decât un miracol.

Un articol de Laura Frunză

David Wiesner și realitatea alternativă în cărțile pentru copii

Sursa foto: wfyi.org

Premiat de trei ori cu Medalia Caldecott, David Wiesner și-a găsit surse de inspirație în marile opere ale artiștilor celebri și s-a îndreptat spre povești cu cât mai puține cuvinte, realizate într-un mod natural. Absolvent al facultății de arte, Wiesner a mărturisit că a fost dintotdeauna atras de poveștile care nu implică prea multe replici între personaje. Prima oară am întâlnit o secvență fără cuvinte în benzile desenate ale lui Jim Steranko, și ori de câte ori aveam ocazia, am încercat să introduc această direcție în proiectele mele din facultate.

Când am finalizat studiile, nu am fost convins de lumea benzilor desenate și nu mă reprezenta rolul de autor de supereroi, iar benzile desenate nu erau deloc similare celor din prezent. În timpul facultății, David Macaulay m-a introdus în lumea cărților ilustrate pentru copii și așa mi-am dat seama că acesta este drumul pe care vreau să îl urmez.

Ideea de realități alternative este una dintre temele pe care am ales să le introduc în lucrările mele. Am întâlnit pentru prima oară acest concept într-un desen animat, Droopy Dog, și mult timp am crezut că face parte din celebrul Bugs Bunny – unde personajul aleargă mult și reușește să evadeze din desen. Mi-a plăcut să știu că există o lume aparent goală în afara desenului animat.

M-am tot gândit cum aș putea să dau o formă acestui concept și cum l-aș putea integra într-o carte. Vizualizam foarte bine scenele și cum se vor desfășura din punct de vedere al ilustrațiilor, însă aveam nevoie de o poveste. Am început prin a scrie povestea, însă nu eram mulțumit de niciun rezultat, așa că m-am gândit să adaptez o poveste pe care o știe absolut toată lumea.

Porcii au fost o imagine recurentă în ilustrațiile mele încă din perioada liceului și pur si simplu ador să-i desenez. Au fost personaje secundare în câteva dintre lucrările mele și m-am gândit că s-ar potrivi perfect într-un rol principal. Să nu mai spun că în fiecare lectură a poveștii clasice, doi dintre purcei erau mancați, astfel evadarea din poveste reprezintă chiar un motiv bine întemeiat.

Ai nevoie de personaje care au un motiv să evadeze din poveste și mai presus de asta, ai nevoie de o poveste pe care copiii să-și dorească să o asculte. Cartea trebuie să fie accesibilă celor mici și aici nu mă refer la coborârea standardelor – copiii sunt foarte pretențioși din punct de vedere vizual.

Sursa articolului: tcj.com

Autor: Alex Dueben

„Cu toții au văzut o pisică” de  Brendan Wenzel –  o lecție despre perspective

Povestea lui Brendan Wenzel este una simplă, despre un concept care poate fi privit într-o manieră intelectuală raportată la nivelul de înțelegere al copiilor: toată lumea are o perspectivă diferită asupra lucrurilor. Textul simplu completează perfect ilustrațiile realizate în culori vibrante, reprezentând felul în care este văzută o pisică de către un câine, o vulpe, un șoarece sau o pasăre. Cartea reprezintă alegerea ideală pentru lectura de noapte bună, în timp ce ilustrațiile oferă teme de gândire micilor cititori.

Cu toții au văzut o pisică urmează drumul unei pisici din casă până afară, pe unde pisica își plimbă mustățile, urechile și ghearele. După ce copilul se joacă cu ea, o zăresc un câine, o vulpe, un pește, o albină, un purice, un șarpe, un sconcs, un vierme și un liliac, fiecare oferind posibilitatea de a observa pisica din diferite perspective. În final, pisica ajunge la o apă, iar cititorul este rugat să-și imagineze ce a văzut pisica în apă.

O pisică văzută de alte animale – un prădător, o pradă – fiecare văzând pisica diferit, oferă o lecție despre percepție. Deoarece copiii sunt egocentrici în dezvoltare, și nu pentru că ar fi egoiști, ci din simplul fapt că nu și-au dezvoltat capacitatea de a lua în considerare și alte puncte de vedere, Cu toții au văzut o pisică reprezintă o excelentă introducere în concept, conform căruia cu toții vedem lumea înconjurătoare într-o perspectivă unică.

Textul ritmic transformă lectura cu voce tare într-una fascinantă, iar ilustrațiile introduc concepte științifice precum vederea pixelată a unei albine sau ecolocarea liliecilor, transformă cartea într-o lectură apreciată de părinți și copii. De asemenea, oferă subiecte de discuție precum De ce peștele vede pisica blurată?, De ce șoarecele vede pisica asemenea unui monstru uriaș? Cum vede pisica celelalte animale? Cum a folosit ilustratorul culorile, dimensiunile și formele astfel încât să redea diferite perspective?

Sursa articolului: commonsensemedia.org

Patru cărți pentru copii care întăresc sentimentul de „împreună”

Sursa foto: kindpng.com

Toată perioada aceasta ne-am gândit la momentul când vom fi din nou împreună, chiar dacă ne-am revăzut cu toții în amintiri și povești. Personajele noastre de la Vlad și Cartea cu Genius și Arthur ne-au fost alături întotdeauna, așa că luna aceasta ne dăm întâlnire în poveștile lor, cele prin care toți trecem cu bine împreună, indiferent de circumstanțe.

Cine nu şi-a dorit, măcar o dată, să aibă o dădacă atât de specială precum Mary Poppins? Povestea scrisă în cuvinte este simplă: copiii familiei Banks ies la plimbare, în Londra reală presărată cu un strop de imaginație, alături de dădaca lor favorită, Mary Poppins. Personajele sunt inspirate din cărţile faimoasei P. L. Travers, iubite de copii de generaţii întregi. O mică plimbare cu Mary Poppins scrisă de Hélène Druvert (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2018, tradusă din limba franceză de Svetlana Cârstean) este o carte-album pentru adulţii şi copiii cu înclinaţii artistice sau pasionaţi de artă, pentru cei care deschid o carte cu atenţie, o mângâie şi o savurează ca pe o ciocolată fină sau ca pe un fruct exotic şi rar.

Sylvester și pietricica fermecată de William Steig (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2016, tradusă din limba engleză de Laura Albulescu) prezintă povestea unui măgăruș care are o mare pasiune: colecționează pietricele. Într-o zi de vară ploioasă, găsește o pietricică roșie foarte frumoasă. Stând el așa și studiind pietricica, i se face tare frig și-și zice: „Ce n-aș da să se oprească ploaia asta!“ Și ce să vezi? — ploaia se oprește, iar pietricica pare a fi fermecată. Atunci când se grăbește să le arate și părinților săi minunea, lucrurile iau o întorsătură neașteptată, iar dorul de a fi alături de părinții săi se instalează.

Un uriaş rinocer scăpat de la Grădina Zoologică i-a mâncat pe părinţii lui James într-o clipă. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, James este trimis să locuiască împreună cu îngrozitoarele sale mătuşi, Sponge şi Spiker. Curând însă, în viaţa băiatului se va petrece un lucru minunat, iar cu ajutorul câtorva limbuţe fermecate de crocodil, va porni în cea mai grozavă călătorie, cu cel mai neaşteptat mijloc de locomoţie şi în compania celor mai amuzanţi şi mai simpatici tovarăşi de drum! James și piersică uriașă de Roald Dahl (publicată la editura Arthur în 2019, tradusă din limba engleză de Iulia Arsintescu) a câștigat Premiul Massachusetts pentru literatură pentru copii în 1982.

Crescuți doar de o bunică, trei frați descoperă un extraterestru cu trei ochi, trei mâini și trei picioare. Cu o mână poate arăta spre trecut, cu alta spre prezent, iar cu a treia spre viitor. Cu ochiul albastru vede spațiul, cu cel verde vede timpul, iar cu cel portocaliu visează. Extraterestrul le vine în ajutor copiilor, iar ei îl sprijină să înțeleagă ce înseamnă economia în sistemul solar. Și mai ales îi dau un nume pământesc. În Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama de Matei Vișniec (publicată la editura Arthur în 2019) vom alfa de ce lucruri mai are nevoie planeta noastră. Poate de bulgări de timp și acoperișuri de sticlă, un parchet verde și o bucătărie albastră, poate mai puține lacrimi și mai multe cuvinte.

Cum susții domeniul cărții în timpul pandemiei

Sursa foto: Ryan MacEachern/Penguin

În aceste perioade mai puțin plăcute, cărțile pot fi o sursă de comfort și escapadă. Ele sunt de asemenea modalitatea prin care putem rămâne conectați între noi, păstrând totuși distanța socială.

Domeniul cărții, ca toate domeniile sociale, se confruntă cu mari dificultăți în adaptarea consecințelor provocate de coronavirus. Librăriile sunt forțate să se închidă, târgurile de carte și orice alte evenimente similare sunt anulate, precum și caravanele organizate de autori pentru promovarea titlurilor.

Ce putem face ca să rămânem uniți? Iată mai jos câteva sugestii prin care putem rămâne conectați cu literatura chiar și de acasă.

Lasă o recenzie online a fiecărei cărți pe care o citești

Lectura unei cărți nu ar trebui să fie ca un drum cu un singur sens. Când vrei să susții un autor pe care îl apreciezi, o recenzie a cărții înseamnă foarte mult pentru el. Așa că o recenzie publicată pe Amazon sau Goodreads poate spori succesul unei cărți acum, mai mult ca oricând.

Urmărește autorii preferați pe paginile de social media

„Ceea ce mi-ar plăcea cel mai mult la o carte ar fi posibilitatea să sun autorul după terminarea cărții pentru a primi câteva lămuriri, ca și cum autorul ar fi un bun prieten.”, spunea J.D. Salinger în Catcher în the Rye. Acest lucru nu se întâmpla prea des în 1951, dar în prezent este din ce în ce mai realizabil. Twitter, Instagram sau Facebook nu sunt folosite doar pentru a citi anecdotele pe care le postează un autor, ci și pentru a interacționa direct cu acesta cerându-i recomandări de cărți, sugestii de evenimente și muzică.

Abonează-te la newsletterul unui autor

Încă un pas spre apropierea de un autor în social media este să te abonezi newsletterului său. Mulți autori folosesc newsletterul, nu doar ca o modalitate de distribuire a unor idei referitoare la unul dintre titluri, dar și pentru a oferi sugestii și sfaturi pasionaților de scris, precum și  posibilitatea de a vinde unele titluri direct fanilor săi. În plus de asta, mulți autori vor fi și mai activi în această perioadă.

Participă la cluburi de carte online

Doar pentru că nu putem sta împreună, nu înseamnă că nu putem citi împreună. Dacă putem lucra de acasă, înseamnă că putem organiza și cluburi de carte pe Skype, nu?

Social media va deveni claxonul tău de cărți

Dacă social media nu împarte iubire în această perioadă grea, atunci când? Folosește rețelele de socializare pentru a descoperi titluri noi. Circulă deja multe haștaguri ca #booklovers, #Booksconnectus, #amreading, #bibliophile, #bookaddict cu ajutorul cărora poți împărtăși titluri bune cu ceilalti cititori.

Sursa articolului: penguin.co.uk

Căței bogați, căței săraci – o carte despre curaj și toleranță, prietenie și libertate

Până să-l întâlnească pe înfumuratul baset Cutty, blândul și puternicul Fido nici nu știa ce înseamnă să fii sărac. Pentru el, libertatea de a alerga pe coline, pâinea proaspătă aruncată de stăpân, somnul sub cerul înstelat și mângâierile micuței Gabriella erau de ajuns pentru a se considera un câine fericit. Dar iată că remarcile umilitoare ale răsfățatului Cutty – care trăiește la oraș și se laudă cu zgarda lui cu clopoței, supa delicioasă din castronul înflorat și canapelele comode pe care doarme – sunt de ajuns pentru a-i strecura îndoieli în suflet. Printr-o întorsătură a sorții care m-a făcut să mă gândesc la Prinț și cerșetor (în varianta canină, bineînțeles), rolurile celor doi căței se inversează: Fido ajunge la oraș și cunoaște viața de câine-domn, iar Cutty rămâne la țară, unde este nevoit să își înfrunte fricile, aroganța și prejudecățile.

Povestea este relatată prin ochii lui Fido, câinele de pază mare și alb, neștiutor și cam naiv, care iubește copiii și le privește pe celelalte animale cu prietenie și bunătate. Curcanul și bibilica din bătătură par să cunoască mai multe decât el, dar Fido are în schimb o seamă de repere morale pe care le urmează instinctiv: este loial și curajos, cinstit și generos, fără a-i trece prin minte că aceste calități ar fi ceva deosebit. Când vine vorba să se laude cu o abilitate, el spune că e campion la prinsul pâinii din zbor, nicidecum faptul că a salvat un băiețel de la înec.

N-ai cum să nu-l îndrăgești pe Fido, atât de inocent și de modest, care rămâne la fel de împăciuitor în ciuda atitudinii ostile și răutăcioase pe care o întâmpină departe de casă, printre străini. Știindu-l viteaz, e cu atât mai amuzantă întâlnirea lui cu papagalul Lory, care-l înspăimântă prin înfățișarea neobișnuită și prin abilitatea de a vorbi în limba oamenilor. Am izbucnit de câteva ori în hohote de râs, pentru că remarcile ingenue ale lui Fido au un umor irezistibil, iar felul cum percepe el lumea este nespus de simpatic.

Basetul Cutty, la început atât de antipatic, își descoperă instincte latente și abilități neștiute, iar comportamentul lui se transformă radical. Experiențele prin care trec cei doi căței îi învață câte ceva despre curaj și toleranță, despre prietenie și libertate, despre ceea ce îi unește și îi face asemănători. Și mai învață că fericirea nu constă într-o zgardă lucioasă, un pat moale, o plimbare cu automobilul sau o viață comodă și ușoară, ferită de pericole și provocări. Căței bogați, căței săraci este, în fond, o parabolă care ne reamintește și nouă, cititorilor, de bucuriile simple și de lucrurile care merită prețuite.

Text și fotografii de Ema Cojocaru

„Atlasul penelor. Totul despre păsări” – curiozități din lumea păsărilor

Atlasul penelor face parte din seria Biblioteca educațională Cotoi cu Pălărioi, din care a mai fost tradus la noi volumul Înăuntrul-Afarei tale. Totul despre corpul uman. Seria are în prezent 36 de cărți și a fost scrisă de Tish Rabe, cea care a dus mai departe moștenirea lui Dr Seuss în rândul copiilor.

Tish Rabe a scris peste 160 de titluri pentru copii, printre care și cărți pentru branduri tv cunoscute precum Strada Sesam, Curiosul George, Disney și altele. În 1996, la cinci ani de la moartea faimosului Dr Seuss, editura Random House a angajat-o pe Tish să scrie Biblioteca educațională Cotoi cu Pălărioi, iar ea s-a conformat și a dăruit copiilor o mulțime de cărți minunate care prezintă aspecte ale științei sau vieții într-o manieră nouă și amuzantă.

Așa cum îi spune și titlul, Atlasul penelor este despre ființele cu pene, zise și „neamul păsăresc”. Versurile hazlii îi vor însoți pe copii de-a lungul mapamondului în căutarea asemănărilor și deosebirilor dintre păsări.

„Păsările au trei pleoape-

Trei! – la ochii amândoi.

Nu au dinți. Care-i motivul?

Nu ne întrebați pe noi.”

Copiii vor afla care este cea mai mare dar și cea mai mică pasăre, de unde vin unele denumiri ale păsărilor („pițigoiul după glas/numele și l-a luat./El, cu glas pi-ți-gă-iat, cântă-n arbori ne-ncetat.”), care sunt sunetele pe care le scot păsările („Bufnițele fac bu-hu,/stârcii cârâie de zor./Guguștiucii fac gu-gu/Asta este limba lor.”).

Tot din categoria curiozități, aflăm și ce păsări nu zboară deloc, la ce specie tatăl este cel care clocește oul, cum arată dansul de împerechere al cocorilor sau cum zboară în formație gâștele sălbatice atunci când migrează.

Iar la final, când mama le dăruiește copiilor din carte un pui mic de „pufămăcine”, ei deja știu pe cine să consulte ca să afle cum să-l îngrijească. Pe Cotoi cu Pălărioi, desigur, care știe totul despre „prietenii cu pene”, ba mai mult, are și o mașină cu pene care „zboară bine pe-orice vreme” și care îi duce pe copii în zbor acasă.

Dacă aveți acasă copii cărora le plac versurile jucăușe sau ideea de a afla lucruri noi, dar în joacă, dintr-o carte fără pretenții de enciclopedie, dar cu mari pretenții de umor, atunci Atlasul penelor este pentru voi!

Un text de Laura Frunză

„Trandafirii din Mexic” de Pam Munoz Ryan

Trandafirii din Mexic este un roman scris de Pam Munoz Ryan, o scriitoare americană, cu origini mexicane, cunoscută mai ales pentru romanele cu tentă multiculturală pe care le scrie.

Romanul, inspirat din povestea reală a bunicii autoarei, urmăreşte parcusul unei fetiţe de 13 ani, dintr-o familie bogată de moşieri din Mexic, care se trezeşte, peste noapte, că rămâne fără nimic: tatăl ei este ucis de bandiţi, casa le ia foc, iar restul averii este rechiziţionată într-o bancă de către nişte unchi nemiloşi. Brusc, viaţa confortabilă şi tihnită a fetei se transformă într-o luptă pentru supravieţuire: împreună cu mama şi o familie de foşti servitori, Esperanza va traversa Mexicul pentru a ajunge în America, unde va locui într-o tabără de imigranţi lucrători în agricultură.

Aici, Esperanza va trebui să se adapteze unui nou stil de viaţă: de la o casă plină de servitori, ajunge să locuiască într-o baracă alături de alte două familii. De la rochiile elegante, trece la rochii ponosite donate la cutia milei. De la traiul ei de lux, ajunge să aibă grijă de bebeluşi şi să măture prin curte pentru câţiva bănuţi în plus. Ajutată de prietenii pe care şi-i face, Esperanza va învăţa să spele scutece, să gătească fasole şi să coacă tortillas, va merge la muncă pe linia de ambalat fructe şi legume şi va descoperi că, deşi nu credea, poate merge înainte cu speranţă şi încredere.

Printre temele abordate se numără: rasismul, devotamentul faţă de familie, capacitatea oamenilor de a o lua mereu de la capăt, importanţa educaţiei, prietenia, nedreptatea socială. De asemenea, cartea conţine multiple trimiteri către cultura mexicană, de la feluri de mâncare şi ocupaţii zilnice, până la tradiţii, sărbători şi legende. Cuvintele spaniole păstrate la traducere, cu tonalitatea lor melodioasă, fac deliciul cărţii, şi cu siguranţă copiii vor fi atraşi către această limbă şi vor dori să înveţe mai mult din ea.

Pam Muñoz Ryana scris peste patruzeci de cărţi – romane şi cărţi ilustrate – şi a primit nenumărate distincţii literare pentru contribuţia ei deosebita în domeniul literaturii pentru copii. Printre aceste premii se numără: Premiul pentru Drepturile Omului şi Drepturi Civile oferit de Asociaţia Naţională pentru Educaţie din SUA, Premiul literar Virginia Hamilton pentru literatură multiculturală, premiul Ludington pentru întreaga activitate. Pam Munoz Ryan este nominalizata Statelor Unite pentru Premiul Internaţional Hans Christian Andersen pe anul 2018.

Romanul Trandafirii din Mexic (titlu original Esperanza Rising) a fost transformat şi într-o piesă de teatru, care a fost jucată în teatre importante din Chicago şi Boston.

Celelalte cărţi ale autoarei sunt la fel de profunde ca aceasta tratând teme similare şi având în centru personaje puternice, unele dintre ele reale, cum ar fi Pablo Neruda sau Marian Anderson, altele imaginare, dar inspirate din realitate.

Un text de Laura Frunză

Fotografii de Ema Cojocaru