Interviu cu autorul și ilustratorul Tomi Ungerer

Tomi Ungerer s-a născut la Strasbourg, în 1931. În 1956 s-a mutat la New York, unde şi-a început cariera de scriitor. Este autorul a numeroase cărţi pentru copii şi câştigător al celor mai importante premii de specialitate, printre care: Medalia Hans Christian Andersen, Premiul Erich Kästner, Premiul European pentru Cultură. A scris în franceză, engleză și germană. 

Poveștile și ilustrațiile lui Ungerer sunt injectate cu porții copioase de absurd, cărțile sale debordează de creativitate, ireverență și umor, iar autorul nu se sfiește să aducă în discuție cuvinte din vocabular sau subiecte care, în mod tradițional, au fost considerate inabordabile în literatura pentru copii.

Numit uneori „băiatul rău al literaturii pentru copii”, Tomi Ungerer respectă inteligența copiilor și nu încearcă să îndulcească realitatea; de pildă, deși poveștile lui încorporează adeseori elemente de teamă, protagoniștii lui nu sunt niciodată speriați! Acesta este unul dintre motivele pentru care cărțile sale au devenit emblematice. Cărțile lui pentru copii includ povești care confruntă diferențele (Flix), rasismul (Making Friends) și războiul (Otto). Cărțile despre animale care trezesc aversiune, de pildă Crictor, o poveste despre un șarpe, și Rufus, o poveste despre un liliac, scot în evidență individualitatea și îi transmit micului cititor sentimentul că fiecare are ceva unic de oferit.

Ce m-a împins spre literatura pentru copii? Cred că dorința de a crea poveștile care mi-ar fi plăcut mie în copilărie. Copilul din mine, puteți să-i spuneți dezvoltare întârziată, a fost întotdeauna prezent, persistând de-a lungul carierei mele. Un element de inocență, care mi-a adus mirare și descoperire și a fost asemenea unui fir care a traversat tot ce am făcut, legând totul laolaltă.

În multe din primele mele cărți pentru copii am urmărit să reabilitez animale cu o reputație proastă, precum șerpii, liliecii, caracatițele, vulturii și șobolanii, sau personaje considerate respingătoare în mod stereotip, precum căpcăunii, tâlharii sau copiii străzii. Cred că este esențial să le arăți copiilor că, indiferent care sunt defectele fiecăruia, există întotdeauna o cale de a supraviețui și de a ieși învingător, fiind diferit și valorificând cât mai bine ceea ce are fiecare de oferit. Vreau să le arăt copiilor că fiecare ființă este diferită și în egală măsură unică.

Un element important este faptul că protagoniștii cărților mele sunt întotdeauna neînfricați. Mama m-a crescut în felul acesta. Nimic nu o putea enerva și umorul câștiga întotdeauna. De pildă, înaintea unei confruntări cu Gestapoul, a spus chicotind și făcând cu ochiul: „Ai să vezi, sunt cu toții niște cretini!”

Probabil că succesul cărților mele, traduse acum în peste 30 de limbi, se datorează faptului că, la vremea respectivă, au încălcat toate regulile literaturii pentru copii, populată de ursuleți drăgălași într-o lume ireală, unde toată lumea este de treabă, fericită și stupidă. Cărțile mele de mai târziu au țintit spre subiecte precise: Making Friends, povestea unui băiat de culoare într-un cartier de albi, vorbește despre integrare, Otto, povestea unui ursuleț de pluș care-i aparține unui băiețel evreu arestat de Gestapo împreună cu părinții, este despre război și prietenie, Flix, o poveste despre pisici și căței care învață să trăiască pașnic laolaltă, este despre toleranță. (Tomi Ungerer)

Un articol de Ema Cojocaru.

Sursa foto: tomiungerer.com

4 personaje în care să te costumezi de Halloween

În fiecare an, luna octombrie vine la pachet cu o întrebare: În ce te deghizezi de Halloween? Parca dovlecii, vampirii și vrăjitoarele nu mai sunt în topul costumelor, iar cei mici preferă ceva original. Ce-ar fi să alegi un personaj preferat din cărți și să te deghizezi în el? Nu este obligatoriu să porți prea multe măști și costume pompoase. E suficient să-i împrumuți atitudinea pentru o zi și să devii chiar tu personajul din poveste. Hai să vezi 4 propuneri de personaje de la Vlad și Cartea cu Genius și Arthur în care te poți deghiza Halloweenul acesta.

Știți povestea celor trei tâlhari? Cei îmbrăcați în pelerine și coifuri negre, doar cu ochii la vedere? Cei trei tâlhari au semănat groază și teama în toți cei care le-au tăiat calea vreodată. Nimeni n-a putut să-i înfrunte pe tâlhari până la Tiffany, o fetiță orfană care și-a luat inima în dinți și a decis să afle misterul celor trei. Cartea scrisă de Tomi Ungerer a apărut la editura Vlad și Cartea cu Genius în traducerea lui Gabriel H. Decuble.

Costumele clasice de prințesă sunt atât de folosite de Halloween încât nu mai aduc niciun farmec acestui moment din an. Dar dacă prințesele nu sunt chiar atât de drăguțe cum ni le imaginăm noi? Și dacă mai au drept prieten un ditamai dragonul, cu siguranță vor ieși din tipar. Cea mai rea prințesă de Anna Kemp, publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius, în traducerea Andreei Caleman, îndeplinește toate condițiile unei prințese atipice, pregătită oricând de o petrecere de Halloween.

Câți detectivi găsești în general la o petrecere de Halloween? Hmm… poate nici nu ți-ai dat seama că sunt acolo. Cei mai îndrăgiți detectivi pleacă într-un schimb interșcolar la Bran. Nici nu se cazează bine la atipicul Hotel Clementina că Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu și Șerloc au un nou caz de rezolvat. De data aceasta investighează dispariția cameleonului Clementina, care se zice că poate ghici viitorul. Volumul #3. Dosarul unei vacanțe de groază  din Seria detectivilor Aerieni, scris de Ana Rotea a fost publicat la editura Arthur.

Oare dacă deschizi o ușă în perioada Halloweenului, te vei teleporta în altă lume? Nu ştii niciodată când te aşteaptă o lume paralelă de cealaltă parte. Realitatea nu s-a mai transfigurat atât de straniu de când Alice s-a rostogolit în gaura iepurelui şi a ajuns în Ţara Minunilor. Curaj, imaginaţie, prezenţă de spirit şi o pisică neagră – acestea sunt elementele de care ai nevoie ca să te transformi în Coraline de Halloween. Cartea scrisă de Neil Gaiman a apărut la editura Arthur în traducerea Florentinei Hojbotă.

Micuțul Nicolas – un mare clasic al literaturii pentru copii

Dacă ar fi să alegem un cadou pentru un copil de 10 ani, atunci cartea Micuțul Nicolas ar fi perfectă. Povestea este despre viața de zi cu zi a lui Nicolas, un băiețel curios, puțin obraznic, care merge la o școală elementară. Succesul cărții constă în stilul unic de scriere: a eliminat orice povestitor și l-a lăsat pe micul personaj să-și povestească singur viața: o combinație perfectă între aventurile petrecute la școală și acasă, de la certurile între prieteni, visele lor, până la vacanța de vară și petrecerea de ziua tatălui, toate într-un stil naiv, potrivit vârstei lui.

Umorul este predominant și se regăsește în fiecare replică și în fiecare poveste, amintind cititorilor de copilăria lor, momentul acela minunat în care orice este posibil. Povestea este o dovadă de iubire pentru familie și pentru prieteni.

Mai presus de orice, cartea amintește cititorilor de copilărie, acea perioadă când suntem liberi să facem totul și suficient de curajoși să ne gândim la toate.

Ilustrațiile realizate de Jean-Jacques Sempé reprezintă un alt motiv pentru succesul cărții. Ilustratorul a realizat o serie de portrete ale lui Nicolas și ale prietenilor săi, deși simple, acestea sunt pline de farmec.

Cartea garantează râs cu lacrimi și o introducere în trecutul minunat al copilăriei, cu râsete și voie bună. Recomandăm lectura și adulților care vor să se rupă de cotidian și să se relaxeze.

Sursa articolului: theguardian.com

O poveste pentru toţi profesorii neînţeleși și pentru elevii lor neînţeleși

Unii copii spun că „Domnișoara învățătoare e un monstru!‟. Să fie oare așa? Uneori, relația dintre elev și profesor nu este perfectă din prima, însă ce-ar fi să ascultăm părerile amândurora și să-i transformăm în cei mai buni prieteni?

Peter Brown, cunoscut pentru romanul „Insula roboților‟ publicat la editura Arthur, ne spune de această dată o poveste amuzantă despre felul în care copiii pot percepe imaginea profesorului.

„Copiii care aruncă avioane de hârtie în clasă să-și ia gândul de la pauză‟, tună domnișoara Kirby, cea care îi dă fiori bietului Bobby zi de zi la școală. Și de parcă o săptămână de coșmar nu ar fi fost de ajuns, băiețelul dă nas în nas cu îngrozitoarea învățătoare și sâmbătă dimineața, în parcul în care își petrece timpul liber. Ar fi vrut s-o rupă la fugă, „să sape o groapă și să se ascundă‟, dar până la urmă tot ce face este să ridice mâna și să spună bună ziua. Și odată gheața spartă, mai lipsește doar o pălărie luată de vânt, un loc preferat pe care să-l împărtășești cu cel de lângă tine și, bineînțeles, un avion de hârtie, pentru ca cei doi, un elev înspăimântat și o învățătoare înspăimântătoare să devină prieteni.

Așa cum spune și Peter Brown, „Și eu pot fi un monstru uneori! Nimeni nu-i perfect!‟, însă dacă încerci să-l înțelegi pe cel de lângă tine îți poți schimba perspectiva. Dacă aveți acasă un micuț intimidat de educatoare sau de învățătoare, citiți împreună cartea lui Peter Brown, „Domnișoara învățătoare e un monstru‟, și, cine știe, poate în cele din urmă cei doi vor deveni prieteni.

„Crizantema” – o poveste despre încredere în sine, încurajare și multă dragoste

Crizantema este unicul pui al familiei de șoricei și pornește în prima ei zi de școală cu mare bucurie: „și-a pus cea mai veselă rochiţă și a fost tare zâmbitoare‟, pregătindu-se ca pentru o mare sărbătoare. Dar copiii uneori pot fi ciudoși și răutăcioși și nemulțumiți și plini de prejudecăți, așa că nu contenesc cu glumele pe seama numelui Crizantemei. „— Dacă aș avea un nume ca al tău, l-aș schimba‟, îi spun colegele de clasă,  iar sărmana Cizantemă se pleoștește la gândul că numele ei e atât de lung încât abia își face loc pe ecuson. În zadar părinții îi spun că numele ei e perfect, mica șoricuță e atât de chinuită, încât seară de seară e măcinată de coșmaruri. Nici profesorii nu știu cum să o liniștească sau nu au timp pentru asta. Până într-o zi, când în clasă apare o profesoară pe care o admiră și o îndrăgesc cu toții. Le vorbește prietenos, deschis și firesc. Și are un nume de floare…

Scrisă și ilustrată de Kevin Henkes, cunoscut cititorilor români pentru romanul „Anul lui Billy Miler‟, apărut la Editura Arthur în 2017, „Crizantema‟ a fost publicată pentru prima oară în anul 1991 și face parte dintre-o serie de cărți dedicate șoriceilor, pentru care autorul pare să aibă o mare pasiune. Kevin Henkes s-a născut în 1960 în oraşul Racine din Wisconsin, Statele Unite ale Americii. În copilărie îi plăcea să viziteze muzeul de artă din localitate şi a fost influenţat de picturile pe care le-a văzut acolo. A studiat la University of Wisconsin Madison, unde a aflat mai multe despre istoria cărţilor pentru copii şi a început să fie tot mai interesat de acest domeniu.

„Crizantema‟ este o carte sensibilă și sinceră despre greutățile pe care copiii le pot întâmpina la școală, despre cum pot deveni subiect de glumă, dar și despre cum pot depăși problemele, despre încrederea în ei înșiși și felul în care părinții trebuie să le fie mereu alături cu încurajări și multă, multă dragoste. Poate chiar și cu un Nu te supăra, frate! din când în când, înainte de culcare.

Recomandarea redacției: „Șirul pierdut al timpului” de Paige Britt

Uneori este destul de dificil să alegi o carte pentru un copil. Poate nu-i cunoști preferințele, dar îți dorești totuși să-l impresionezi cu alegerea ta. Ca să-ți fie mai ușor și să nu fie o misiune imposibilă, ți-am pregătit 5 titluri noi care ne-au rămas la suflet, despre care poți citi aici. Ce le leagă pe toate este că sunt cărți la care îți tot vine să te întorci și să le recitești, iar alegerea noastră din această săptămână este Șirul pierdut al timpului, de Paige Britt.

În curând, Penelope n-o să mai aibă timp. Visează să ajungă scriitoare, dar cum să-și poată urma pasiunea dacă are un program făcut pentru fiecare minut din viață? Și cum o să dovedească ea vreodată că scrisul merită osteneala dacă mama ei îi zice necontenit „să se apuce de treabă“ și „să fie mai productivă“? Într-o bună zi, Penelope descoperă o gaură în orarul ei – o zi întreagă fără niciun program – și cade în chip misterios prin ea.

Urmează o călătorie uimitoare prin Tărâmul Posibilității, zboară curajos pe aripile Fanteziei și se salvează din strânsoarea timpului. Înțesată cu vorbe de duh și jocuri meșteșugite de cuvinte, Șirul pierdut al timpului e o aventură cu miză mare care te poartă într-un loc unde nimic nu este imposibil și nu contează fiecare minut, ci oamenii contează.

Autoarea Paige Britt a crescut într-un orășel, cu nasul în cărți și capul în nori. La facultate a studiat jurnalismul, iar la masterat, teologia. Nu s-a considerat niciodată prea mare pentru a citi cărți de copii, fiindcă în ele găsești cele mai importante lecții de viață. Când nu scrie, lui Paige Britt îi place foarte mult să zăbovească. Șirul pierdut al timpului este primul ei roman, urmat de Why Am I Me? (De ce eu sunt eu?), o carte ilustrată pentru copii inclusă de Publishers Weekly pe lista celor mai bune cărți din 2017. În prezent locuiește în Georgetown, Texas, cu soțul ei.

Lee White este artist și profesor. Iubește să picteze cu acuarele, să facă printuri și să se cațăre în copaci. Își petrece zilele jucându-se în culori în atelierul lui din curtea casei, unde ceasurile de orice fel sunt interzise. A ilustrat peste cincisprezece cărți și și-a expus lucrările în galerii de peste tot din America, din Los Angeles până în New York. În prezent locuiește în Portland, împreună cu soția și cu fiul lor.

„Amos e răcit” – o poveste tandră despre prietenie și înțelegere (fragment)

Amos este cel mai bun prieten al animalelor de la Grădina zoologică, iar când vine vremea răsplatei, bufnița care se teme de întuneric, elefantul amator de șah și toate celelalte animăluțe îi stau alături bătrânului îngrijitor când acesta are cea mai mare nevoie.

Amos e răcit de Philip C. Stead, în traducerea Andreei Caleman, este o poveste tandră și delicată despre prietenie, generozitate, înțelegere. Copiii vor vedea aici un model de comportament care îi va face să înțeleagă mai bine importanța prieteniei și ce înseamnă să fii un prieten adevărat: să ai răbdare, să fii atent la cel de lângă tine, să încerci să-l înțelegi, să te porți delicat, să-ți faci timp pentru prietenii tăi.

Amos, bătrânelul prietenos care lucrează la Grădina zoologică, se trezește devreme în fiecare zi, își pune uniforma frumos călcată, ia autobuzul nr. 5 și pleacă la serviciu, unde nu întârzie niciodată. Acolo, deși are mult de lucru, nu uită niciodată să-și viziteze cei cinci prieteni (elefantul, țestoasa, pinguinul, rinocerul și bufnița), cu care se joacă, le citește sau pur și simplu le stă alături. Într-o zi, Amos nu se simte bine, e răcit, și nu se duce la serviciu. Îngrijorați, prietenii lui se duc acasă la Amos să vadă ce se întâmplă. Au grijă de el, îl tratează cu aceeași căldură cu care el îi tratase întotdeauna.

Povestea a fost răsplătită cu Medalia Caldecott în anul 2011. Aceasta se acordă anual de către Association for Library Service to Children, secție a American Library Association, pentru cel mai frumos album ilustrat. 

Alex Moldovan – despre cărțile fără învățăminte și preferințele copiilor în materie de lectură

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuieşte şi acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz şi e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi şi a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie şi şi-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa şi un bunic de milioaneBăiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

1. Până acum ai scris doar pentru copii mai mari. Cum ți-a venit ideea să scrii o carte ilustrată pentru copiii ceva mai mici?

Ideea de la care am pornit a fost să scriu o carte din perspectiva copiilor. O carte care să le țină partea, dacă vrei, pentru că o bună parte a cărților pentru cei mici sunt făcute pentru a valida mai degrabă așteptările părinților/educatorilor. Teritoriul cărților pentru copii s-a transformat treptat într-o industrie, unde cea care a avut de suferit cel mai mult a fost literatura însăși. Părinții de astăzi caută cărți sigure, pline de „învățăminte” și moralizatoare, care să nu dea bătăi de cap. Sigur, orice carte valoroasă are și o latură educativă, dar aceasta nu trebuie vârâtă pe gâtul nimănui, ci strecurată subtil, la un nivel mai adânc. Am răsfoit de curând o carte în care învățămintele pe care copiii trebuiau să le deprindă în urma lecturii erau scrise cu caractere îngroșate! O asemenea practică mi se pare de-a dreptul jignitoare față de sensibilitatea și inteligența cititorilor, care chiar n-au nevoie să fie priviți de sus. Vă asigur că dacă aș fi dat peste o asemenea carte în primii mei ani de cititor avid, aș fi aruncat-o enervat cât colo.

Am crescut, pe de altă parte, citind literatură „periculoasă”. Creangă, Andersen, Grimm, Twain, Dickens sau seria „O mie și una de nopți”, care printr-o fericită bizarerie, a trecut, la noi cel puțin, drept literatură pentru copii și pe care au devorat-o generații întregi de puști și puștoaice. Cărți care dau acum palpitații părinților de pe grupurile destinate cărților pentru copii de pe Facebook, cei care caută să epureze literatura de orice urmă de violență. Toate cărțile autorilor de mai sus mi-au deschis orizonturi de care nu m-aș fi putut bucura altfel. Terry Pratchett scrie undeva că există un loc anume în iad pentru cei care cred că copiilor ar trebui să li se dea doar cărți care sunt potrivite pentru ei. Sunt puține lucruri cu care sunt mai de acord.

2. Cum ți-ai ales subiectul? Crezi că „piața de subiecte” este mai ofertantă pentru copiii mai mici sau pentru cei mai mari?

Sincer, nu cred în subiect și n-am crezut niciodată. Mi se pare una dintre cele mai rezistente prejudecăți, fie că vorbim de literatura pentru copii sau de cea pentru adulți. Mi-e absolut indiferent „despre ce” e o carte și acesta nu e un criteriu după care mă orientez nici când scriu, nici când citesc. După cum spunea cineva, există doar două tipuri de cărți: cărți bune și cărți proaste. Restul sunt detalii. Așa că nu mi-am căutat în mod special subiectul. Când am început Olguța, lucrul care m-a interesat a fost să scriu un roman de aventuri cu copii din zilele noastre, un roman cum mi-ar fi plăcut mie să citesc când eram de vârsta publicului meu. Iar în cazul „Băiețelului”, am reciclat o povestire care era destinată inițial să apară pe blogul meu, Bicicleta galbenă.

3. Cum ai ales ilustratorul? Ce anume din stilul acestuia te-a atras astfel încă să spui: „da, se potrivește perfect cu ce am vrut eu să spun în cartea mea”?

Nu am ales eu ilustratorul, ci editura, așa că n-am avut un rol activ în ilustrarea volumului. Mai mult, n-am discutat absolut deloc cu Irina Georgescu în lunile în care a lucrat la carte, mulțumindu-mă s-o urmăresc pe Instagram – cu inima la gură, ca un stalker adevărat – în așteptarea update-urilor pe care le mai posta acolo. Dar un lucru mi se pare sigur, și anume că a urcat destul de sus ștacheta în zona cărților ilustrate de la noi, pentru că și-a propus foarte mult. Ilustrațiile ei au calitatea rară de a nu înfățișa pur și simplu momente din text, ci de a încerca să creeze o poveste paralelă. Sunt pline de comori ascunse, de indicii atent strecurate care cer cel puțin câteva lecturi atente pentru a se lăsa descoperite. Și cred că merită.

4. Ce-ți place mai mult să scrii? Romane sau cărți ilustrate?

Asta-i un fel de „Pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata?” Până să scriu Olguța eram atras de genul scurt și foarte scurt, așa că aș fi răspuns fără ezitare că prefer concizia, ceea ce se leagă de faptul că locul unde am început să scriu mai serios a fost blogul, unde obișnuiam să public aproape zilnic texte care aveau cel mult câteva propoziții. Apoi textele au crescut în lungime și m-am trezit că vreau să scriu ceva mai consistent.

Romanul și cartea ilustrată sunt lucruri foarte diferite. Dacă un roman îți ia, hai să zicem, cel puțin un an de lucru intens, poți scrie o carte ilustrată în 10 minute. Dar aceasta are în spate – dacă e făcută cum trebuie – ani întregi de acumulări, de reflecție, de concentrare, care se concretizează într-un obiect modest ca dimensiuni. Sunt mirat că multă lume e convinsă că e mult mai ușor să scrii o carte ilustrată decât un roman. Poate și mai mulți au impresia că aceasta funcționează sub semnul efemerului: o citești o dată și apoi treci la alta, ceea ce e total greșit. Tocmai dimensiunea redusă și concentrarea fac ca ea să se preteze la multe, poate la zeci de recitiri.

5. Crezi că este mai greu să scrii pentru cei mici sau mai ușor?

E mai ușor să croiești haine pentru cei mici sau pentru cei mari? E mai ușor să gătești pentru copii sau pentru adulți? Cred că e exact atât de greu sau de ușor pe cât vrei tu să fie.

Circulă o teorie potrivit căreia pe copii nu poți să-i păcălești, pentru că ei, fiind isteți, buni și frumoși de la natură, ar simți imediat înșelătoria. N-am crezut niciodată asta. Și am fost și eu copil, așa că știu ce vorbesc. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi greu să găsim o justificare pentru tonele de maculatură care sunt consumate pe nemestecate de către copii. Și tocmai pentru că sunt vulnerabili, fiind în formare, mi se pare vital să nu-i înșeli pe cei mici oferindu-le maculatură.

Una peste alta, cred că literatura bună pentru copii e distractivă. Că literatura bună pentru copii e palpitantă. Dificilă. Ireverențioasă. Că te face să râzi, să plângi – și să suferi. Dar că la sfârșit te salvează. Nu mă întrebați cum, dar așa se întâmplă. Și ăsta mi se pare nici mai mult, nici mai puțin decât un miracol.

Un articol de Laura Frunză

David Wiesner și realitatea alternativă în cărțile pentru copii

Sursa foto: wfyi.org

Premiat de trei ori cu Medalia Caldecott, David Wiesner și-a găsit surse de inspirație în marile opere ale artiștilor celebri și s-a îndreptat spre povești cu cât mai puține cuvinte, realizate într-un mod natural. Absolvent al facultății de arte, Wiesner a mărturisit că a fost dintotdeauna atras de poveștile care nu implică prea multe replici între personaje. Prima oară am întâlnit o secvență fără cuvinte în benzile desenate ale lui Jim Steranko, și ori de câte ori aveam ocazia, am încercat să introduc această direcție în proiectele mele din facultate.

Când am finalizat studiile, nu am fost convins de lumea benzilor desenate și nu mă reprezenta rolul de autor de supereroi, iar benzile desenate nu erau deloc similare celor din prezent. În timpul facultății, David Macaulay m-a introdus în lumea cărților ilustrate pentru copii și așa mi-am dat seama că acesta este drumul pe care vreau să îl urmez.

Ideea de realități alternative este una dintre temele pe care am ales să le introduc în lucrările mele. Am întâlnit pentru prima oară acest concept într-un desen animat, Droopy Dog, și mult timp am crezut că face parte din celebrul Bugs Bunny – unde personajul aleargă mult și reușește să evadeze din desen. Mi-a plăcut să știu că există o lume aparent goală în afara desenului animat.

M-am tot gândit cum aș putea să dau o formă acestui concept și cum l-aș putea integra într-o carte. Vizualizam foarte bine scenele și cum se vor desfășura din punct de vedere al ilustrațiilor, însă aveam nevoie de o poveste. Am început prin a scrie povestea, însă nu eram mulțumit de niciun rezultat, așa că m-am gândit să adaptez o poveste pe care o știe absolut toată lumea.

Porcii au fost o imagine recurentă în ilustrațiile mele încă din perioada liceului și pur si simplu ador să-i desenez. Au fost personaje secundare în câteva dintre lucrările mele și m-am gândit că s-ar potrivi perfect într-un rol principal. Să nu mai spun că în fiecare lectură a poveștii clasice, doi dintre purcei erau mancați, astfel evadarea din poveste reprezintă chiar un motiv bine întemeiat.

Ai nevoie de personaje care au un motiv să evadeze din poveste și mai presus de asta, ai nevoie de o poveste pe care copiii să-și dorească să o asculte. Cartea trebuie să fie accesibilă celor mici și aici nu mă refer la coborârea standardelor – copiii sunt foarte pretențioși din punct de vedere vizual.

Sursa articolului: tcj.com

Autor: Alex Dueben

„Cu toții au văzut o pisică” de  Brendan Wenzel –  o lecție despre perspective

Povestea lui Brendan Wenzel este una simplă, despre un concept care poate fi privit într-o manieră intelectuală raportată la nivelul de înțelegere al copiilor: toată lumea are o perspectivă diferită asupra lucrurilor. Textul simplu completează perfect ilustrațiile realizate în culori vibrante, reprezentând felul în care este văzută o pisică de către un câine, o vulpe, un șoarece sau o pasăre. Cartea reprezintă alegerea ideală pentru lectura de noapte bună, în timp ce ilustrațiile oferă teme de gândire micilor cititori.

Cu toții au văzut o pisică urmează drumul unei pisici din casă până afară, pe unde pisica își plimbă mustățile, urechile și ghearele. După ce copilul se joacă cu ea, o zăresc un câine, o vulpe, un pește, o albină, un purice, un șarpe, un sconcs, un vierme și un liliac, fiecare oferind posibilitatea de a observa pisica din diferite perspective. În final, pisica ajunge la o apă, iar cititorul este rugat să-și imagineze ce a văzut pisica în apă.

O pisică văzută de alte animale – un prădător, o pradă – fiecare văzând pisica diferit, oferă o lecție despre percepție. Deoarece copiii sunt egocentrici în dezvoltare, și nu pentru că ar fi egoiști, ci din simplul fapt că nu și-au dezvoltat capacitatea de a lua în considerare și alte puncte de vedere, Cu toții au văzut o pisică reprezintă o excelentă introducere în concept, conform căruia cu toții vedem lumea înconjurătoare într-o perspectivă unică.

Textul ritmic transformă lectura cu voce tare într-una fascinantă, iar ilustrațiile introduc concepte științifice precum vederea pixelată a unei albine sau ecolocarea liliecilor, transformă cartea într-o lectură apreciată de părinți și copii. De asemenea, oferă subiecte de discuție precum De ce peștele vede pisica blurată?, De ce șoarecele vede pisica asemenea unui monstru uriaș? Cum vede pisica celelalte animale? Cum a folosit ilustratorul culorile, dimensiunile și formele astfel încât să redea diferite perspective?

Sursa articolului: commonsensemedia.org