Ce citesc oamenii din spatele cărților pentru copii? Patru recomandări de vară

Înainte să ajungă în librării și în mâinile cititorilor mici și mari, cărțile noastre sunt citite și recitite cu atenție de redactorii care se asigură că ne vom bucura de cele mai captivante lecturi. E greu să alegi câteva titluri preferate, însă iată patru recomandări de la oamenii din spatele editurii Vlad și Cartea cu Genius și Arthur.

Tăurașul Ferdinand de Munro Leaf (publicată la Vlad și Cartea cu Genius în 2017, în traducerea lui Vlad Zografi) este o poveste delicată și plină de umor, rămâne una dintre cele mai îndrăgite cărți pentru copii. A fost odată în Spania… A fost odată un tăuraș pe nume Ferdinand. Și, pentru că în Spania coridele sunt la mare căutare, Ferdinand ar fi trebuit să fie mândru că a fost ales să lupte în arenă.

Într-un stil de ilustrații pastelate, inteligente și cu un umor delicat, care întregesc povestea spusă în cuvinte, Amos e răcit de Philip C. Stead (publicată la Vlad și Cartea cu Genius în 2018, în traducerea Andreei Caleman) se regăsește în topul cărților preferate. Noi recunoaștem că înainte de a le citi cartea copiilor, nici nu observaserăm micile povești spuse de ilustrații. Amos e un bătrân îngrijitor de la Grădina zoologică. Are grijă de animale, le cunoaște bine, știe ce le place, ce nu le place și de ce le e teamă, iar ele îi oferă susținerea atunci când are nevoie de ea.

Prietenii copilăriei mele de Wilson Rawls (publicată la editura Arthur în 2020, în traducerea lui Răzvan Năstase) este un roman aflat în Top 100 cele mai bune cărți pentru copii din toate timpurile realizat de „School Library Journal” Billy locuiește la poalele munților Ozark, unde de dimineața până seara hălăduiește prin păduri și lunci și cunoaște toate ascunzișurile și potecile din împrejurimi. De când se știe își dorește din tot sufletul doi câini de vânătoare și, când vede că părinții lui nu își pot permite așa ceva, băiatul muncește și strânge fiecare bănuț ca să-și împlinească visul.

Penelope se trezește pe Tărâmul Posibilității, unde copiii pot să viseze cât vor cu ochii deschiși. Aici, Ideile, Fanteziile și Grijile există în carne și oase. Șirul pierdut al timpului de Paige Britt (publicat la editura Arthur în 2020, în traducerea Iuliei Arsintescu) este un omagiu exuberant adus puterii imaginației și creativității, care ne învață cât de important este să ne facem timp pentru noi înșine, pentru visurile noastre și pentru prietenie.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

O poveste extraordinară din epoca eroică a explorării Antarcticii

O poveste extraordinară din epoca eroică a explorării Antarcticii

Am citit Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton la malul Mării Ionice, privind la răstimpuri bărcile și iahturile care se legănau domol nu departe de țărm – un peisaj relaxant și călduros, diametral opus atmosferei glaciale din cartea lui Alfred Lansing. Din când în când, situațiile limită cu care se confruntau exploratorii în mările înghețate al Antarcticii îmi stârneau un frison pe șira spinării, coborând cu câteva grade aerul torid de pe litoralul grecesc. Captivantă și ușor de citit, povestea expediției eșuate a lui Shackleton mi s-a părut o lectură foarte potrivită pentru vacanță, căci nu necesită o concentrare deosebită pentru a urmări șirul întâmplărilor. Cât mai ține canicula, probabil că o să mă tratez cu un alt volum în care zăpada și ghețurile sunt prezente din belșug: Aventura arctică a danezului Peter Freuchen. 

Auzisem vag de Ernest Shackleton, un nume de referință din epoca eroică a explorării Antarcticii, dar nu știam absolut nimic despre expediția pe care a întreprins-o în anul 1914 sau despre urmările ei. Shackleton intenționa să traverseze continentul antarctic de la vest la est, o ultimă mare călătorie polară prin care britanicii puteau să-și recâștige prestigiul de mari exploratori, pierdut doi ani mai devreme, când Robert F. Scott fusese învins de Roald Amundsen în cursa spre Polul Sud. Însă ambițioasa expediție s-a transformat într-o luptă istovitoare pentru supraviețuire după ce nava Endurance a fost zdrobită de ghețuri în octombrie 1915, iar cei 27 de membri ai echipajului au fost nevoiți să-și mute tabăra pe o banchiză din Marea Weddell.

Fotografie de Frank Hurley

Ceea ce urmează este o poveste despre curaj, îndrăzneală, optimism, ingeniozitate și perseverență, pe care jurnalistul Alfred Lansing a reconstituit-o cât mai exact cu putință din jurnalele de bord ale expediției și din interviurile cu supraviețuitorii. Cartea se deschide cu abandonarea navei Endurance, după care firul narativ face un salt înapoi în timp, pentru a-i prezenta pe Shackleton (un explorator clasic: independent, romantic și un pic temperamental) și pe membrii echipajului, detaliind totodată pregătirile expediției. Destul de repede, am ajuns să-i simpatizez pe acești oameni atât de diferiți și, inevitabil, să simt o strângere de inimă la gândul încercărilor cumplite prin care aveau să treacă.

Fotografie de Frank Hurley

Povestea urmărește apoi un fir cronologic, din care nu lipsesc momentele dure, mai greu de parcurs, legate de sacrificiile și neajunsurile vieții în una dintre cele mai inospitaliere regiuni de pe glob, unde soarele dispare timp de aproape trei luni și, odată cu el, orice sursă de hrană; sunt și pasaje mai lente, în care monotonia perioadelor de inactivitate se face simțită. Mi-a plăcut faptul că relatarea lui Lansing conține și scurte fragmente din jurnalele de bord, care uimesc prin tonul calm și ponderat, în care adeseori se strecoară umorul.

Orde‑Lees notă într‑o seară: „Vrem să fim hrăniţi cu un linguroi din lemn şi, ca bebeluşii coreeni, să fim bătuţi uşor pe burtă cu dosul linguroiului, astfel încât să ne încapă în stomac mai multă mâncare decât ar fi cazul. Pe scurt, vrem să fim îndopaţi, ghiftuiţi, da, ghiftuiţi cu nimic altceva decât păsat şi zaharicale, budincă şi cremă de coacăze negre şi mere, prăjituri, lapte, ouă, gem, miere, pâine şi unt până crăpăm. L‑am împuşca pe acela care ne‑ar oferi carne. Nu vrem să mai vedem sau să mai auzim de carne cât vom trăi.“

Cine va reuși să reziste, cine va ceda? Câți dintre acești oameni vor fi salvați? Au fost întrebări care m-au urmărit pe tot parcursul lecturii, iar finalul, drept să spun, a reușit să mă surprindă. Extraordinare mi s-au părut nu doar aventurile prin care au trecut membrii echipajului, ci mai cu seamă faptul că acești bărbați s-au dovedit atât de tenace și de optimiști, deși condițiile în care au fost nevoiți să supraviețuiască ar stârni coșmaruri unui om dependent de confortul modern: temperaturi care coborau la medii de –27°C, furtuni violente, saci de dormit mereu uzi, haine înghețate, zile în șir de nesomn, lipsa hranei și a apei potabile, totul în contextul unui efort fizic susținut. 

Exploratorii din deceniile următoare nu au reușit să înțeleagă cum echipajul lui Shackleton, lipsit de un echipament adecvat și într-o stare fizică precară, a reușit să navigheze pe mări furtunoase în bărci minuscule, să escaladeze piscuri de gheață prin teritorii necartate, să găsească soluții ingenioase și puterea de a merge mai departe. Probabil că au avut și un dram de noroc, dar mai degrabă a fost vorba de un curaj și o perseverență care nu s-au lăsat zdruncinate atunci când șansele de salvare păreau aproape inexistente. Nu în ultimul rând, un rol decisiv l-a avut  chiar Ernest Shackleton, o personalitate fascinantă care, prin prestanță și intuiție, tărie de caracter și prudență, dar și prin abilitatea sa de a preveni conflictele și nemulțumirile, a reușit să insufle echipajului său optimism și încredere, precum și dorința de a nu ceda în fața acestui adversar formidabil, natura.

Deşi Shackleton manifesta, fără îndoială, o purtare nepotrivită și era chiar incapabil să se descurce în numeroase situaţii cotidiene, avea un talent împărtăşit de foarte puţini de‑a lungul istoriei: capacitatea autentică de a conduce. El a fost, aşa cum mărturisea unul dintre oamenii lui, „cel mai mare lider care s‑a născut vreodată pe acest pământ“. Cu toate defectele şi lipsurile lui, Shackleton a meritat următorul omagiu: Când vine vorba despre conducere ştiinţifică, daţi‑mi‑l pe Scott; pentru acţiune rapidă şi eficientă, daţi‑mi‑l pe Amundsen. Dar când te afli într‑o situaţie deznădăjduită, când pare că nu mai ai nicio şansă, îngenunchează şi roagă‑te ca Shackleton să‑ţi vină în ajutor.

Recenzie și fotografii de Ema Cojocaru – articol publicat inițial pe blogul Editurii Art.

Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton de Alfred Lansing face parte din abonamentul Pauza de Citit din luna iulie.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Cărticică de dormit – o poveste de adormit prichindeii în serile de vară

Cărticică de dormit este una dintre cele mai iubite titluri ale lui Dr Seuss. Te întrebi oare câți copii au adormit la finalul poveștii și câți au iubit-o atât de tare încât părinții au fost nevoiți să o citească seri la rând? Tradusă de nimeni altul decât maestrul traducerilor în versuri Florin Bican, varianta în română are aceeaşi savoare ca cea din engleză şi pot garanta că nu se pierde nimic din umorul şi frumuseţea textului original.

Cărticică de dormit este perfectă pentru a fi citită la ora de culcare tuturor copiilor, căci versurile ei amuzante fac referire şi la cei somnoroşi, şi la cei care nu vor să se culce, şi la cei cărora le e sete înainte de culcare, şi la cei care sforăie sau vorbesc în somn sau visează frumos sau urât, şi la cei care dorm singuri dar şi la cei care dorm şi chicotesc înainte de somn împreună cu fraţii lor. Pe mine m-a apucat căscatul citind-o şi, după cum se ştie, căscatul este molipsitor şi duce, în cele din urmă, la somn.

Povestea începe cu gândăcelul Dormel care cască de-i troznesc fălcile. Molima căscatului se întinde peste tot ţinutul, cuprinzând fiinţe imaginare precum Pumpezele, Piciorongii, Claxoniştii, Cocomârla, Luminarzii Lunatici, Horia-Sforăitorul şi multe alte personaje cu nume la fel de amuzante.

Fiecare nanimal se retrage în culcuşul lui, care de care mai fantezist: Funa-Lagu-Babuinele dorm, bineînţeles, suspendate de o liană în Funa-Laguna, un Molat doarme într-un pat făcut în întregime din pompoanele pe care şi le creşte singur pe cap, doi Norohoi dorm suspendaţi, deoarece cântăresc minus un kilogram, iar cei din clubul Copăiţa visează plutind în barcă.

Dorm ba în tufiş, ba-n unghere culcate,

Dorm care pe burtă, dorm care pe spate.

Dorm în pace, pitite în găuri de puf,

Dorm în vârf de catarg, în pufos pămătuf!

Vă întrebaţi oare ce ritualuri au nanimalele înainte de culcare? Păi Surorile Gara-Gara îşi perie dantura la cascada Gara-Gara, unde apele fac buf şi se-mprăştie-mproşcând stropii straşnici cu năduf. Fraţii Van Delle s-au culcat şi vorbesc de scot fum din măsele. Somnambulii iau câteodat’ o gustare, să reziste la drum cât e noaptea de mare. Un Mup De Ţipendel se muşcă de coadă, el în fiecare zi când se culcă, asta face.

Ştiaţi că?

Lui Ted Geisel îi plăcea să deseneze tot felul de maşinării complicate în cărţile lui pentru copii. Şi în Cărticică de dormit apare una, un Radio-Video-Tele-Contor care, cu ajutorul unui sistem foarte elaborat, numără toţi somnoroşii de pe tărâmul Pastel. Ce credeţi, vă include Radio-Video-Tele-Contorul şi pe voi?

Un text de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Fragment. „Sandman #1. Preludii și nocturne”

Sandman, capodopera lui Neil Gaiman, unul dintre cele mai apreciate romane grafice ale tuturor timpurilor, a impus un standard pentru un fantasy matur în domeniul benzilor desenate. Seria Sandman a fost ilustrată de mai mulți artiști excepționali, fiind un amestec de mitologie antică și modernă în care se întrepătrund perfect ficțiunea contemporană, drama istorică și legendele.

Vezi mai jos capturi din romanul grafic aflat pe lista lecturilor din luna iulie la Pauza de Citit.

„Dar înțelepciunea de unde izvorăște ea și care este
locul de obârșie al priceperii?
Pământeanul nu cunoaște calea către ea,
căci ea nu se găsește pe meleagurile celor vii…
agonisirea înțelepciunii întrece cu mult pe cea a mărgăritarelor.“
Cartea lui Iov, capitolul 28, versetele 12, 13, 18

Ilustrație din Sandman #1. Preludii și nocturne, Neil Gaiman (traducere din limba engleză de Alex Văsieș), editura Grafic, 2019

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Viața este o călătorie. Un drum lung și frumos, cu suișuri și coborâșuri, cu magie și cu melancolie. „Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane”, Kate DiCamillo – fragment

Odată, demult, într-o casă de pe strada Egipt, locuia un iepure care era făcut aproape în întregime din porţelan. Avea braţe de porţelan şi picioare de porţelan, labe de porţelan şi cap de porţelan, corp de porţelan şi nas de porţelan. Braţele şi picioarele aveau articulaţii prinse cu sârmă, astfel încât coatele lui de porţelan şi genunchii lui de porţelan se puteau îndoi, oferindu-i multă libertate de mişcare.

Urechile erau făcute din blană adevărată de iepure şi-n spatele bucăţilor de blană erau bucăţi de sârmă puternice şi flexibile, ceea ce permitea ca urechile să fie aranjate în posturi care să ilustreze stările de spirit ale iepurelui: încrezător, obosit, plictisit la culme. Şi coada, de asemenea, era făcută din blană adevărată de iepure şi era moale şi pufoasă şi avea o formă îngrijită.

Pe iepure îl chema Edward Tulane şi era înalt. Din vârful urechilor şi până în vârful labelor de la picioare măsura aproape un metru; ochii îi erau desenaţi într-un albastru pătrunzător şi inteligent.

Edward Tulane se simţea întru totul un exemplar deosebit. Doar în privinţa mustăţilor avea o ezitare. Erau lungi şi elegante (aşa cum trebuiau să fie), însă originea lor era necunoscută. Edward avea impresia – destul de puternică, de altfel – că nu erau mustăţi de iepure. Cui îi aparţinuseră mai întâi mustăţile, cărui animal insipid, era o chestiune la care Edward nu suporta să se gândească prea mult. Aşa că nici nu se gândea. Prefera, de cele mai multe ori, să nu lase să-i treacă prin minte gânduri neplăcute.

Stăpâna lui era o fetiţă de zece ani, cu părul negru, pe nume Abilene Tulane, care avea despre Edward o părere aproape la fel de bună ca Edward însuşi. În fiecare dimineaţă, după ce se îmbrăca pentru şcoală, Abilene îl îmbrăca şi pe Edward.

Iepurele de porţelan era posesorul unei garderobe impresionante, alcătuită din costume de mătase cusute manual, pantofi unicat lucraţi din cea mai fină piele şi făcuţi special pentru picioarele lui de iepure şi o colecţie vastă de pălării, având toate câte două găuri, astfel încât să poată încăpea cu uşurinţă peste urechile lui mari şi expresive. Fiecare pereche de pantaloni croiţi pe măsură avea un buzunar mic pentru ceasul de aur al lui Edward. Abilene îi întorcea în fiecare dimineaţă acest ceas de buzunar. — Ei bine, Edward, îi spunea ea după ce termina de întors ceasul, când limba mare va fi la doisprezece şi limba mică va fi la trei, mă voi întoarce acasă, la tine.

Îl aşeza pe Edward pe un scaun din sufragerie şi întorcea scaunul astfel încât el să privească pe fereastră şi să vadă cărarea care ducea la uşa din faţă a casei Tulane. Abilene aşeza ceasul în echilibru pe piciorul lui stâng. Îl săruta pe vârfurile urechilor şi apoi pleca, iar Edward îşi petrecea ziua uitându-se lung la strada Egipt, ascultând bătăile ceasului, aşteptând.

Dintre toate anotimpurile anului, iepurelui cel mai mult îi plăcea iarna, pentru că soarele apunea devreme şi atunci ferestrele sufrageriei se întunecau şi Edward putea să-şi vadă propria reflexie în geam. Şi ce mai reflexie! Ce imagine elegantă dădea! Edward se minuna încontinuu de cât era de deosebit.

Seara, Edward stătea la masa din sufragerie împreună cu ceilalţi membri ai familiei Tulane: Abilene, mama şi tatăl ei şi bunica ei, pe nume Pellegrina. E adevărat că urechile lui Edward abia se vedeau pe deasupra mesei şi e adevărat că pe toată durata cinei nu făcea decât să se uite fix în faţă, fără să vadă nimic altceva în afară de albul puternic şi orbitor al feţei de masă. Dar era şi el acolo, un iepure care stătea la masă. (Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo)

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Artemis – recomandare SF direct din redacția Paladin

Artemis de Andy Weir este un tehno-thriller plin de acțiune și de suspans, mijlocul perfect pentru cei care vor să scape, chiar și numai pentru o perioadă scurtă de timp, de gravitația planetei Pământ.

Artemis
Artemis, Andy Weir
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Paladin, 2019

Autorul excelează aducând în atenție concepte, detalii și referințe tehnice, creând o posibilă societate viitoare realistă și fascinantă. Este o carte fermecătoare, cu un solid fundament științific, care prezintă o viziune asupra posibilului viitor al rasei umane pe Lună.

Traiul în Artemis, primul și deocamdată singurul oraș de pe satelitul Terrei, implică privațiuni dacă nu te afli printre turiștii bogați sau miliardarii excentrici curioși și fascinați de experiența voiajului selenar.

Visul lui Jazz Bashara, o tânără cu un job simplu, ce nu îi aduce mari satisfacții, este să se îmbogățească. Problema este însă că nu își poate împlini dorința de înavuțire, ceea ce o face să se implice în contrabandă. Viața fetei va căpăta o întorsătură teribilă în momentul în care planul ei de îmbogățire va pune în pericol existența orașului și a cetățenilor lui.

Romanul Artemis face parte din abonamentul lunii iulie de la Pauza de Citit.

Un text de A., redactor la Editura Paladin

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Aaron Becker: „Destinația mea preferată este imaginația unde mă poți găsi adesea desenând uși secrete și proiecții magice.”

O călătorie nu înseamnă întotdeauna bagaje impachetate și planuri de vacanță deoarece puterea imaginației te poate duce în cele mai surprinzătoare locuri, iar dacă ai la bază câteva ilustrații, călătoriile devin nesfârșite.

Aaron Becker s-a născut în 1974 la Baltimore. Ca mulți băieți născuți în perioada misiunilor Apollo de cucerire a Lunii, micul Aaron visa să devină astronaut. Când a crescut, a văzut că nu e ușor deloc să devii astronaut, așa că a început să deseneze spațiile care-i populau imaginația. A călătorit mult, din Japonia până în Africa, iar acum locuiește la Amherst, Massachusetts, împreună cu soția și fiica lui și cu o pisică leneșă, unde scrie și ilustrează cărți pentru copii.

De-a lungul timpului m-am bucurat de călătorii memorabile. Am văzut cum e viața în Japonia rurală și în Estul Africii și am călătorit cu rucsacul în spate prin Sudul Pacificului și Suedia. Dar până acum destinația mea preferată a rămas imaginația unde mă poți găsi adesea desenând uși secrete și proiecții magice.

Dacă vreți să cunoașteți mai bine lumea lui Aaron Becker răsfoiți Călătoria, o carte despre fascinanta puterea a imaginației, premiată cu Medalia Caldecott.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Margaret Atwood: „Este cea mai bună dintre vremi, este cea mai năpăstuită dintre vremi. Să profităm din plin de ea.”

Ți se pare familiară o imagine dintr-un film în care un cavaler se îndreaptă în galop spre un castel chiar când podul e pe cale să se ridice și pe care calul său alb reușeste să-l treacă dintr-o săritură? Și eu tot așa îmi aduceam aminte, dar când am căutat-o pe internet n-am găsit decât câteva poze cu mașini care pluteau deasupra fluviilor cu ajutorul podurilor mobile și altele cu inspectorul din Pantera Roz survolând deasupra apelor întunecate, gata să pice.

Oricum, noi suntem acel călăreț. Și cel care ne urmărește este temutul coronavirus. Suntem în aer, sperând să putem ajunge pe celălalt mal, acolo unde viața revine la ceea ce credem că este normalul. Ce-am putea face cât suntem suspendați între „acum” și „atunci”?

Să ne gândim la toate lucrurile care sperăm că vor mai fi încă în castelul ăla când ajungem acolo. Apoi să facem de pe-acum tot ce ne stă în putință ca să ne asigurăm că lucrurile astea vor rămâne acolo.

Cei din sistemul de sănătate consideră că e de la sine înțeles: toți trebuie să-i susțină pentru că, să zicem, vrem cu toții să avem un sistem medical în acel castel al viitorului. Ce sens ar avea viața dacă ai fi sănătos, dar departe de prieteni și familie? Fiecare avem propriile liste. Aici sunt câteva dintre lucrurile de pe lista mea.

Restaurantele și cafenelele preferate. E așa ciudat cum ne gândim că locurile fericite vor fi mereu acolo, că putem să trecem pe acolo de fiecare dată când avem chef. Putem să le ajutăm să sară dincolo plasând comenzi pe care să ni le livreze acasă și să cumpărăm carduri cadou. De obicei găsești online ce oferte sunt și unde.

Librăria de cartier. Unele au opțiunea de a-ți aduce comanda la mașină, unele livrează acasă, unele în cutia poștală. Ajută-le să continue să funcționeze! Rămânând la acest domeniu, editurile și autorii ar mai avea nevoie de ajutor. Mai ales cei ale căror lansări din această primăvară au fost anulate. Se găsesc tot felul de soluții inventive: lansări pe Twitter, podcasturi, evenimente virtuale de tot felul. Oamenilor le place să spună „comunitatea cititorilor” și „comunitatea scriitorilor”, ceea ce nu este tocmai adevărat – sunt multe grupuri și entități, nu toate în relații prea amiabile unele cu celelalte – dar poți să faci să fie puțin mai aproape de adevăr. Când aveam 25 de ani, lucrurile erau atât de la început în lumea editorială din Canada încât era un truism că scriitorii ar trebui să-i ajute atât pe ceilalți scriitori, cât și pe editorii lor. Și am făcut-o, mai toți, chiar dacă unii dintre noi îi urau pe alții. (Și asta face parte tot din „comunitate”. Întrebați pe oricine dintr-un oraș mic. În fața unei situații de urgență, îți susții dușmanii locali, pentru că, oricât de ticăloși sunt, sunt ticăloșii tăi, nu?)

Ziarele și revistele în care ai încredere. Democrația este sub o presiune din ce în ce mai mare, din moment ce nu există ceva mai rău ca o criză care să-i permită unui regim autoritar să arunce la gunoi libertățile civile, libertățile democratice și drepturile omului. Parte a acestui proces de alunecare spre totalitarism este mereu întâlnita predilecție către înlesnirea accesului la informații și dezbateri. Este vital să menținem liniile de comunicare deschise și independente. Fă-ți abonamente. Sprijină site-urile care combat dezinformarea, dar și pe celelalte, cum ar fi PEN America, care luptă pentru o exprimare liberă făcută în mod responsabil. Donează posturilor de radio finanțate din bani publici. Fă-le reclamă gratuită răspândind vorba prin intermediul rețelelor de socializare. Nu lăsa un virus să ne mănânce limba.

Organizațiile de artă, de tot felul. Arta este modul prin care ne exprimăm umanitatea, sub toate formele sale. Prin artă ajungem la profunzimea naturii noastre umane, dar ajungem și pe cele mai înalte culmi, acoperind astfel tot spectru. Teatru, muzică, dans, festivaluri, galerii – toate au fost nevoite să anuleze spectacole, toate au de suferit. Donații, carduri cadou, evenimente online pe bază de bilet. Fără public nu există, până la urmă, nicio artă. Poți fi acel public.

Planeta ta. Una pe care să poți trăi. Pe scurt: distruge oceanul și ia-ți adio de la sursa de oxigen. Mulți au spus că, în timpul acestei pandemii, emisiile și poluarea la nivel global chiar au scăzut. Vom trăi altfel pentru a face ca acest lucru să devină realitate în Castelul Viitorului? Vom găsi moduri mai bune prin care să ne producem energia și mâncarea? Sau vom reveni pur și simplu la cum era înainte? Alege-ți o organizație care luptă pentru mediu sau două sau mai multe și donează. Acum e șansa ta!

În cele din urmă, păstrează-ți încrederea. Poți să sari peste șanțul ăsta! Da, perioada asta este înfricoșătoare și neplăcută. Mor oameni. Oameni își pierd locul de muncă și nu mai au sentimentul că dețin controlul propriei vieți, oricât de fragil ar fi fost acel control. Dar dacă nu ești bolnav – și chiar dacă ai copii mici și simți că creierul ți-a fost luat ostatic – de fapt ești foarte bine, comparativ vorbind.

Te poți bucura de această perioadă, deși într-un ritm ceva mai puțin frenetic decât atunci când lucrurile erau „normale”. Mulți pun sub semnul întrebării acel ritm – Care era graba? – și decid să trăiască diferit.

Este cea mai bună dintre vremi, este cea mai năpăstuită dintre vremi. În mare parte, depinde de tine cum vei trăi această perioadă. Dacă citești asta, înseamnă că trăiești, sau așa presupun. Dacă nu trăiești, mă paște o mare surpriză.

Sursa articol: Time pentru blogul Editurii Art. Cartea Testamentele este disponibilă în abonamentul Pauzei de Citit din luna iulie.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Doctorul Dolittle – povestea celui mai bun doctor din lume

Cine nu îl știe încă pe Doctorul Dolittle, înseamnă că nu l-a cunoscut pe cel mai iubit doctor veterinar. El tratează la început oameni, însă cel mai însemnat loc din inima lui rămâne întotdeauna ocupat de animale, pe ele le iubește cel mai mult. Mult mai mult decât iubește oamenii, fie ei și „oameni de seamă“, care l-ar putea ajuta să trăiască mai bine și mai ușor. Ce să vezi, pacienții se simt tulburați. De ce are casa plină de animale, ce înseamnă asta, ce fel de doctor este de fapt? Așa vorbesc între ei și, încet-încet, nu-i mai trec deloc pragul. Ei nu au ochi să vadă că este cel mai bun doctor din lume. De unde înainte era bogat, de vază, doctorul sărăcește, cu atât mai mult cu cât cheltuiește cea mai mare parte a banilor spre a îngriji animale.

E atât de apropiat de ele, atât de adâncit în lumea lor, încât i se face onoarea de a fi învățat limba animalelor, care sunt necuvântătoare doar pentru cei care nu le aud și se mai și uită de sus la ele. Lăsat de izbeliște de oameni, este nevoit să-și schimbe meseria. Se poate dedica atunci în întregime vindecării viețuitoarelor care nu stăpânesc lumea. Se face doctor de animale. Iar acestea sunt nespus de fericite că au dat în sfârșit de un om cu care pot vorbi pe limba lor. Medicul nu mai e nevoit să bâjbâie căutând să afle sursa bolii, îi spun ele însele de ce suferă. Le tratează cum se cuvine și i se duce vestea că e doctor adevărat, nu doar cu numele – ca atâția alții. Așa ajunge să fie căutat de făpturi de toate soiurile, venite de te miri unde. E chiar fericit că e mai faimos printre animale decât printre oameni.

Vine o iarnă grea, vântoasă și friguroasă, doctorul a cheltuit toți banii să-și hrănească familia de vietăți, încă puțin și nu mai au nici de unele. Într-o seară de decembrie o rândunică îi aduce o veste: este chemat în ajutor de maimuțele din Africa, să meargă și să oprească o molimă îngrozitoare. După scurte pregătiri necesare, pornește la drum cu o corabie împrumutată, împreună cu câteva animale de încredere.

Minunatul doctor e cel mai potrivit să le vindece pe maimuțe. Le cere ajutorul leilor, leoparzilor și antilopelor, fiindcă rămăseseră prea puține maimuțe sănătoase, și era nevoie ca cele bolnave să fie îngrijite. Mai întâi leul, regele animalelor, îl refuză, dezgustat că e rugat să aibă grijă de niște vietăți pe care „nu s-ar obosi nici măcar să le ronțăie între mese“. Ajuns acasă însă, află de la soția sa că are și familia regală un pui care nu mai vrea să mănânce și dă semne că e bolnav. Înțelege până la urmă și regele leu însemnătatea unei comunități, mai ales la ceas de restriște. Ba chiar trece peste ierarhia stabilită natural între animale, care îi impune să nu sară în ajutorul unor „maimuțe murdare“.

Povestea doctorului Dolittle ne încurajează să ținem la mare preț grija față de animale, dar și grija unii față de alții. Dacă făpturile „necuvântătoare“ sunt solidare unele cu altele, să sperăm că ar putea fi și oamenii între ei.

Volumul de față a fost considerat de romancierul Hugh Walpole „prima carte pentru copii realmente clasică de la Alice încoace“. A fost sursă de inspirație pentru o altă poveste celebră, Doctorul Aumădoare. Cărțile care îl au drept protagonist pe doctorul Dolittle au fost adaptate de mai multe ori pentru marele ecran sau pentru TV, ultima ecranizare fiind de anul acesta și avându-l în rolul principal pe Robert Downey Jr.

O recenzie de Dragoș Dodu

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Patru cărți pentru copii de luat în bagaj vara aceasta

Sursa foto: iscreamsundae.com

Pentru adulți, cărțile citite în călătorie sunt ceva obișnuit, o formă de relaxare și șansa de a vizita și mai multe destinații cu fiecare pagină citită. Însă cei mici nu asociază vacanțele cu cărți, mai ales atunci când se anunță o drumeție pe cinste sau un sejur la mare. Dar dacă e vorba despre cărți care te poartă în propria lor călătorie? Iată mai jos patru titluri de la Editura Arthur și Vlad și Cartea cu Genius pe care să le iei în bagajul de călătorie.

Călătorie, de Aaron Becker (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017) este o carte uimitoare despre puterea imaginației. Tata lucrează la calculator, mama gătește, sora mai mare citește. După o vreme, chiar și pisica s-a furișat tiptil din camera în care pare să nu se întâmple nimic. Fetița e singură și nimeni nu are timp pentru ea. Apoi găsește creionul roșu. Desenează o ușă pe perete, face un pas și încă un pas și pătrunde într-o lume în care nu mai e nici urmă de plictiseală. Ba chiar, de multe ori, pericolul e atât de aproape, că nici creionul roșu nu mai face față.

O, ce frumos e în Panama!,  de Janosch (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2018, în traducerea Andreei Stănescu) – povestea despre cum au călătorit micul Tigru și micul Urs în Panama. Micul Urs și micul Tigru trăiesc liniștiți în căsuța lor de pe malul râului. Într-o zi, o lădiță pe care scrie PANAMA vine plutind pe râu. Lădița miroase minunat, a banane, iar cei doi prieteni încep să viseze la locuri îndepărtate. Ajung ei oare în Panama? Într-un fel nu, într-un fel da. Dar poate că într-o călătorie nu destinația contează cel mai mult, ci chiar drumul, felul în care știi să privești, cei pe care îi întâlnești… Aventură, umor și poezie într-o poveste pe care o veți citi pe nerăsuflate.

Povestea doctorului Dolittle, de Hugh Lofting (publicată la editura Arthur în 2020, în traducerea Ecaterinei Godeanu). Dolittle este doctorul la care toți bolnavii din Balta Mocirloasă vin cu încredere. Asta până când fel de fel de animale i se aciuează în gospodărie: o familie de iepuri în cămară, niște șoricei albi în pian, un arici în pivniță… și un crocodil în grădină. Unde să mai încapi de ele? Tocmai când doctorul Dolittle începe să sufere că nu mai are pacienți, primește un mesaj prin care este chemat de urgență în Africa, să vindece maimuțele care suferă de o boală îngrozitoare. Astfel doctorul împreună cu animalele lui se îmbarcă pe o corabie și pornesc într-o călătorie peste mări și țări. Nici nu știți câte au de pierdut copiii care nu ajung să-l cunoască pe acest doctor-naturalist atât de bun și de pasionat și pe animalele cu care este el prieten. (Jane Goodall)

Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo, publicată în 2013, în traducerea Laviniei Braniște. Odată, într-o casă de pe strada Egipt, trăia un iepure de porţelan pe nume Edward Tulane. Iepurele era foarte mulţumit cu viața pe care o ducea şi pe bună dreptate: stăpâna lui, Abilene, se purta cu el cu cea mai mare grijă şi-l iubea nespus. Dar, într-o bună zi, iepurele s-a pierdut. Kate DiCamillo ne poartă într-o călătorie extraordinară, din adâncul oceanului până în plasa unui pescar, din vârful unei grămezi de gunoi până în tabăra unor vagabonzi, de la căpătâiul unui copil suferind până pe străzile aglomerate din Memphis. Şi așa, de-a lungul întregii călătorii, devenim martorii unui adevărat miracol: până şi o inimă dintre cele care se pot sparge foarte uşor poate învăţa să iubească, să piardă şi apoi să iubească din nou.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: