Sy Montgomery știe că nu suntem singurele minți conștiente de sine din Univers. Iar pentru a ne convinge, nu ne îndeamnă să privim spre bolta cerească, spre alte galaxii, ci tot spre planeta noastră. Și nu, candidatele la titlul de cele mai enigmatice inteligențe nu provin din rândul mamiferelor, ci dintre… moluște. Curioase, ghidușe, creative, caracatițele lui Sy ne arată că pentru a le înțelege trebuie să renunțăm la prejudecăți, devenind astfel noi înșine mai înțelepți.
Cartea ei, În mintea unei caracatițe face parte din lista lecturilor disponibile în luna ianuarie la Pauza de Citit. Te invităm să citești un fragment:
Capitolul 1
Athena
Prim contact cu mintea unei moluște
Într‑o zi caldă, atât de rară la jumătatea lui martie, când zăpada din New Hampshire se transformă în noroi, am călătorit spre Boston. Acolo, lumea se plimba prin port sau stătea pe bănci savurând înghețate la cornet. Eu însă am renunțat la binecuvântarea razelor soarelui pentru incinta umedă și întunecoasă a Acvariului New England. Aveam întâlnire cu o caracatiță uriașă de Pacific. Nu știam mare lucru despre caracatițe – nici măcar faptul că pluralul corect din punct de vedere științific nu este octopi, așa cum crezusem dintotdeauna (se pare că nu poți să‑i adaugi un sufix latin – „i“ – unui cuvânt derivat din greacă, cum e octopus). Dar ce știam îmi stârnise curiozitatea. Iată un animal care are venin ca un șarpe, cioc ca un papagal și cerneală ca un stilou de modă veche.
Cu toate că poate atinge greutatea unui bărbat și lungimea unei mașini, își poate strecura trupul deșirat și lipsit de oase printr‑o deschizătură de dimensiunile unei portocale. Își poate schimba culoarea și forma. Poate gusta cu ajutorul pielii. Şi, lucrul cel mai fascinant dintre toate, citisem despre caracatițe că sunt inteligente. Asta venea cumva să confirme puțina experiență pe care o aveam deja în această privință: asemenea multora care au văzut caracatițe la acvariile publice, am avut adesea senzația că exemplarul la care mă uitam mă privea la rândul lui cu un interes la fel de viu ca al meu. Cum era posibil așa ceva?
E greu să găsești viețuitoare mai puțin asemănătoare omului decât caracatițele. Trupul lor nu este structurat ca al nostru. În ce ne priveşte, ordinea e următoarea: cap, trup, membre. În ce le priveşte, lucrurile stau așa: trup, cap, membre. Au gura poziționată la axilă sau inghinal, dacă preferați să comparați tentaculele lor cu membrele noastre inferioare, nu cu cele superioare. Caracatițele respiră apă. Membrele lor sunt acoperite cu ventuze lacome, agile, organe fără echivalent în lumea mamiferelor.
Caracatițele nu numai că se află de cealaltă parte a graniței care separă ființele vertebrate, cum ar fi mamiferele, păsările, reptilele, amfibienii și peștii, de restul vietăților, dar în cadrul nevertebratelor, acestea sunt clasificate ca moluște, la fel ca scoicile sau melcii cu și fără cochilie, animale nu tocmai vestite pentru mintea lor. Scoicile nici măcar n‑au creier. Acum mai bine de o jumătate de miliard de ani, ramurile evolutive din care aveau să apară caracatițele, respectiv omul, s‑au separat. Era posibil oare, m‑am întrebat eu, să cunoști o inteligență aflată de cealaltă parte a acestei linii de separație?
Caracatițele reprezintă marele mister al Alterității. Par a fi de pe altă planetă și totuși lumea lor, oceanul, acoperă o proporție mai mare din suprafața Pământului decât uscatul (70% din suprafața sa și mai mult de 90% din aria locuibilă). Cele mai multe animale de pe planetă trăiesc în ocean. Și cele mai multe dintre ele sunt nevertebrate. Voiam să cunosc o caracatiță. Voiam să iau contact cu o astfel de realitate diferită. Voiam să explorez un alt tip de conștiință, dacă există aşa ceva. Cum e să fii caracatiță? Seamănă vreun pic cu a fi om? Se poate afla cumva? Așa că, atunci când directorul departamentului pentru relații cu publicul al Acvariului m‑a întâmpinat la intrare și s‑a oferit să mi‑o prezinte pe caracatița Athena, m‑am simțit ca un vizitator privilegiat al unei alte lumi. Totuşi, în acea zi nu am început să descopăr altceva decât draga mea planetă albastră: o lume uimitor de străină, de surprinzătoare, un loc plin de minuni, unde, după o jumătate de veac de viață, un naturalist cu vechime, ca mine, avea să se simtă în sfârșit cu adevărat acasă.