Noiembrie este despre cărțile pe care le citim cu drag în fotoliul preferat, cu liniștea alături și imaginația zburdând prin tot felul de lumi. O carte potrivită pentru acest moment este Ursul și privighetoarea de Katherine Arden, publicată la editura Youngart. Te invităm să-ți iei pătura preferată și să începi cu un fragment din carte, publicat în acest articol.
Dacă te convinge, află că romanul face parte din lista lecturilor disponibile la Pauza de Citit luna aceasta.
FRAGMENT
Pe plaiu‑ntins sub geana mării,
Smălțat în aur e‑un tufan;
Din zori și până‑n faptul serii
Îi toarce basme un motan;
Spre dreapta‑i zice‑un cânt agale,
Spre stânga spune o poveste.
— A.S. Pușkin
1.
Îngheț
Era iarnă târzie în nordul Rusiei, cu aerul greu de umezeala care nu era nici ploaie, nici zăpadă. Frumosul peisaj de februarie îi făcuse loc unui martie gri și mohorât, iar membrii familiei Piotr Vladimirovici erau fonfăiți de la umezeală și slăbănogi în urma celor șase săptămâni în care postiseră cu pâine neagră și varză fermentată. Dar nimeni nu se gândea la degerat și nasuri înfundate și nici măcar, melancolici, la terci de ovăz și friptură, căci Dunia se pregătea să spună o poveste. În seara aceea, bătrâna stătea în cel mai bun loc pentru povești: în bucătărie, pe banca de lemn de lângă sobă. Soba era imensă, făcută din lut ars, mai înaltă decât unom și suficient de mare cât să încapă înăuntru toți copiii lui Piotr Vladimirovici. Capacul plat era bun pe post de loc de dormit; măruntaiele acesteia găteau, încălzeau bucătăria şi pregăteau băi de abur pentru cei bolnavi.
— Ce poveste vreți în seara asta? a întrebat Dunia, bucurându‑se de focul care îi încălzea spatele.
Copiii lui Piotr stăteau în fața ei, așezați pe scaune. Toți iubeau poveștile, chiar și fiul mijlociu, Sașa, care era timid și evlavios și ar fi insistat – dacă întreba cineva – că preferă să își petreacă seara rugându‑se. Dar în biserică era frig, iar afară lapovița era neînduplecată.
Sașa și‑a scos capul pe ușă, a fost lovit din plin de umezeală, şi s‑a retras, înfrânt, pe un scaun puțin mai îndepărtat de celelalte, unde s‑a așezat cu o expresie de indiferență pioasă. Ceilalți au început să vocifereze, agitați de întrebarea Duniei:
— Pana șoimului Finist!
— Ivan și lupul cel sur!
— Pasărea de foc! Pasărea de foc!
Micuțul Alioșa stătea pe scaunul lui și dădea din mâini ca să se poată auzi mai tare peste frații lui mai mari, iar câinele de vânătoare al lui Piotr şi‑a ridicat capul cel mare și plin de cicatrici înspre toată zarva aceea. Dar înainte ca Dunia să poată răspunde, ușa de la intrare s‑a deschis cu zgomot și furtuna a vâjâit de afară. În prag a apărut o femeie care‑și scutura apa din părul lung. Chipul îi era luminos, în frig, însă ea era mai slabă chiar decât copiii ei; focul îi desena umbre dedesubtul pomeților, pe gât și pe tâmple. Ochii ei adânci reflectau
flăcările. S‑a aplecat și l‑a îmbrățișat pe Alioșa. Copilul a chiuit de bucurie:
— Mama! a strigat. Matiușka!
Marina Ivanovna s‑a lăsat moale în scaun, trăgându‑l mai aproape de flacără. Alioșa, încă la ea în brațe, s‑a agățat cu ambele mâini de pleata ei. Femeia tremura, deși hainele groase ascundeau asta.
— Rugați‑vă ca biata noastră oaie să fete în noaptea asta, a zis ea. Altfel tare îmi e teamă că n‑o să‑l mai vedem pe tatăl vostru niciodată. Spui povești, Dunia?
— Dacă avem și liniște, a zis bătrâna pe un ton aspru.
Fusese doica Marinei de prea, prea multă vreme.
— Aș asculta și eu o poveste, a spus Marina deodată.
Tonul ei era senin, dar ochii îi erau întunecați. Duniai‑a aruncat o privire aprigă. Vântul șuiera de afară.
— Spune‑ne povestea lui Îngheț, Duniașka. Spune‑ne despre demonul înghețului, regele zăpezii, Karaciun. El e pretutindeni în noaptea asta și e nervos pe topirea zăpezii. Dunia a ezitat. Copiii mai mari s‑au uitat unul la celălalt. În rusă, pe Îngheț îl chema Morozko, demonul zăpezii. Dar acum multă vreme, oamenii îi spuneau Karaciun, zeul morții. Sub numele ăsta a fost regele negru al iernii, care venea după copiii răi și îi îngheța în noapte. Era un cuvânt care prevestea lucruri rele și era de rău augur să îl pronunți cât el încă avea pământul în mâinile sale. Marina își ținea fiul foarte strâns. Alioșa se răsucea și trăgea de
coada împletită a mamei sale.
— Prea bine, a spus Dunia, după un moment de ezitare.
O să vă spun povestea despre Morozko, despre bunătatea și cruzimea lui. A pus accentul pe numele ăsta: numele care era sigur de pronunțat și nu le aducea ghinion. Marina a zâmbit malițios și a descleștat degetele fiului ei din plete. Niciunul dintre ceilalți nu a protestat, deși povestea lui Îngheț era una veche și o auziseră de multe ori înainte. Rostită pe vocea intensă și hotărâtă a Duniei, ar fi fost greu să nu le placă.
— Într‑un anume principat… a început Dunia.
S‑a oprit și s‑a uitat la Alioșa, care țipa ca un liliac și țopăia în brațele mamei lui, făcându‑i semn din ochi să tacă.
— Șșș, a spus Marina și i‑a dat din nou capătul cozii sale împletite, ca să tacă.
Într‑un oarecare principat, a repetat bătrâna cu demnitate, locuia un țăran care avea o fiică frumoasă.
— Cum o chema? a mormăit Alioșa.
Era destul de mare ca să testeze autenticitatea basmelor, căutând detalii exacte de la povestitori.
— O chema Marfa, a spus bătrâna. Micuța Marfa. Și era frumoasă ca soarele în iunie, și curajoasă și bună la suflet pe deasupra. Dar Marfa nu avea mamă; mama ei murise când ea era bebeluș. Deși tatăl s‑a recăsătorit, Marfa tot orfană de mamă rămânea. Chiar dacă mama vitregă a Marfei era o femeie arătoasă, se spune, și făcea prăjituri delicioase, țesea haine frumoase, făcea un kvas aromat, inima ei era rece și dură. O ura pe Marfa pentru frumusețea și bunătatea ei și le prefera pe fiicele ei slute și leneșe pentru orice.
Mai întâi, femeia a încercat să o urâțească pe Marfa, dându‑i, pe rând, cele mai grele munci de făcut în casă, ca mâinile să îi stea sucite, spatele aplecat și fața să‑i fie ridată. Dar Marfa era o fată puternică și pesemne că avea nişte puteri magice, căci şi‑a îndeplinit toate treburile fără să se plângă și se făcea din ce în ce mai drăguță pe măsură ce treceau anii. Așadar, mama vitregă – observând gura deschisă a lui Alioșa, Dunia a adăugat: Daria Nikolaevna o chema – văzând că nu putea să o facă pe Marfa mai aspră sau mai urâtă, a plănuit să se descotorosească de fată odată și pentru totdeauna. Așadar, într‑o zi, în plină iarnă, Daria s‑a întors către soțul ei și i‑a spus: „Bărbate, cred că e vremea să o căsătorim pe Marfa.“ Marfa era în izbă, făcea clătite. S‑a uitat surprinsă către mama vitregă, pentru că femeia nu se arătase niciodată interesată de ea, mai puțin atunci când voia să‑i găsească vreo vină. Dar bucuria i s‑a transformat repede în dezamăgire: „Și am găsit soțul perfect pentru ea. Urc‑o în sanie și du‑o în pădure. O s‑o cununăm cu Morozko, împăratul iernii.
