5 galerii și o călătorie

Vincent și Theo. Frații Van Gogh de Deborah Heiligman este una dintre cărțile lunii iunie de la Pauza de Citit – o istorie emoționantă despre iubirea fraternă.

Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.

Vezi mai jos 5 galerii extrase din carte, alături de fragmente despre călătoria fraților Van Gogh.


„… după atâtea luni de iarnă pariziană geroasă petrecute sub acelaşi acoperiş cu Vincent, Theo a ajuns, atât fizic, cât şi psihic, o epavă. În urmă cu câteva luni, în decembrie, a şi paralizat, nemaiputându‑se mişca zile în şir. Theo nu‑şi poate învinui fratele pentru deplorabila stare de sănătate în care se află, dar ştie că pentru a se pune pe picioare trebuie să se detaşeze de ieşirile şi zbieretele lui Vincent, de cicăleala şi predicile lui interminabile. Pentru a înrăutăți şi mai mult lucrurile, Vincent îşi varsă în ultima vreme nervii pe el. «Nu pierde niciun prilej să‑mi dea de înțeles că mă disprețuieşte şi că îl dezgust», îi mărturiseşte Theo lui Wil. Portretul celor doi frați s‑ar contura acum în tuşe de un roşiatic țipător.”

„Scena se petrece un an şi jumătate mai târziu, la finele lui decembrie 1888. Vincent nu se mai află la Paris, ci la Arles, un oraş din sudul Franței, unde locuieşte alături de un prieten, şi el pictor. Theo este la Paris, mai fericit ca niciodată. Aproape cinci sute de mile îi despart pe cei doi frați. Cu o zi înainte de Crăciun, Theo primeşte o telegramă. Vincent este grav rănit. Theo porneşte de îndată spre fratele său, cu trenul de noapte de la Paris la Arles. Călătoria durează şaisprezece ore. Ajuns la patul de spital al fratelui său, îl găseşte pe acesta aproape inconştient. Are capul bandajat pentru ca sângele să nu se scurgă din urechea retezată. Frații vorbesc, dar Vincent când îşi pierde cunoştința, când îşi revine în simțiri. Uneori, delirează. Nu se ştie sigur dacă va supraviețui. Theo este zdrobit de durere. Îşi sprijină capul pe pernă, lângă cel al fratelui său. Vincent îl simte pe Theo aproape. Cu un picior în prăpastia morții, se lasă purtat înapoi, spre zilele copilăriei, în Olanda, în orăşelul lor natal, în perioada în care totul era simplu, pur şi minunat, când cei doi frați împărțeau o cameră la mansardă, o viață, un viitor.
El îi şopteşte lui Theo la ureche:
— Întocmai ca la Zundert.”

„Începuturile familiei lui Vincent şi a lui Theo au stat sub semnul morții. A existat un frate mai mare. Mama lor, Anna van Gogh‑Carbentus, a adus pe lume primul ei copil pe 30 martie 1852. Copilul s‑a născut însă mort. Levenloos, termenul neerlandez pentru fără viață, apare înscris în registrul Stării Civile de la primăria orăşelului Zundert. Tatăl s‑a semnat alături: Theodorus van Gogh. Numele copilului nu este trecut. Dar ei îi dăduseră deja un nume – Vincent, după bunicul lui – şi îl îngropaseră în cimitirul de lângă biserica unde Theodorus era pastor. Fusese primul copil născut mort îngropat în acel cimitir. Anna şi Dorus locuiau în casa parohială, între biserică şi cimitir, iar acolo, în dormitorul lor, după exact un an, pe 30 martie 1853, la ora unsprezece dimineața, Anna a dat naştere unui alt băiat, de această dată viu şi sănătos. Când un artist pictează peste o lucrare, prima imagine se pierde definitiv, fără posibilitatea de a mai fi recuperată. Dar portretul primului Vincent devenea tot mai vizibil, pe măsură ce Vincent cel viu creştea.”
Când se făcea îndeajuns de cald, Vincent, Theo şi surorile lor, Anna şi Lies, se jucau în grădină. Alergau, se cățărau şi săpau în pământul nisipos, construind castele, de parcă s‑ar fi aflat pe plajă. Vincent inventa jocuri pentru copiii mai mici şi într‑o zi s‑au distrat cu toții atât de tare, încât, pentru a‑i mulțumi, Anna, Theo şi Lies au hotărât că lui Vincent i se cuvenea cea mai frumoasă tufă de trandafiri din grădină. Intimitatea fericită din căminul copilăriei avea să‑l însoțească pe Vincent totdeauna. Rănit la Arles, rătăcind pe tărâmul dintre viață şi moarte, el avea în minte doar « cele mai vechi amintiri în legătură cu voi toți » .

„Putea ieși pe poarta grădinii, pierzându‑te prin lanurile de secară și, dincolo de acestea, pe pajiști de unde culegeai flori sălbatice, și prin păduri de pin unde hoinăreai, urmând unduirile pârâiașelor. Lui Vincent îi plăcea să hălăduiască, să descopere, să adune tot felul de lucruri. Deseori, pleca de acasă cu o plasă de pescuit și cu o sticlă și se întorcea cu comori ale naturii: un cuib sau un ou de pasăre, pietre, neobișnuite flori sălbatice; avea un talent anume să le găsească, așa cum nimeni altcineva din familie nu o putea face. Se bucura mai ales când prindea gândăcei și gângănii de apă, dar, mai presus de orice, îl pasiona ideea de a colecționa în sine.”


„Cartea memoriei” – o poveste brutal de onestă | recenzie

Săptămâna trecută îți povesteam despre recomandările noastre din luna iunie – povești aventuroase, de iubit și pus deoparte. Una dintre ele este Cartea memoriei – o carte sinceră, amuzantă şi dulce-amăruie. Citește o recenzie scrisă de Andreea Bichir, participantă în tabăra de creație organizată de Editura Arthur, Locuiește în poveste!.

Atunci când atingi vârsta adolescenței, devine din ce în ce mai greu să găsești lecturi captivante, care să te mai poată impresiona (adolescenții chiar consideră că știu totul, nu-i așa?). Însă, oricât de anevoioasă pare această misiune a descoperirii cărții ideale, sugestia mea este una care sigur vă va plăcea: Cartea memoriei de Lara Avery.

Această operă publicată de editura Youngart abordează teme universale și foarte des întâlnite și disputate, care îi afectează în mod direct pe adolescenții din zilele noastre. Avery ne spune cu ingeniozitate povestea unei fete de șaisprezece ani numită Sammie McCoy, care se străduiește, ca oricare dintre voi, cititorii, să mențină un echilibru între viața școlară, cea socială și cea de familie. Special la ea este faptul că suferă de o boală genetică extrem de rară, care, într-un final, o va face să uite viața. Așa apare Cartea memoriei, care este, de fapt, jurnalul lui Sammie, în care aceasta își notează toate amintirile pentru a le putea citi mai târziu, atunci când boala își va spune cuvântul. 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este cartea-memoriei-cover_big.jpg

Trebuie să recunosc că primele pagini nu m-au convins cu adevărat de valoarea acestei lecturi; deși este scrisă foarte bine, povestea nu părea să fie cu nimic specială, ci doar banală și oarecum clișeică. Dar, odată ce descoperi cu adevărat firul narativ, acesta se dovedește a fi o carte pe care nu o vei mai putea lăsa din mână cu ușurință (decât dacă a doua zi ai vreun test important la matematică pentru care chiar nu ai învățat nimic).

Viața lui Sammy se dovedește a fi haioasă, dar și serioasă, dezordonată, dar în același timp foarte organizată, lacrimogenă, însă fără să devină „scârboasă”. Un lucru demn de menționat este faptul că povestea este brutal de onestă; autoarea nu se folosește de termeni care să îndulcească situația, ci transmite exact ceea ce gândește, metodă prin care, personal, m-a cucerit. Finalul nu este unul de „Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar, odată ce îți ștergi lacrimile, pe față ți se va schița un zâmbet: nu este un sfârșit previzibil sau care să îi poată mulțumi pe toți cititorii, însă mie mi se pare unul plauzibil, realist și dulce-amărui. 

Nu mi-a plăcut niciodată să acord note, pentru că am știut dintotdeauna că meseria de profesor nu este pentru mine, dar aș oferi pentru  Cartea memoriei un mare 10 oricând. Acum, în pragul verii, dragi cititori, zic să ne bucurăm și mai mult de lectură. 

Un text de Andreea Bichir, participantă în tabăra de creație Locuiește în poveste! 2019.