Interviu cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură”

Ne-am propus ca în luna octombrie să venim cu o listă de recomandări adecvate perioadei, puțin înfricoșătoare, povești reale, ficțiune sau inspirate din realitate, toate având o doză de mister care te va pune puțin pe gânduri. Spargem gheața cu o serie de Q & A cu Mariana Enriquez.

Bongani Kona: Multe din povestirile din Ce-am pierdut în foc au ceva neliniștitor, straniu și misterios, dar dincolo de asta se poate simți dragostea pentru actul povestirii. Cu ce fel de povești ai crescut în anii copilăriei tale în Buenos Aires?

Mariana Enríquez: Am crescut la periferia orașului Buenos Aires, ceea ce noi numim „Conurbano”, într-un orășel pe nume Lanús. E un cartier care n-are nimic în comun cu viața literară sau intelectuală: un pic dur, cu multe fabrici care în copilăria mea începuseră să se închidă, în esență un loc al clasei muncitoare, unul care pe deasupra mai e și urât. Mie-mi place, dar n-are nimic idilic sau ceva care să aducă a natură. Însă părinții mei erau cititori avizi și aveau o colecție imensă de cărți. Orice de la literatură argentiniană la literatură europeană, americană sau sud-americană, de la García Márquez la Capote și Poe. Îmi plăceau Baudelaire și surorile Brontë, am fost întotdeauna atrasă de poveștile sumbre. Nu existau restricții și puteam citi orice. Cred că era o modalitate de a-mi imagina că trăiam într-un loc mai frumos sau mai interesant. În plus, bunica mea era o povestitoare involuntară. Nu cred că-i plăcea să spună povești, dar asta făcea parte din cultura ei – era fiica unor imigranți italieni care veniseră din nordul Argentinei, o zonă rurală și plină de superstiții, foarte diferită de Buenos Aires.

Bongani Kona: În Casa Adelei, mama naratoarei îi interzice să urmărească filme de groază pentru că este „prea mică”. Mulți părinți au tendința să-și apere copiii de ororile lumii. Mă întreb dacă ăsta a fost și cazul tău. 1976–1983 a fost o perioadă grotesc de violentă în istoria Argentinei. Mii de oameni dispăreau sau erau torturați și uciși. În copilăria ta, cât de conștientă erai de ceea ce se întâmpla? Ți se ascundeau anumite povești?

Mariana Enríquez: Trebuie să ții cont de faptul că dictatura din Argentina a fost incredibil de violentă, dar într-un mod secret. Mii de oameni au fost torturați și uciși, într-adevăr, dar lucrurile astea au fost ascunse cu succes de populație. Mulți oameni spun și astăzi că nu erau la curent cu amploarea ororilor – și nu spun minciuni. Armata nu împușca oamenii pe stradă. Îi răpea și îi ducea în centre de detenție clandestine. Desigur, asta a stârnit multă frică, în mare parte frica de necunoscut, teama de a nu ști ce se întâmplă cu adevărat. Chiar și cei dispăruți: situația era fantasmagorică. Părinții mei erau la curent, dar vorbeau despre asta în șoaptă și, de fiecare dată când înțelegeam ceva, îmi atrăgeau atenția să nu spun nimic în afara casei. Iar „în afara casei” însemna la școală, la petrecerile onomastice sau oriunde în viața de zi cu zi. Așa că eram la curent, pentru că părinții mei erau la curent, dar nu existau semne clare de violență, nu pentru un copil, în orice caz. Doar uneori apăreau zvonuri despre câte un vecin care „plecase”, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sau despre militarii care supravegheau podul… Era un secret, un secret teribil. Când s-a sfârșit, a fost ca o explozie. Detaliile înfiorătoare erau peste tot, la televizor, în reviste, și, bineînțeles, în procesele generalilor unde victimele relatau ce li se întâmplase, iar cruzimea era explicită. Îmi amintesc cât de îngrozită eram citind despre toate aceste lucruri. Cred că au fost primele povești de groază pe care le-am citit. Părinții nu mi-au ascuns nimic, dimpotrivă. Voiau ca eu să știu. Pentru ei și pentru mulți alți argentinieni, amintirea celor întâmplate reprezenta o declarație politică.

Bongani Kona: În ciuda acestei istorii sumbre, ai spus că în Argentina există „un mare entuziasm pentru a scrie”. De unde crezi că vine acest entuziasm? Și când ai început să scrii? A fost ceva ce ai vrut să faci dintotdeauna?

Mariana Enríquez: O istorie sumbră e prielnică pentru literatură. Multe fantome, multe probleme. Ce mă miră, mai degrabă, e faptul că există entuziasm după atâtea crize economice. În timpul vieții mele am trăit cel puțin două de proporții și am 44 de ani. Dar, cumva, asta pare să fie un imbold. În ce mă privește, nu îmi doream neapărat să scriu atunci când am început. Am publicat un roman la vârsta de 21 de ani. O editură importantă căuta un roman scris de cineva tânăr, cu o tematică „tinerească”. Romanul se numește Bajar es lo peor și e un amestec de Bret Easton Ellis timpuriu și sensibilități gotice. Îl scrisesem pentru mine, fără speranța că aș putea să-l public, și am ajuns la editură întâmplător, printr-o serie de legături ciudate. Pe atunci studiam jurnalismul în La Plata, un oraș studențesc, și eram o tânără destul de impulsivă. După ce romanul a fost publicat și am mai scris încă unul, s-ar zice că mi-am dat seama că asta vreau să fac. Dar a durat ceva.

McSWEENEY’S: Cum procedezi când scrii povestiri despre crime? Începi cu un personaj sau cu o situație anume?

Mariana Enríquez: De obicei, nu scriu povești despre crime – însă scriu ficțiune întunecată, așa că povestirile mele implică uneori o crimă. Cea din Copilul jegos e inspirată parțial de un asasinat care a avut loc în urmă cu cinci ani, în provincia Corrientes. Băiatul mort se numea Ramoncito și trăia pe stradă. Crima n-a stârnit prea multe ecouri în presă – oricum, nu pe cât ar fi trebuit – din cauza implicațiilor politice și a detaliilor oribile care au ieșit la iveală. A fost ciudat – lăsa impresia unei crime care e ținută ascunsă. Există o carte de investigație pe tema asta, La misa del diablo (Liturghia diavolului), de Miguel Prenz, care nu s-a bucurat de succes la public, deși e foarte bună. De acolo am preluat informațiile de bază. Apoi am lăsat totul să se amplifice și să crească, așa cum fac cu toate povestirile mele. Am hotărât să nu fie o proză condusă de intrigă, ci am optat pentru o atmosferă stranie, aproape halucinatorie.

Întrebări preluate și traduse de pe johannesburgreviewofbooks.com (Bongani Kona), electricliterature.com (Adam Vitcavage), mcsweeneys.net, lithub.com (David Leo Rice).

Un text de Ema Cojocaru

Interviu cu ilustratorul cărții „Olguța și un bunic de milioane” – József Vass

Trebuie să fii tare norocos să dai chip unui personaj atât de îndrăgit de copii. Pe lângă povestea minunată, József Vass, ilustratorul cărților lui Alex Moldovan cu Olguța, a întregit universul celor două volume cu o față simpatică, roșcovană și apreciată de generații de copii, Ne-a povestit puțin despre felul în care a realizat ilustrațiile celor două volume, în interviul de mai jos. 

Cum ai descrie contribuția ta la crearea Olguței?

Mă simt bucuros și onorat că am putut să-i dau un chip Olguței, mai ales fiind un personaj cu un simț al umorului și al sarcasmului foarte bine dezvoltate. Cred că am contribuit prin ilustrațiile mele la crearea unui personaj în care mă regăsesc, la fel ca mulți copii, adolescenți și chiar și adulți (știu câțiva). Cititorii o consideră un personaj bine calculat care găsește o rezolvare la orice situație neplăcută, și toate acestea le gestionează cu un simț al umorului și cu un sarcasm foarte inteligent. 

Un lucru important pe care l-ai descoperit în procesul de creație al Olguței?

La crearea personajelor, inclusiv a Olguței, nu doar că am rezonat cu aventurile amuzante ale personajului, dar am încercat să-l cunosc puțin și pe creatorul personajului, pe Alex Moldovan. Încă de pe vremea când mă pregăteam să creez primele personaje din carte, am avut câteva întâlniri cu Alex în centrul Clujului, să-mi povestească cum și-o imaginează el pe Olguța și să aflu mai multe despre aceasta. Așadar un răspuns la întrebare ar fi că am încercat să-l descopăr, să-l cunosc puțin mai bine în acest proces chiar pe Alex. Și după aceea parcă totul a venit de la sine, liniile parcă se desenau singure pe hârtie și așa au prins viață personajele.

Ce ne poți povesti despre modul tău de lucru?

La toate ilustrațiile pe care le creez, procesul este cam același, nefiind excepție nici ilustrațiile pentru seria de cărți cu Olguța.

Nu doar că încerc să citesc foarte atent textul pe care-l primesc pentru a fi ilustrat, dar încerc să mă consult și cu scriitorul. Să văd care este viziunea lui, și încerc să țin cont și de ideile acestuia.

După ce am o idee cât mai concretă despre scena care va fi ilustrată, mă apuc de schițat pe o foaie sau caiet. După ce am o schiță cât de cât finală, o scanez și o import în programul de grafică, în care finalizez toate ilustrațiile mele digitale. 

În acel program redesenez schița, modific micile imperfecțiuni pe care nu le observasem pe hârtie, mai adaug unele elemente pentru a face ilustrația cât mai interesantă și interactivă și încerc să creez linile cât mai curate și estetice.

Interviu cu autorul și ilustratorul Tomi Ungerer

Tomi Ungerer s-a născut la Strasbourg, în 1931. În 1956 s-a mutat la New York, unde şi-a început cariera de scriitor. Este autorul a numeroase cărţi pentru copii şi câştigător al celor mai importante premii de specialitate, printre care: Medalia Hans Christian Andersen, Premiul Erich Kästner, Premiul European pentru Cultură. A scris în franceză, engleză și germană. 

Poveștile și ilustrațiile lui Ungerer sunt injectate cu porții copioase de absurd, cărțile sale debordează de creativitate, ireverență și umor, iar autorul nu se sfiește să aducă în discuție cuvinte din vocabular sau subiecte care, în mod tradițional, au fost considerate inabordabile în literatura pentru copii.

Numit uneori „băiatul rău al literaturii pentru copii”, Tomi Ungerer respectă inteligența copiilor și nu încearcă să îndulcească realitatea; de pildă, deși poveștile lui încorporează adeseori elemente de teamă, protagoniștii lui nu sunt niciodată speriați! Acesta este unul dintre motivele pentru care cărțile sale au devenit emblematice. Cărțile lui pentru copii includ povești care confruntă diferențele (Flix), rasismul (Making Friends) și războiul (Otto). Cărțile despre animale care trezesc aversiune, de pildă Crictor, o poveste despre un șarpe, și Rufus, o poveste despre un liliac, scot în evidență individualitatea și îi transmit micului cititor sentimentul că fiecare are ceva unic de oferit.

Ce m-a împins spre literatura pentru copii? Cred că dorința de a crea poveștile care mi-ar fi plăcut mie în copilărie. Copilul din mine, puteți să-i spuneți dezvoltare întârziată, a fost întotdeauna prezent, persistând de-a lungul carierei mele. Un element de inocență, care mi-a adus mirare și descoperire și a fost asemenea unui fir care a traversat tot ce am făcut, legând totul laolaltă.

În multe din primele mele cărți pentru copii am urmărit să reabilitez animale cu o reputație proastă, precum șerpii, liliecii, caracatițele, vulturii și șobolanii, sau personaje considerate respingătoare în mod stereotip, precum căpcăunii, tâlharii sau copiii străzii. Cred că este esențial să le arăți copiilor că, indiferent care sunt defectele fiecăruia, există întotdeauna o cale de a supraviețui și de a ieși învingător, fiind diferit și valorificând cât mai bine ceea ce are fiecare de oferit. Vreau să le arăt copiilor că fiecare ființă este diferită și în egală măsură unică.

Un element important este faptul că protagoniștii cărților mele sunt întotdeauna neînfricați. Mama m-a crescut în felul acesta. Nimic nu o putea enerva și umorul câștiga întotdeauna. De pildă, înaintea unei confruntări cu Gestapoul, a spus chicotind și făcând cu ochiul: „Ai să vezi, sunt cu toții niște cretini!”

Probabil că succesul cărților mele, traduse acum în peste 30 de limbi, se datorează faptului că, la vremea respectivă, au încălcat toate regulile literaturii pentru copii, populată de ursuleți drăgălași într-o lume ireală, unde toată lumea este de treabă, fericită și stupidă. Cărțile mele de mai târziu au țintit spre subiecte precise: Making Friends, povestea unui băiat de culoare într-un cartier de albi, vorbește despre integrare, Otto, povestea unui ursuleț de pluș care-i aparține unui băiețel evreu arestat de Gestapo împreună cu părinții, este despre război și prietenie, Flix, o poveste despre pisici și căței care învață să trăiască pașnic laolaltă, este despre toleranță. (Tomi Ungerer)

Un articol de Ema Cojocaru.

Sursa foto: tomiungerer.com

„O mică plimbare cu Mary Poppins” – interviu cu ilustratoarea Hélène Druvert

O mică plimbare în Paris prima carte din seria O mică plimbare cu… a scriitoarei Hélène Druvert, cuprinde opt decupaje laser strecurate printre paginile printate, detaliind într-un mod complex și intim o poveste magică ce îi poartă pe cititori printr-un oraș plin de viață. Hélène este designer specializat pe textil și hârtie, iar creațiile ei sunt decupaje complexe care ocupă întreaga pagină a unei cărți.

Mary Poppins este, probabil, cea mai îndrăgită dădacă din cărți și de pe marile ecrane, iar această încântătoare carte de povești, cu paginile sale ornate cu decupaje laser și ilustrații delicate, aduce un omagiu mijlocului ei preferat de transport. Bazată pe romanele semnate de Pamela L. Travers, O mică plimbare cu Mary Poppins reprezintă o călătorie magică deasupra Londrei, pe fundul mării și oriunde altundeva.

Haideți să vorbim cu Hélène Druvert!

Î: Fiind primul artist textil pe care am ocazia să-l intervievez în cadrul acestei serii, prima mea întrebare va fi mai tehnică. Ce instrumente folosești pentru a crea decupajele? Și cam cât durează să creezi un decupaj de o pagină?

R: Folosesc bisturiul sau un cuțit X-acto pentru a decupa primul desen, ceea ce mă ajută să îmi fac o idee despre ilustrația finală. Apoi lucrez la ilustrație pe computer în Photoshop sau pe tableta mea Wacom. Pot adăuga nenumărate detalii pentru că decupajul final făcut cu laser este extrem de precis! Iubesc această tehnică! Lucrez cu o firmă de lasere din Paris, așa că îmi pot imagina cu ușurință cum va arăta produsul final. Poate dura câteva ore… sau câteva zile până ajung la faza finală a unui decupaj de o pagină.

Î: Mary Poppins este a doua carte din seria O mică plimbare cu…, după Paris, prima apărută. Ce crezi că le leagă pe cele două?

R: Acțiunea ambelor cărți are loc în două orașe foarte frumoase: Paris și Londra. Orașe cu identități puternice și arhitectură unică în lume, mobilier urban și monumente celebre, deci a fost foarte interesant pentru mine să desenez așa ceva.

Paris și Mary Poppins sunt amândouă povești foarte poetice. A fost foarte ușor să lucrez la Mary Poppins deoarece povestea ei este foarte aproape de lumea mea artistică. Orice este posibil, să ajungi până la stele sau pe fundul oceanului, nu există limite ale imaginației tale!

Î: Atât în Mary Poppins, cât și în Paris, dai peste o pagină cu decupaje aproape oriunde ai deschide cartea, iar aceste decupaje încadrează textul sau îl ascund, de la caz la caz. Cum decizi incorporarea textului în decupaje? Și ce apare primul, textul sau decupajul?

R: Procesul este unul foarte lung chiar la începutul lucrului la carte. Hotărăsc împreună cu editorul ce pagini vor fi decupate și pe acelea le desenez primele. Apoi adaug textul și imaginea pe pagina dinaintea sau de după decupaj. Așa că trebuie să modific detalii în pagina decupată pe măsură ce avansez cu cartea. Durează o vreme până obțin trei pagini care îmi plac, și nu doar pagina decupată.

Î: Cum creezi restul ilustrațiilor?

R: Desenez restul paginilor pe tabletă și îmi place foarte mult să lucrez așa pentru că pot încerca mai multe variante înainte să o aleg pe cea mai bună!

Î: La ce carte lucrezi acum? Vor urma mai multe volume din această serie? Și ce altceva creezi atunci când nu faci cărți ilustrate?

R: Lucrez la o nouă carte cu decupaje laser numită Anatomie. Sper ca seria „O mică plimbare cu…” să continue, dar încă nu știu. Anul trecut am lucrat la o carte de basme numită Piele de măgar (editura Gautier-Languereau) alături de soțul meu. Piele de măgar este un celebru basm francez scris de Charles Perrault (…). Și mai fac decupaje pentru vitrinele unor magazine din Paris. Îmi place să îmi imaginez scenarii din hârtie!

Î: Dacă ai putea alege un ilustrator care să deseneze biografia ta ilustrată, pe cine ai alege și de ce?

R: Este foarte greu să răspund! Iubesc ilustrațiile lui Charley Harper, dar el din păcate este mort. Îmi mai plac ilustratorii francezi precum Julia Wauters sau Aki care sunt mereu amuzanți și poetici.

Un text de Andreea Chebac

Sursa: letstalkpicturebooks.com

„Vreau pălăria înapoi” – interviu cu autorul Jon Klassen

Pentru Jon Klassen contează să scrie cărți bune, iar acest lucru se poate observa ușor. La numai 31 de ani a câștigat o medalie Caldecott, iar acest lucru l-a motivat să se ocupe și mai mult de acest domeniu. Îi plac cărțile care se citesc bine și arată bine. Iată mai jos un interviu cu autorul cărții „Vreau pălăria înapoi”, publicată la editura Vlad Și Cartea cu Genius.

„Când am început să mă ocup în totalitate de cărți, a devenit destul de limpede pentru mine că trebuie să îmi scriu singur textele dacă voiam ca munca mea să devină ceva serios, dar aveam o problemă cu faptul că nu-mi plăcea să desenez personaje. Acum îmi place să desenez scene întregi și obiecte, dar în vremea aceea nu îmi plăcea la fel de mult. Simțeam de fiecare dată că trișez atunci când desenam personaje. Ca și cum aș alege calea ușoară pentru a atrage atenția cititorului. Îmi plac poveștile care îi permit cititorului să rătăcească puțin pentru ca apoi să regăseasca de unul singur calea.

Tot în această perioadă, o companie mi-a cerut să realizez niște felicitări, iar eu le-am trimis niște schițe cu niște scaune și alte obiecte. Mi-au scris înapoi întrebându-mă dacă n-aș putea să-mi încerc mâna cu ceva mai antrenant, cum ar fi niște personaje. Le-am spus ca eu nu fac așa ceva, dar au insistat și în final le-am trimis o serie de animale care purtau pălării aniversare și baloane, dar fețele lor și postura păreau să-mi transmită că habar nu au ce e o zi de naștere și nici nu le pasă. Mi-a plăcut mai ales ursul care apărea pe una dintre felicitări. Chiar și așa, nemișcat și lipsit de orice emoție părea amenințător. M-am gândit că de vreme ce am încălcat jurământul de a nu desena vreodată personaje, aș putea la fel de bine să-l folosesc într-o carte.

<<Un urs și-a pierdut pălăria.

-Unde mi-e pălăria? a întrebat el.>>

Nu-mi plăcea deloc. Habar nu aveam încotro vreau să meargă narațiunea, ce trebuia să mai adaug și despre ce era până la urmă povestea asta.Nu știu ce-a declanșat asta, dar într-o noapte mi-a venit ideea să transform totul într-un dialog fără narațiune și să ma folosesc de culori pentru a-l marca pe cel care vorbește, așa încât nici măcar să nu fie nevoie să le dau nume.Ideea unui dialog cu imaginea personajelor alături sugera că unul dintre personaje mințea. Și puteam arăta cititorului care e mincinosul. Apoi textul a curs foarte ușor și lin.

Ilustrațiile le-am păstrat foarte simple. Întotdeauna mi-au plăcut cărțile ilustrate cu o imagine curată, dar mă temeam să le fac prea curate și pentru alții ca nu cumva să le găsească plictisitoare. Dar pentru cartea mea era amuzant.Cartea a fost scrisă într-un limbaj foarte rigid. Era rigid pentru că era tensionat că trebuia să scriu o carte și îmi plăcea ideea că personajele mele nu le prea au cu vorbitul. Așa că au ieșit niște personaje rigide care se tot uitau la cameră în loc să se uite unul la altul așa cum se întâmplă când două personaje vorbesc. Păreau uluite că apar într-o carte, iar eu eram uluit că scriu una.”

Q & A cu Han Kang: „Scrisul este pentru cei care au întrebări, nu pentru cei care au răspunsuri”

Cartea albă de Han Kang (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan) este una dintre noutățile editurii ART disponibile la târgul internațional de carte Gaudeamus, în perioada 20 – 24 noiembrie 2019. În plus, cartea face parte din titlurile lunii noiembrie la Pauza de Citit. De aceeași autoare la Editura ART au mai apărut romanele Vegetariana (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan) și Disecție (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan). Citește mai jos un interviu cu Han Kang, adaptat de Ema Cojocaru pentru blogul ART.

Pentru mine, Han Kang este una dintre scriitoarele care merită urmărite. M-a intrigat de la prima lectură, prin universul straniu și incomod din Vegetariana, iar atracția pentru proza ei a devenit și mai puternică după Disecție, un roman care m-a impresionat prin amestecul de duritate și lirism, dar și prin temele abordate.
 
Asemenea Marianei Enriquez, scriitura autoarei sud-coreene are o anumită ascuțime mai greu de suportat, iar violența este una dintre temele la care revine în cărțile sale. Han Kang este preocupată îndeosebi de complexitatea și de contradicțiile firii umane, care poate trece de la abnegație și sacrificiu de sine la o cruzime greu de imaginat. Poate tocmai asta mă și atrage la proza lui Han Kang – curajul cu care forează mai adânc în inima durerii, pentru a ne prezenta o imagine necosmetizată a realității, și felul cum îndulcește această duritate printr-un limbaj poetic. Am selectat câteva întrebări și răspunsuri relevante din interviurile pe care le-am citit, într-un mix de Q & A care sper să vă apropie un pic mai mult de această autoare atipică.
 
KRYS LEE: Ne poți spune cum ai devenit scriitoare? A fost ceva la care ai aspirat de timpuriu?
 
HAN KANG: Am fost mereu înconjurată de influențe literare – și tatăl meu este scriitor. Am trăit în locuințe modeste, ne mutam destul de des și nu aveam prea multă mobilă, dar tatălui meu îi plăcea să adune cărți, astfel că am trăit întotdeauna în mijlocul lor – podeaua, fiecare ungher al casei, totul era acoperit de cărți, cu excepția ferestrelor și a ușilor. Biblioteca creștea încontinuu, îmi amintesc că aveam cărți din abundență, astfel că am fost surprinsă când, vizitând un prieten, am observat că din casa lui lipseau cărțile.
 
Am citit tot ce am vrut și am asimilat limbajul, iar părinții m-au lăsat în pace, așa că am avut acces neîngrădit la romane mai dificile. Am descoperit că îmi plăcea să citesc. De asemenea, scrisul a venit în mod natural. În adolescență, am simțit genul de angoase existențiale proprii vârstei, pornind de întrebări precum Cine sunt eu? Care este scopul meu? De ce oamenii trebuie să moară și unde se duc după aceea? Toate aceste gânduri erau apăsătoare, astfel că m-am îndreptat din nou spre cărți, unde credeam că voi găsi răspunsurile la multe dintre întrebările din tinerețea mea. Nu conțineau niciun răspuns. În mod ironic, asta m-a încurajat. Mi-a arătat că și eu pot să fiu scriitoare, că scrisul este pentru cei care au întrebări, nu pentru cei care au răspunsuri.
 
HANNAH BECKERMAN: Ai suferit de migrene epuizante încă din adolescență. În ce fel te-a afectat acest lucru?
 
HAN KANG: Migrenele îmi amintesc mereu că sunt om. Atunci când sufăr de o migrenă, sunt nevoită să-mi întrerup munca, lecturile, rutina, ceea ce mă face întotdeauna smerită, amintindu-mi că sunt muritoare și vulnerabilă. Dacă aș fi fost sută la sută sănătoasă și plină de energie, poate că nu aș fi devenit scriitoare.
 
KRYS LEE: Un critic cunoscut, care îți este totodată și fan, a spus la un moment dat că cititorul trebuie să se pregătească și să fie într-o dispoziție diferită înainte de a-ți citi romanele. Cum interpretezi asta?
 
HAN KANG: Cred că are legătură cu faptul că romanele mele explorează suferința umană într-un mod direct. În loc să o evit, încerc să pătrund mai adânc. Am înclinația asta pentru că încerc întotdeauna să descopăr adevărul despre o persoană. Când am scris despre masacrul de la Gwangju, o tragedie care a implicat atât de multă durere, cred că ce a vrut el să spună e că, având un asemenea subiect pe mâinile mele, cititorii trebuie să fie pregătiți să simtă această suferință.  
 
SARAH SHIN: Istoria Coreei în secolul 20 este plină de traume – de ce ai ales să scrii tocmai despre revolta de la Gwangju?
 
HAN KANG: Secolul 20 a lăsat răni adânci nu doar asupra coreenilor, ci asupra întregii omeniri. Fiindcă m-am născut în 1970, n-am cunoscut nici ocupația japoneză, care a durat din 1910 până în 1945, nici Războiul Coreean, care a început în 1950 și s-a încheiat cu un armistițiu în 1953. Am început să public poezie și ficțiune la vârsta de 23 de ani, în 1993; a fost primul an de la lovitura militară din 1961 când a venit la putere un președinte civil, nu unul din rândurile armatei. Datorită acestui lucru, eu și alți scriitori din generația mea am simțit că am obținut libertatea de a investiga interiorul ființei umane, fără presiunea de a face declarații politice în scrierile noastre.
 
Așa că scrisul meu s-a concentrat asupra interiorului. Oamenii nu vor ezita să-și riște propria viață pentru a salva un copil căzut între șinele de tren, dar în același timp pot deveni instrumentele unei cruzimi înspăimântătoare, așa cum s-a întâmplat la Auschwitz. Spectrul vast al umanității, care se întinde de la sublim la brutalitate, a reprezentat pentru mine o problemă dificilă încă din copilărie. S-ar putea spune că scrierile mele sunt variații ale acestei teme, violența umană. În căutarea cauzei prime care a făcut ca acceptarea a ceea ce este omenesc să fie un lucru atât de dureros pentru mine, am bâjbâit în interiorul meu, unde am dat peste Gwangju, pe care l-am trăit în mod indirect în 1980.
 
SARAH SHIN: Cum a evoluat situația politică de când ai început să scrii cartea? Cum a fost primit Disecție și crezi că lucrurile s-ar petrece altfel dacă romanul ar fi publicat astăzi?
 
HAN KANG: Până în momentul publicării, am avut îndoieli cu privire la receptarea romanului. Dar, contrar tuturor așteptărilor, aproape toate publicațiile media (cu excepția celor cu orientare de dreapta) au oferit cărții o acoperire generoasă. Și reacția cititorilor a fost „Vrem să ne amintim de Gwangju în acest moment, nu vrem să fie șters din memorie”. Acel moment era luna mai 2014; dacă romanul ar fi publicat acum, cred că răspunsul ar fi unul foarte asemănător. Situația s-a înrăutățit de atunci și, în mod paradoxal și regretabil, s-ar părea că oamenii vor ajunge să folosească din ce în ce mai des numele Gwangju ca un substantiv comun, un termen în care violența și demnitatea umană coexistă în mod inextricabil.      

SARAH SHIN: Spuneai că toate scrierile tale se preocupă de ceea ce înseamnă să fii om. Disecție acoperă o arie uriașă, pendulând de la cruzime la tandrețe. Disecție, care pregătește dezvoltarea postbelică a unei națiuni tinere care răzbate cu greu spre democrație, pare la prima vedere foarte diferit de Vegetariana, un roman cu o arie intens personală, o arie singulară.
 
HAN KANG: Deși cele două romane par să fie foarte diferite, ele pot fi privite ca o pereche, cu rădăcinile încâlcite. În timp ce lucram la Vegetariana, nutream întrebări despre violența umană și despre (im)posibilitatea inocenței. Dincolo de încercarea extremă a protagonistei Yeong-hye de a întoarce spatele violenței prin renunțarea la propriul corp și prin transformarea într-o plantă, se află o adâncă deznădejde și neîncredere în umanitate. Într-o altă carte, Greek Lessons, protagonista își pierde capacitatea de a vorbi ca un mod de a respinge violența care saturează limbajul. Gestul respingerii conține și o încercare de redobândire – la limită, cu mare dificultate – a demnității printr-un act autodistructiv. Disecție se deschide de asemenea cu o agonizare în fața violenței, dar am vrut ca în final să ajung la demnitate – acel loc luminos, unde plantele înfloresc. A fost cea mai puternică motivație pentru a continua să scriu romanul.
 
SARAH SHIN: Structura romanului Disecție, cu capitole interconectate și relatate din perspective diferite, aduce aminte de Rashomon, unde fiecare mărturie oferă o dezvăluire parțială. De ce ai ales această structură pentru a spune povestea ultimelor ore din viața personajului central, Dong-Ho?
 
HAN KANG: Povestea despre viața și moartea lui Dong-Ho putea fi spusă doar în acest fel. Adunând fragmentele împrăștiate ale ultimelor sale ore, cititorii pot reconstitui o imagine al cărei adevăr este incomplet și care poate fi întrezărit doar pentru scurtă vreme, înainte de a se dizolva. Am folosit această tehnică și în Vegetariana. Vocea lui Yeong-hye poate fi auzită doar în monologuri scurte, onirice, astfel că imaginea acestei femei hotărâte și tenace se acumulează într-un compozit imperfect, prin intermediul vocilor și al privirilor celor din jurul ei. Mă preocupă acele povești și momente revelatorii care nu pot fi exprimate prin metode narative tradiționale.
 
KRYS LEE: Am aflat că la un moment dat ai fost vegetariană. Cum a influențat acest fapt scrierea romanului Vegetariana?
 
HAN KANG: Am fost vegetariană în jurul vârstei de 25 de ani, iar la acea vreme toți cei din jurul meu și-au făcut o misiune din a mă hrăni cu carne. Societatea coreeană este una foarte colectivă, a fost dificil să fiu singura cu un regim alimentar diferit. În ciuda acestor lucruri, am mers mai departe, până când medicul a devenit îngrijorat pentru sănătatea mea și mi-a spus să reintroduc puțină carne în dietă. Experiența mea personală a influențat cu siguranță romanul – a fost interesant felul cum oamenii din jurul meu au reacționat la decizia mea. Într-un fel, a fost amuzant.
 
Totuși, Vegetariana își are mai degrabă rădăcinile într-o proză scurtă intitulată Fruits of My Woman, publicată când aveam 26 de ani. Personajele sunt un bărbat și o femeie. Într-o zi, bărbatul se întoarce acasă de la muncă și descoperă că soția lui s-a transformat într-o plantă, astfel că o mută într-un ghiveci, o udă și are grijă de ea. Pe măsură ce trec anotimpurile, femeia își scuipă ultimele semințe. În timp ce duce semințele pe balcon, bărbatul se întreabă dacă soția lui va mai înflori primăvara următoare. În esență, povestirea nu este prea întunecată și este totodată magică, însă după ce am scris-o, am vrut s-o rescriu dintr-o perspectivă diferită. M-am gândit mulți ani la cum aș putea să o scriu. Încă de la prima pagină, Vegetariana a ieșit diferită și mult mai întunecată.
 
HANNAH BECKERMAN: Romanul Vegetariana a câștigat Man Booker International Prize în 2016. Ce impact a avut premiul asupra carierei tale?
 
HAN KANG: Am întâlnit mai mulți cititori și am ajuns la un public mai larg. Însă după câteva luni mi-am dorit să revin la viața mea privată, fiindcă prea multă atenție nu e întotdeauna benefică pentru un autor. E imposibil să-ți pese de atenție și să poți scrie în continuare.
 
HANNAH BECKERMAN: Noul tău roman, Cartea albă, spune povestea surorii tale, care a murit la două ore după naștere. Ce te-a determinat să scrii despre acest subiect acum?
 
HAN KANG: Nu plănuisem să scriu despre sora mea mai mare. Am fost crescută de părinții mei, care nu au putut-o uita. Când lucram la Disecție, am scris următoarea frază: „Nu muri. Te rog, nu muri.” În mod straniu, cuvintele îmi erau familiare și continuau să zăbovească în interiorul meu. Am descoperit dintr-o dată că veneau din memoria mamei mele: mi-a spus că rostise acele cuvinte, în repetate rânduri, surorii care murise înainte ca eu să mă nasc.
 
HANNAH BECKERMAN: Spui la un moment dat în carte că, dacă primii doi copii ai mamei tale nu ar fi murit, tu și fratele tău nu ați mai fi fost aduși pe lume. Ce simți vizavi de asta?
 
HAN KANG: Când mama era însărcinată cu mine, era foarte bolnavă și lua multe medicamente. Pentru că se simțea atât de slăbită, s-a gândit să avorteze, dar apoi m-a simțit mișcându-mă în interiorul ei și a decis să păstreze sarcina. Cred că lumea e efemeră și că mi-a fost oferită această lume printr-un noroc.
 
HANNAH BECKERMAN: Ce scriitori te-au influențat și pe care dintre ei, fie că sunt sau nu în viață, ți-ai dori să-i întâlnești?
 
HAN KANG: Dintre scriitorii coreeni, iubesc povestirile lui Lim Chul-woo, iar dintre cei străini îl iubesc pe Dostoievski. Nu îmi doresc să întâlnesc scriitori: i-am întâlnit deja prin intermediul cărților lor. Dacă le-am citit și am simțit ceva, e un lucru îndeajuns de prețios. Scriitorii pun ce-i mai bun din ei în cărțile lor, așa că îmi e suficient să îi citesc.
 
KRYS LEE: Am impresia că scriitorii din Coreea de Sud, indiferent de sex, sunt mai mult sau mai puțin pe picior de egalitate – o raritate în majoritatea țărilor. Impresia mea este corectă sau vezi lucrurile din altă perspectivă?
 
HAN KANG: E adevărat și e chiar uimitor. Nu m-am simțit niciodată discriminată ca scriitoare din cauză că sunt femeie. E ceva normal și celebrat în Coreea. Unul dintre motive este existența atâtor scriitoare talentate, fără de care lumea literară ar fi diminuată în mod drastic. M-am gândit și înainte la chestiunea asta, de când mi-am dat seama că respectul și egalitatea dintre sexe în mediul literar din Coreea de Sud este ceva neobișnuit, în comparație cu situația din cele mai multe țări. Acesta este unul din punctele forte ale literaturii coreene. Pe de altă parte, situația este diferită chiar și în alte domenii artistice: de exemplu, cinematografia națională este extrem de conservatoare. Regizorii de sex masculin dețin în continuare supremația în industria de film coreeană. E un aspect care dă de gândit.
 
Întrebări preluate și traduse de pe thewhitereview.org (Sarah Shin), theguardian.com (Hannah Beckerman), worldliteraturetoday.org (Krys Lee) // Credit foto: www.vg.no
 
Articol de Ema Cojocaru