Publicat pe

Doctorul Dolittle – povestea celui mai bun doctor din lume

Cine nu îl știe încă pe Doctorul Dolittle, înseamnă că nu l-a cunoscut pe cel mai iubit doctor veterinar. El tratează la început oameni, însă cel mai însemnat loc din inima lui rămâne întotdeauna ocupat de animale, pe ele le iubește cel mai mult. Mult mai mult decât iubește oamenii, fie ei și „oameni de seamă“, care l-ar putea ajuta să trăiască mai bine și mai ușor. Ce să vezi, pacienții se simt tulburați. De ce are casa plină de animale, ce înseamnă asta, ce fel de doctor este de fapt? Așa vorbesc între ei și, încet-încet, nu-i mai trec deloc pragul. Ei nu au ochi să vadă că este cel mai bun doctor din lume. De unde înainte era bogat, de vază, doctorul sărăcește, cu atât mai mult cu cât cheltuiește cea mai mare parte a banilor spre a îngriji animale.

E atât de apropiat de ele, atât de adâncit în lumea lor, încât i se face onoarea de a fi învățat limba animalelor, care sunt necuvântătoare doar pentru cei care nu le aud și se mai și uită de sus la ele. Lăsat de izbeliște de oameni, este nevoit să-și schimbe meseria. Se poate dedica atunci în întregime vindecării viețuitoarelor care nu stăpânesc lumea. Se face doctor de animale. Iar acestea sunt nespus de fericite că au dat în sfârșit de un om cu care pot vorbi pe limba lor. Medicul nu mai e nevoit să bâjbâie căutând să afle sursa bolii, îi spun ele însele de ce suferă. Le tratează cum se cuvine și i se duce vestea că e doctor adevărat, nu doar cu numele – ca atâția alții. Așa ajunge să fie căutat de făpturi de toate soiurile, venite de te miri unde. E chiar fericit că e mai faimos printre animale decât printre oameni.

Vine o iarnă grea, vântoasă și friguroasă, doctorul a cheltuit toți banii să-și hrănească familia de vietăți, încă puțin și nu mai au nici de unele. Într-o seară de decembrie o rândunică îi aduce o veste: este chemat în ajutor de maimuțele din Africa, să meargă și să oprească o molimă îngrozitoare. După scurte pregătiri necesare, pornește la drum cu o corabie împrumutată, împreună cu câteva animale de încredere.

Minunatul doctor e cel mai potrivit să le vindece pe maimuțe. Le cere ajutorul leilor, leoparzilor și antilopelor, fiindcă rămăseseră prea puține maimuțe sănătoase, și era nevoie ca cele bolnave să fie îngrijite. Mai întâi leul, regele animalelor, îl refuză, dezgustat că e rugat să aibă grijă de niște vietăți pe care „nu s-ar obosi nici măcar să le ronțăie între mese“. Ajuns acasă însă, află de la soția sa că are și familia regală un pui care nu mai vrea să mănânce și dă semne că e bolnav. Înțelege până la urmă și regele leu însemnătatea unei comunități, mai ales la ceas de restriște. Ba chiar trece peste ierarhia stabilită natural între animale, care îi impune să nu sară în ajutorul unor „maimuțe murdare“.

Povestea doctorului Dolittle ne încurajează să ținem la mare preț grija față de animale, dar și grija unii față de alții. Dacă făpturile „necuvântătoare“ sunt solidare unele cu altele, să sperăm că ar putea fi și oamenii între ei.

Volumul de față a fost considerat de romancierul Hugh Walpole „prima carte pentru copii realmente clasică de la Alice încoace“. A fost sursă de inspirație pentru o altă poveste celebră, Doctorul Aumădoare. Cărțile care îl au drept protagonist pe doctorul Dolittle au fost adaptate de mai multe ori pentru marele ecran sau pentru TV, ultima ecranizare fiind de anul acesta și avându-l în rolul principal pe Robert Downey Jr.

O recenzie de Dragoș Dodu

Publicat pe

Patru cărți pentru copii de luat în bagaj vara aceasta

Sursa foto: iscreamsundae.com

Pentru adulți, cărțile citite în călătorie sunt ceva obișnuit, o formă de relaxare și șansa de a vizita și mai multe destinații cu fiecare pagină citită. Însă cei mici nu asociază vacanțele cu cărți, mai ales atunci când se anunță o drumeție pe cinste sau un sejur la mare. Dar dacă e vorba despre cărți care te poartă în propria lor călătorie? Iată mai jos patru titluri de la Editura Arthur și Vlad și Cartea cu Genius pe care să le iei în bagajul de călătorie.

Călătorie, de Aaron Becker (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017) este o carte uimitoare despre puterea imaginației. Tata lucrează la calculator, mama gătește, sora mai mare citește. După o vreme, chiar și pisica s-a furișat tiptil din camera în care pare să nu se întâmple nimic. Fetița e singură și nimeni nu are timp pentru ea. Apoi găsește creionul roșu. Desenează o ușă pe perete, face un pas și încă un pas și pătrunde într-o lume în care nu mai e nici urmă de plictiseală. Ba chiar, de multe ori, pericolul e atât de aproape, că nici creionul roșu nu mai face față.

O, ce frumos e în Panama!,  de Janosch (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2018, în traducerea Andreei Stănescu) – povestea despre cum au călătorit micul Tigru și micul Urs în Panama. Micul Urs și micul Tigru trăiesc liniștiți în căsuța lor de pe malul râului. Într-o zi, o lădiță pe care scrie PANAMA vine plutind pe râu. Lădița miroase minunat, a banane, iar cei doi prieteni încep să viseze la locuri îndepărtate. Ajung ei oare în Panama? Într-un fel nu, într-un fel da. Dar poate că într-o călătorie nu destinația contează cel mai mult, ci chiar drumul, felul în care știi să privești, cei pe care îi întâlnești… Aventură, umor și poezie într-o poveste pe care o veți citi pe nerăsuflate.

Povestea doctorului Dolittle, de Hugh Lofting (publicată la editura Arthur în 2020, în traducerea Ecaterinei Godeanu). Dolittle este doctorul la care toți bolnavii din Balta Mocirloasă vin cu încredere. Asta până când fel de fel de animale i se aciuează în gospodărie: o familie de iepuri în cămară, niște șoricei albi în pian, un arici în pivniță… și un crocodil în grădină. Unde să mai încapi de ele? Tocmai când doctorul Dolittle începe să sufere că nu mai are pacienți, primește un mesaj prin care este chemat de urgență în Africa, să vindece maimuțele care suferă de o boală îngrozitoare. Astfel doctorul împreună cu animalele lui se îmbarcă pe o corabie și pornesc într-o călătorie peste mări și țări. Nici nu știți câte au de pierdut copiii care nu ajung să-l cunoască pe acest doctor-naturalist atât de bun și de pasionat și pe animalele cu care este el prieten. (Jane Goodall)

Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo, publicată în 2013, în traducerea Laviniei Braniște. Odată, într-o casă de pe strada Egipt, trăia un iepure de porţelan pe nume Edward Tulane. Iepurele era foarte mulţumit cu viața pe care o ducea şi pe bună dreptate: stăpâna lui, Abilene, se purta cu el cu cea mai mare grijă şi-l iubea nespus. Dar, într-o bună zi, iepurele s-a pierdut. Kate DiCamillo ne poartă într-o călătorie extraordinară, din adâncul oceanului până în plasa unui pescar, din vârful unei grămezi de gunoi până în tabăra unor vagabonzi, de la căpătâiul unui copil suferind până pe străzile aglomerate din Memphis. Şi așa, de-a lungul întregii călătorii, devenim martorii unui adevărat miracol: până şi o inimă dintre cele care se pot sparge foarte uşor poate învăţa să iubească, să piardă şi apoi să iubească din nou.

Publicat pe

Alex Moldovan – despre cărțile fără învățăminte și preferințele copiilor în materie de lectură

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuieşte şi acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz şi e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi şi a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie şi şi-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa şi un bunic de milioane. Băiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

1. Până acum ai scris doar pentru copii mai mari. Cum ți-a venit ideea să scrii o carte ilustrată pentru copiii ceva mai mici?

Ideea de la care am pornit a fost să scriu o carte din perspectiva copiilor. O carte care să le țină partea, dacă vrei, pentru că o bună parte a cărților pentru cei mici sunt făcute pentru a valida mai degrabă așteptările părinților/educatorilor. Teritoriul cărților pentru copii s-a transformat treptat într-o industrie, unde cea care a avut de suferit cel mai mult a fost literatura însăși. Părinții de astăzi caută cărți sigure, pline de „învățăminte” și moralizatoare, care să nu dea bătăi de cap. Sigur, orice carte valoroasă are și o latură educativă, dar aceasta nu trebuie vârâtă pe gâtul nimănui, ci strecurată subtil, la un nivel mai adânc. Am răsfoit de curând o carte în care învățămintele pe care copiii trebuiau să le deprindă în urma lecturii erau scrise cu caractere îngroșate! O asemenea practică mi se pare de-a dreptul jignitoare față de sensibilitatea și inteligența cititorilor, care chiar n-au nevoie să fie priviți de sus. Vă asigur că dacă aș fi dat peste o asemenea carte în primii mei ani de cititor avid, aș fi aruncat-o enervat cât colo.

Am crescut, pe de altă parte, citind literatură „periculoasă”. Creangă, Andersen, Grimm, Twain, Dickens sau seria „O mie și una de nopți”, care printr-o fericită bizarerie, a trecut, la noi cel puțin, drept literatură pentru copii și pe care au devorat-o generații întregi de puști și puștoaice. Cărți care dau acum palpitații părinților de pe grupurile destinate cărților pentru copii de pe Facebook, cei care caută să epureze literatura de orice urmă de violență. Toate cărțile autorilor de mai sus mi-au deschis orizonturi de care nu m-aș fi putut bucura altfel. Terry Pratchett scrie undeva că există un loc anume în iad pentru cei care cred că copiilor ar trebui să li se dea doar cărți care sunt potrivite pentru ei. Sunt puține lucruri cu care sunt mai de acord.

2. Cum ți-ai ales subiectul? Crezi că „piața de subiecte” este mai ofertantă pentru copiii mai mici sau pentru cei mai mari?

Sincer, nu cred în subiect și n-am crezut niciodată. Mi se pare una dintre cele mai rezistente prejudecăți, fie că vorbim de literatura pentru copii sau de cea pentru adulți. Mi-e absolut indiferent „despre ce” e o carte și acesta nu e un criteriu după care mă orientez nici când scriu, nici când citesc. După cum spunea cineva, există doar două tipuri de cărți: cărți bune și cărți proaste. Restul sunt detalii. Așa că nu mi-am căutat în mod special subiectul. Când am început Olguța, lucrul care m-a interesat a fost să scriu un roman de aventuri cu copii din zilele noastre, un roman cum mi-ar fi plăcut mie să citesc când eram de vârsta publicului meu. Iar în cazul „Băiețelului”, am reciclat o povestire care era destinată inițial să apară pe blogul meu, Bicicleta galbenă.

3. Cum ai ales ilustratorul? Ce anume din stilul acestuia te-a atras astfel încă să spui: „da, se potrivește perfect cu ce am vrut eu să spun în cartea mea”?

Nu am ales eu ilustratorul, ci editura, așa că n-am avut un rol activ în ilustrarea volumului. Mai mult, n-am discutat absolut deloc cu Irina Georgescu în lunile în care a lucrat la carte, mulțumindu-mă s-o urmăresc pe Instagram – cu inima la gură, ca un stalker adevărat – în așteptarea update-urilor pe care le mai posta acolo. Dar un lucru mi se pare sigur, și anume că a urcat destul de sus ștacheta în zona cărților ilustrate de la noi, pentru că și-a propus foarte mult. Ilustrațiile ei au calitatea rară de a nu înfățișa pur și simplu momente din text, ci de a încerca să creeze o poveste paralelă. Sunt pline de comori ascunse, de indicii atent strecurate care cer cel puțin câteva lecturi atente pentru a se lăsa descoperite. Și cred că merită.

4. Ce-ți place mai mult să scrii? Romane sau cărți ilustrate?

Asta-i un fel de „Pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata?” Până să scriu Olguța eram atras de genul scurt și foarte scurt, așa că aș fi răspuns fără ezitare că prefer concizia, ceea ce se leagă de faptul că locul unde am început să scriu mai serios a fost blogul, unde obișnuiam să public aproape zilnic texte care aveau cel mult câteva propoziții. Apoi textele au crescut în lungime și m-am trezit că vreau să scriu ceva mai consistent.

Romanul și cartea ilustrată sunt lucruri foarte diferite. Dacă un roman îți ia, hai să zicem, cel puțin un an de lucru intens, poți scrie o carte ilustrată în 10 minute. Dar aceasta are în spate – dacă e făcută cum trebuie – ani întregi de acumulări, de reflecție, de concentrare, care se concretizează într-un obiect modest ca dimensiuni. Sunt mirat că multă lume e convinsă că e mult mai ușor să scrii o carte ilustrată decât un roman. Poate și mai mulți au impresia că aceasta funcționează sub semnul efemerului: o citești o dată și apoi treci la alta, ceea ce e total greșit. Tocmai dimensiunea redusă și concentrarea fac ca ea să se preteze la multe, poate la zeci de recitiri.

5. Crezi că este mai greu să scrii pentru cei mici sau mai ușor?

E mai ușor să croiești haine pentru cei mici sau pentru cei mari? E mai ușor să gătești pentru copii sau pentru adulți? Cred că e exact atât de greu sau de ușor pe cât vrei tu să fie.

Circulă o teorie potrivit căreia pe copii nu poți să-i păcălești, pentru că ei, fiind isteți, buni și frumoși de la natură, ar simți imediat înșelătoria. N-am crezut niciodată asta. Și am fost și eu copil, așa că știu ce vorbesc. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi greu să găsim o justificare pentru tonele de maculatură care sunt consumate pe nemestecate de către copii. Și tocmai pentru că sunt vulnerabili, fiind în formare, mi se pare vital să nu-i înșeli pe cei mici oferindu-le maculatură.

Una peste alta, cred că literatura bună pentru copii e distractivă. Că literatura bună pentru copii e palpitantă. Dificilă. Ireverențioasă. Că te face să râzi, să plângi – și să suferi. Dar că la sfârșit te salvează. Nu mă întrebați cum, dar așa se întâmplă. Și ăsta mi se pare nici mai mult, nici mai puțin decât un miracol.

Un articol de Laura Frunză

Publicat pe

David Wiesner și realitatea alternativă în cărțile pentru copii

Sursa foto: wfyi.org

Premiat de trei ori cu Medalia Caldecott, David Wiesner și-a găsit surse de inspirație în marile opere ale artiștilor celebri și s-a îndreptat spre povești cu cât mai puține cuvinte, realizate într-un mod natural. Absolvent al facultății de arte, Wiesner a mărturisit că a fost dintotdeauna atras de poveștile care nu implică prea multe replici între personaje. Prima oară am întâlnit o secvență fără cuvinte în benzile desenate ale lui Jim Steranko, și ori de câte ori aveam ocazia, am încercat să introduc această direcție în proiectele mele din facultate.

Când am finalizat studiile, nu am fost convins de lumea benzilor desenate și nu mă reprezenta rolul de autor de supereroi, iar benzile desenate nu erau deloc similare celor din prezent. În timpul facultății, David Macaulay m-a introdus în lumea cărților ilustrate pentru copii și așa mi-am dat seama că acesta este drumul pe care vreau să îl urmez.

Ideea de realități alternative este una dintre temele pe care am ales să le introduc în lucrările mele. Am întâlnit pentru prima oară acest concept într-un desen animat, Droopy Dog, și mult timp am crezut că face parte din celebrul Bugs Bunny – unde personajul aleargă mult și reușește să evadeze din desen. Mi-a plăcut să știu că există o lume aparent goală în afara desenului animat.

M-am tot gândit cum aș putea să dau o formă acestui concept și cum l-aș putea integra într-o carte. Vizualizam foarte bine scenele și cum se vor desfășura din punct de vedere al ilustrațiilor, însă aveam nevoie de o poveste. Am început prin a scrie povestea, însă nu eram mulțumit de niciun rezultat, așa că m-am gândit să adaptez o poveste pe care o știe absolut toată lumea.

Porcii au fost o imagine recurentă în ilustrațiile mele încă din perioada liceului și pur si simplu ador să-i desenez. Au fost personaje secundare în câteva dintre lucrările mele și m-am gândit că s-ar potrivi perfect într-un rol principal. Să nu mai spun că în fiecare lectură a poveștii clasice, doi dintre purcei erau mancați, astfel evadarea din poveste reprezintă chiar un motiv bine întemeiat.

Ai nevoie de personaje care au un motiv să evadeze din poveste și mai presus de asta, ai nevoie de o poveste pe care copiii să-și dorească să o asculte. Cartea trebuie să fie accesibilă celor mici și aici nu mă refer la coborârea standardelor – copiii sunt foarte pretențioși din punct de vedere vizual.

Sursa articolului: tcj.com

Autor: Alex Dueben

Publicat pe

Patru recomandări literare haioase pentru luna copiilor

Sursa foto: vecteezy.com

Probabil nu a declarat nimeni oficial, dar pentru noi, luna iunie este luna copiilor. Avem cel mai bun indiciu pentru acest lucru – 1 iunie. Începutul verii, finalul anului școlar și fericirea copiilor pentru cele trei luni de vacanță ne-au inspirat să alegem patru titluri pe măsură de la Vlad și Cartea cu Genius și Editura Arthur – haioase, jucăușe, numai bune pentru vară.

Trei purcei, o căsuță din paie, una din nuiele, una din cărămizi și lupul cel rău… Știm cu toții povestea. Dar, ia stați puțin, cine a zis că trebuie să fie așa? Păi purceii n-au și ei un cuvânt de spus? Doar ei sunt personajele principalele! Haideți să vedem ce se întâmplă când niște purcei cu multă imaginație schimbă regulile jocului și pornesc într-o aventură cum n-a mai văzut lumea și pământul! Cei trei purcei de David Wiesner (apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2019 în traducerea lui Radu Paraschivescu) a câștigat Medalia Caldecott în anul 2002.

O pisică pleacă la plimbare la pagina 1, și se plimbă, și se plimbă, până la pagina 40. E o pisică la fel ca toate pisicile – cu mustăți, urechi și gheare –, e aceeași, dar ce-o fi oare de arată așa diferit? Păi sigur, ați ghicit: depinde cine se uită la ea. Mică, micuță, cam cât un ac cu gămălie dacă e privită de o pasăre în zbor, uriașă și cu colți înspăimântători dacă la ea se uită un biet șoricel, lungă, slabă, deșirată când la ea se uită un câine, dolofană și numai bună de ronțăit când se uită la ea o vulpe înfometată. Un joc fantastic al perspectivelor într-o carte uimitoare, simplă și extrem de rafinată, Cu toții au văzut o pisică de Brendan Wenzel (apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017 în traducerea Dianei Zografi) a fost distinsă cu Mențiune Caldecott în anul 2017.

Lui Paddington, cele mai bune idei îi vin când nu are nimic de făcut. Şi atunci… ţine-te bine! Fie că încearcă să-şi redecoreze camera, să facă pe detectivul ori pe fotograful, fie că pur şi simplu merge la cumpărături, ursul venit tocmai din Întunecatul Peru reinventează haosul, aducându-l la o nouă dimensiune, marca Paddington. Noile aventuri ale lui Paddington de Michael Bond a apărut la Editura Arthur în 2020, în traducerea Iuliei Arsintescu.

De când a cunoscut-o pe domnișoara Miau, viața lui Tibbe s-a schimbat mult. Înainte era un tânăr ziarist timid, cât pe ce să fie dat afară de la slujbă pentru că scria doar articole despre pisici. Acum este tot la fel de timid, dar măcar domnișoara Miau îi spune care sunt noutățile din oraș și e tot mai apreciat la ziar și în comunitate. Nu se știe de unde află domnișoara Miau atâtea secrete și, dacă stai bine să te gândești, e cam ciudat că petrece așa de mult timp pe acoperiș, printre pisici, sau că se urcă speriată în primul copac care-i iese în cale dacă aude un câine lătrând, dar lui Tibbe nu-i pasă – lui îi plac pisicile. Domnișoara Miau de Annie M. G. Schmidt a apărut la editura Arthur în 2019 în traducerea lui K.J. Mecklenfeld.

Publicat pe

Matei Vișniec: Despre copiii noştri şi hoţii de timp

„Am scris Extraterestrul care voia ca amintire o pijama pornind de la această întrebare, dar şi de la tragedia umană trăită în ultimele două decenii de România.  În jur de patru milioane de români s-au dus să lucreze în străinătate şi deseori copiii lor au fost încredinţaţi bunicilor, altor rude apropiate, ba chiar vecinilor… Nu vom putea evalua niciodată, cu nici un instrument psihologic sau sociologic, frustrarea resimţită de aceşti copii care au crescut fără prezenţa mamei şi a tatălui, fără acest timp unic, bogat în sentimente şi încredere în viaţă, pe care numai un părinte îl poate dărui copilului.

Dar societatea de consum şi ultracompetitivă a zilelor noastre îi face şi pe mulţi părinţi care îşi au copiii alături să uite că aceştia nu au nevoie nici de tone de jucării şi nici de zeci de ecrane pentru a fi fericiţi. O bărcuţă de hîrtie, o oră petrecută împreună, o plimbare în natură, puţină imaginaţie şi multă dragoste marchează infinit mai mult sufletul copilului decît un întreg magazin de jucării electronice oferit în dar. Din păcate în lumea globalizată se multiplică hoţii de timp. Imperiul industriei de divertisment are o singură obsesie: cum să fure cît mai repede timpul copiilor noştri, în cantitate cît mai mare, şi dacă se poate chiar de la vîrsta de şase luni sau un an.

Tehnologia are două feţe, ca la teatru: una rîde şi una plînge. Prima este încrezătoare în viitor şi ne spune că invenţiile de azi, Internetul şi telefonul mobil, ne vor ajuta să fim mai inteligenţi, mai eficienţi, mai prosperi. A doua observă însă că există şi o spălare pe creier operată prin zecile de invenţii de care nu avem numaidecît nevoie, că uneori copiii noştri devin de la vîrste fragede dependenţi de ecrane şi de căşti, că mult prea des instrumentele destinate să ne ajute în comunicare ne însingurează de fapt tot mai mult.

Această piesă s-a născut şi dintr-o anumită durere resimţită de mine tot umblînd prin satele Bucovinei. Am văzut atîtea case pustii, unele dintre ele foarte frumoase dar nelocuite… Toate aceste case care plîng îşi aşteaptă familiile. Construite şi pentru nişte copii care nu mai apucă să copilărească în ele, toate aceste case mi-au cerut, pe limba lor tăcută, ajutorul… Sigur, nimeni nu-i poate convinge pe români să revină în masă în ţara părăsită de ei în general de nevoie… Eu însumi fac parte dintre cei care, la un moment dat, “au plecat”. Şi totuşi, totuşi, simt că aproape toţi românii “plecaţi” sunt preocupaţi, sunt frămîntaţi de gîndul întoarcerii. Poate că şi din acest motiv şi-au construit case în România, ca să-i aştepte cineva acolo, ca să nu uite total de rădăcinile lor.

Casele în aşteptare sunt un subiect tragic al timpurilor noastre şi am încercat să-l captez în piesa mea. Cu atît mai mult cu cît, înaintînd în vîrstă, descopăr treptat că şi pentru mine (ca şi pentru alţi români) gîndul întoarcerii începe să dea sens plecării.

Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama nu este însă o piesă tristă… Spectatorii vor găsi în ea, alături de multe întrebări, şi multe momente comice şi muzicale. Mi-am dorit ca acest text să ofere două etaje: unul pentru copii şi altul pentru părinţi. Adulţii şi copiii, venind împreună la spectacolul trupei din Suceava, vor trăi, cred, emoţii diferite, vor avea percepţii diferite. Nu întîmplător mi-am subintitulat piesa “Poveşti de adormit copiii şi de trezit, uşor, părinţii”.

Ar mai trebui poate să mai vorbesc despre extraterestru, despre ce caută el în piesa mea. Dar prefer să-i las pe spectatorii mari şi mici să dialogheze direct cu el. Personajele inventate de un dramaturg sunt cei mai buni purtători de cuvînt ai inimii sale.”

Publicat pe

Peyo, tatăl ștrumfilor

Peyo, tatăl ștrumfilor

Alături de Tintin, Lucky Luke și Spirou et Fantasio, Ștrumfii este una dintre cele mai populare serii belgiene de bandă desenată. Iar la fel ca în cazul lui Asterix din Franța, succesul a depășit de mult matca albumelor de BD, materializându-se în animații, filme artistice, jocuri video, parcuri de distracții și tot felul de mărfuri. Spre deosebire de Goscinny și Uderzo, Pierre „Peyo” Culliford nu a fost nevoit să creeze industria modernă belgiană de bandă desenată pentru a ajunge la acest rezultat. Ceea ce nu înseamnă că a avut o traiectorie lină în carieră.

După ce își pierde tatăl la vârsta de șapte ani, familia Culliford începe să se confrunte cu dificultăți financiare. Iar apoi Belgia intră sub ocupație nazistă. Peyo e nevoit să renunțe la școală, găsindu-și de muncă ca proiecționist. Printre rolele de propagandă nazistă pe care trebuia să le proiecteze scăpă și filmul franțuzesc Les Visiteurs du soir al cărui decor medieval a rămas alături de artist pe parcursul vieții.

La 17 ani, căutând un salariu mai bun și posibilitatea unei cariere, își găsește un post de colorist la studioul de animație Compagnie Belge d’Actualités unde îi cunoaște pe André Franquin, Morris și Eddy Paape. Din nefericire pentru Culliford, CBA își încetează activitatea în 1946. Dacă colegii săi, mai mari și mai bine pregătiți, își găsesc repede de muncă în bandă desenată la revista Spirou, Peyo activează cu precădere ca artist comercial în publicitate pentru o lungă perioadă.

Această muncă îi aducea un venit stabil, dar în timpul stagiului de la CBA Peyo prinde drag de spus povești de umor și aventură. Aplică la un post pentru noua revistă Tintin, însă însuși Hergé refuză să-l angajeze. Fără a se descuraja, timp de cinci ani dezvoltă în paralel mai multe seriale de bandă desenată, reușind să vândă câteva episoade (Pied-Tendre, Poussy) diverselor ziare, însă fără a captiva publicul sau pe editorii lui Spirou, cărora le trimitea aproape săptămânal mostre de bandă desenată.

Încetul cu încetul, iar apoi brusc, perseverența sa dă roade. Serialul cu aventuri medievale Johan, inspirat de filmele cu Errol Flynn este publicat în La Dernière Heure și apoi în Le Soir. Între timp se regăsește cu Franquin care apreciază claritatea narațiunii grafice a fostului său coleg și îl recomandă astfel editorilor lui. Când Johan se mută în paginile lui Spirou, banda începe să fie trasă în culoare, aplicată de Janine „Nine” Devroye, soția lui Peyo, iar aventurile pajului continuă ani de-a rândul. 

Peyo, inventând cuvântul „ștrumf”, desenate de François Ayroles în Moments Clés du Journal du Spirou

La începutul anilor ‘50 artiștii de bandă desenată nu erau deosebit de bine plătiți, mediul fiind desconsiderat, iar condițiile de muncă deja precare se înrăutățeau pentru subcontractori, cum erau cei de la World Press. Ne aducem aminte că Goscinny, luptând pentru salarii mai bune și drepturi asupra operelor, a fost concediat de la aceeași agenție în 1956.

După ce-și termină stagiul militar, Yvan Delporte, un beatnik bărbos cu tendințe anarhiste, devine redactor-șef al revistei, aducând un nou suflu de idei și vitalitate. Mută birourile în Galerie du Centre pentru a fi aproape de birourile agenției World Press ai cărei artiști furnizau mare parte din benzile realiste publicate în Spirou. Delporte propune de asemenea tot felul de găselnițe editoriale, de la ghionturi date rivalului Le Journal de Tintin, pagini parfumate, concursuri și numere tematice. Iar în birourile revistei se înfiripă relații de camaraderie între artiști. Aceștia petrec timpul împreună desenând și schimbând idei nu doar în studiouri, ci și prin baruri, la restaurante și în vizitele pe care și le făceau. 

În 1958, în cadrul poveștii La flûte à six trous Johan și Pirlouit se întâlnesc cu un trib de omuleți albaștri (culoare aleasă de Nine), botezați după termenul inventat de Peyo pentru sare în timpul unei cine când nu-și mai aducea aminte numele condimentului. Când Delporte se gândește la o nouă găselniță, suplimente de tipul unor mini-albume de bandă desenată, ștrumfii cu dimensiunea lor diminutivă se potrivesc de minune. Așa ia naștere cartea Ștrumfii negri. Fiind un succes, urmează încă cinci astfel de suplimente. Iar cum Dupuis, editorului lui Spirou, își deschide în aceeași perioadă și un studio de animație, Ștrumfii devin un fel de mascote: sunt transformați în figurine de latex și încep să apară în diverse animații.

Succesul lui Peyo cu ștrumfii îi aduce și mai mult de muncă. Reînvie Poussy, întâi la Le Soir, printre primele ziare care l-au publicat, apoi la Spirou, creează un nou personaj hit, pe copilul-supererou Benoît Brisefer, care-și pierde super-forța când răcește, și scrie scenarii pentru Jacky et Celéstin. Artistul chiar nu părea că poate să-și dozeze eforturile. În 1966, când Kellog’s îi propun să-i licențieze ștrumfii pentru a-i pune ca surprize în pungile cu cereale, Peyo se angajează să deseneze el însuși toate reclamele pentru această promoție. 

Volumul de muncă, precum și atenția din ce în ce mai sporită acordată marketingului și licențierii a dus la includerea a tot mai mulți asistenți care-l ajutau să-și termine benzile desenate la timp. În timpul zilei lucra împreună cu fiica sa, Véronique Culliford, la distribuția albumelor și mărfurilor, iar noaptea, când telefoanele încetau să sune, desena. Chiar și așa, timpul dintre apariția albumelor creștea, iar zilele foarte lungi de muncă au început să-și spună cuvântul asupra sănătății sale. La 41 de ani, fix în ajunul aniversării zilei de naștere,  are un atac de cord. Supraviețuiește, dar cu o capacitate de muncă diminuată. Care se va diminua și mai mult câțiva ani mai târziu când în urma unui ulcer hemoragic se pricopseste cu diferite complicații de la hepatită la diabet. Astfel, ajunge să-și mute atenția și mai mult înspre licențieri și adaptări în diferite medii ale personajelor.

În 1981 bate palma cu studiourile Hanna-Barbera pentru emblematicul serial de animație. Deși un succes extraordinar, nici această experiență nu a fost deplin fericită, Peyo ajungând să-și petreacă majoritatea timpului supervizând scenariile împreună cu Delporte, întrucât nu se înțelegeau deloc cu studioul american în privința motivațiilor personajelor. Delporte dă ca exemplu problematica banilor, care nu prezintă interes pentru ștrumfii din banda desenată, însă apar constant în intrigile scenariilor desenului animat.

Înspre sfârșitul anilor ‘80 industria franco-belgiană se schimbă. Revistele antologice intră în declin sau își încetează apariția, editurile se consolidează și corporatizează, astfel încât Peyo nu mai lucrează cu și pentru prietenii săi, nici măcar pentru oameni pe care-i cunoaște. Fiind el însuși milionar, înființează editura Cartoon Creation și publică revista Schtroumpf! la care nu contribuie ca artist.

Peyo încetează din viață în 1992, în urma unui alt atac de cord. A lăsat în urmă nu doar foarte, foarte multe figurine de plastic albastru și niște filme nu deosebit de reușite, ci mai ales unele dintre cele mai accesibile și nemuritoare benzi desenate de aventuri.

Un articol de Alin Răuțoiu, publicat inițial pe blogul Editurii Grafic

Publicat pe

5 motive pentru care cei mici vor adora „James și piersica uriașă”

  • Pentru ușurința cu care Roald Dahl te face să înțelegi că în lumea fanteziei ești liber să călătorești cu cele mai stranii mijloace de transport. Cu cât sunt mai neobișnuite, cu atât mai grozavă e aventura. De ce să zbori cu avionul și balonul sau să navighezi cu un vapor, când poți folosi o piersică uriașă? E drept că nu vei fi întotdeauna în siguranță, te așteaptă și pericolele – începând cu rechinii intrigați de fructul zemos și sfârșind cu cel mai mare zgârie-nor din New York.
  • Pentru că trăim cu toții momente în care ne simțim singuri și atunci ne e ușor să empatizăm cu personajele nefericite. O să-ți fie de ajuns să citești primele cinci capitole ca să-ți dai seama că nimic nu poate fi mai rău pentru un copil decât să trăiască izolat de lume într-o ,,dărăpănătură de casă pe vârful unui deal înalt din sudul Angliei” împreună cu două mătuși ,,egoiste, leneșe și crude”.
  • Pentru că singurii prieteni ai lui James se pricep de minune să compună rime.

 Toată lumea aplaudă și îi ceru Miriapodului să mai cânte. Miriapodul începu îndată cântecelul lui preferat:

A fost odat’ ca niciodat’,

Când porcului-i zicea Ignat,

Maimuța mesteca tabac,

Găinile prizau tutun

Să capete curaj nebun,

Și rațele făceau mac-mac,

Iar porcul cu spini

Bea tărie și vin,

Și iezii mâncau tapioca,

Pe când Moș Cocoloș

Se-nchisese-ntr-un c…

(traducerea versurilor de Florin Bican)

  • Pentru curiozitățile pe care le vei afla despre insecte.

Maestrul Greierini

Dacă vrei să ştii, eu sunt un greiere cu coarne scurte. Am două antene scurte pe cap. Le vezi? Astea sunt. Şi sunt foarte scurte, nu-i aşa? De aceea ni se spune greierii cu coarne scurte. Noi suntem singurii care cântăm ca la vioară, folosind un arcuş. Rudele mele cu coarne lungi, cele cu antene lungi şi curbate, cântă frecându-şi marginile aripilor superioare. Ei nu sunt violonişti, sunt țârâitori. Frecatul aripilor produce un sunet mult inferior. Seamănă mai mult cu un banjo decât cu o vioară. (p. 105-106)

Râma şi Buburuza

– Data viitoare când mai stai pe un câmp sau în grădină şi te uiți în jurul tău, zise Râma, să ştii că fiecare firicel de pământ pe care îl vezi a trecut în ultimii ani prin corpul unei râme. Nu-i aşa că este minunat?

– Nu se poate! zise James.

– Băiete dragă, chiar aşa stau lucrurile.

– Adică tu chiar înghiți pământ?

– Ca nebuna! zise Râma cu mândrie. Îl înghit printr-o parte şi îl elimin prin cealaltă.

– Dar în ce scop?

– Cum adică în ce scop?

– Adică de ce faci asta?

– Pentru fermieri. Noi facem solul bun, afânat şi moale, ca să fie roditor. Dacă vrei într-adevăr să ştii, fermierii nu s-ar descurca fără noi. Suntem foarte importante. Suntem indispensabile. Aşa că mi se pare normal să ne iubească fermierii. Cred căne iubesc mai mult decât pe buburuze.

– Buburuză! zise James întorcându-se spre ea. Fermierii vă iubesc şi pe voi?

– Aşa mi s-a spus, răspunse modestă Buburuza, roşind toată. De fapt, am înțeles că în unele locuri fermierii ne iubesc atât de mult, încât se duc şi cumpără buburuze cu sacul, iar apoi le dau drumul pe pământul lor. Sunt foarte încântați să aibă multe buburuze.

– Dar de ce? întrebă James.

– Pentru că noi înfulecăm toate micile insecte dăunătoare care înfulecă recolta fermierilor. Suntem foarte utile şi nu cerem niciun bănuț în schimbul serviciilor noastre. (p. 108-109)

Clădirea era o faimoasă fabrică de ciocolată. Prin găurile din pereți începu să se reverse aproape imediat un râu cald de ciocolată topită. Într-un minut, ciocolata maronie și lipicioasă curgea pe toate străzile satului, se strecura pe sub ușile caselor, intra în magazine și în grădinile oamenilor. Copiii se afundau în ea până la genunchi, unii chiar încercau să înoate în ea. Și toți se îndopau din ciocolată cu înghițituri mari și hulpave, țipând de bucurie. (p. 65)

Publicat pe

Patru cărți pentru copii care întăresc sentimentul de „împreună”

Sursa foto: kindpng.com

Toată perioada aceasta ne-am gândit la momentul când vom fi din nou împreună, chiar dacă ne-am revăzut cu toții în amintiri și povești. Personajele noastre de la Vlad și Cartea cu Genius și Arthur ne-au fost alături întotdeauna, așa că luna aceasta ne dăm întâlnire în poveștile lor, cele prin care toți trecem cu bine împreună, indiferent de circumstanțe.

Cine nu şi-a dorit, măcar o dată, să aibă o dădacă atât de specială precum Mary Poppins? Povestea scrisă în cuvinte este simplă: copiii familiei Banks ies la plimbare, în Londra reală presărată cu un strop de imaginație, alături de dădaca lor favorită, Mary Poppins. Personajele sunt inspirate din cărţile faimoasei P. L. Travers, iubite de copii de generaţii întregi. O mică plimbare cu Mary Poppins scrisă de Hélène Druvert (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2018, tradusă din limba franceză de Svetlana Cârstean) este o carte-album pentru adulţii şi copiii cu înclinaţii artistice sau pasionaţi de artă, pentru cei care deschid o carte cu atenţie, o mângâie şi o savurează ca pe o ciocolată fină sau ca pe un fruct exotic şi rar.

Sylvester și pietricica fermecată de William Steig (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2016, tradusă din limba engleză de Laura Albulescu) prezintă povestea unui măgăruș care are o mare pasiune: colecționează pietricele. Într-o zi de vară ploioasă, găsește o pietricică roșie foarte frumoasă. Stând el așa și studiind pietricica, i se face tare frig și-și zice: „Ce n-aș da să se oprească ploaia asta!“ Și ce să vezi? — ploaia se oprește, iar pietricica pare a fi fermecată. Atunci când se grăbește să le arate și părinților săi minunea, lucrurile iau o întorsătură neașteptată, iar dorul de a fi alături de părinții săi se instalează.

Un uriaş rinocer scăpat de la Grădina Zoologică i-a mâncat pe părinţii lui James într-o clipă. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, James este trimis să locuiască împreună cu îngrozitoarele sale mătuşi, Sponge şi Spiker. Curând însă, în viaţa băiatului se va petrece un lucru minunat, iar cu ajutorul câtorva limbuţe fermecate de crocodil, va porni în cea mai grozavă călătorie, cu cel mai neaşteptat mijloc de locomoţie şi în compania celor mai amuzanţi şi mai simpatici tovarăşi de drum! James și piersică uriașă de Roald Dahl (publicată la editura Arthur în 2019, tradusă din limba engleză de Iulia Arsintescu) a câștigat Premiul Massachusetts pentru literatură pentru copii în 1982.

Crescuți doar de o bunică, trei frați descoperă un extraterestru cu trei ochi, trei mâini și trei picioare. Cu o mână poate arăta spre trecut, cu alta spre prezent, iar cu a treia spre viitor. Cu ochiul albastru vede spațiul, cu cel verde vede timpul, iar cu cel portocaliu visează. Extraterestrul le vine în ajutor copiilor, iar ei îl sprijină să înțeleagă ce înseamnă economia în sistemul solar. Și mai ales îi dau un nume pământesc. În Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama de Matei Vișniec (publicată la editura Arthur în 2019) vom alfa de ce lucruri mai are nevoie planeta noastră. Poate de bulgări de timp și acoperișuri de sticlă, un parchet verde și o bucătărie albastră, poate mai puține lacrimi și mai multe cuvinte.

Publicat pe

Cum susții domeniul cărții în timpul pandemiei

Sursa foto: Ryan MacEachern/Penguin

În aceste perioade mai puțin plăcute, cărțile pot fi o sursă de comfort și escapadă. Ele sunt de asemenea modalitatea prin care putem rămâne conectați între noi, păstrând totuși distanța socială.

Domeniul cărții, ca toate domeniile sociale, se confruntă cu mari dificultăți în adaptarea consecințelor provocate de coronavirus. Librăriile sunt forțate să se închidă, târgurile de carte și orice alte evenimente similare sunt anulate, precum și caravanele organizate de autori pentru promovarea titlurilor.

Ce putem face ca să rămânem uniți? Iată mai jos câteva sugestii prin care putem rămâne conectați cu literatura chiar și de acasă.

Lasă o recenzie online a fiecărei cărți pe care o citești

Lectura unei cărți nu ar trebui să fie ca un drum cu un singur sens. Când vrei să susții un autor pe care îl apreciezi, o recenzie a cărții înseamnă foarte mult pentru el. Așa că o recenzie publicată pe Amazon sau Goodreads poate spori succesul unei cărți acum, mai mult ca oricând.

Urmărește autorii preferați pe paginile de social media

„Ceea ce mi-ar plăcea cel mai mult la o carte ar fi posibilitatea să sun autorul după terminarea cărții pentru a primi câteva lămuriri, ca și cum autorul ar fi un bun prieten.”, spunea J.D. Salinger în Catcher în the Rye. Acest lucru nu se întâmpla prea des în 1951, dar în prezent este din ce în ce mai realizabil. Twitter, Instagram sau Facebook nu sunt folosite doar pentru a citi anecdotele pe care le postează un autor, ci și pentru a interacționa direct cu acesta cerându-i recomandări de cărți, sugestii de evenimente și muzică.

Abonează-te la newsletterul unui autor

Încă un pas spre apropierea de un autor în social media este să te abonezi newsletterului său. Mulți autori folosesc newsletterul, nu doar ca o modalitate de distribuire a unor idei referitoare la unul dintre titluri, dar și pentru a oferi sugestii și sfaturi pasionaților de scris, precum și  posibilitatea de a vinde unele titluri direct fanilor săi. În plus de asta, mulți autori vor fi și mai activi în această perioadă.

Participă la cluburi de carte online

Doar pentru că nu putem sta împreună, nu înseamnă că nu putem citi împreună. Dacă putem lucra de acasă, înseamnă că putem organiza și cluburi de carte pe Skype, nu?

Social media va deveni claxonul tău de cărți

Dacă social media nu împarte iubire în această perioadă grea, atunci când? Folosește rețelele de socializare pentru a descoperi titluri noi. Circulă deja multe haștaguri ca #booklovers, #Booksconnectus, #amreading, #bibliophile, #bookaddict cu ajutorul cărora poți împărtăși titluri bune cu ceilalti cititori.

Sursa articolului: penguin.co.uk