Etichetă: grupul editorial art

Odată, demult, într-o casă de pe strada Egipt, locuia un iepure care era făcut aproape în întregime din porţelan. Avea braţe de porţelan şi picioare de porţelan, labe de porţelan şi cap de porţelan, corp de porţelan şi nas de porţelan. Braţele şi picioarele aveau articulaţii prinse cu sârmă, astfel încât coatele lui de porţelan şi genunchii lui de porţelan se puteau îndoi, oferindu-i multă libertate de mişcare.

Urechile erau făcute din blană adevărată de iepure şi-n spatele bucăţilor de blană erau bucăţi de sârmă puternice şi flexibile, ceea ce permitea ca urechile să fie aranjate în posturi care să ilustreze stările de spirit ale iepurelui: încrezător, obosit, plictisit la culme. Şi coada, de asemenea, era făcută din blană adevărată de iepure şi era moale şi pufoasă şi avea o formă îngrijită.

Pe iepure îl chema Edward Tulane şi era înalt. Din vârful urechilor şi până în vârful labelor de la picioare măsura aproape un metru; ochii îi erau desenaţi într-un albastru pătrunzător şi inteligent.

Edward Tulane se simţea întru totul un exemplar deosebit. Doar în privinţa mustăţilor avea o ezitare. Erau lungi şi elegante (aşa cum trebuiau să fie), însă originea lor era necunoscută. Edward avea impresia – destul de puternică, de altfel – că nu erau mustăţi de iepure. Cui îi aparţinuseră mai întâi mustăţile, cărui animal insipid, era o chestiune la care Edward nu suporta să se gândească prea mult. Aşa că nici nu se gândea. Prefera, de cele mai multe ori, să nu lase să-i treacă prin minte gânduri neplăcute.

Stăpâna lui era o fetiţă de zece ani, cu părul negru, pe nume Abilene Tulane, care avea despre Edward o părere aproape la fel de bună ca Edward însuşi. În fiecare dimineaţă, după ce se îmbrăca pentru şcoală, Abilene îl îmbrăca şi pe Edward.

Iepurele de porţelan era posesorul unei garderobe impresionante, alcătuită din costume de mătase cusute manual, pantofi unicat lucraţi din cea mai fină piele şi făcuţi special pentru picioarele lui de iepure şi o colecţie vastă de pălării, având toate câte două găuri, astfel încât să poată încăpea cu uşurinţă peste urechile lui mari şi expresive. Fiecare pereche de pantaloni croiţi pe măsură avea un buzunar mic pentru ceasul de aur al lui Edward. Abilene îi întorcea în fiecare dimineaţă acest ceas de buzunar. — Ei bine, Edward, îi spunea ea după ce termina de întors ceasul, când limba mare va fi la doisprezece şi limba mică va fi la trei, mă voi întoarce acasă, la tine.

Îl aşeza pe Edward pe un scaun din sufragerie şi întorcea scaunul astfel încât el să privească pe fereastră şi să vadă cărarea care ducea la uşa din faţă a casei Tulane. Abilene aşeza ceasul în echilibru pe piciorul lui stâng. Îl săruta pe vârfurile urechilor şi apoi pleca, iar Edward îşi petrecea ziua uitându-se lung la strada Egipt, ascultând bătăile ceasului, aşteptând.

Dintre toate anotimpurile anului, iepurelui cel mai mult îi plăcea iarna, pentru că soarele apunea devreme şi atunci ferestrele sufrageriei se întunecau şi Edward putea să-şi vadă propria reflexie în geam. Şi ce mai reflexie! Ce imagine elegantă dădea! Edward se minuna încontinuu de cât era de deosebit.

Seara, Edward stătea la masa din sufragerie împreună cu ceilalţi membri ai familiei Tulane: Abilene, mama şi tatăl ei şi bunica ei, pe nume Pellegrina. E adevărat că urechile lui Edward abia se vedeau pe deasupra mesei şi e adevărat că pe toată durata cinei nu făcea decât să se uite fix în faţă, fără să vadă nimic altceva în afară de albul puternic şi orbitor al feţei de masă. Dar era şi el acolo, un iepure care stătea la masă. (Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo)