Coraline – despre uși secrete, povești de Halloween și un final neașteptat

Sursa foto: @lumea.cartilor_24

Dacă te întrebi ce poți găsi dincolo de o ușă secretă, iți putem spune doar că ai nevoie de câteva lucruri pentru a afla misterul: curaj, imaginaţie, prezenţă de spirit şi o pisică neagră. Acestea sunt elementele de care are nevoie Coraline pentru a porni în aventură. Nu întotdeauna dacă deschizi o uşă dai de o altă încăpere. Nu ştii niciodată când te aşteaptă o lume paralelă de cealaltă parte. Realitatea nu s-a mai transfigurat atât de straniu de când Alice s-a rostogolit în gaura iepurelui şi a ajuns în Ţara Minunilor.

21 de geamuri și 14 uși sunt în casa lui Coraline. 13 normale, așa cum sunt în orice casă și una specială care o transportă într-o lume în care lucrurile par exact ca-n lumea sa inițială, doar că totul pare mult mai fain! Jucăriile sunt mai interesante și mai multe, mâncarea mult mai bună, iar părinții – mai atenți. Doar că oamenii din lumea asta nouă au nasturi în loc de ochi, iar dacă Coraline vrea să rămână în această lume magică în care părinții au timp de ea, tot ce trebuie să facă fetița e să o lasă pe cealaltă mamă să-i coasă nasturi în locul ochilor. Oare ce o să facă Coraline?

Îmi plac foarte mult filmele de groază pentru că de fiecare dată când mă uit la ele mă gândesc dacă ceva din ce văd ar putea fi adevărat. Mi se face pielea de găină, mă sperii, deschid ușile doar puțin și arunc un ochi să văd dacă sunt în regulă, ca să deschid lumina și să merg să-mi iau sucul din frigider. Dar, cu toate acestea tot mă uit la filme de groază pentru că știu că nu sunt adevărate, că ce văd este doar imaginația unei persoane care a scris un scenariu și talentul alteia de a filma imagini înfricoșătoare. Ca să nu mai zic că-mi place cum mintea mea mă ajută să trăiesc intens tot ceea ce văd. Spre deosebire de filme, cărțile mă fac să pătrund și mai mult pe ciudatul teren al imaginației, deoarece cărțile mă ajută să fiu chiar eu atât scenarist, cât și regizor!

Neil Gaiman este un fel de Messi sau Cristiano Ronaldo al cărților. Scrie cărți la fel de frumoase și spectaculoase precum golurile pe care le înscriu cei doi fotbaliști. Nu știi când se va petrece magia și când vei fi surprins, cam la fel ca la meciurile de fotbal, iar în Coraline, Gaiman ridică deasupra capului trofeul Champions League. Ce vreau să zic e că, dacă te apuci de citit Coraline, o să-ți bată inima mai tare, o să te întristezi, o să tremuri de emoție, o să aștepți cu înfrigurare pauza, dar s-ar putea să te bucuri enorm la final.

Îți mai spun un singur lucru: am citit prima dată cartea acum 6 ani și încă mai caut ușa secretă din casa mea. Încă nu am găsit-o, dar sunt sigur că undeva există. Și dacă, totuși, nu există, măcar o am pe Coraline în bibliotecă și pot să trec oricând prin ușa din casa ei.

Un articol de Răzvan Zamfirescu

Interviu cu autorul și ilustratorul Tomi Ungerer

Tomi Ungerer s-a născut la Strasbourg, în 1931. În 1956 s-a mutat la New York, unde şi-a început cariera de scriitor. Este autorul a numeroase cărţi pentru copii şi câştigător al celor mai importante premii de specialitate, printre care: Medalia Hans Christian Andersen, Premiul Erich Kästner, Premiul European pentru Cultură. A scris în franceză, engleză și germană. 

Poveștile și ilustrațiile lui Ungerer sunt injectate cu porții copioase de absurd, cărțile sale debordează de creativitate, ireverență și umor, iar autorul nu se sfiește să aducă în discuție cuvinte din vocabular sau subiecte care, în mod tradițional, au fost considerate inabordabile în literatura pentru copii.

Numit uneori „băiatul rău al literaturii pentru copii”, Tomi Ungerer respectă inteligența copiilor și nu încearcă să îndulcească realitatea; de pildă, deși poveștile lui încorporează adeseori elemente de teamă, protagoniștii lui nu sunt niciodată speriați! Acesta este unul dintre motivele pentru care cărțile sale au devenit emblematice. Cărțile lui pentru copii includ povești care confruntă diferențele (Flix), rasismul (Making Friends) și războiul (Otto). Cărțile despre animale care trezesc aversiune, de pildă Crictor, o poveste despre un șarpe, și Rufus, o poveste despre un liliac, scot în evidență individualitatea și îi transmit micului cititor sentimentul că fiecare are ceva unic de oferit.

Ce m-a împins spre literatura pentru copii? Cred că dorința de a crea poveștile care mi-ar fi plăcut mie în copilărie. Copilul din mine, puteți să-i spuneți dezvoltare întârziată, a fost întotdeauna prezent, persistând de-a lungul carierei mele. Un element de inocență, care mi-a adus mirare și descoperire și a fost asemenea unui fir care a traversat tot ce am făcut, legând totul laolaltă.

În multe din primele mele cărți pentru copii am urmărit să reabilitez animale cu o reputație proastă, precum șerpii, liliecii, caracatițele, vulturii și șobolanii, sau personaje considerate respingătoare în mod stereotip, precum căpcăunii, tâlharii sau copiii străzii. Cred că este esențial să le arăți copiilor că, indiferent care sunt defectele fiecăruia, există întotdeauna o cale de a supraviețui și de a ieși învingător, fiind diferit și valorificând cât mai bine ceea ce are fiecare de oferit. Vreau să le arăt copiilor că fiecare ființă este diferită și în egală măsură unică.

Un element important este faptul că protagoniștii cărților mele sunt întotdeauna neînfricați. Mama m-a crescut în felul acesta. Nimic nu o putea enerva și umorul câștiga întotdeauna. De pildă, înaintea unei confruntări cu Gestapoul, a spus chicotind și făcând cu ochiul: „Ai să vezi, sunt cu toții niște cretini!”

Probabil că succesul cărților mele, traduse acum în peste 30 de limbi, se datorează faptului că, la vremea respectivă, au încălcat toate regulile literaturii pentru copii, populată de ursuleți drăgălași într-o lume ireală, unde toată lumea este de treabă, fericită și stupidă. Cărțile mele de mai târziu au țintit spre subiecte precise: Making Friends, povestea unui băiat de culoare într-un cartier de albi, vorbește despre integrare, Otto, povestea unui ursuleț de pluș care-i aparține unui băiețel evreu arestat de Gestapo împreună cu părinții, este despre război și prietenie, Flix, o poveste despre pisici și căței care învață să trăiască pașnic laolaltă, este despre toleranță. (Tomi Ungerer)

Un articol de Ema Cojocaru.

Sursa foto: tomiungerer.com

O altfel de prințesă de Halloween

Anul acesta lăsăm la naftalină rochițele cu tulle și paiete și dăm voie unui alt tip de prințesă să domine petrecerile de Halloween.  Aceasta nu-și dorește castele și un prinț pe cal alb. Se poate înțelege foarte bine cu un dragon și cu o plimbare în afara regatului. Prințesele au devenit domnișoare independente puse pe fapte mari, iar broscoii nu se mai transformă în prinți, dar învață să înfrunte viața de la înălțimea lor de broscuțe. 

Cea mai rea prințesă de Anna Kemp începe ca orice basm: A fost odată ca niciodată, / Într-un turn pe-aici, pe-aproape, / O prințesă singurică, / Suzi îi zicea, de mică. Până aici toate bune, dar prințesa noastră nu-i croită din același material care toate celelalte domnițe. Ea se dovedește dornică de aventură, gata să lupte cu oricine și mai ales mare amatoare de călătorii.

Când prințul își face în sfârșit apariția, pare să nu fie nici pe departe ceea ce cu nerăbdare așteptase prințesa Suzi și mult mai pe placul ei se dovedește a fi dragonul pe spinarea căruia pornește să cunoască toată lumea. Sigur, că la o așa prințesă, care nu vrea nici rochițe, nici nunți împărătești, nici celelalte personaje nu pot întruni calitățile clasice. Dragonului jovial îi place din când în când să se delecteze cu câte o ceașcă de ceai, în plus, se dovedește prieten de nădejde în setea de aventură a prințesei Suzi. Singurul care rămâne înțepenit în timp este prințul care până la urmă își dă seama că  are de-aface cu „cea mai rea prințesă”.

4 personaje în care să te costumezi de Halloween

În fiecare an, luna octombrie vine la pachet cu o întrebare: În ce te deghizezi de Halloween? Parca dovlecii, vampirii și vrăjitoarele nu mai sunt în topul costumelor, iar cei mici preferă ceva original. Ce-ar fi să alegi un personaj preferat din cărți și să te deghizezi în el? Nu este obligatoriu să porți prea multe măști și costume pompoase. E suficient să-i împrumuți atitudinea pentru o zi și să devii chiar tu personajul din poveste. Hai să vezi 4 propuneri de personaje de la Vlad și Cartea cu Genius și Arthur în care te poți deghiza Halloweenul acesta.

Știți povestea celor trei tâlhari? Cei îmbrăcați în pelerine și coifuri negre, doar cu ochii la vedere? Cei trei tâlhari au semănat groază și teama în toți cei care le-au tăiat calea vreodată. Nimeni n-a putut să-i înfrunte pe tâlhari până la Tiffany, o fetiță orfană care și-a luat inima în dinți și a decis să afle misterul celor trei. Cartea scrisă de Tomi Ungerer a apărut la editura Vlad și Cartea cu Genius în traducerea lui Gabriel H. Decuble.

Costumele clasice de prințesă sunt atât de folosite de Halloween încât nu mai aduc niciun farmec acestui moment din an. Dar dacă prințesele nu sunt chiar atât de drăguțe cum ni le imaginăm noi? Și dacă mai au drept prieten un ditamai dragonul, cu siguranță vor ieși din tipar. Cea mai rea prințesă de Anna Kemp, publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius, în traducerea Andreei Caleman, îndeplinește toate condițiile unei prințese atipice, pregătită oricând de o petrecere de Halloween.

Câți detectivi găsești în general la o petrecere de Halloween? Hmm… poate nici nu ți-ai dat seama că sunt acolo. Cei mai îndrăgiți detectivi pleacă într-un schimb interșcolar la Bran. Nici nu se cazează bine la atipicul Hotel Clementina că Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu și Șerloc au un nou caz de rezolvat. De data aceasta investighează dispariția cameleonului Clementina, care se zice că poate ghici viitorul. Volumul #3. Dosarul unei vacanțe de groază  din Seria detectivilor Aerieni, scris de Ana Rotea a fost publicat la editura Arthur.

Oare dacă deschizi o ușă în perioada Halloweenului, te vei teleporta în altă lume? Nu ştii niciodată când te aşteaptă o lume paralelă de cealaltă parte. Realitatea nu s-a mai transfigurat atât de straniu de când Alice s-a rostogolit în gaura iepurelui şi a ajuns în Ţara Minunilor. Curaj, imaginaţie, prezenţă de spirit şi o pisică neagră – acestea sunt elementele de care ai nevoie ca să te transformi în Coraline de Halloween. Cartea scrisă de Neil Gaiman a apărut la editura Arthur în traducerea Florentinei Hojbotă.

Micuțul Nicolas – un mare clasic al literaturii pentru copii

Dacă ar fi să alegem un cadou pentru un copil de 10 ani, atunci cartea Micuțul Nicolas ar fi perfectă. Povestea este despre viața de zi cu zi a lui Nicolas, un băiețel curios, puțin obraznic, care merge la o școală elementară. Succesul cărții constă în stilul unic de scriere: a eliminat orice povestitor și l-a lăsat pe micul personaj să-și povestească singur viața: o combinație perfectă între aventurile petrecute la școală și acasă, de la certurile între prieteni, visele lor, până la vacanța de vară și petrecerea de ziua tatălui, toate într-un stil naiv, potrivit vârstei lui.

Umorul este predominant și se regăsește în fiecare replică și în fiecare poveste, amintind cititorilor de copilăria lor, momentul acela minunat în care orice este posibil. Povestea este o dovadă de iubire pentru familie și pentru prieteni.

Mai presus de orice, cartea amintește cititorilor de copilărie, acea perioadă când suntem liberi să facem totul și suficient de curajoși să ne gândim la toate.

Ilustrațiile realizate de Jean-Jacques Sempé reprezintă un alt motiv pentru succesul cărții. Ilustratorul a realizat o serie de portrete ale lui Nicolas și ale prietenilor săi, deși simple, acestea sunt pline de farmec.

Cartea garantează râs cu lacrimi și o introducere în trecutul minunat al copilăriei, cu râsete și voie bună. Recomandăm lectura și adulților care vor să se rupă de cotidian și să se relaxeze.

Sursa articolului: theguardian.com

„Crizantema” – o poveste despre încredere în sine, încurajare și multă dragoste

Crizantema este unicul pui al familiei de șoricei și pornește în prima ei zi de școală cu mare bucurie: „și-a pus cea mai veselă rochiţă și a fost tare zâmbitoare‟, pregătindu-se ca pentru o mare sărbătoare. Dar copiii uneori pot fi ciudoși și răutăcioși și nemulțumiți și plini de prejudecăți, așa că nu contenesc cu glumele pe seama numelui Crizantemei. „— Dacă aș avea un nume ca al tău, l-aș schimba‟, îi spun colegele de clasă,  iar sărmana Cizantemă se pleoștește la gândul că numele ei e atât de lung încât abia își face loc pe ecuson. În zadar părinții îi spun că numele ei e perfect, mica șoricuță e atât de chinuită, încât seară de seară e măcinată de coșmaruri. Nici profesorii nu știu cum să o liniștească sau nu au timp pentru asta. Până într-o zi, când în clasă apare o profesoară pe care o admiră și o îndrăgesc cu toții. Le vorbește prietenos, deschis și firesc. Și are un nume de floare…

Scrisă și ilustrată de Kevin Henkes, cunoscut cititorilor români pentru romanul „Anul lui Billy Miler‟, apărut la Editura Arthur în 2017, „Crizantema‟ a fost publicată pentru prima oară în anul 1991 și face parte dintre-o serie de cărți dedicate șoriceilor, pentru care autorul pare să aibă o mare pasiune. Kevin Henkes s-a născut în 1960 în oraşul Racine din Wisconsin, Statele Unite ale Americii. În copilărie îi plăcea să viziteze muzeul de artă din localitate şi a fost influenţat de picturile pe care le-a văzut acolo. A studiat la University of Wisconsin Madison, unde a aflat mai multe despre istoria cărţilor pentru copii şi a început să fie tot mai interesat de acest domeniu.

„Crizantema‟ este o carte sensibilă și sinceră despre greutățile pe care copiii le pot întâmpina la școală, despre cum pot deveni subiect de glumă, dar și despre cum pot depăși problemele, despre încrederea în ei înșiși și felul în care părinții trebuie să le fie mereu alături cu încurajări și multă, multă dragoste. Poate chiar și cu un Nu te supăra, frate! din când în când, înainte de culcare.

Ce citești când iei o pauză de la școală?

În fiecare an, luna septembrie pare că anulează orice eveniment și toată atenția se îndreaptă spre începutul anului școlar. Nu știm cum va fi de data aceasta, dar am început să simțim agitația încă de pe acum. Pentru cei mici și pentru cei care abia se obișnuiesc cu școala, iată 4 recomandări de la Vlad și Cartea cu Genius și Editura Arthur pentru momentele libere și pentru pauzele dintre ore.

Crizantema de Kevin Henkes (publicată la Vlad și Cartea cu Genius în 2017, în traducerea Elenei Morariu) este o șoricică tare mândră de numele ei, doar că în prima zi de școală află că numele ei nu este chiar atât de frumos pe cât își imagina ea. Colegii spun că e prea caraghios și mult prea lung pentru a intra pe ecuson. O profesoară nouă va preda ora de muzică în clasa Crizantemei, iar numele acesteia îi va reda încrederea.

Bobby, personajul principal al cărții Domnișoara învățătoare e un monstu, scrisă de Peter Brown, (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017, în traducerea Laurei Albulescu) are o mare problemă la școală. Domnișoara Kirby tună și fulgeră, iar copiii stau smirnă în bănci și tremură ca varga. „Copiii care aruncă avioane de hârtie în clasă să-și ia gândul de la pauză“, strigă ea, și ce poate fi mai îngrozitor? În timpul liber, Bobby se duce în parc, să mai uite de probleme. Dar, într-o sâmbătă dimineața, s-a întâmplat ce putea fi mai rău. Cine credeți că stătea pe o bancă, sub o pălărie cât casa? Ați ghicit, era chiar domnișoara Kirby.

Cine zice că micuților nu le place școala? Nicolas și prietenii lui nu se distrează nicăieri mai bine ca acolo. Deși uneori se răfuiește cu prietenii lui, până la urmă, orice s-ar spune, gândesc la fel, așadar se înțeleg. Ce îl uimește însă pe micuțul Nicolas e cum de cei mari nu reușesc să înțeleagă niciodată nimic. Micuțul Nicolas de René Goscinny a apărut la editura Arthur în 2014, în traducerea Ralucăi Dincă.

Când tatăl e un infractor, iar mama, o femeie cicălitoare şi nu tocmai inteligentă, viața nu este cea mai frumoasă. Cei doi cred că Matilda e o adevărată pacoste care pierde prea mult timp cu cititul în loc să se uite la televizor, ca oamenii normali… Nici îngrozitoarea domnişoară Trunchbull, directoarea şcolii, nu are o părere mai bună despre micuţa pasionată de lectură. Matilda de Roald Dahl a fost publicată la editura Arthur în 2018, în traducerea Christinei Anghelina.

Recomandarea redacției: „Șirul pierdut al timpului” de Paige Britt

Uneori este destul de dificil să alegi o carte pentru un copil. Poate nu-i cunoști preferințele, dar îți dorești totuși să-l impresionezi cu alegerea ta. Ca să-ți fie mai ușor și să nu fie o misiune imposibilă, ți-am pregătit 5 titluri noi care ne-au rămas la suflet, despre care poți citi aici. Ce le leagă pe toate este că sunt cărți la care îți tot vine să te întorci și să le recitești, iar alegerea noastră din această săptămână este Șirul pierdut al timpului, de Paige Britt.

În curând, Penelope n-o să mai aibă timp. Visează să ajungă scriitoare, dar cum să-și poată urma pasiunea dacă are un program făcut pentru fiecare minut din viață? Și cum o să dovedească ea vreodată că scrisul merită osteneala dacă mama ei îi zice necontenit „să se apuce de treabă“ și „să fie mai productivă“? Într-o bună zi, Penelope descoperă o gaură în orarul ei – o zi întreagă fără niciun program – și cade în chip misterios prin ea.

Urmează o călătorie uimitoare prin Tărâmul Posibilității, zboară curajos pe aripile Fanteziei și se salvează din strânsoarea timpului. Înțesată cu vorbe de duh și jocuri meșteșugite de cuvinte, Șirul pierdut al timpului e o aventură cu miză mare care te poartă într-un loc unde nimic nu este imposibil și nu contează fiecare minut, ci oamenii contează.

Autoarea Paige Britt a crescut într-un orășel, cu nasul în cărți și capul în nori. La facultate a studiat jurnalismul, iar la masterat, teologia. Nu s-a considerat niciodată prea mare pentru a citi cărți de copii, fiindcă în ele găsești cele mai importante lecții de viață. Când nu scrie, lui Paige Britt îi place foarte mult să zăbovească. Șirul pierdut al timpului este primul ei roman, urmat de Why Am I Me? (De ce eu sunt eu?), o carte ilustrată pentru copii inclusă de Publishers Weekly pe lista celor mai bune cărți din 2017. În prezent locuiește în Georgetown, Texas, cu soțul ei.

Lee White este artist și profesor. Iubește să picteze cu acuarele, să facă printuri și să se cațăre în copaci. Își petrece zilele jucându-se în culori în atelierul lui din curtea casei, unde ceasurile de orice fel sunt interzise. A ilustrat peste cincisprezece cărți și și-a expus lucrările în galerii de peste tot din America, din Los Angeles până în New York. În prezent locuiește în Portland, împreună cu soția și cu fiul lor.

„Amos e răcit” – o poveste tandră despre prietenie și înțelegere (fragment)

Amos este cel mai bun prieten al animalelor de la Grădina zoologică, iar când vine vremea răsplatei, bufnița care se teme de întuneric, elefantul amator de șah și toate celelalte animăluțe îi stau alături bătrânului îngrijitor când acesta are cea mai mare nevoie.

Amos e răcit de Philip C. Stead, în traducerea Andreei Caleman, este o poveste tandră și delicată despre prietenie, generozitate, înțelegere. Copiii vor vedea aici un model de comportament care îi va face să înțeleagă mai bine importanța prieteniei și ce înseamnă să fii un prieten adevărat: să ai răbdare, să fii atent la cel de lângă tine, să încerci să-l înțelegi, să te porți delicat, să-ți faci timp pentru prietenii tăi.

Amos, bătrânelul prietenos care lucrează la Grădina zoologică, se trezește devreme în fiecare zi, își pune uniforma frumos călcată, ia autobuzul nr. 5 și pleacă la serviciu, unde nu întârzie niciodată. Acolo, deși are mult de lucru, nu uită niciodată să-și viziteze cei cinci prieteni (elefantul, țestoasa, pinguinul, rinocerul și bufnița), cu care se joacă, le citește sau pur și simplu le stă alături. Într-o zi, Amos nu se simte bine, e răcit, și nu se duce la serviciu. Îngrijorați, prietenii lui se duc acasă la Amos să vadă ce se întâmplă. Au grijă de el, îl tratează cu aceeași căldură cu care el îi tratase întotdeauna.

Povestea a fost răsplătită cu Medalia Caldecott în anul 2011. Aceasta se acordă anual de către Association for Library Service to Children, secție a American Library Association, pentru cel mai frumos album ilustrat. 

Roman de recuperare a timpului – „Prietenii copilăriei mele”, Wilson Rawls

Prietenii copilăriei mele scrisă de Wilson Rawls, în traducerea lui Răzvan Tănase, este o carte de literatură clasică iubită de multe generații de copii, însă succesul a apărut pe parcurs și putem spune că a învins testul timpului, fiind inclusă în programa școlară din SUA, iar în anul 2001 au fost vândute 6 750 000 de exemplare. 

Înțelegem de la început cu ce fel de narațiune o să avem de-a face: povestitorul salvează dintr-o încăierare un copoi de vânătoare care-i aduce aminte de copilăria lui. Câinele e jigărit și lihnit de foame, îl urmează de bunăvoie pe salvator până la casa acestuia, hăpăie ce i se dă de mâncare. După o zi și o noapte de odihnă, nu mai are stare, ar cam vrea să meargă pe drumul lui. Omul înțelege repede situația și, cu lacrimi în ochi, îi deschide poarta să plece. E demn de reținut felul cum tratează copoiul ca pe un oaspete, nu ca pe o vietate asupra căreia s-a înstăpânit în clipa în care a scăpat-o de la o posibilă moarte. Nu-l oprește cu sila, ci îl lasă liber, faptă rar întâlnită la stăpânii de animale, care le tratează drept proprietăți ale lor. Bărbatul știe că ar fi fost un mare păcat să-l păstreze legat în curtea din spate, i-ar fi rupt inima câinelui. Voința de viață a făpturii, deci supraviețuirea ei, era direct legată de puterea de a veni și pleca liber.

Construit ca recuperare a trecutului, prin amintire, romanul are ca protagonist un băiețel de vreo zece ani, născut într-o familie lovită serios de Marea Criză din anii ’30. Billy își dorește aprig doi copoi, dar părinții sunt îndeajuns de săraci cât să nu-i poată cumpăra. Se hotărăște să ia situația în propriile mâini, să facă singur rost de bani. Cum anume? Prin muncă. E doar un copil, unul umblând desculț și care nu are acces la școală fiindcă e prea scumpă pentru veniturile familiei, însă muncește din greu doi ani ca să agonisească 50 de dolari, echivalentul a 3 000 de lei din zilele noastre. Acesta e cadoul Marii Depresiuni pentru un copil de condiția lui.

Iată însă că reușește: cei doi câini din rasa îndelung râvnită sunt ai lui. Dresajul lor se încheie cu o reușită, Billy și cei doi copoi se bucură laolaltă să vâneze ratoni, cei trei formează o echipă formidabilă. Participă la o întrecere gândită pentru adulți, iar băiatul, sprijinit de câinii săi, face față competiției, ba o și câștigă – ca un erou din povești. E uluitor cum concurează un fraged adolescent cu oameni mari, mai experimentați decât el. Și e de întrebat ce fel de copilărie mai trăiește el dacă arde etapele maturizării.

E frumos să te plimbi în sălbăticie, să contempli maiestatea impunătoare a naturii. Doar că Billy e mai curând activ, nu contemplativ, se ocupă cu vânătoarea, pitorescul priveliștilor reiese din spusele naratorului, nu din trăirile conștiente ale protagonistului. A vâna înseamnă printre altele și să ucizi animale, e limpede aici o anumită cruzime inerentă. Ea este însă vizibilă pentru un ochi de orășean civilizat. Pe când lumea rurală unde se desfășoară majoritatea acțiunii este axată mai curând pe supraviețuire, zdruncinată cum e de Marea Criză, deci e mai apropiată de condiția vânătorilor-culegători decât de aceea a unor orășeni care cunosc bunăstarea.

Wilson Rawls ne prezintă formarea unui copil care lucrează din răsputeri și care se luptă eroic cu forțele naturii, ca un adult. Pentru cine dorește să afle cum e să trăiești în sălbăticie în stilul celebrului prezentator TV Bear Grylls, cartea e plină de sugestii și instructivă, un veritabil reper.

O recenzie de Dragoș Dodu