Cărțile pentru copii cer întotdeaua un final fericit

Sursa foto: shutterstock.com

Izolarea din această perioadă vine cu părți bune și rele, însă noi alegem să ne focusăm pe partea plină a paharului. De câte ori nu ne-am dorit să avem ceva mai mult timp liber pentru activitățile cu copiii, încă 10 minute în plus pentru cartea de somn ușor sau poate o provocare de o zi întreagă pentru lectură. Chiar dacă practica work from home nu este alegerea ideală pentru părinții cu doi sau mai mulți copii, noi venim cu o propunere care vă dă șansa să intrați în meeting-urile online de la job fără teama că veți fi întrerupți de prichindei. Pentru cei mai mici, pentru care cărțile sunt mai mult obiecte de desenat dacă nu este mama în preajma pregătită pentru o lectură-fulger, dar și pentru cei mai mari, care citesc singuri, am pregătit o selecție de 4 cărți cu final fericit de la Vlad și Cartea cu Genius și Arthur.

Se întâmplă uneori să nu știi care este rostul tău în viață. O simplă întrebare poate duce la multe altele despre existența ta. Chiar și atunci când esti un ursuleț de pluș, curiozitățile nu încetează să apară. Lavabil, personajul principal al cărții Ursulețul de pluș și animalele de Michael Ende (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2020), trăiește o mare dilemă. Zace de prea mult timp pe canapea și a decis să caute răspunsul întrebărilor lui în lumea animalelor.

Știați că undeva, în mintea copiilor există niște creaturi pufoase și tare simpatice? Se numesc Plufi și luptă împotriva gândurilor rele ale copiilor. Partea bună este că la fiecare faptă bună pe care o fac cei mici, Plufii se înmulțesc așa de tare încât niciun coșmar nu se mai apropie de copii. Doi plufi curajoși, Micul Roz și Marele Albastru, personajele principale ale cărții Plufii scrisă de Raluca Poenaru (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2019), pornesc într-o aventură cum nu s-a mai văzut, în care ajung pe tărâmuri necunoscute, străbat ape tulburi, întâlnesc pirați fioroși și se luptă cu dragonii.

Domnul Papuzek (de Cornel Vlaiconi, publicată la editura Arthur în 2018) e un papagal dintre cei mici, un peruş. El are familie, prieteni, o slujbă în casa unor oameni. Şi, cum nimic nu-i perfect tot timpul, ei toţi trebuie să rezolve o mulţime de probleme pentru a putea fi împreună. E o lume în care grijile şi bucuriile sunt trăite de papagali, vrăbii, căţei şi chiar de pisici aflate în cârdăşie cu o bandă de hoţi. Cu fiecare pagină, ne dorim ca planurile Domnului Papuzek şi ale prietenilor săi să reuşească, aşa cum ne dorim în fiecare dimineaţă să avem o zi frumoasă.

Fido și Cutty sunt doi căței foarte diferiți care ne poartă într-o poveste clasică, Căței bogați, căței săraci scrisă de Lydia Ugolini (publicată la editura Arthur în 2019). Fido, câinele de pază mare, alb și blând, își duce zilele printre orătăniile din bătătură, doarme în cotețul încins de soare și e campion la prins pâinea din zbor. Cutty, basetul delicat, cu zgarda lui cu clopoței, trăiește la oraș, doarme pe fotoliile din salon și mănâncă supă dintr-un castronaș înflorat. Că Fido nu se adaptează deloc vieții la oraș e lesne de înțeles – cum să poată face asta când dă peste infamul papagal Lory, peste fiorosul boxer Nabucodonosor, peste cel mai perdfid cotoi sau peste o broască țestoasă care vorbește în șarade? Dar adevărata supriză e că basetul îngâmfat și fricos ajunge să iubească viața simplă de la țară. Ca să vezi, cei doi căței nu-s chiar atât de diferiți până la urmă!

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Din 7 în 7 – o poveste despre multiplele semnificații ale termenului „familie”

Din 7 în 7 este o carte emoţionantă care abordează subiecte delicate precum adopţia, doliul, inadaptarea socială, sărăcia, dar care reuşeşte să nu fie o carte tristă, mohorâtă, ci o carte plină de optimism, la care cu siguranță veţi şi zâmbi mult.

Lui Willow îi plac plantele, culoarea roşie, să evalueze oamenii în funcţie de starea lor de sănătate şi să numere din 7 în 7. Willow nu este o fetiţă obişnuită, ci una „superior înzestrată”: are răspunsuri pentru aproape toate întrebările, ia cele mai mari note la şcoală şi, din păcate, nu are prieteni. Cu hainele ei de grădinărit, pălăria roşie, stilul de viaţă uşor extravagant şi inabilitatea de a interacţiona din punct de vedere social, fetiţa de doisprezece ani nu pare să se integreze niciunde în societate, cu atât mai puţin la şcoală.

Tragedia vine în ziua în care Willow ajunge acasă şi primeşte vestea că părinţii ei adoptivi au murit într-un accident de maşină. Din acest moment, Willow nu doar că trebuie să facă faţă durerii de a-şi fi pierdut părinţii pentru a doua oară, ci şi sentimentului că a rămas complet singură pe lume, fără niciun sprijin. Fără rude sau prieteni apropiaţi şi fără vreun fel de aranjament financiar făcut de părinţi în timpul vieţii, Willow ajunge, din nou, în grija statului.

Din acest moment, durerea ei începe să devină şi durerea altora, căci puţinii oameni pe care Willow îi cunoştea – chiar dacă la nivel superficial – încep să se simtă responsabili pentru ea.

Dell Duke, consilierul incompetent al şcolii, Mai şi Quang-ha, cei doi fraţi vietnamezi cu care Willow se întâlnea la şedinţele de consiliere, mama lor, proprietara unui salon de manichiură, şoferul de taxi care o consideră un înger venit să-i schimbe viaţa – toţi pun cumva umărul la reconstruirea vieţii lui Willow. Ei încep prin a-i acoperi nevoile de bază – hrană, adăpost – şi continuă prin a-i oferi sprijinul emoţional de care Willow avea nevoie pentru a depăşi durerea şi şocul iniţial al pierderii părinţilor.

Este, în esenţă, o carte despre familie şi despre multiplele semnificaţii ale acestui termen: de la familia ei adoptivă, formată din doi părinţi, Willow ajunge într-un nou tip de aranjament familiar, cu o mamă singură şi doi copii mari, o casă care nu e a lor, un bărbat care preferă să graviteze în jurul acestui nucleu şi să nu-şi asume vădit vreun rol patern, şi, în cele din urmă, un alt bărbat care acceptă cu dragă inimă familia nou-formată, cu toate responsabilitităţile care decurg din asta.

Un text de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Atlasul penelor. Totul despre păsări” – curiozități din lumea păsărilor

Atlasul penelor face parte din seria Biblioteca educațională Cotoi cu Pălărioi, din care a mai fost tradus la noi volumul Înăuntrul-Afarei tale. Totul despre corpul uman. Seria are în prezent 36 de cărți și a fost scrisă de Tish Rabe, cea care a dus mai departe moștenirea lui Dr Seuss în rândul copiilor.

Tish Rabe a scris peste 160 de titluri pentru copii, printre care și cărți pentru branduri tv cunoscute precum Strada Sesam, Curiosul George, Disney și altele. În 1996, la cinci ani de la moartea faimosului Dr Seuss, editura Random House a angajat-o pe Tish să scrie Biblioteca educațională Cotoi cu Pălărioi, iar ea s-a conformat și a dăruit copiilor o mulțime de cărți minunate care prezintă aspecte ale științei sau vieții într-o manieră nouă și amuzantă.

Așa cum îi spune și titlul, Atlasul penelor este despre ființele cu pene, zise și „neamul păsăresc”. Versurile hazlii îi vor însoți pe copii de-a lungul mapamondului în căutarea asemănărilor și deosebirilor dintre păsări.

„Păsările au trei pleoape-

Trei! – la ochii amândoi.

Nu au dinți. Care-i motivul?

Nu ne întrebați pe noi.”

Copiii vor afla care este cea mai mare dar și cea mai mică pasăre, de unde vin unele denumiri ale păsărilor („pițigoiul după glas/numele și l-a luat./El, cu glas pi-ți-gă-iat, cântă-n arbori ne-ncetat.”), care sunt sunetele pe care le scot păsările („Bufnițele fac bu-hu,/stârcii cârâie de zor./Guguștiucii fac gu-gu/Asta este limba lor.”).

Tot din categoria curiozități, aflăm și ce păsări nu zboară deloc, la ce specie tatăl este cel care clocește oul, cum arată dansul de împerechere al cocorilor sau cum zboară în formație gâștele sălbatice atunci când migrează.

Iar la final, când mama le dăruiește copiilor din carte un pui mic de „pufămăcine”, ei deja știu pe cine să consulte ca să afle cum să-l îngrijească. Pe Cotoi cu Pălărioi, desigur, care știe totul despre „prietenii cu pene”, ba mai mult, are și o mașină cu pene care „zboară bine pe-orice vreme” și care îi duce pe copii în zbor acasă.

Dacă aveți acasă copii cărora le plac versurile jucăușe sau ideea de a afla lucruri noi, dar în joacă, dintr-o carte fără pretenții de enciclopedie, dar cu mari pretenții de umor, atunci Atlasul penelor este pentru voi!

Un text de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Trandafirii din Mexic” de Pam Munoz Ryan

Trandafirii din Mexic este un roman scris de Pam Munoz Ryan, o scriitoare americană, cu origini mexicane, cunoscută mai ales pentru romanele cu tentă multiculturală pe care le scrie.

Romanul, inspirat din povestea reală a bunicii autoarei, urmăreşte parcusul unei fetiţe de 13 ani, dintr-o familie bogată de moşieri din Mexic, care se trezeşte, peste noapte, că rămâne fără nimic: tatăl ei este ucis de bandiţi, casa le ia foc, iar restul averii este rechiziţionată într-o bancă de către nişte unchi nemiloşi. Brusc, viaţa confortabilă şi tihnită a fetei se transformă într-o luptă pentru supravieţuire: împreună cu mama şi o familie de foşti servitori, Esperanza va traversa Mexicul pentru a ajunge în America, unde va locui într-o tabără de imigranţi lucrători în agricultură.

Aici, Esperanza va trebui să se adapteze unui nou stil de viaţă: de la o casă plină de servitori, ajunge să locuiască într-o baracă alături de alte două familii. De la rochiile elegante, trece la rochii ponosite donate la cutia milei. De la traiul ei de lux, ajunge să aibă grijă de bebeluşi şi să măture prin curte pentru câţiva bănuţi în plus. Ajutată de prietenii pe care şi-i face, Esperanza va învăţa să spele scutece, să gătească fasole şi să coacă tortillas, va merge la muncă pe linia de ambalat fructe şi legume şi va descoperi că, deşi nu credea, poate merge înainte cu speranţă şi încredere.

Printre temele abordate se numără: rasismul, devotamentul faţă de familie, capacitatea oamenilor de a o lua mereu de la capăt, importanţa educaţiei, prietenia, nedreptatea socială. De asemenea, cartea conţine multiple trimiteri către cultura mexicană, de la feluri de mâncare şi ocupaţii zilnice, până la tradiţii, sărbători şi legende. Cuvintele spaniole păstrate la traducere, cu tonalitatea lor melodioasă, fac deliciul cărţii, şi cu siguranţă copiii vor fi atraşi către această limbă şi vor dori să înveţe mai mult din ea.

Pam Muñoz Ryana scris peste patruzeci de cărţi – romane şi cărţi ilustrate – şi a primit nenumărate distincţii literare pentru contribuţia ei deosebita în domeniul literaturii pentru copii. Printre aceste premii se numără: Premiul pentru Drepturile Omului şi Drepturi Civile oferit de Asociaţia Naţională pentru Educaţie din SUA, Premiul literar Virginia Hamilton pentru literatură multiculturală, premiul Ludington pentru întreaga activitate. Pam Munoz Ryan este nominalizata Statelor Unite pentru Premiul Internaţional Hans Christian Andersen pe anul 2018.

Romanul Trandafirii din Mexic (titlu original Esperanza Rising) a fost transformat şi într-o piesă de teatru, care a fost jucată în teatre importante din Chicago şi Boston.

Celelalte cărţi ale autoarei sunt la fel de profunde ca aceasta tratând teme similare şi având în centru personaje puternice, unele dintre ele reale, cum ar fi Pablo Neruda sau Marian Anderson, altele imaginare, dar inspirate din realitate.

Un text de Laura Frunză

Fotografii de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Patru mărțișoare literare pentru cei mai mici cititori

Se spune că scriitoarele dau naștere unor povești mai intense, iar dacă luna martie este dedicată femeilor, iată câteva titluri de cărți pentru copii de la editura Vlad și Cartea cu Genius și Arthur pe care ți le recomandăm în luna mărțișorului.

Malala Yousafzai reușește să transmită un mesaj puternic pentru cei mai mici cititori: să creadă în magie și să găsească magia în tot ce ne înconjoară. Ea nu visează la lucruri mărețe, iar dorința ei supremă este o lume mai bună. Personajul este o sursă de inspirație pentru copii, o persoană reală care luptă pentru lucrurile în care crede. Malala și creionul magic (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în mai 2019, traducere din limba engleză de Ioana Bâldea Constantinescu) este câștigătoare a Premiului Nobel pentru Pace.

Atlasul penelor face parte din seria Biblioteca educațională Cotoi cu Pălărioi, din care a mai fost tradus și volumul Înăuntrul-Afarei tale. Totul despre corpul uman. Seria are în prezent 36 de cărți și a fost scrisă de Tish Rabe, cea care a dus mai departe moștenirea lui Dr Seuss în rândul copiilor. Scrisă în unicul stil al lui Dr Seuss, Atlasul penelor. Totul despre păsări (apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius în aprilie 2019, traducere din limba engleză de Florin Bican) îmbină tonul jucăuș, ilustrațiile haioase și curiozitățile prezentate pe înțelesul copiilor într-o mini enciclopedie care va capta atenția chiar și celui mai pretențios „cititor-ascultător”.

Recompensată cu Medalia Belpré, cartea Trandafirii din Mexic de Pam Munoz Ryan (publicată la editura Arthur în martie 2018, traducere din limba engleză de Mădălina Vasile) ne arată cum uneori se poate întâmpla ca totul să se năruiască, atunci când ți-e lumea mai dragă, și de pe cele mai înalte culmi să ajungi în cele mai întunecate abisuri. Demult, la El Rancho de las Rosas, Esperanza ducea o viață cât se poate de privilegiată: locuia într-o casă mare, avea rochii minunate, păpuși de porțelan, servitoare care erau mereu la dispoziția ei și o familie care o iubea nespus. Acum locuiește cu mama și cu alți oameni într-o baracă mică și înghesuită dintr-o tabără de lucru din California și trebuie să învețe să ia totul de la zero.

Unul dintre cele mai apreciate romane ale ultimului deceniu, Din 7 în 7 publicată la editura Arthur în mai 2018, traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu) o prezintă pe Willow Chance, o fetiță de doisprezece ani cu o minte de geniu, obsedată de natură și de stabilirea diagnosticelor medicale. Dacă e agitată, se liniștește numărând din 7 în 7. Nu i-a fost niciodată ușor să lege prietenii, iar cei mai apropiați oameni sunt chiar părinții ei adoptivi. Din 7 în 7 este o carte emoționantă despre cum e să fii diferit, despre cum se poate face față unei imense pierderi, despre ce înseamnă cu adevărat o familie.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Toby Gheruță zis și stră-stră-străbunicul lui Grumpy Cat

Pentru mulți cititori nativi de limbă engleză, Gata cu pupăturile, mamă! este o poveste clasică, cu care sunt familiarizați încă din copilărie. Cartea lui Tomi Ungerer, publicată pentru prima dată în 1973, a ajuns și la noi prin intermediul Editurii Art, în ediție bilingvă română-germană, în traducerea lui Iulian Bocai. Ilustrațiile autorului aduc un plus de umor și completează pățaniile năzbâtiosului Toby Gheruță, în care destui adulți se vor recunoaște pe ei înșiși la vârsta complicată a pre-adolescenței. La o privire aruncată pe coperta cărții, protagonistul trebuie să fie vreun stră-stră-străbunic al lui Grumpy Cat – impresie întărită și de o foarte simpatică ilustrație din interior, unde pisoiul afișează o mimă nespus de morocănoasă la micul dejun.

Toby Gheruță este un motan revoltat: se răzbună pe ceasul deșteptător, mototolește hainele călcate de mamă și refuză să se spele; pentru a-și păcăli părinții, freacă periuța de dinți de marginea chiuvetei, în timp ce răsfoiește benzile desenate pe care le-a ascuns în spatele căzii. Pisoiul a ajuns la vârsta aceea dificilă când nu mai suportă să fie alintat și cocoloșit de mamă, fiindcă se consideră îndeajuns de mare pentru a se descurca singur. Însă doamna Angora Gheruță, protectoare ca orice mamă iubitoare, îl sufocă cu manifestări de afecțiune, care-i stârnesc furia lui Toby. Cum să i se potrivească lui apelative ca „brotăcel dulce” sau „suflețel”, când la școală este cunoscut drept pisoiul-problemă? E drept că are note foarte bune la învățătură, dar nimeni nu-l întrece când vine vorba să facă farse colegilor și profesorilor. Conflictul cu mama atinge un punct critic după ce Toby se încaieră cu un coleg și doamna Angora Gheruță îl copleșește cu pupici în văzul tuturor.

Deși este o lectură tare haioasă și inteligentă, probabil că puțini autori ar mai scrie astăzi o astfel de poveste problematică, în care sunt încălcate regulile contemporane de parenting, iar „copilul” pare un mic gangster în devenire (vorbește urât cu mama, fumează pe ascuns în toaleta școlii, are un întreg arsenal de petarde și bombe puturoase în dulap etc.). Pentru părinții moderni, poate fi deranjant faptul că tatăl îl amenință pe Toby Gheruță cu o papară (deși ulterior îi ține un discurs foarte simpatic), iar într-o altă scenă mama îi trage o palmă peste ureche (cu toate că nimeni nu i-ar putea reproșa doamnei Angora Gheruță că este o mamă rea – din contră, e o mamă reală, care clachează într-o situație tensionată).

Tomi Ungerer este un cunoscut artist de origine franceză, autor și ilustrator a peste 140 de volume, de la cărți pentru copii care au devenit celebre la lucrări controversate pentru adulți. După cum am aflat de pe tomiungerer.com, cărțile lui au avut atât de mult succes pentru că autorul nu încearcă să îndulcească realitatea și respectă inteligența copiilor. Poveștile lui sunt citite și astăzi, iar asta se datorează faptului că au încălcat toate regulile literaturii pentru copii, în care „ursuleții drăgălași populează o lume ireală unde toată lumea e de treabă, fericită și stupidă.” În 1998, Tomi Ungerer a fost recompensat cu Medalia Hans Christian Andersen, iar în 2003 a fost ales primul Ambasador pentru copilărie și educație de către Consiliul Europei.

Text și fotografie de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Rachel Renee Russell, autoarea seriei “Însemnările unei puştoaice”

Sursa foto: dorkdiaries.com

Urmând trendul romanelor ilustrate în genul Jurnalului unui puştide Jeff Kinney sau al Marelui Natede Lincoln Peirce, autoarea Rachel Renee Russell s-a bucurat de un succes enorm datorită seriei Însemnările unei puştoaice, a cărei protagonistă, Nikki Maxwell, o puştoaică haoiasă de 14 ani, a cucerit, prin felul său de-a fi diferit şi prin întâmplările amuzante de care are parte, inimile cititorilor cu vârste cuprinse între 9 şi 14 ani din peste 20 de ţări. Aflaţi din interviul tradus mai jos care au fost sursele de inspiraţie ale autoarei şi care au fost motivele din spatele deciziilor pe care le-a luat în privinţa personajelor care-i populează cărţile.

Despre felul în care fiicele sale au fost o adevărată sursă de inspiraţie pentru autoarea seriei Însemnările unei puştoaice

Aş spune că aproape 80% dintre lucrurile care există şi se întâmplă în cărţile seriei sunt inspirate dintr-o poveste sau o situaţie reală cu care s-au confruntat fiicele mele, Erin şi Nikki. Când erau în şcoala generală erau fete isteţe, îşi făceau temele la timp, aveau o relaţie bună cu profesorii, răspundeau la întrebările acestora, dar erau considerate de către cei din jur nişte tocilare. Erau tachinate de către ceilalţi copii şi nu erau invitate la petreceri. Copiii făceau glume pe seama hainelor pe care le purtau şi a felului în care vorbeau, era oribil.

Într-o dimineaţă, Erin se săturase de toate astea şi a spus: „Ştiţi ceva? Sunt mândră că sunt numită tocilară, iar să fii tocilar e ceva cool. Sunt unică, diferită şi creativă.” Aşa că m-am folosit de această idee şi am transpus-o în cărţile din seria Însemnările unei puştoaice.

Despre felul în care nepoţelele ei o ajută în privinţa vocabularului

Ele ne spun dacă un cuvânt sau o expresie argotică este în continuare la modă sau nu. Un cuvânt la modă acum este ratchet, ceea ce înseamnă de prost gust sau vulgar sau orice altceva, chillax este încă un cuvânt de genul ăsta, care înseamnă să stai calm (to chill) şi să te relaxezi (to relax) şi din aceste două cuvinte compui unul nou, în concluzie, chillax.

Despre reacţia autoarei la criticii care spun că romanele sale sunt prea “uşurele”

Reacţia mea la astfel de comentarii este una de aprobare. Atunci când m-am apucat de scris şi am decis ce fel de autor aş vrea să fiu şi ce fel de cărţi să public, m-am gândit că aş vrea să fiu o scriitoare ale cărei cărţi sunt îndrăgite de copii, am vrut să fiu amuzantă, iar cărţile mele să fie relevante, aşa că nu mă simt deloc ofensată de această caracterizare. Repet, iubesc ceea ce fac, iar dacă asta înseamnă că literatura pe care o scriu e “uşurică”, puţin siropoasă şi pop, precum o vată pe băţ sau o gumă de mestecat, n-am nici cea mai mică problemă, iar asta face parte din ţelul meu. Tot ce îmi doresc este ca tinerii să citească.

Despre decizia de a-şi face personajul principal alb

Când am inventat-o pe Nikki Maxwell, m-am gândit la ea ca fiind o fetiţă albă, iar atunci când am luat această decizie m-am întrebat „Ei bine, oare ce o să creadă societatea? Ca femeie de culoare pot să fac asta?” Inspiraţia mea a fost Shonda Rhimes, regizoare şi producătoare de seriale pentru televiziune, care a făcut show-urile Scandal şi Anatomia lui Grey şi care s-a confruntat cu aceeaşi problemă. Aşa că m-am gândit „Ei bine, sunt într-o companie bună”. Dar ea foloseşte şi personaje afro-americane, iar eu fac acelaşi lucru, dar şi ea avut de-a face cu aceleaşi acrobaţii mentale cu care m-am confruntat şi eu.

Ca femeie de culoare, chiar îmi doresc să ies în afara zonei mele de confort şi să creez un personaj care are o rasă diferită şi o cu totul altă vârstă? Shonda a luat decizia de a depăşi această limită cu ambele seriale, care sunt teribil de populare. M-am gândit „Ei bine, dacă Shonda poate să facă asta, atunci o să încerc să fac şi eu acelaşi lucru.”

Despre cum seria Însemnările unei puştoaice i-a dăruit o nouă viaţă

Treceam printr-un divorţ, fusesem căsătorită timp de 25 de ani, iar viaţa mea se destrăma. Copiii mei erau maturi, la colegiu, şi simţeam cum pământul îmi fugea de sub picioare. O privesc pe Nikki Maxwell ca pe o forță care m-a motivat să merg mai departe şi ca pe un prieten cu care puteam sta de vorbă şi despre care puteam să scriu şi care m-a salvat din pragul unei căderi nervoase. Aşa că, da, am impresia că divorţul s-a finalizat în aprilie, iar cartea Însemnările unei puştoaice a apărut şase săptămâni mai târziu şi a ajuns în topul best-seller-urilor publicaţiei The New York Times. Aşa că aş spune că seria Însemnările unei puştoaice a însemnat cu siguranţă o portiţă de scăpare, dar şi o viaţă nouă şi o nouă carieră pentru mine.

Sursa articolului: kccu.org

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Pomul cel darnic” – o poveste despre o altfel de prietenie

Sursa foto: simonandschuster.com

Shel Silverstein s-a născut în anii ‘30 în Chicago, într-o familie cu origini mixte: tatăl era un imigrant est-european, iar mama americancă. Shel a avut de mic înclinație spre desen, dar nu a fost încurajat să continue în această direcție de către familie. Tatăl său, un om violent, se aștepta ca Shel să lucreze în brutăria familiei.

Shel a crescut mare și a dat la facultate, unde a pierdut vremea fără să devină absolvent. După aceea s-a înrolat în armată și a plecat să lupte în război, în Japonia. Când a fost lăsat la vatră, era un om trist, care trecuse prin multe, fără un loc de muncă, perspective sau o parteneră care să-l susțină. În mod ironic, șansa lui a fost întâlnirea cu Hugh Hefner, editorul unei reviste pentru bărbați. A început să creeze benzi desenate pentru revistă și să publice articole despre călătoriile pe care le făcea. Ba mai mult, Shel a compus și cântece pentru interpreți celebri (Johnny Cash, Bob Dylan) și părea că nu are absolut nimic în comun cu literatura pentru copii. Ba chiar nu-și dorea și nu-i plăceau copiii.

Ca mulți oameni care nu au copii, dar care emit păreri despre aceștia (unele surprinzător de realiste), Shel detesta literatura pentru copii cu final fericit. Nu-i înțelegea sensul. Având, la rândul său, o copilărie nefericită, și-ar fi dorit să se identifice cu texte cu final mai ambiguu sau nefericit. Cam ca Hans Christian Andersen, dacă stăm să ne gândim, ale cărui povești se termină destul de dezastruos pentru personaje. Cam ca în viață, uneori, dacă ne gândim și mai departe de atât.

Prin urmare, Shel s-a apucat de scris povești pentru copii, care să reflecte realitatea așa cum o vedea el și care să forțeze cititorul să se gândească mai mult la ceea ce tocmai a citit. În 1964 a publicat primele sale trei cărți pentru copii, printre care și Pomul cel darnic, care are un succes complet neașteptat la public.

Nu știm dacă a fost din cauza cărții Pomul cel darnic și a faptului că mereu a trebuit s-o apere și s-o justifice, sau din cauza faptului că și-a pierdut primul copil la o vârstă fragedă (deși nu și-a dorit copii, a avut totuși o fată și un băiat), dar Shel Silverstein a ajuns să se retragă cu totul din viața publică, chiar dacă a continuat să scrie. De-a lungul ultimilor 20 de ani de viață, a mai publicat un volum intitulat „Where the Sidewalk Ends” (Acolo unde nu mai e trotuar), care a fost interzis în librării, moment în care a refuzat să-și mai explice poveștile.

Despre Pomul cel darnic a spus că este o carte despre un băiețel și un copac și că nu are niciun înțeles ascuns.

Însă pomul din carte nu este unul obișnuit, ci este un pom de sex feminin. În limba română este tradus „fetița-copac”, dar în engleză nu se specifică dacă pomul este la vârsta copilăriei sau a maturității, ci este doar „she” (ea). Fetița-copac se împrietenește cu un băiețel care se folosește de ea pentru ceea ce are nevoie în viață, în diferite etape.

Îi ia frunzele pentru coronițe, mănâncă merele și se cațără sau se leagănă pe trunchiul ei când e copil. Apoi crește și are nevoie de bani și îi ia merele pentru a le vinde. Apoi îi ia crengile pentru a-și face casă. Apoi trunchiul pentru a-și face o barcă. Apoi mai rămâne doar un ciot pe care se așază la bătrânețe să se odihnească.

Iar fetița-copac îi dăruiește toate acestea „fericită”, ba chiar ea i le oferă, nu așteaptă să i le ceară. La final, din fetița-copac nu mai rămâne aproape nimic, dar băiatul, ajuns acum bătrân, continuă să vină la ea, să ceară ajutor.

Primele interpretări au dus cu gândul la relația părinte-copil, în care părintele dă totul din sine până nu-i mai rămâne nimic, iar copilul ia totul fără să dea nimic înapoi. Nici nu-i de mirare că cititorii s-au supărat pe Shel pentru povestea asta! Deși e adevărat că mulți părinți fac sacrificii mari pentru copiii lor, nu acesta este comportamentul pe care-l vrem de la copiii noștri.

Ar mai putea fi despre o relație de co-dependență, în care un partener dă totul, iar celălalt nimic. Despre oameni egoiști, cărora nu le pasă decât de propria persoană și despre oameni prea slabi pentru a putea să spună „nu” atunci când trebuie.

Dar, la polul opus, putem să ne gândim și că este o poveste despre prietenie, despre altruism și despre bunătate. Copacul se dăruiește pe sine în relația cu celălalt și nu se simte folosit, ci fericit.

Cred că povestea asta a ajuns atât de faimoasă tocmai din cauza controverselor pe care le stârnește și a punctelor de vedere diferite. E aceeași poveste, sunt aceleași cuvinte, și totuși percepția cititorilor asupra ei este cu totul diferită de la om la om.

Citiți povestea și discutați cu copiii despre ce înseamnă dărnicia. Despre ce înseamnă să dai, dar să și primești. Puneți-le întrebări (de exemplu: a spus vreodată băiețelul ”mulțumesc” copacului?) și provocați-i pe ei să vă pună întrebări legate de carte. S-ar putea ca ei să tragă cu totul alte concluzii din poveste și să vă ofere un punct de vedere nou, nealterat de preconcepțiile noastre de adulți.

Un text de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

4 recomandări de cărți pentru copii de citit în luna iubirii

Sursa: pinterest.com

Iubirea este cuvântul cheie al lunii februarie. Fie că alegem să o celebrăm în stil autohton de Dragobete sau în stil ceva mai modern, de Valentine’s Day, iubirea este pe primul loc. Însă atunci când ești mic, sărbătoarea iubirii nu este la fel, iar cea mai întâlnită formă a ei este cea pentru părinți. Și cum cărțile pentru copii nu duc lipsă de iubire, v-am pregătit o listă de patru titluri potrivite aceste luni de la editurile Arthur și Vlad și Cartea cu Genius.

Ce-i drept, mămicile sunt pe primul loc în viața celor mici, dar să nu uităm că și tăticii au farmecul lor. Tăticul urs din povestea „Un pupic pentru tătic” (Frances Watts, publicată la ediura Vlad și Cartea cu Genius în 2019) depune multă muncă de convingere pentru a primi un pupic de noapte bună de la ursuleț. Poate un pupic lung-lung de girafă, unul cu dungi și mârâieli de tigrișor, un pupic poznaș și gâdilicios de maimuțică sau măcar un pupic mic și mustăcios de șoricel. Dar ușor-ușor, îmbufnarea ursulețului se preface în zâmbet, apoi în râs și, în cele din urmă, tăticul primește pupicul de noapte bună.

Pomul cel darnic” de Shel Silverstein (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017) este o poveste profundă despre iubire, care poate fi înțeleasă ușor de copii și descifrată în nenumărate sensuri de către adulți. „A fost odată o fetiță-pom.” Așa începe această poveste emoționantă, presărată cu un strop de tristețe și cu multă, multă dragoste. Scrisă într-un ritm liniștitor, în puține cuvinte, cu ilustrații simple și sugestive, cartea lui Shel Silverstein spune totul despre cum rodește dragostea de la primul fir de rădăcină până la cea mai proaspătă frunzuliță din vârful coroanei.

Într-o notă amuzantă, editura Arthur prezintă iubirea din perspectiva unor copii ceva mai mari. „Însemnările unei puștoaice” este o serie iubită de preadolescente, iar volumul #12 Povestirile unei catastrofe amoroase nu chiar atât de secrete (de Rachel Renee Russell, publicată la editura Arthur în 2019) povestește fazele unei îndrăgostiri: „Cum m-am pricopsit cu forma asta acută de tulburare amoroasă e o poveste lungă și complicată.”

Păstrând nota amuzantă, vă prezentăm o carte tandră și neconvențională despre iubirea dintre o mamă și fiu ei rebel. „Gata cu pupăturile, mamă!” de Tomi Ungerer (ediție bilingvă, publicată la editura Arthur în 2018) este un titlu clasic pentru copiii și adulții cu un dezvoltat simț al umorului. Toby Gheruță este un motan aflat la vârsta pubertății care face tot felul de năzbâtii la școală și nu este prea prietenos cu dulcegăriile de orice fel. În special pupăturile mamei sale super-protectoare, cumsecadea doamnă Angora Gheruță, care-și iubește fiul ca pe ochii din cap. Sătul de cocoloșelile ei siropoase lucrurile iau o întorsătură neașteptată.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Vreau pălăria înapoi” – interviu cu autorul Jon Klassen

Pentru Jon Klassen contează să scrie cărți bune, iar acest lucru se poate observa ușor. La numai 31 de ani a câștigat o medalie Caldecott, iar acest lucru l-a motivat să se ocupe și mai mult de acest domeniu. Îi plac cărțile care se citesc bine și arată bine. Iată mai jos un interviu cu autorul cărții „Vreau pălăria înapoi”, publicată la editura Vlad Și Cartea cu Genius.

„Când am început să mă ocup în totalitate de cărți, a devenit destul de limpede pentru mine că trebuie să îmi scriu singur textele dacă voiam ca munca mea să devină ceva serios, dar aveam o problemă cu faptul că nu-mi plăcea să desenez personaje. Acum îmi place să desenez scene întregi și obiecte, dar în vremea aceea nu îmi plăcea la fel de mult. Simțeam de fiecare dată că trișez atunci când desenam personaje. Ca și cum aș alege calea ușoară pentru a atrage atenția cititorului. Îmi plac poveștile care îi permit cititorului să rătăcească puțin pentru ca apoi să regăseasca de unul singur calea.

Tot în această perioadă, o companie mi-a cerut să realizez niște felicitări, iar eu le-am trimis niște schițe cu niște scaune și alte obiecte. Mi-au scris înapoi întrebându-mă dacă n-aș putea să-mi încerc mâna cu ceva mai antrenant, cum ar fi niște personaje. Le-am spus ca eu nu fac așa ceva, dar au insistat și în final le-am trimis o serie de animale care purtau pălării aniversare și baloane, dar fețele lor și postura păreau să-mi transmită că habar nu au ce e o zi de naștere și nici nu le pasă. Mi-a plăcut mai ales ursul care apărea pe una dintre felicitări. Chiar și așa, nemișcat și lipsit de orice emoție părea amenințător. M-am gândit că de vreme ce am încălcat jurământul de a nu desena vreodată personaje, aș putea la fel de bine să-l folosesc într-o carte.

<<Un urs și-a pierdut pălăria.

-Unde mi-e pălăria? a întrebat el.>>

Nu-mi plăcea deloc. Habar nu aveam încotro vreau să meargă narațiunea, ce trebuia să mai adaug și despre ce era până la urmă povestea asta.Nu știu ce-a declanșat asta, dar într-o noapte mi-a venit ideea să transform totul într-un dialog fără narațiune și să ma folosesc de culori pentru a-l marca pe cel care vorbește, așa încât nici măcar să nu fie nevoie să le dau nume.Ideea unui dialog cu imaginea personajelor alături sugera că unul dintre personaje mințea. Și puteam arăta cititorului care e mincinosul. Apoi textul a curs foarte ușor și lin.

Ilustrațiile le-am păstrat foarte simple. Întotdeauna mi-au plăcut cărțile ilustrate cu o imagine curată, dar mă temeam să le fac prea curate și pentru alții ca nu cumva să le găsească plictisitoare. Dar pentru cartea mea era amuzant.Cartea a fost scrisă într-un limbaj foarte rigid. Era rigid pentru că era tensionat că trebuia să scriu o carte și îmi plăcea ideea că personajele mele nu le prea au cu vorbitul. Așa că au ieșit niște personaje rigide care se tot uitau la cameră în loc să se uite unul la altul așa cum se întâmplă când două personaje vorbesc. Păreau uluite că apar într-o carte, iar eu eram uluit că scriu una.”

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: