Interviu cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură”

Ne-am propus ca în luna octombrie să venim cu o listă de recomandări adecvate perioadei, puțin înfricoșătoare, povești reale, ficțiune sau inspirate din realitate, toate având o doză de mister care te va pune puțin pe gânduri. Spargem gheața cu o serie de Q & A cu Mariana Enriquez.

Bongani Kona: Multe din povestirile din Ce-am pierdut în foc au ceva neliniștitor, straniu și misterios, dar dincolo de asta se poate simți dragostea pentru actul povestirii. Cu ce fel de povești ai crescut în anii copilăriei tale în Buenos Aires?

Mariana Enríquez: Am crescut la periferia orașului Buenos Aires, ceea ce noi numim „Conurbano”, într-un orășel pe nume Lanús. E un cartier care n-are nimic în comun cu viața literară sau intelectuală: un pic dur, cu multe fabrici care în copilăria mea începuseră să se închidă, în esență un loc al clasei muncitoare, unul care pe deasupra mai e și urât. Mie-mi place, dar n-are nimic idilic sau ceva care să aducă a natură. Însă părinții mei erau cititori avizi și aveau o colecție imensă de cărți. Orice de la literatură argentiniană la literatură europeană, americană sau sud-americană, de la García Márquez la Capote și Poe. Îmi plăceau Baudelaire și surorile Brontë, am fost întotdeauna atrasă de poveștile sumbre. Nu existau restricții și puteam citi orice. Cred că era o modalitate de a-mi imagina că trăiam într-un loc mai frumos sau mai interesant. În plus, bunica mea era o povestitoare involuntară. Nu cred că-i plăcea să spună povești, dar asta făcea parte din cultura ei – era fiica unor imigranți italieni care veniseră din nordul Argentinei, o zonă rurală și plină de superstiții, foarte diferită de Buenos Aires.

Bongani Kona: În Casa Adelei, mama naratoarei îi interzice să urmărească filme de groază pentru că este „prea mică”. Mulți părinți au tendința să-și apere copiii de ororile lumii. Mă întreb dacă ăsta a fost și cazul tău. 1976–1983 a fost o perioadă grotesc de violentă în istoria Argentinei. Mii de oameni dispăreau sau erau torturați și uciși. În copilăria ta, cât de conștientă erai de ceea ce se întâmpla? Ți se ascundeau anumite povești?

Mariana Enríquez: Trebuie să ții cont de faptul că dictatura din Argentina a fost incredibil de violentă, dar într-un mod secret. Mii de oameni au fost torturați și uciși, într-adevăr, dar lucrurile astea au fost ascunse cu succes de populație. Mulți oameni spun și astăzi că nu erau la curent cu amploarea ororilor – și nu spun minciuni. Armata nu împușca oamenii pe stradă. Îi răpea și îi ducea în centre de detenție clandestine. Desigur, asta a stârnit multă frică, în mare parte frica de necunoscut, teama de a nu ști ce se întâmplă cu adevărat. Chiar și cei dispăruți: situația era fantasmagorică. Părinții mei erau la curent, dar vorbeau despre asta în șoaptă și, de fiecare dată când înțelegeam ceva, îmi atrăgeau atenția să nu spun nimic în afara casei. Iar „în afara casei” însemna la școală, la petrecerile onomastice sau oriunde în viața de zi cu zi. Așa că eram la curent, pentru că părinții mei erau la curent, dar nu existau semne clare de violență, nu pentru un copil, în orice caz. Doar uneori apăreau zvonuri despre câte un vecin care „plecase”, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sau despre militarii care supravegheau podul… Era un secret, un secret teribil. Când s-a sfârșit, a fost ca o explozie. Detaliile înfiorătoare erau peste tot, la televizor, în reviste, și, bineînțeles, în procesele generalilor unde victimele relatau ce li se întâmplase, iar cruzimea era explicită. Îmi amintesc cât de îngrozită eram citind despre toate aceste lucruri. Cred că au fost primele povești de groază pe care le-am citit. Părinții nu mi-au ascuns nimic, dimpotrivă. Voiau ca eu să știu. Pentru ei și pentru mulți alți argentinieni, amintirea celor întâmplate reprezenta o declarație politică.

Bongani Kona: În ciuda acestei istorii sumbre, ai spus că în Argentina există „un mare entuziasm pentru a scrie”. De unde crezi că vine acest entuziasm? Și când ai început să scrii? A fost ceva ce ai vrut să faci dintotdeauna?

Mariana Enríquez: O istorie sumbră e prielnică pentru literatură. Multe fantome, multe probleme. Ce mă miră, mai degrabă, e faptul că există entuziasm după atâtea crize economice. În timpul vieții mele am trăit cel puțin două de proporții și am 44 de ani. Dar, cumva, asta pare să fie un imbold. În ce mă privește, nu îmi doream neapărat să scriu atunci când am început. Am publicat un roman la vârsta de 21 de ani. O editură importantă căuta un roman scris de cineva tânăr, cu o tematică „tinerească”. Romanul se numește Bajar es lo peor și e un amestec de Bret Easton Ellis timpuriu și sensibilități gotice. Îl scrisesem pentru mine, fără speranța că aș putea să-l public, și am ajuns la editură întâmplător, printr-o serie de legături ciudate. Pe atunci studiam jurnalismul în La Plata, un oraș studențesc, și eram o tânără destul de impulsivă. După ce romanul a fost publicat și am mai scris încă unul, s-ar zice că mi-am dat seama că asta vreau să fac. Dar a durat ceva.

McSWEENEY’S: Cum procedezi când scrii povestiri despre crime? Începi cu un personaj sau cu o situație anume?

Mariana Enríquez: De obicei, nu scriu povești despre crime – însă scriu ficțiune întunecată, așa că povestirile mele implică uneori o crimă. Cea din Copilul jegos e inspirată parțial de un asasinat care a avut loc în urmă cu cinci ani, în provincia Corrientes. Băiatul mort se numea Ramoncito și trăia pe stradă. Crima n-a stârnit prea multe ecouri în presă – oricum, nu pe cât ar fi trebuit – din cauza implicațiilor politice și a detaliilor oribile care au ieșit la iveală. A fost ciudat – lăsa impresia unei crime care e ținută ascunsă. Există o carte de investigație pe tema asta, La misa del diablo (Liturghia diavolului), de Miguel Prenz, care nu s-a bucurat de succes la public, deși e foarte bună. De acolo am preluat informațiile de bază. Apoi am lăsat totul să se amplifice și să crească, așa cum fac cu toate povestirile mele. Am hotărât să nu fie o proză condusă de intrigă, ci am optat pentru o atmosferă stranie, aproape halucinatorie.

Întrebări preluate și traduse de pe johannesburgreviewofbooks.com (Bongani Kona), electricliterature.com (Adam Vitcavage), mcsweeneys.net, lithub.com (David Leo Rice).

Un text de Ema Cojocaru

Interviu cu ilustratorul cărții „Olguța și un bunic de milioane” – József Vass

Trebuie să fii tare norocos să dai chip unui personaj atât de îndrăgit de copii. Pe lângă povestea minunată, József Vass, ilustratorul cărților lui Alex Moldovan cu Olguța, a întregit universul celor două volume cu o față simpatică, roșcovană și apreciată de generații de copii, Ne-a povestit puțin despre felul în care a realizat ilustrațiile celor două volume, în interviul de mai jos. 

Cum ai descrie contribuția ta la crearea Olguței?

Mă simt bucuros și onorat că am putut să-i dau un chip Olguței, mai ales fiind un personaj cu un simț al umorului și al sarcasmului foarte bine dezvoltate. Cred că am contribuit prin ilustrațiile mele la crearea unui personaj în care mă regăsesc, la fel ca mulți copii, adolescenți și chiar și adulți (știu câțiva). Cititorii o consideră un personaj bine calculat care găsește o rezolvare la orice situație neplăcută, și toate acestea le gestionează cu un simț al umorului și cu un sarcasm foarte inteligent. 

Un lucru important pe care l-ai descoperit în procesul de creație al Olguței?

La crearea personajelor, inclusiv a Olguței, nu doar că am rezonat cu aventurile amuzante ale personajului, dar am încercat să-l cunosc puțin și pe creatorul personajului, pe Alex Moldovan. Încă de pe vremea când mă pregăteam să creez primele personaje din carte, am avut câteva întâlniri cu Alex în centrul Clujului, să-mi povestească cum și-o imaginează el pe Olguța și să aflu mai multe despre aceasta. Așadar un răspuns la întrebare ar fi că am încercat să-l descopăr, să-l cunosc puțin mai bine în acest proces chiar pe Alex. Și după aceea parcă totul a venit de la sine, liniile parcă se desenau singure pe hârtie și așa au prins viață personajele.

Ce ne poți povesti despre modul tău de lucru?

La toate ilustrațiile pe care le creez, procesul este cam același, nefiind excepție nici ilustrațiile pentru seria de cărți cu Olguța.

Nu doar că încerc să citesc foarte atent textul pe care-l primesc pentru a fi ilustrat, dar încerc să mă consult și cu scriitorul. Să văd care este viziunea lui, și încerc să țin cont și de ideile acestuia.

După ce am o idee cât mai concretă despre scena care va fi ilustrată, mă apuc de schițat pe o foaie sau caiet. După ce am o schiță cât de cât finală, o scanez și o import în programul de grafică, în care finalizez toate ilustrațiile mele digitale. 

În acel program redesenez schița, modific micile imperfecțiuni pe care nu le observasem pe hârtie, mai adaug unele elemente pentru a face ilustrația cât mai interesantă și interactivă și încerc să creez linile cât mai curate și estetice.

„Micuțul Nicolas în vacanță” scris de René Goscinny și ilustrat de Jean-Jacques Sempé

Majoritatea se bucură c-a scăpat de școală, dar dacă vreți să vă distrați grozav, ar fi bine să luați școala în vacanță. S-o aveți la putător, să vă plimbați cu ea până în parc și să vă alăturați aventurilor haioase de care au parte Nicolas și colegii săi de generală. Evident, Nicolas nu e genul de puști care să se distreze doar la școală. Cea mai tare perioadă e, cât se poate de clar, vacanța. Hai să vedem cum se distrează Micuțul Nicolas în vacanță.

Chiar dacă mulți părinți și-l amintesc pe micuțul Nicolas din propriile copilării, asta nu însemnă că nu-i un personaj cool. Chiar mai mult, cărțile cu Nicolas sunt un fel de preistorie a volumelor cu preferații voștri: Greg Heffley, Nate, Timmy Fiasco sau Tom Gates. Dar nu o preistorie din aia cu fosile, ci de-aia cu dinozauri animați mecanic mai degrabă. Și chiar dacă volumul a fost scris în anii ’50, veți vedea că nu s-au schimbat atât de mult lucrurile.
Și atunci se făceau poze de grup cu clasa, dar nu erau aparate digitale, iar cele care existau trebuiau aduse la fața locului cu un camion. Nici Photoshop n-aveau, așa că dacă voiai să scoți capul cuiva din scenă trebuia să-l ștergi de mână sau să lipești, la propriu, ceva peste el.

Bumbăceala din pauze a rămas aproape neschimbată. Pe atunci nu exista internet să poți pierde timpul, iar și bătăile dintre băieți erau la ordinea zilei și, în plus, o distracție pe cinste.

Fotbalul era la fel, deși nu exista atâta publicitate în jurul lui și nici vreun Messi sau vreun Cristiano Ronaldo și nici transferuri de milioane de euro. Ei îi aveau în schimb pe di Stefano, pe Puskas și pe faimosul Pelé.

Mai există și profesori care nu înțeleg mare lucru și pe care ai senzația că-i poți păcăli.

Dar mai presus de toate astea există prieteni. Și tot ei sunt cei care te bagă și te scot din bucluc. Așa cum știi deja că se întâmplă în viața reală și la fel cum se întâmpla și acum cincizeci de ani în imaginația celor doi creatori francezi – René Goscinny și Jean-Jacques Sempé.

Peștele-curcubeu – o poveste emoționantă despre generozitate și două fișe de activități

În lumea celor mici, orice vietate are o lume a ei plină de povești și aventuri. Pe timpul verii, peștii sunt printre personajele mai atent vizate de copii. Ce se află în lumea oceanelor și cum decurge viața unui pește alături de prietenii lui, ne putem doar imagina, iar cei mici nu duc lipsă de imaginație.

La fel se întâmplă și în Peștele-curcubeu – o poveste imaginată de Marcus Pfister – unde personajul principal, cel mai frumos pește din ocean, nu a învățat încă să împartă lucruri cu prietenii săi. Pe lângă povestea care ne oferă o lecție emoționantă despre empatie și dăruire, am pregătit pentru cei mici două fișe de activități pentru a petrece mai mult timp cu personajele din poveste.

 

 

Descarcă fișele de activități de aici: F1, F2.

4 cărți pentru copii de pus în bagaj

Suntem în plină vară, împachetăm și despachetăm de zor bagajele pentru următoarea vacanță. Pe lângă jucării, cu siguranță există și un pachet de cărți pregătit pentru toate călătoriile. În cazul în care vacanța este mai mare decât teancul de cărți, venim în ajutor cu 4 propuneri de cărți pentru copii de la Vlad și Cartea cu Genius și Editura Arthur care să completeze zilele de vară.

Călătorie, Aaron Becker

Ce face un copil când tata lucrează la calculator, mama gătește și sora mai mare citește? După o vreme, chiar și pisica s-a furișat tiptil din camera în care pare să nu se întâmple nimic. Fetița e singură și nimeni nu are timp pentru ea. Apoi găsește creionul roșu. Desenează o ușă pe perete, face un pas și încă un pas și pătrunde într-o lume în care nu mai e nici urmă de plictiseală. Ba chiar, de multe ori, pericolul e atât de aproape, că nici creionul roșu nu mai face față. O carte uimitoare despre puterea imaginației.

Peștele-curcubeu, Marcus Pfister

Peștele-curcubeu e cel mai frumos pește din ocean și toți îl privesc cu admirație. “Vino și joacă-te cu noi”, îi spun ceilalți pești. Dar Peștele-curcubeu trece lin și nepăsător pe lângă ei, mândru de solzii lui strălucitori. Încet-încet, cu toții se îndepărtează de el, iar Peștele-curcubeu devine cel mai singur pește din ocean.

Micuțul Nicolas în vacanță, René Goscinny, Jean-Jacques Sempé

Și personajele Arthur și-au pregătit planurile de vacanță. Când vine vara e grozav de tot, pentru că e perioada vacanțelor. Și, pentru că e anul în care tatăl lui Nicolas decide că-și vor petrece vacanța în sudul Franței, mama face rezervare la un hotel din Bretania. N-are nimic dacă plouă, pentru că domnul Lanternoiu se oferă să-i distreze pe toți copiii cazați acolo. Când Nicolas pleacă în tabără fără părinți e încă și mai grozav. N-are nimic că tatăl uită să-i dea și bagajul la urcarea în tren. În Tabăra de Azur își face o mulțime de prieteni noi: Gualberto – căruia îi place să doarmă, Paulică – el vrea mereu acasă la mama și la tata, și mulți alții. Fac baie în mare, merg în drumeții și la pescuit. Ce mai, e bine de tot!

Olguța și un bunic de milioane, Alex Moldovan

Olguţa e o puştoaică de doisprezece ani ca oricare alta. Bine, nu chiar ca oricare alta: e neîndemânatică, impertinentă, intră mereu în bucluc, nu prea are prieteni, iar familia ei e atât de dezbinată, încât nu-şi recunoaşte mătuşa când aceasta îşi face apariţia la uşă. Nu-i de mirare că Olguţei nu-i convine deloc când e nevoită să petreacă un weekend cu mătuşa pe care de-abia a cunoscut-o. Ba mai mult, Constantin, bunicul ei, ţine morţiş să o vadă. Şi nu are de gând să accepte un refuz.

4 cărți de vacanță pentru copii

Sursa foto: stock.adobe.com

Printre bagajele de vacanță ale părinților se regăsesc și 2-3 cărți care să completeze relaxarea zilelor călduroase de vară. Și cât timp citesc părinții, n-ar fi bine să aibă și cei mici aceeași activitate? Noi ne-am gândit și la ei și le-am pregătit patru sugestii de titluri numai bune de băgat în bagajul de vacanță de la Vlad și Cartea cu Genius și Editura Arthur.

Hai să găsim o comoară, Janosch

Odată, micul Urs a pescuit o zi întreagă la râu, dar nu a prins niciun pește. S-a întristat la gândul că prietenului său, micul Tigru, o să-i fie foame. Și apoi, s-au gândit ce bine ar fi fost să fie bogați, să-și poată cumpăra tot felul de bunătăți. Așa că au pornit să caute o comoară. Au trecut prin multe, bune și rele, păsăroiul cocor i-a trecut peste mare, dar slujbașul Regelui și banditul calic Hablitzel le-au luat banii. S-au certat și s-au împăcat de mai multe ori, iar în cele din urmă au ajuns acasă. Acolo îi aștepta prietenul lor, fericitul cârtițoi, și au mâncat împreună conopidă din grădină și au ascultat cântecul pănțărușului. Asta da fericire! Chiar asa.

Peppa Pig: Peppa pleacă în vacanță, Neville Astley și Mark Baker

N-am întâlnit încă un prichindel care să n-o adore pe faimoasa Peppa Pig. Cărți, serial TV, jucării. Peppa este peste tot. Tocmai ce a ales să plece în vacanță alături de familia ei în Italia. Sunt atâtea de văzut și de făcut, încât Peppa tot uită de sărmanul Teddy. Va mai ajunge oare acasă la sfârșitul vacanței micul Teddy?

Plictisitoarea vacanţă de vară a fraţilor Răţoi, Dan Coman

Frații Rățoi locuiesc într-un sat aflat acolo unde se agață harta-n cui, într-o casă verde ca pătrunjelul. A venit vacanța de vară, copiii de la școala din sat au plecat pe la casele lor de dincolo de dealuri, iar Ucu și Dan sunt singurii copii pe o rază de câțiva kilometri. Fără calculator, fără televizor, deci fără desene animate, ba chiar și fără jucării. Cât e ziua de lungă (și e taaare lungă) mănâncă pităceață, vorbesc păsăreasca și joacă fotbal în cimitir. Dar plictiseala moale și galbenă, cu miros de praf, ceapă prăjită, săpun de casă și biscuiți cu măr tot mușcă din vacanța de vară până la venirea verișorilor din Sfântu Gheorghe. Până atunci nimic nu pare să-i scoată pe cei doi frățiori din amorțeală. Doar poveștile. Iar frații Rățoi, copiii preotului din Gersa, sau Ucudan, cum îi știu toți, au o mulțime de povești de spus despre mica lor lume.

Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier, Michelle Cuevas

Jacques Papier e convins că toată lumea îl urăște. La școală e ignorat de colegi și de profesori, iar acasă părinții uită să-i facă loc la masă. Ar vrea să spună lumii întregi cât de tare îl doare inima. Ca să afle care sunt locul și rostul lui în lume, pornește într-o călătorie la capătul căreia înțelege cât de mare este puterea prieteniei și a imaginației.

Mary Poppins – cum să transformi o carte pentru copii în artă

O mică plimbare cu Mary Poppins nu va rata nicio privire, fie că vorbim despre copii sau adulți. Este o carte-album pentru adulţii şi copiii cu înclinaţii artistice sau pasionaţi de artă, pentru cei care deschid o carte cu atenţie, o mângâie şi o savurează ca pe o ciocolată fină sau ca pe un fruct exotic şi rar.

Povestea scrisă în cuvinte este simplă: copiii familiei Banks ies la plimbare, în Londra reală, dar şi în imaginaţie, cu dădaca lor favorită, Mary Poppins. Personajele sunt inspirate din cărţile faimoasei P. L. Travers, iubite de copii de generaţii întregi. Cine nu şi-a dorit, măcar o dată, să aibă o dădacă aşa de specială precum Mary Poppins?

Povestea scrisă în imagini este, însă, mult mai complexă. Ineditul acestei cărţi constă în paginile realitare în tehnica filigran, cu zeci şi zeci de detalii decupate cu măiestrie. Tocmai de aceea spuneam că este o carte pentru cei care ştiu să aprecieze arta, pentru că aceste pagini trebuie tratate cu multă delicateţe.

Tehnica filigranului constă în decupaje pe coală neagră de hârtie, aşezate pe un fundal deschis la culoare care reliefează sau pune în valoare modelele decupate. În carte, filele realizate în filigran se suprapun peste tablouri simple, cu puţine detalii, cu fundal preponderent alb.

Fiecare pagină decupată în filigran este protejată de o foiţă de hârtie de mătase, lucru care mă duce cu gândul la clasoarele din copilărie, când timbrele, aşezate frumos în spatele benzilor de plastic erau protejate cu foi subţiri de hârtie cerată. Această atenţie la detaliu a editurii ne duce cu gândul la ceva preţios încă de prima oară când deschidem cartea.

Imaginile din hârtie neagră, mată, ne vor plimba, pe rând, prin parc, pe la Palatul Buckingham, prin ploaie pe Podul Londrei, prin Piccadilly Circus. După plimbarea prin Londra, ajungem în ocean, apoi urcăm pe o cometă tocmai în cerul înstelat.

Coperţile cartonate vor proteja comoara din interior, iar ilustraţiile alb-negru îi vor fascina pe copii. Măiestria unui ilustrator nu constă mereu în felul în care combină culorile ci în felul în care, prin câteva tuşe şi câteva siluete schiţate reuşeşte să transmită o întreagă poveste, care se desfăşoară chiar în imaginaţia cititorilor.

Recomand să aveţi în bibliotecă această carte, dacă doriţi să cultivaţi în copiii voştri pasiunea şi preţuirea faţă de un obiect de artă.

Un text de Laura Frunză

Fotografii de Ema Cojocaru

Festivalul copilăriei – 4 titluri clasice pentru copii

În luna iunie sărbătorim copiii în fiecare zi așa că am pregătit pentru festivalul copilăriei 4 titluri clasice, iubite de generații întregi de copii, titluri pe care adulții iubesc să le citească, cărți care ne apropie și ne amintesc de copilărie în toate formele ei. Hai să vezi povești am pregătit de la Vlad și Cartea cu Genius și Editura Arthur.

Jane și Michael Banks nu se plictisesc nicio clipă în compania guvernantei lor: un pic severă, un pic misterioasă și, cu siguranță, o mare magiciană. Alături de Mary Poppins, o simplă plimbare prin ploaie pe străzile Londrei se transformă într-o călătorie fantastică. O mică plimbare cu Mary Poppins scrisă de Hélène Druvert, în traducerea Svetlanei Cârstean, a apărut la Vlad și Cartea cu Genius în 2018.

E o zi fără soare. Plouă, plouă fără oprire şi e mult prea frig ca să te joci, aşa că Sally și fratele ei stau cuminţi în casă, stau ca niște mormoloci… Asta până când își face apariţia un Cotoi cu pălărioi, care știe o mulţime de jocuri și nu ține seama de vreo regulă.  Așa că în scurt timp casa e cu susul în jos și nimeni nu se mai poate plânge de plictiseală. Cotoi cu pălărioi scrisă de Dr. Seuss și tradusă de Florin Bican a apărut la Vlad și Cartea cu Genius în 2018.

Nu trebuie să fii neapărat cavaler ca să pornești într-o aventură, ai nevoie însă de o inimă sinceră și de curaj să înfrângi dușmani cruzi. Acestea îl ajută și pe William, un băiețel de 10 ani. El descoperă magia castelului din pod, un cadou de rămas-bun de la menajera familiei, doamna Phillips. Castelul din piatră și lemn are turnuri de apărare, un pod mobil și un cavaler miniatural care prinde viață în mâinile lui. Castelul din pod scrisă de Elizabeth Winthrop, în traducerea Mihaelei Sofonea a apărut la editura Arthur în anul 2018.

Revelion. Consilierul secret în treburi vrăjitoreşti Beelzebub Erezinus şi a sa tante, vrăjitoarea expertă în chestiuni financiare Tyrannja Vamperl, au o problemă. Nu şi-au realizat planul anual la capitolul „Fapte rele“ şi a venit scadenţa; iată că acum se află, în adevăratul sens al cuvântului, în ceasul al doisprezecelea! Doar un plan scelerat ar mai putea să-i ajute, în ultima clipă, să-şi recupereze întârzierea. Punci cu porunci scrisă de Michael Ende, tradusă din limba engleză de Nora Iuga a apărut la editura Arthur în 2019.

„Bine nu se vede decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.”

A fost odată ca niciodată un mic prinț care locuia pe o planetă abia cu un pic mai mare decât el și care avea nevoie de un prieten…» Pentru cei care înțeleg viața, asta ar fi părut mult mai adevărat. Fiindcă nu-mi place să mi se citească superficial cartea. E atât de dureros pentru mine să povestesc amintirile astea. Sunt șase ani deja de când prietenul meu a plecat, împreună cu oaia lui. Dacă mă străduiesc să-l descriu aici este ca să nu-l uit. E trist să-ți uiți un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten. (Antoine de Saint-Exupéry)

Deși cartea Micul prinț este destinată, teoretic, copiilor, a ajuns una dintre cele mai iubite și mai citite volume din bibliotecile adulților. Poate pentru că aici, în această carte care ia peste picior înțelegerea limitată, pragmatică, a oamenilor mari, aceștia își verifică rezervele de inocență, ca într-o oglindă, nu de tot crudă, dar nici indulgentă cât să deformeze.

Poate pentru că aici se pot întreba onest dacă au ajuns serioși ca o ciupercă zbârcită sau dacă încă pot recunoaște o oaie invizibilă, dar categoric prezentă într-un desen de copil. Poate pentru că aici își dau voie să se întrebe, netulburați de ritmul niciunui calcul, ce înseamnă să ai un prieten, iar el să fie unic pentru tine, la fel cum floarea Micului prinț e fără de asemănare pentru el, chiar dacă, ajuns pe Pământ, a dat peste o grădină cu cinci mii de alți trandafiri. Toți frumoși și aparent la fel. Cam ca oamenii care locuiau planeta. “Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face să fie atât de important”, îi spune vulpea, prietena lui cea nouă, creatura care l-a învățat ce înseamnă să îmblânzești o altă ființă și cum devii răspunzător pentru ea. Și tot ea îl învață ceva în plus despre privire, și ea parte din ritualul îmblânzirii ființelor: “Bine nu se vede decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi”.

Ediția cea mai nouă pe care o avem astăzi la îndemână, în limba română, este tradusă de Ioana Pârvulescu și are ilustrații noi nouțe, semnate de Dan Ungureanu. Este o combinație care face din această capodoperă a tuturor vârstelor o noutate, cu promisiuni și coordonate proaspete. Dan Ungureanu a trezit la viață un mic prinț dilematic și candid, care ne privește cu înțelepciunea unui vechi amator de apusuri de soare, dar și cu vioiciunea unui copil pentru care joaca e însăși viața. I-a imaginat baobabii care amenință să sufoce mica planetă a prințului și cei trei vulcani pitici pe care acesta îi îngrijește zilnic, i-a redesenat celebrul fular galben și mutrița întrebătoare. Iar Ioana Pârvulescu a tradus cu o atenție izvorâtă dintr-o veche dragoste pentru această carte, pe care o mai tradusese în adolescență, pentru uz propriu, într-un caiet pierdut. Tot ea semnează o postfață și personală, și generoasă cu detaliile de viață literară, din care aflăm, în plus, că ea însăși a fost pasionată de zbor, la fel ca aviatorul-povestitor, prăbușit în deșert, și că a făcut cursuri de planorism, reușind să se înalțe până la 2000 de metri.

Pledoaria pentru Micul prinț se poate relua la fiecare recitire, și vârstele la care ne apropiem de el fac vizibile lucruri diferite, ascunse în text. Pentru Nora Iuga, de exemplu, Micul prinț a rămas cartea preferată. Și nu cred că e greu să descoperim o întreagă comunitate de melancolici, din speța celor convinși, la fel ca micul melancolic din această poveste, că drept înainte nu poți merge foarte departe și că lumea asta, cu nenumăratele ei apusuri de soare, idiosincrasii, erori și absurdități, merită explorată și îmblânzită.

Un text de Eliza Ștefan