Al cincilea val #1, Rick Yancey – fragment

Dacă ne-ar vizita vreodată extratereştrii, cred că ar fi ca atunci când Cristofor Columb a debarcat pentru prima dată în America. N-a ieşit prea bine pentru amerindieni.

STEPHEN HAWKING

Intruziune: 1995
Nimeni nu se va trezi. Femeia care doarme nu va simţi nimic dimineaţă, va avea doar o senzaţie vagă de nelinişte şi sentimentul puternic că cineva o priveşte. Teama i se va estompa în mai puţin de o zi şi curând va uita de ea. Amintirea visului va persista ceva mai mult. În visul femeii, o bufniţă mare stă cocoţată pe pervaz, holbându-se la ea prin fereastră cu ochi imenşi, conturaţi cu alb. Nu se va trezi. Nici ea şi nici bărbatul care doarme alături. Umbra care pluteşte deasupra lor nu le va tulbura somnul. Iar cel pe care îl caută umbra – copilul din pântecele femeii adormite – nu va simţi nimic. Intruziunea nu lasă urme, nu agresează nici măcar o celulă din corpul ei sau al copilului.
Totul se sfârşeşte în mai puţin de un minut. Umbra se retrage. Mai rămân doar bărbatul, femeia, copilul din pântecele ei şi intrusul dinăuntrul copilului, dormind cu toţii.
Femeia și bărbatul se vor trezi dimineaţă, copilul câteva luni mai târziu, când se va naște.
Intrusul dinăuntrul lui va continua să doarmă şi nu se va trezi câţiva ani buni, când neliniştea mamei şi amintirea acelui vis se vor fi şters demult.
Cinci ani mai târziu, în timpul unei vizite la grădina zoologică împreună cu copilul, femeia va vedea o bufniţă asemenea celei din vis. Imaginea o va tulbura fără să înţeleagă de ce.
Nu e prima persoană care visează bufniţe în întuneric. Nu va fi nici ultima.

I
Ultimul istoric

Extratereştrii sunt proşti.
Nu vorbesc despre extratereştrii adevăraţi. Ceilalţi nu sunt proşti. Ceilalţi sunt atât de avansaţi faţă de noi, încât e ca şi cum ai compara cel mai prost om cu cel mai deștept
câine. Nu există termen de comparaţie. Nu, vorbesc despre extratereştrii din capul nostru. Cei pe care i-am inventat noi, cei pe care-i tot inventăm de când ne-am dat seama că luminiţele alea strălucitoare de pe cer sunt nişte sori la fel ca al nostru, care probabil
au planete la fel ca a noastră, care se învârtesc în jurul lor.
Extratereştrii pe care ni-i imaginăm, aceia care am vrea să ne atace, extratereştrii umani. I-aţi văzut de un milion de ori. Se năpustesc din cer în farfuriile lor zburătoare ca să distrugă New Yorkul şi Tokio şi Londra sau defi lează pe câmpuri în maşinării imense care arată ca nişte păianjeni mecanici, trăgând cu arme cu laser şi mereu, dar mereu, oamenii dau uitării toate neînţelegerile şi îşi unesc forţele ca să înfrângă hoarda extraterestră. David îl omoară pe Goliat şi toţi (mai puţin Goliat) se întorc fericiţi pe la casele lor. Ce tâmpenie!
E ca şi cum un gândac şi-ar construi o strategie ca să învingă pantoful care e pe cale să-l strivească. Nu bag mâna-n foc, dar sunt aproape sigură că Ceilalţi ştiau cum ne-am imaginat noi că arată extratereştrii.

Şi pun pariu că li s-a părut al naibii de amuzant. Cred că se ţineau cu mâinile de burtă de râs. Asta dacă au simţul umorului… sau burţi. Cred că au râs aşa cum râdem noi când un câine face ceva foarte drăguţ şi tembel. „Ah, ce drăguţi şi tembeli sunt oamenii! Ei cred că noi gândim ca ei! Nu-i aşa că e adorabil?“
Uitaţi de farfuriile zburătoare şi omuleţi verzi şi păianjeni mecanici uriaşi care scuipă raze ucigătoare. Uitaţi de bătăliile legendare cu tancuri şi avioane de luptă şi de victoria noastră fi nală – bătăioşii, nesupuşii, cutezătorii oameni împotriva furnicarului cu ochi de gândaci. Toate astea sunt la fel de departe de adevăr precum era planeta lor muribundă de planeta noastră plină de viaţă. Adevărul este că, odată ce ne-au găsit, am fost terminaţi.

2

Uneori mă gândesc că e posibil să fi u ultimul om de pe pământ. Asta înseamnă că sunt ultima fi ință umană din Univers. Știu că e o prostie. Nu se poate să-i fi omorât pe toţi…
Îmi dau seama însă, că s-ar putea întâmpla, în cele din urmă. Şi apoi mă gândesc că asta e exact ce vor Ceilalţi să gândesc.
Mai ţineţi minte dinozaurii? Ei bine… Deci probabil că nu sunt ultimul om de pe pământ, dar sunt printre ultimii. Complet singură – şi foarte probabil aşa voi rămâne – până când cel de-Al Patrulea Val va trece şi mă va lua cu el.
Ăsta e unul dintre gândurile mele nocturne. Un gând în genul vai-de-mine-sunt-mâncată de la ora trei dimineaţa. Când mă fac covrig, atât de speriată că nici nu pot închide ochii, când mă înec atât de adânc în frică încât trebuie să-mi reamintesc să respir, să-mi rog inima să continue să bată. Când creierul mi-o ia razna și sare ca un CD zgâriat.
„Singură, singură, singură, Cassie eşti singură.“ Aşa mă cheamă. Cassie. Cassie nu vine de la Cassandra. Nici de la Cassidy. Ci de la Cassiopeia, constelaţia de pe cerul nordic, cu regina cea frumoasă, dar orgolioasă, legată de tronul ceresc de către Poseidon, zeul apelor, drept pedeapsă pentru mândria ei.
În greacă numele meu înseamnă „Cea ale cărei cuvinte se fac cunoscute.“ Părinţii mei nu ştiau nimic despre acest mit. Şi-au spus doar că e un nume frumos.
Chiar şi atunci când mai existau încă oameni care să mă strige pe nume, nimeni nu mă striga Cassiopeia. În afară de tata. Care-mi zicea aşa doar atunci când mă tachina. Şi mereu cu un accent italian foarte prost: „Cas-iii-oo-PEE-a“.
Mă scotea din minţi. Nu mi se părea nici amuzant, nici simpatic şi mă făcea să-mi urăsc propriul nume.
— Mă cheamă Cassie! urlam la el. Scurt, Cassie! Acum aș da orice să-l aud pronunţându-l măcar o dată. Când am împlinit doisprezece ani – cu patru ani înainte de Sosire – tata mi-a adus un telescop de ziua mea. Într-o seară de toamnă, când văzduhul era rece şi limpede, l-a montat în curtea din spate şi mi-a arătat constelaţia.
—Vezi? Arată ca un M, a zis el.
— De ce au botezat-o Cassiopeia dacă e în formă de M? am întrebat. De la ce vine M-ul?
— Păi… nu ştiu dacă vine de la ceva, a răspuns tata zâmbind.
Mama îi spunea mereu că zâmbetul e punctul lui forte, aşa că îl folosea des, mai ales după ce a început să chelească. Ca să atragă privirea oamenilor spre partea inferioară a feţei.
— Aşa că poate să fi e de la ce vrei tu! Ce părere ai despre minunată? Sau măreaţă? Sau maestră?
Şi-a lăsat mâna pe umărul meu, în timp ce priveam prin lentile cele cinci stele arzând la peste cincizeci de ani lumină distanţă de locul în care ne afl am. Simţeam respiraţia tatei pe obraz, caldă şi umedă în aerul rece şi uscat de toamnă. Respiraţia lui era atât de aproape, stelele din Cassiopeia atât de departe.
Acum stelele par mult mai aproape. La o distanţă mai mică decât cele patru sute de milioane de kilometri cât sunt până la ele. Sufi cient de mică încât să poţi întinde mâna până la ele, sufi cient cât să le ating, cât să mă atingă şi ele la rândul lor. Sunt la fel de aproape de mine ca respirația lui de atunci. Vorbesc ca un om nebun. Oare sunt nebună? Mi-am pierdut minţile? Poţi să spui despre cineva că e nebun doar dacă mai e şi altcineva prin preajmă care să fi e normal. La fel e şi cu binele şi răul. Dacă totul ar fi bun, atunci nimic n-ar fi bun.
Uau. Asta chiar că sună… a nebunie. Nebunia: noua normalitate. Cred că aş putea spune că sunt nebună din moment ce mai există o persoană cu care mă pot compara: eu însămi. Nu eu, cea de acum, cea care tremură într-un cort în mijlocul pădurii, prea speriată să-şi scoată măcar capul din sacul de dormit. Nu despre această Cassie e vorba. Nu, mă refeream la Cassie cea de dinainte de Sosire, de dinainte ca Ceilalţi să-şi mişte fundurile lor de extratereştri până aici. Eu, cea de doisprezece ani, cea care avea ca singure probleme pistruii mărunţi de pe nas, părul ondulat care nu stătea în niciun fel şi băiatul drăguţ care o vedea în fi ecare zi, fără să aibă habar că ea există. Cassie cea care abia se obişnuia cu gândul că este un om normal. Că arată normal. Că e normal la şcoală. La fel şi la karate şi la fotbal. Practic, singurele lucruri deosebite la ea erau numele ciudat – Cassie de la Cassiopeia, de care oricum nu ştia nimeni – şi abilitatea de a-şi atinge nasul cu vârful limbii, un talent care deja nu mai era aşa de impresionant de când ajunsese în şcoala generală.
După standardele acelei Cassie, probabil că sunt nebună. După mine, ea e cea clar nebună. Uneori ţip la ea, la Cassie cea de doişpe ani, mă iau de părul ei sau de nume, sau de faptul că e pur şi simplu normală.
— Ce faci? strig. Tu nu ştii ce o să se-ntâmple? Dar nu-i corect. Adevărul e că nu ştia, n-avea de unde, şi ăsta era norocul ei şi de-asta mi-e atât de dor de ea, mai mult decât de oricine, ca să fi u sinceră. Atunci când plâng – când îmi dau voie să plâng – pentru ea plâng. Nu plâng pentru mine. Plâng pentru Cassie cea care nu mai este. Şi mă întreb ce ar crede acea Cassie despre mine. Despre Cassie cea care ucide.

„Micul Prinț”, Antoine de Saint-Exupéry, ilustrații de Dan Ungureanu – fragment

„Să reimaginez Micul Prinț a fost una dintre cele mai mari și mai frumoase provocări de care am avut parte până acum. Tocmai pentru că autorul lui a făcut-o desăvârșit de bine. Prințul meu este un copil cu o coroană de carton pe cap, care încearcă să înțeleagă lumile înconjurătoare. Doar asta fac toți copiii, cu sinceritate, uimire și curiozitate. Să fii prinț nu înseamnă să porți haine și bijuterii, sau să stai pe un tron. Noblețea vine din interior și cred că la micul prinț este vizibilă.“ Dan Ungureanu

FRAGMENT: „În mintea unei caracatițe”, Sy Montgomery

Sy Montgomery știe că nu suntem singurele minți conștiente de sine din Univers. Iar pentru a ne convinge, nu ne îndeamnă să privim spre bolta cerească, spre alte galaxii, ci tot spre planeta noastră. Și nu, candidatele la titlul de cele mai enigmatice inteligențe nu provin din rândul mamiferelor, ci dintre… moluște. Curioase, ghidușe, creative, caracatițele lui Sy ne arată că pentru a le înțelege trebuie să renunțăm la prejudecăți, devenind astfel noi înșine mai înțelepți.

În mintea unei caracatițe: o explorare surprinzătoare a miracolului conştiinței

Cartea ei, În mintea unei caracatițe face parte din lista lecturilor disponibile în luna ianuarie la Pauza de Citit. Te invităm să citești un fragment:

Capitolul 1
Athena
Prim contact cu mintea unei moluște

Într‑o zi caldă, atât de rară la jumătatea lui martie, când zăpada din New Hampshire se transformă în noroi, am călătorit spre Boston. Acolo, lumea se plimba prin port sau stătea pe bănci savurând înghețate la cornet. Eu însă am renunțat la binecuvântarea razelor soarelui pentru incinta umedă și întunecoasă a Acvariului New England. Aveam întâlnire cu o caracatiță uriașă de Pacific. Nu știam mare lucru despre caracatițe – nici măcar faptul că pluralul corect din punct de vedere științific nu este octopi, așa cum crezusem dintotdeauna (se pare că nu poți să‑i adaugi un sufix latin – „i“ – unui cuvânt derivat din greacă, cum e octopus). Dar ce știam îmi stârnise curiozitatea. Iată un animal care are venin ca un șarpe, cioc ca un papagal și cerneală ca un stilou de modă veche.

Cu toate că poate atinge greutatea unui bărbat și lungimea unei mașini, își poate strecura trupul deșirat și lipsit de oase printr‑o deschizătură de dimensiunile unei portocale. Își poate schimba culoarea și forma. Poate gusta cu ajutorul pielii. Şi, lucrul cel mai fascinant dintre toate, citisem despre caracatițe că sunt inteligente. Asta venea cumva să confirme puțina experiență pe care o aveam deja în această privință: asemenea multora care au văzut caracatițe la acvariile publice, am avut adesea senzația că exemplarul la care mă uitam mă privea la rândul lui cu un interes la fel de viu ca al meu. Cum era posibil așa ceva?

E greu să găsești viețuitoare mai puțin asemănătoare omului decât caracatițele. Trupul lor nu este structurat ca al nostru. În ce ne priveşte, ordinea e următoarea: cap, trup, membre. În ce le priveşte, lucrurile stau așa: trup, cap, membre. Au gura poziționată la axilă sau inghinal, dacă preferați să comparați tentaculele lor cu membrele noastre inferioare, nu cu cele superioare. Caracatițele respiră apă. Membrele lor sunt acoperite cu ventuze lacome, agile, organe fără echivalent în lumea mamiferelor.

Caracatițele nu numai că se află de cealaltă parte a graniței care separă ființele vertebrate, cum ar fi mamiferele, păsările, reptilele, amfibienii și peștii, de restul vietăților, dar în cadrul nevertebratelor, acestea sunt clasificate ca moluște, la fel ca scoicile sau melcii cu și fără cochilie, animale nu tocmai vestite pentru mintea lor. Scoicile nici măcar n‑au creier. Acum mai bine de o jumătate de miliard de ani, ramurile evolutive din care aveau să apară caracatițele, respectiv omul, s‑au separat. Era posibil oare, m‑am întrebat eu, să cunoști o inteligență aflată de cealaltă parte a acestei linii de separație?

Caracatițele reprezintă marele mister al Alterității. Par a fi de pe altă planetă și totuși lumea lor, oceanul, acoperă o proporție mai mare din suprafața Pământului decât uscatul (70% din suprafața sa și mai mult de 90% din aria locuibilă). Cele mai multe animale de pe planetă trăiesc în ocean. Și cele mai multe dintre ele sunt nevertebrate. Voiam să cunosc o caracatiță. Voiam să iau contact cu o astfel de realitate diferită. Voiam să explorez un alt tip de conștiință, dacă există aşa ceva. Cum e să fii caracatiță? Seamănă vreun pic cu a fi om? Se poate afla cumva? Așa că, atunci când directorul departamentului pentru relații cu publicul al Acvariului m‑a întâmpinat la intrare și s‑a oferit să mi‑o prezinte pe caracatița Athena, m‑am simțit ca un vizitator privilegiat al unei alte lumi. Totuşi, în acea zi nu am început să descopăr altceva decât draga mea planetă albastră: o lume uimitor de străină, de surprinzătoare, un loc plin de minuni, unde, după o jumătate de veac de viață, un naturalist cu vechime, ca mine, avea să se simtă în sfârșit cu adevărat acasă.


Viața este o călătorie. Un drum lung și frumos, cu suișuri și coborâșuri, cu magie și cu melancolie. „Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane”, Kate DiCamillo – fragment

Odată, demult, într-o casă de pe strada Egipt, locuia un iepure care era făcut aproape în întregime din porţelan. Avea braţe de porţelan şi picioare de porţelan, labe de porţelan şi cap de porţelan, corp de porţelan şi nas de porţelan. Braţele şi picioarele aveau articulaţii prinse cu sârmă, astfel încât coatele lui de porţelan şi genunchii lui de porţelan se puteau îndoi, oferindu-i multă libertate de mişcare.

Urechile erau făcute din blană adevărată de iepure şi-n spatele bucăţilor de blană erau bucăţi de sârmă puternice şi flexibile, ceea ce permitea ca urechile să fie aranjate în posturi care să ilustreze stările de spirit ale iepurelui: încrezător, obosit, plictisit la culme. Şi coada, de asemenea, era făcută din blană adevărată de iepure şi era moale şi pufoasă şi avea o formă îngrijită.

Pe iepure îl chema Edward Tulane şi era înalt. Din vârful urechilor şi până în vârful labelor de la picioare măsura aproape un metru; ochii îi erau desenaţi într-un albastru pătrunzător şi inteligent.

Edward Tulane se simţea întru totul un exemplar deosebit. Doar în privinţa mustăţilor avea o ezitare. Erau lungi şi elegante (aşa cum trebuiau să fie), însă originea lor era necunoscută. Edward avea impresia – destul de puternică, de altfel – că nu erau mustăţi de iepure. Cui îi aparţinuseră mai întâi mustăţile, cărui animal insipid, era o chestiune la care Edward nu suporta să se gândească prea mult. Aşa că nici nu se gândea. Prefera, de cele mai multe ori, să nu lase să-i treacă prin minte gânduri neplăcute.

Stăpâna lui era o fetiţă de zece ani, cu părul negru, pe nume Abilene Tulane, care avea despre Edward o părere aproape la fel de bună ca Edward însuşi. În fiecare dimineaţă, după ce se îmbrăca pentru şcoală, Abilene îl îmbrăca şi pe Edward.

Iepurele de porţelan era posesorul unei garderobe impresionante, alcătuită din costume de mătase cusute manual, pantofi unicat lucraţi din cea mai fină piele şi făcuţi special pentru picioarele lui de iepure şi o colecţie vastă de pălării, având toate câte două găuri, astfel încât să poată încăpea cu uşurinţă peste urechile lui mari şi expresive. Fiecare pereche de pantaloni croiţi pe măsură avea un buzunar mic pentru ceasul de aur al lui Edward. Abilene îi întorcea în fiecare dimineaţă acest ceas de buzunar. — Ei bine, Edward, îi spunea ea după ce termina de întors ceasul, când limba mare va fi la doisprezece şi limba mică va fi la trei, mă voi întoarce acasă, la tine.

Îl aşeza pe Edward pe un scaun din sufragerie şi întorcea scaunul astfel încât el să privească pe fereastră şi să vadă cărarea care ducea la uşa din faţă a casei Tulane. Abilene aşeza ceasul în echilibru pe piciorul lui stâng. Îl săruta pe vârfurile urechilor şi apoi pleca, iar Edward îşi petrecea ziua uitându-se lung la strada Egipt, ascultând bătăile ceasului, aşteptând.

Dintre toate anotimpurile anului, iepurelui cel mai mult îi plăcea iarna, pentru că soarele apunea devreme şi atunci ferestrele sufrageriei se întunecau şi Edward putea să-şi vadă propria reflexie în geam. Şi ce mai reflexie! Ce imagine elegantă dădea! Edward se minuna încontinuu de cât era de deosebit.

Seara, Edward stătea la masa din sufragerie împreună cu ceilalţi membri ai familiei Tulane: Abilene, mama şi tatăl ei şi bunica ei, pe nume Pellegrina. E adevărat că urechile lui Edward abia se vedeau pe deasupra mesei şi e adevărat că pe toată durata cinei nu făcea decât să se uite fix în faţă, fără să vadă nimic altceva în afară de albul puternic şi orbitor al feţei de masă. Dar era şi el acolo, un iepure care stătea la masă. (Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo)