#Loveislove. Indiferent că o sărbătorim în februarie sau în orice altă perioadă din an. Pe final de lună, în care ne-am bucurat de micile momente de iubire, te lăsăm cu o recenzie scrisă de Ema Cojocaru despre una dintre cărțile-cult ale literaturii LGBT: Casa veselă. O tragicomedie de familie, de Alison Bechdel. Articolul a fost inițial publicat pe blogul Grafic.
Citiți cărți grafice? Dacă răspunsul este nu, am o provocare pentru voi: intrați în prima librărie, luați Casa veselă de pe raft și răsfoiți volumul. Sau, și mai bine, luați-l acasă, pentru că veți avea parte de o experiență literară neobișnuită. Cartea lui Alison Bechdel este o alegere tocmai bună pentru a vă trezi interesul asupra acestui gen literar, care în România este mai degrabă nepopular (pe nedrept, aș adăuga – ar trebui să scăpăm de prejudecata că benzile desenate sunt doar pentru copii sau adolescenți).
Ce are Casa veselă atât de deosebit? În primul rând, aduce satisfacție până și cititorilor mai pretențioși, prin numeroasele referințe literare – Camus, Proust, Fitzgerald, Oscar Wilde sunt doar câțiva dintre autorii menționați de Alison Bechdel – și prin limbajul elevat, străbătut de sarcasm și presărat cu remarci inteligente. Este o carte complexă, care se citește fără grabă și se digeră lent, dar și o lectură incomodă, care provoacă cititorul prin temele abordate și prin franchețea dezvăluirilor – ca să nu mai spun că unele ilustrații sunt nerecomandate copiilor și pot lua prin surprindere chiar și un cititor matur.
În al doilea rând, textele și ilustrațiile se completează de minune, într-o relatare care curge atât pe plan vizual, cât și pe cel narativ, cu indicii ascunse în imagini și cu o atenție aproape maniacală pentru detalii și conexiunile dintre evenimente. La finalul lecturii, ai senzația că ai citit de fapt o nuvelă consistentă, cu toate că structura ei nu intră în tiparele clasice – iată cum povești memorabile se pot spune și altfel, nu doar prin tradiționala înșiruire de paragrafe.
În al treilea rând, Casa veselă este o poveste adevărată, iar sintagma „viața bate filmul” se aplică cu brio în acest caz: fără pudoare și fără ipocrizie, Alison Bechdel ne introduce în intimitatea familiei sale, unde aparențele maschează tot felul de secrete, conflicte și comportamente disfuncționale. Mi-au plăcut sinceritatea și naturalețea artistei-scriitoare, care vorbește deschis despre relația tensionată cu tatăl ei și despre descoperirea și asumarea propriei orientări sexuale. Viața într-un vechi conac în stil neogotic adaugă o dimensiune pitorească poveștii, iar afacerea familiei – biroul de pompe funebre la care se face referire în titlu – prilejuiește câteva secvențe savuroase, pline de umor negru.
Tatăl autoarei este figura centrală a cărții: Bruce Bechdel, profesor de literatură engleză și antreprenor de pompe funebre, pasionat de restaurare și un adevărat magician al artelor decorative, obsedat de perfecțiune și ocultat de măști construite cu grijă, irascibil și distant, perceput de Alison mai degrabă ca o absență. Literatura devine singurul limbaj prin care tatăl și fiica reușesc să comunice, și, tot prin intermediul literaturii, autoarea încearcă să-și înțeleagă tatăl și să găsească un sens evenimentelor care i-au marcat copilăria și adolescența.
Cartea albăde Han Kang (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan) este una dintre noutățile editurii ART disponibile la târgul internațional de carte Gaudeamus, în perioada 20 – 24 noiembrie 2019. În plus, cartea face parte din titlurile lunii noiembrie la Pauza de Citit. De aceeași autoare la Editura ART au mai apărut romanele Vegetariana (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan) și Disecție(traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan). Citește mai jos un interviu cu Han Kang, adaptat de Ema Cojocaru pentru blogul ART.
Pentru mine, Han Kang este una dintre scriitoarele care merită urmărite. M-a intrigat de la prima lectură, prin universul straniu și incomod din Vegetariana, iar atracția pentru proza ei a devenit și mai puternică după Disecție, un roman care m-a impresionat prin amestecul de duritate și lirism, dar și prin temele abordate.
Asemenea Marianei Enriquez, scriitura autoarei sud-coreene are o anumită ascuțime mai greu de suportat, iar violența este una dintre temele la care revine în cărțile sale. Han Kang este preocupată îndeosebi de complexitatea și de contradicțiile firii umane, care poate trece de la abnegație și sacrificiu de sine la o cruzime greu de imaginat. Poate tocmai asta mă și atrage la proza lui Han Kang – curajul cu care forează mai adânc în inima durerii, pentru a ne prezenta o imagine necosmetizată a realității, și felul cum îndulcește această duritate printr-un limbaj poetic. Am selectat câteva întrebări și răspunsuri relevante din interviurile pe care le-am citit, într-un mix de Q & A care sper să vă apropie un pic mai mult de această autoare atipică. KRYS LEE: Ne poți spune cum ai devenit scriitoare? A fost ceva la care ai aspirat de timpuriu?
HAN KANG: Am fost mereu înconjurată de influențe literare – și tatăl meu este scriitor. Am trăit în locuințe modeste, ne mutam destul de des și nu aveam prea multă mobilă, dar tatălui meu îi plăcea să adune cărți, astfel că am trăit întotdeauna în mijlocul lor – podeaua, fiecare ungher al casei, totul era acoperit de cărți, cu excepția ferestrelor și a ușilor. Biblioteca creștea încontinuu, îmi amintesc că aveam cărți din abundență, astfel că am fost surprinsă când, vizitând un prieten, am observat că din casa lui lipseau cărțile. Am citit tot ce am vrut și am asimilat limbajul, iar părinții m-au lăsat în pace, așa că am avut acces neîngrădit la romane mai dificile. Am descoperit că îmi plăcea să citesc. De asemenea, scrisul a venit în mod natural. În adolescență, am simțit genul de angoase existențiale proprii vârstei, pornind de întrebări precum Cine sunt eu? Care este scopul meu? De ce oamenii trebuie să moară și unde se duc după aceea? Toate aceste gânduri erau apăsătoare, astfel că m-am îndreptat din nou spre cărți, unde credeam că voi găsi răspunsurile la multe dintre întrebările din tinerețea mea. Nu conțineau niciun răspuns. În mod ironic, asta m-a încurajat. Mi-a arătat că și eu pot să fiu scriitoare, că scrisul este pentru cei care au întrebări, nu pentru cei care au răspunsuri.
HANNAH BECKERMAN: Ai suferit de migrene epuizante încă din adolescență. În ce fel te-a afectat acest lucru? HAN KANG: Migrenele îmi amintesc mereu că sunt om. Atunci când sufăr de o migrenă, sunt nevoită să-mi întrerup munca, lecturile, rutina, ceea ce mă face întotdeauna smerită, amintindu-mi că sunt muritoare și vulnerabilă. Dacă aș fi fost sută la sută sănătoasă și plină de energie, poate că nu aș fi devenit scriitoare.
KRYS LEE: Un critic cunoscut, care îți este totodată și fan, a spus la un moment dat că cititorul trebuie să se pregătească și să fie într-o dispoziție diferită înainte de a-ți citi romanele. Cum interpretezi asta?
HAN KANG: Cred că are legătură cu faptul că romanele mele explorează suferința umană într-un mod direct. În loc să o evit, încerc să pătrund mai adânc. Am înclinația asta pentru că încerc întotdeauna să descopăr adevărul despre o persoană. Când am scris despre masacrul de la Gwangju, o tragedie care a implicat atât de multă durere, cred că ce a vrut el să spună e că, având un asemenea subiect pe mâinile mele, cititorii trebuie să fie pregătiți să simtă această suferință.
SARAH SHIN: Istoria Coreei în secolul 20 este plină de traume – de ce ai ales să scrii tocmai despre revolta de la Gwangju? HAN KANG: Secolul 20 a lăsat răni adânci nu doar asupra coreenilor, ci asupra întregii omeniri. Fiindcă m-am născut în 1970, n-am cunoscut nici ocupația japoneză, care a durat din 1910 până în 1945, nici Războiul Coreean, care a început în 1950 și s-a încheiat cu un armistițiu în 1953. Am început să public poezie și ficțiune la vârsta de 23 de ani, în 1993; a fost primul an de la lovitura militară din 1961 când a venit la putere un președinte civil, nu unul din rândurile armatei. Datorită acestui lucru, eu și alți scriitori din generația mea am simțit că am obținut libertatea de a investiga interiorul ființei umane, fără presiunea de a face declarații politice în scrierile noastre.
Așa că scrisul meu s-a concentrat asupra interiorului. Oamenii nu vor ezita să-și riște propria viață pentru a salva un copil căzut între șinele de tren, dar în același timp pot deveni instrumentele unei cruzimi înspăimântătoare, așa cum s-a întâmplat la Auschwitz. Spectrul vast al umanității, care se întinde de la sublim la brutalitate, a reprezentat pentru mine o problemă dificilă încă din copilărie. S-ar putea spune că scrierile mele sunt variații ale acestei teme, violența umană. În căutarea cauzei prime care a făcut ca acceptarea a ceea ce este omenesc să fie un lucru atât de dureros pentru mine, am bâjbâit în interiorul meu, unde am dat peste Gwangju, pe care l-am trăit în mod indirect în 1980. SARAH SHIN: Cum a evoluat situația politică de când ai început să scrii cartea? Cum a fost primit Disecție și crezi că lucrurile s-ar petrece altfel dacă romanul ar fi publicat astăzi?
HAN KANG: Până în momentul publicării, am avut îndoieli cu privire la receptarea romanului. Dar, contrar tuturor așteptărilor, aproape toate publicațiile media (cu excepția celor cu orientare de dreapta) au oferit cărții o acoperire generoasă. Și reacția cititorilor a fost „Vrem să ne amintim de Gwangju în acest moment, nu vrem să fie șters din memorie”. Acel moment era luna mai 2014; dacă romanul ar fi publicat acum, cred că răspunsul ar fi unul foarte asemănător. Situația s-a înrăutățit de atunci și, în mod paradoxal și regretabil, s-ar părea că oamenii vor ajunge să folosească din ce în ce mai des numele Gwangju ca un substantiv comun, un termen în care violența și demnitatea umană coexistă în mod inextricabil.
SARAH SHIN: Spuneai că toate scrierile tale se preocupă de ceea ce înseamnă să fii om. Disecție acoperă o arie uriașă, pendulând de la cruzime la tandrețe. Disecție, care pregătește dezvoltarea postbelică a unei națiuni tinere care răzbate cu greu spre democrație, pare la prima vedere foarte diferit de Vegetariana, un roman cu o arie intens personală, o arie singulară. HAN KANG: Deși cele două romane par să fie foarte diferite, ele pot fi privite ca o pereche, cu rădăcinile încâlcite. În timp ce lucram la Vegetariana, nutream întrebări despre violența umană și despre (im)posibilitatea inocenței. Dincolo de încercarea extremă a protagonistei Yeong-hye de a întoarce spatele violenței prin renunțarea la propriul corp și prin transformarea într-o plantă, se află o adâncă deznădejde și neîncredere în umanitate. Într-o altă carte, Greek Lessons, protagonista își pierde capacitatea de a vorbi ca un mod de a respinge violența care saturează limbajul. Gestul respingerii conține și o încercare de redobândire – la limită, cu mare dificultate – a demnității printr-un act autodistructiv. Disecție se deschide de asemenea cu o agonizare în fața violenței, dar am vrut ca în final să ajung la demnitate – acel loc luminos, unde plantele înfloresc. A fost cea mai puternică motivație pentru a continua să scriu romanul.
SARAH SHIN: Structura romanului Disecție, cu capitole interconectate și relatate din perspective diferite, aduce aminte de Rashomon, unde fiecare mărturie oferă o dezvăluire parțială. De ce ai ales această structură pentru a spune povestea ultimelor ore din viața personajului central, Dong-Ho? HAN KANG: Povestea despre viața și moartea lui Dong-Ho putea fi spusă doar în acest fel. Adunând fragmentele împrăștiate ale ultimelor sale ore, cititorii pot reconstitui o imagine al cărei adevăr este incomplet și care poate fi întrezărit doar pentru scurtă vreme, înainte de a se dizolva. Am folosit această tehnică și în Vegetariana. Vocea lui Yeong-hye poate fi auzită doar în monologuri scurte, onirice, astfel că imaginea acestei femei hotărâte și tenace se acumulează într-un compozit imperfect, prin intermediul vocilor și al privirilor celor din jurul ei. Mă preocupă acele povești și momente revelatorii care nu pot fi exprimate prin metode narative tradiționale.
KRYS LEE: Am aflat că la un moment dat ai fost vegetariană. Cum a influențat acest fapt scrierea romanului Vegetariana?
HAN KANG: Am fost vegetariană în jurul vârstei de 25 de ani, iar la acea vreme toți cei din jurul meu și-au făcut o misiune din a mă hrăni cu carne. Societatea coreeană este una foarte colectivă, a fost dificil să fiu singura cu un regim alimentar diferit. În ciuda acestor lucruri, am mers mai departe, până când medicul a devenit îngrijorat pentru sănătatea mea și mi-a spus să reintroduc puțină carne în dietă. Experiența mea personală a influențat cu siguranță romanul – a fost interesant felul cum oamenii din jurul meu au reacționat la decizia mea. Într-un fel, a fost amuzant. Totuși, Vegetariana își are mai degrabă rădăcinile într-o proză scurtă intitulată Fruits of My Woman, publicată când aveam 26 de ani. Personajele sunt un bărbat și o femeie. Într-o zi, bărbatul se întoarce acasă de la muncă și descoperă că soția lui s-a transformat într-o plantă, astfel că o mută într-un ghiveci, o udă și are grijă de ea. Pe măsură ce trec anotimpurile, femeia își scuipă ultimele semințe. În timp ce duce semințele pe balcon, bărbatul se întreabă dacă soția lui va mai înflori primăvara următoare. În esență, povestirea nu este prea întunecată și este totodată magică, însă după ce am scris-o, am vrut s-o rescriu dintr-o perspectivă diferită. M-am gândit mulți ani la cum aș putea să o scriu. Încă de la prima pagină, Vegetariana a ieșit diferită și mult mai întunecată.
HANNAH BECKERMAN: Romanul Vegetariana a câștigat Man Booker International Prize în 2016. Ce impact a avut premiul asupra carierei tale?
HAN KANG: Am întâlnit mai mulți cititori și am ajuns la un public mai larg. Însă după câteva luni mi-am dorit să revin la viața mea privată, fiindcă prea multă atenție nu e întotdeauna benefică pentru un autor. E imposibil să-ți pese de atenție și să poți scrie în continuare. HANNAH BECKERMAN: Noul tău roman, Cartea albă, spune povestea surorii tale, care a murit la două ore după naștere. Ce te-a determinat să scrii despre acest subiect acum?
HAN KANG: Nu plănuisem să scriu despre sora mea mai mare. Am fost crescută de părinții mei, care nu au putut-o uita. Când lucram la Disecție, am scris următoarea frază: „Nu muri. Te rog, nu muri.” În mod straniu, cuvintele îmi erau familiare și continuau să zăbovească în interiorul meu. Am descoperit dintr-o dată că veneau din memoria mamei mele: mi-a spus că rostise acele cuvinte, în repetate rânduri, surorii care murise înainte ca eu să mă nasc.
HANNAH BECKERMAN: Spui la un moment dat în carte că, dacă primii doi copii ai mamei tale nu ar fi murit, tu și fratele tău nu ați mai fi fost aduși pe lume. Ce simți vizavi de asta?
HAN KANG: Când mama era însărcinată cu mine, era foarte bolnavă și lua multe medicamente. Pentru că se simțea atât de slăbită, s-a gândit să avorteze, dar apoi m-a simțit mișcându-mă în interiorul ei și a decis să păstreze sarcina. Cred că lumea e efemeră și că mi-a fost oferită această lume printr-un noroc. HANNAH BECKERMAN: Ce scriitori te-au influențat și pe care dintre ei, fie că sunt sau nu în viață, ți-ai dori să-i întâlnești?
HAN KANG: Dintre scriitorii coreeni, iubesc povestirile lui Lim Chul-woo, iar dintre cei străini îl iubesc pe Dostoievski. Nu îmi doresc să întâlnesc scriitori: i-am întâlnit deja prin intermediul cărților lor. Dacă le-am citit și am simțit ceva, e un lucru îndeajuns de prețios. Scriitorii pun ce-i mai bun din ei în cărțile lor, așa că îmi e suficient să îi citesc.
KRYS LEE: Am impresia că scriitorii din Coreea de Sud, indiferent de sex, sunt mai mult sau mai puțin pe picior de egalitate – o raritate în majoritatea țărilor. Impresia mea este corectă sau vezi lucrurile din altă perspectivă? HAN KANG: E adevărat și e chiar uimitor. Nu m-am simțit niciodată discriminată ca scriitoare din cauză că sunt femeie. E ceva normal și celebrat în Coreea. Unul dintre motive este existența atâtor scriitoare talentate, fără de care lumea literară ar fi diminuată în mod drastic. M-am gândit și înainte la chestiunea asta, de când mi-am dat seama că respectul și egalitatea dintre sexe în mediul literar din Coreea de Sud este ceva neobișnuit, în comparație cu situația din cele mai multe țări. Acesta este unul din punctele forte ale literaturii coreene. Pe de altă parte, situația este diferită chiar și în alte domenii artistice: de exemplu, cinematografia națională este extrem de conservatoare. Regizorii de sex masculin dețin în continuare supremația în industria de film coreeană. E un aspect care dă de gândit. Întrebări preluate și traduse de pe thewhitereview.org (Sarah Shin), theguardian.com (Hannah Beckerman), worldliteraturetoday.org (Krys Lee) // Credit foto: www.vg.no Articol de Ema Cojocaru
În anii când devoram peste o sută de cărți în 365 de zile, am fost întrebată adeseori care e secretul, cum fac să citesc atât de mult. Principalul motiv era simplu: aveam timp liber, însă nu era singurul răspuns. Redescoperisem plăcerea lecturii și încercam să recuperez, astfel că cititul avea întâietate; de atunci, foamea asta s-a mai domolit și în viața mea au apărut mai multe preocupări, dar lectura a rămas o constantă și una dintre cele mai faine (și utile) activități cu care mi-aș putea ocupa timpul. N-am mai ajuns la performanța de o sută de titluri și m-am „stabilizat” la o medie de 50 de cărți pe an, deși sunt conștientă că aș putea citi mai mult dacă m-aș organiza mai bine.
Organizarea asta! Eu, una, mă lovesc mereu de această problemă, dar am observat că sunt mult mai împăcată cu mine dacă reușesc să-mi folosesc timpul eficient. De-a lungul anilor, am limitat sau chiar am renunțat la lucrurile care nu-mi aduceau cine știe ce mulțumire, cum ar fi serialele interminabile, site-urile cu articole amuzante, uitatul pe pereți (fizici sau virtuali), jocurile pe calculator – iar televizor nu mai am de peste cincisprezece ani. Faptul că am ales lectura în locul acestor activități a venit cumva de la sine: odată ce ai cunoscut starea aia grozavă pe care ți-o dă o carte bună, nu prea mai e cale de întoarcere, ești cititor pe viață.
La început a fost mai greu (trebuie să te lupți cu obișnuința – poate chiar cu dependența – și cu tentația de a alege varianta mai ușoară), dar vă spun din proprie experiență că un obicei poate fi înlocuit treptat cu altul, până când noul obicei (lectura, în cazul de față) va deveni la fel de necesar pentru minte ca mâncarea pentru stomac: în lipsa lui, neuronii se simt slăbiți și-ncep să dea rateuri, creierul are o cădere de imaginație din cauza deficitului de povești, tonusul mental devine apatic fără antrenamentul oferit de subiecte provocatoare și o scriitură inteligentă. Dar să nu mai lungesc vorba: voi trece acum la „stratagemele” care pe mine m-au ajutat să citesc mai mult și care sper să funcționeze și în cazul vostru. 🙂
Citesc treizeci de pagini în loc să stau o oră pe Facebook, pentru că mi-am dat seama la un moment dat că rețelele de socializare sunt doar o dulce amăgire; a durat ceva până am reușit să mă detașez (și s-a întâmplat cumva firesc), dar senzația că-mi irosesc timpul mă apucă acum după nici zece minute de derulat feed-ul. Dacă vreau să aflu ce mai face cineva, decât să-i caut profilul și să dau next-next la pozele recente, mai bine îl sun sau îi scriu un mesaj.
Citesc o carte înainte de a vedea ecranizarea, pentru că vreau ca lumea imaginată de autor să prindă contur mai întâi în mintea mea și nu să o văd transpusă pe peliculă de mintea altcuiva; prefer cartea și pentru că arareori regăsesc în film bogăția de trăiri și gânduri a unui personaj, așa cum este exprimată în cuvinte. De seriale mă cam feresc, pentru că dau dependență – și nu de puține ori renunț să mai văd și ecranizarea, fiindcă deja știu povestea, așa că nu mai bine trec la o carte nouă?
Cunosc oameni (demni de admirație) care și-au propus să citească un număr de pagini zilnic și se ambiționează să-și îndeplinească „norma” de lectură: sferturi sau jumătăți de oră furate în timpul zilei, o oră sau două seara, înainte de somn. Aici e însă vorba de disciplină și recunosc că metoda asta nu prea funcționează în cazul meu – de îndată ce o activitate capătă un aer de obligativitate, încep să mă fofilez în mod inconștient.
Port întotdeauna o carte în geantă, fiindcă invariabil apar buzunare de timpi morți în care mai pot citi câteva pagini: în așteptarea mijlocului de transport în comun, în traficul blocat la orele de vârf (dacă am baftă să nu fie zarvă mare în autobuz), cât îmi aștept prietena care întârzie la întâlnire, în sala de așteptare la dentist. Sunt fragmente din zi în care aștept ca ceva să se întâmple – dar iată că am mai avansat un pic cu lectura, iar în câteva zile voi termina și cartea. Am observat că cele mai potrivite pentru astfel de momente sunt volumele de proză scurtă și foarte scurtă (hei, s-au dus trei povestiri de Raymond Carver de când m-am urcat în metrou și până am ajuns la destinație!) sau lecturile ușoare, care pot fi întrerupte și reluate fără probleme și nu necesită o deosebită capacitate de concentrare (cărți fantastice, SF, polițiste, de aventură, literatură pentru copii etc.).
Decât să gătesc un fel de mâncare sofisticat, mai bine fac niște paste și-mi mai rămâne timp și pentru lectură (uneori supraviețuiesc zile în șir doar cu sandvișuri); decât să șterg praful în fiecare lună, mă ocup de activitatea asta nu mai mult de patru ori pe an și – ați ghicit! – am mai mult timp pentru citit. Mda, recunosc: nu prea mă omor nici cu gătitul, nici cu curățenia. Unii dintre voi mă vor înțelege, alții vor fi scandalizați, dar asta e realitatea: treburile casnice în exces dăunează lecturii.
Sunt și perioadele acelea nefaste când vreau să încep o carte nouă, scot zece volume din bibliotecă și nimic nu îmi este pe plac, iar în cele din urmă las baltă lectura și mă orientez spre altă activitate (dacă nu cumva s-a făcut deja unu noaptea). Pentru a preîntâmpina astfel de momente, am grijă să am întotdeauna măcar o carte începută, fiindcă cea mai mare bătaie de cap o reprezintă primele zeci de pagini, până mă familiarizez cu personajele și pătrund în universul imaginat de autor. O altă soluție: apelez la autorii preferați, care au mai multe șanse să mă scoată din impas prin stilul lor familiar și prin plăcerea cu care mă gândesc la lecturile anterioare.
Nu în ultimul rând, încerc să aleg cât mai bine cărțile cu care-mi petrec vremea, pentru că pofta de lectură se hrănește cu povești inteligente și excelent scrise. (Următorul pas – aici mai am de lucru – e să pot renunța fără remușcări la o carte care nu-mi place.) Urmăresc recomandările oamenilor în gustul cărora am încredere, aleg cărți mai vechi sau mai noi care au trecut testul timpului, îmi fac o părere despre o carte citind câteva recenzii pe Goodreads și, din nou, mă întorc la autorii preferați, fiindcă riscurile să mă dezamăgească sunt mai mici.
Sunt freelancer, iar o parte a muncii mele se învârte în jurul cărților. Înainte de a sări cu „Ia uite la ea, citește toată ziua!” sau „Ce noroc pe fata asta!”, vreau să vă liniștesc: citesc destul de rar în timpul zilei. Mintea mea nu percepe lectura ca fiind un job, ci o activitate de plăcere, al cărei timp vine seara, când restul treburilor s-au încheiat. Însă cărțile s-au infiltrat atât de adânc în structura mea mentală, încât am ajuns să le prefer filmelor sau rețelelor de socializare (dar nu și întâlnirilor cu prietenii). Poate că e vorba de un microb (pozitiv, thank God) care mi-a contaminat creierul și cu care voi trăi în simbioză până la adânci bătrâneți; poate că e doar o deprindere formată în timp sau o activitate plăcută și stimulatoare de care nu mă mai pot lipsi. Cert e că nu-mi pot imagina viața fără cărți, chiar dacă nu citesc constant și nici nu mă pot lăuda cu suta de titluri la finalul anului.
Sunt și perioade (o săptămână, două, mai rar trei) când, din varii motive, nu citesc aproape deloc, dar nici nu mă uit la filme, nici nu stau pe rețelele de socializare, ci pur și simplu îmi ocup timpul cu altceva – cu cealaltă muncă, fotografia, sau cu studiul unei noi pasiuni care m-a lovit subit, sau cu o vacanță mai lungă, fiindcă în vacanțe nu-mi rămâne timp pentru lectură, cu excepția celor de pe litoral. Însă perioadele astea de abstinență nu durează niciodată prea mult. Vine o zi când dorul de o carte bună mă copleșește și bam! Revin la rutina mea de cititor, dar tot atunci revine și ușoara deznădejde în fața sutelor de cărți necitite din bibliotecă, și-mi vine să mă cert că două săptămâni am stat pe bară. (De altfel, nu e singurul motiv de ceartă cu mine însămi: mi se întâmplă și când amân un autor ani de zile, pentru a descoperi într-un târziu că pare să fi scris special pentru mine.)
Așadar, sunt un cititor moderat, în general nu fac excese de lectură. N-am studiat la Litere și nici n-am avut un mentor care să mă îndrume pe drumul literaturii, astfel că lecturile mele au fost multă vreme dezordonate, cu lacune serioase prin punctele esențiale. Au fost doar două perioade în viața mea când am citit ca o maniacă: pe la doisprezece ani, când am descoperit colecția de romane polițiste a părinților, bine camuflată în spatele unor tratate de chimie, și pe la treizeci de ani, când mi-am cumpărat un e-book reader și am regăsit pasiunea pentru lectură, serios zdruncinată de îngrozitoarea profă de engleză din facultate.
Abia în al treilea deceniu de viață mi-am dat seama câte cărți grozave există pe lumea asta și m-am aruncat ca o nebună asupra lor, încercând să recuperez. Mi-au fost de mare ajutor recomandările altor cititori, care m-au îndrumat nu doar spre cărți consacrate, ci și spre unele mai puțin cunoscute. În acea perioadă am și început să scriu despre cărți, iar odată cu trecerea vremii am fost surprinsă să observ efectele: exprimarea mea a devenit mai coerentă, vocabularul meu s-a extins, la fel și capacitatea de memorare; parcă și modul meu de a gândi a devenit mai limpede, mai reflexiv, mai pătrunzător. Evident că nu pentru „beneficiile” astea mă înhămasem eu la lectură, ci de dragul poveștilor, dar iată că am testat pe pielea mea teoriile din acele articole bine intenționate, care încearcă să atragă lumea spre literatură: „Oamenii de știință au descoperit că cititul romanelor clasice poate declanșa apariția unor puteri nebănuite!”.
