Ce citesc oamenii din spatele cărților pentru copii? Patru recomandări de vară

Înainte să ajungă în librării și în mâinile cititorilor mici și mari, cărțile noastre sunt citite și recitite cu atenție de redactorii care se asigură că ne vom bucura de cele mai captivante lecturi. E greu să alegi câteva titluri preferate, însă iată patru recomandări de la oamenii din spatele editurii Vlad și Cartea cu Genius și Arthur.

Tăurașul Ferdinand de Munro Leaf (publicată la Vlad și Cartea cu Genius în 2017, în traducerea lui Vlad Zografi) este o poveste delicată și plină de umor, rămâne una dintre cele mai îndrăgite cărți pentru copii. A fost odată în Spania… A fost odată un tăuraș pe nume Ferdinand. Și, pentru că în Spania coridele sunt la mare căutare, Ferdinand ar fi trebuit să fie mândru că a fost ales să lupte în arenă.

Într-un stil de ilustrații pastelate, inteligente și cu un umor delicat, care întregesc povestea spusă în cuvinte, Amos e răcit de Philip C. Stead (publicată la Vlad și Cartea cu Genius în 2018, în traducerea Andreei Caleman) se regăsește în topul cărților preferate. Noi recunoaștem că înainte de a le citi cartea copiilor, nici nu observaserăm micile povești spuse de ilustrații. Amos e un bătrân îngrijitor de la Grădina zoologică. Are grijă de animale, le cunoaște bine, știe ce le place, ce nu le place și de ce le e teamă, iar ele îi oferă susținerea atunci când are nevoie de ea.

Prietenii copilăriei mele de Wilson Rawls (publicată la editura Arthur în 2020, în traducerea lui Răzvan Năstase) este un roman aflat în Top 100 cele mai bune cărți pentru copii din toate timpurile realizat de „School Library Journal” Billy locuiește la poalele munților Ozark, unde de dimineața până seara hălăduiește prin păduri și lunci și cunoaște toate ascunzișurile și potecile din împrejurimi. De când se știe își dorește din tot sufletul doi câini de vânătoare și, când vede că părinții lui nu își pot permite așa ceva, băiatul muncește și strânge fiecare bănuț ca să-și împlinească visul.

Penelope se trezește pe Tărâmul Posibilității, unde copiii pot să viseze cât vor cu ochii deschiși. Aici, Ideile, Fanteziile și Grijile există în carne și oase. Șirul pierdut al timpului de Paige Britt (publicat la editura Arthur în 2020, în traducerea Iuliei Arsintescu) este un omagiu exuberant adus puterii imaginației și creativității, care ne învață cât de important este să ne facem timp pentru noi înșine, pentru visurile noastre și pentru prietenie.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Viața este o călătorie. Un drum lung și frumos, cu suișuri și coborâșuri, cu magie și cu melancolie. „Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane”, Kate DiCamillo – fragment

Odată, demult, într-o casă de pe strada Egipt, locuia un iepure care era făcut aproape în întregime din porţelan. Avea braţe de porţelan şi picioare de porţelan, labe de porţelan şi cap de porţelan, corp de porţelan şi nas de porţelan. Braţele şi picioarele aveau articulaţii prinse cu sârmă, astfel încât coatele lui de porţelan şi genunchii lui de porţelan se puteau îndoi, oferindu-i multă libertate de mişcare.

Urechile erau făcute din blană adevărată de iepure şi-n spatele bucăţilor de blană erau bucăţi de sârmă puternice şi flexibile, ceea ce permitea ca urechile să fie aranjate în posturi care să ilustreze stările de spirit ale iepurelui: încrezător, obosit, plictisit la culme. Şi coada, de asemenea, era făcută din blană adevărată de iepure şi era moale şi pufoasă şi avea o formă îngrijită.

Pe iepure îl chema Edward Tulane şi era înalt. Din vârful urechilor şi până în vârful labelor de la picioare măsura aproape un metru; ochii îi erau desenaţi într-un albastru pătrunzător şi inteligent.

Edward Tulane se simţea întru totul un exemplar deosebit. Doar în privinţa mustăţilor avea o ezitare. Erau lungi şi elegante (aşa cum trebuiau să fie), însă originea lor era necunoscută. Edward avea impresia – destul de puternică, de altfel – că nu erau mustăţi de iepure. Cui îi aparţinuseră mai întâi mustăţile, cărui animal insipid, era o chestiune la care Edward nu suporta să se gândească prea mult. Aşa că nici nu se gândea. Prefera, de cele mai multe ori, să nu lase să-i treacă prin minte gânduri neplăcute.

Stăpâna lui era o fetiţă de zece ani, cu părul negru, pe nume Abilene Tulane, care avea despre Edward o părere aproape la fel de bună ca Edward însuşi. În fiecare dimineaţă, după ce se îmbrăca pentru şcoală, Abilene îl îmbrăca şi pe Edward.

Iepurele de porţelan era posesorul unei garderobe impresionante, alcătuită din costume de mătase cusute manual, pantofi unicat lucraţi din cea mai fină piele şi făcuţi special pentru picioarele lui de iepure şi o colecţie vastă de pălării, având toate câte două găuri, astfel încât să poată încăpea cu uşurinţă peste urechile lui mari şi expresive. Fiecare pereche de pantaloni croiţi pe măsură avea un buzunar mic pentru ceasul de aur al lui Edward. Abilene îi întorcea în fiecare dimineaţă acest ceas de buzunar. — Ei bine, Edward, îi spunea ea după ce termina de întors ceasul, când limba mare va fi la doisprezece şi limba mică va fi la trei, mă voi întoarce acasă, la tine.

Îl aşeza pe Edward pe un scaun din sufragerie şi întorcea scaunul astfel încât el să privească pe fereastră şi să vadă cărarea care ducea la uşa din faţă a casei Tulane. Abilene aşeza ceasul în echilibru pe piciorul lui stâng. Îl săruta pe vârfurile urechilor şi apoi pleca, iar Edward îşi petrecea ziua uitându-se lung la strada Egipt, ascultând bătăile ceasului, aşteptând.

Dintre toate anotimpurile anului, iepurelui cel mai mult îi plăcea iarna, pentru că soarele apunea devreme şi atunci ferestrele sufrageriei se întunecau şi Edward putea să-şi vadă propria reflexie în geam. Şi ce mai reflexie! Ce imagine elegantă dădea! Edward se minuna încontinuu de cât era de deosebit.

Seara, Edward stătea la masa din sufragerie împreună cu ceilalţi membri ai familiei Tulane: Abilene, mama şi tatăl ei şi bunica ei, pe nume Pellegrina. E adevărat că urechile lui Edward abia se vedeau pe deasupra mesei şi e adevărat că pe toată durata cinei nu făcea decât să se uite fix în faţă, fără să vadă nimic altceva în afară de albul puternic şi orbitor al feţei de masă. Dar era şi el acolo, un iepure care stătea la masă. (Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo)

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Doctorul Dolittle – povestea celui mai bun doctor din lume

Cine nu îl știe încă pe Doctorul Dolittle, înseamnă că nu l-a cunoscut pe cel mai iubit doctor veterinar. El tratează la început oameni, însă cel mai însemnat loc din inima lui rămâne întotdeauna ocupat de animale, pe ele le iubește cel mai mult. Mult mai mult decât iubește oamenii, fie ei și „oameni de seamă“, care l-ar putea ajuta să trăiască mai bine și mai ușor. Ce să vezi, pacienții se simt tulburați. De ce are casa plină de animale, ce înseamnă asta, ce fel de doctor este de fapt? Așa vorbesc între ei și, încet-încet, nu-i mai trec deloc pragul. Ei nu au ochi să vadă că este cel mai bun doctor din lume. De unde înainte era bogat, de vază, doctorul sărăcește, cu atât mai mult cu cât cheltuiește cea mai mare parte a banilor spre a îngriji animale.

E atât de apropiat de ele, atât de adâncit în lumea lor, încât i se face onoarea de a fi învățat limba animalelor, care sunt necuvântătoare doar pentru cei care nu le aud și se mai și uită de sus la ele. Lăsat de izbeliște de oameni, este nevoit să-și schimbe meseria. Se poate dedica atunci în întregime vindecării viețuitoarelor care nu stăpânesc lumea. Se face doctor de animale. Iar acestea sunt nespus de fericite că au dat în sfârșit de un om cu care pot vorbi pe limba lor. Medicul nu mai e nevoit să bâjbâie căutând să afle sursa bolii, îi spun ele însele de ce suferă. Le tratează cum se cuvine și i se duce vestea că e doctor adevărat, nu doar cu numele – ca atâția alții. Așa ajunge să fie căutat de făpturi de toate soiurile, venite de te miri unde. E chiar fericit că e mai faimos printre animale decât printre oameni.

Vine o iarnă grea, vântoasă și friguroasă, doctorul a cheltuit toți banii să-și hrănească familia de vietăți, încă puțin și nu mai au nici de unele. Într-o seară de decembrie o rândunică îi aduce o veste: este chemat în ajutor de maimuțele din Africa, să meargă și să oprească o molimă îngrozitoare. După scurte pregătiri necesare, pornește la drum cu o corabie împrumutată, împreună cu câteva animale de încredere.

Minunatul doctor e cel mai potrivit să le vindece pe maimuțe. Le cere ajutorul leilor, leoparzilor și antilopelor, fiindcă rămăseseră prea puține maimuțe sănătoase, și era nevoie ca cele bolnave să fie îngrijite. Mai întâi leul, regele animalelor, îl refuză, dezgustat că e rugat să aibă grijă de niște vietăți pe care „nu s-ar obosi nici măcar să le ronțăie între mese“. Ajuns acasă însă, află de la soția sa că are și familia regală un pui care nu mai vrea să mănânce și dă semne că e bolnav. Înțelege până la urmă și regele leu însemnătatea unei comunități, mai ales la ceas de restriște. Ba chiar trece peste ierarhia stabilită natural între animale, care îi impune să nu sară în ajutorul unor „maimuțe murdare“.

Povestea doctorului Dolittle ne încurajează să ținem la mare preț grija față de animale, dar și grija unii față de alții. Dacă făpturile „necuvântătoare“ sunt solidare unele cu altele, să sperăm că ar putea fi și oamenii între ei.

Volumul de față a fost considerat de romancierul Hugh Walpole „prima carte pentru copii realmente clasică de la Alice încoace“. A fost sursă de inspirație pentru o altă poveste celebră, Doctorul Aumădoare. Cărțile care îl au drept protagonist pe doctorul Dolittle au fost adaptate de mai multe ori pentru marele ecran sau pentru TV, ultima ecranizare fiind de anul acesta și avându-l în rolul principal pe Robert Downey Jr.

O recenzie de Dragoș Dodu

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Patru cărți pentru copii de luat în bagaj vara aceasta

Sursa foto: iscreamsundae.com

Pentru adulți, cărțile citite în călătorie sunt ceva obișnuit, o formă de relaxare și șansa de a vizita și mai multe destinații cu fiecare pagină citită. Însă cei mici nu asociază vacanțele cu cărți, mai ales atunci când se anunță o drumeție pe cinste sau un sejur la mare. Dar dacă e vorba despre cărți care te poartă în propria lor călătorie? Iată mai jos patru titluri de la Editura Arthur și Vlad și Cartea cu Genius pe care să le iei în bagajul de călătorie.

Călătorie, de Aaron Becker (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017) este o carte uimitoare despre puterea imaginației. Tata lucrează la calculator, mama gătește, sora mai mare citește. După o vreme, chiar și pisica s-a furișat tiptil din camera în care pare să nu se întâmple nimic. Fetița e singură și nimeni nu are timp pentru ea. Apoi găsește creionul roșu. Desenează o ușă pe perete, face un pas și încă un pas și pătrunde într-o lume în care nu mai e nici urmă de plictiseală. Ba chiar, de multe ori, pericolul e atât de aproape, că nici creionul roșu nu mai face față.

O, ce frumos e în Panama!,  de Janosch (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2018, în traducerea Andreei Stănescu) – povestea despre cum au călătorit micul Tigru și micul Urs în Panama. Micul Urs și micul Tigru trăiesc liniștiți în căsuța lor de pe malul râului. Într-o zi, o lădiță pe care scrie PANAMA vine plutind pe râu. Lădița miroase minunat, a banane, iar cei doi prieteni încep să viseze la locuri îndepărtate. Ajung ei oare în Panama? Într-un fel nu, într-un fel da. Dar poate că într-o călătorie nu destinația contează cel mai mult, ci chiar drumul, felul în care știi să privești, cei pe care îi întâlnești… Aventură, umor și poezie într-o poveste pe care o veți citi pe nerăsuflate.

Povestea doctorului Dolittle, de Hugh Lofting (publicată la editura Arthur în 2020, în traducerea Ecaterinei Godeanu). Dolittle este doctorul la care toți bolnavii din Balta Mocirloasă vin cu încredere. Asta până când fel de fel de animale i se aciuează în gospodărie: o familie de iepuri în cămară, niște șoricei albi în pian, un arici în pivniță… și un crocodil în grădină. Unde să mai încapi de ele? Tocmai când doctorul Dolittle începe să sufere că nu mai are pacienți, primește un mesaj prin care este chemat de urgență în Africa, să vindece maimuțele care suferă de o boală îngrozitoare. Astfel doctorul împreună cu animalele lui se îmbarcă pe o corabie și pornesc într-o călătorie peste mări și țări. Nici nu știți câte au de pierdut copiii care nu ajung să-l cunoască pe acest doctor-naturalist atât de bun și de pasionat și pe animalele cu care este el prieten. (Jane Goodall)

Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo, publicată în 2013, în traducerea Laviniei Braniște. Odată, într-o casă de pe strada Egipt, trăia un iepure de porţelan pe nume Edward Tulane. Iepurele era foarte mulţumit cu viața pe care o ducea şi pe bună dreptate: stăpâna lui, Abilene, se purta cu el cu cea mai mare grijă şi-l iubea nespus. Dar, într-o bună zi, iepurele s-a pierdut. Kate DiCamillo ne poartă într-o călătorie extraordinară, din adâncul oceanului până în plasa unui pescar, din vârful unei grămezi de gunoi până în tabăra unor vagabonzi, de la căpătâiul unui copil suferind până pe străzile aglomerate din Memphis. Şi așa, de-a lungul întregii călătorii, devenim martorii unui adevărat miracol: până şi o inimă dintre cele care se pot sparge foarte uşor poate învăţa să iubească, să piardă şi apoi să iubească din nou.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Alex Moldovan – despre cărțile fără învățăminte și preferințele copiilor în materie de lectură

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuieşte şi acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz şi e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi şi a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie şi şi-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa şi un bunic de milioaneBăiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

1. Până acum ai scris doar pentru copii mai mari. Cum ți-a venit ideea să scrii o carte ilustrată pentru copiii ceva mai mici?

Ideea de la care am pornit a fost să scriu o carte din perspectiva copiilor. O carte care să le țină partea, dacă vrei, pentru că o bună parte a cărților pentru cei mici sunt făcute pentru a valida mai degrabă așteptările părinților/educatorilor. Teritoriul cărților pentru copii s-a transformat treptat într-o industrie, unde cea care a avut de suferit cel mai mult a fost literatura însăși. Părinții de astăzi caută cărți sigure, pline de „învățăminte” și moralizatoare, care să nu dea bătăi de cap. Sigur, orice carte valoroasă are și o latură educativă, dar aceasta nu trebuie vârâtă pe gâtul nimănui, ci strecurată subtil, la un nivel mai adânc. Am răsfoit de curând o carte în care învățămintele pe care copiii trebuiau să le deprindă în urma lecturii erau scrise cu caractere îngroșate! O asemenea practică mi se pare de-a dreptul jignitoare față de sensibilitatea și inteligența cititorilor, care chiar n-au nevoie să fie priviți de sus. Vă asigur că dacă aș fi dat peste o asemenea carte în primii mei ani de cititor avid, aș fi aruncat-o enervat cât colo.

Am crescut, pe de altă parte, citind literatură „periculoasă”. Creangă, Andersen, Grimm, Twain, Dickens sau seria „O mie și una de nopți”, care printr-o fericită bizarerie, a trecut, la noi cel puțin, drept literatură pentru copii și pe care au devorat-o generații întregi de puști și puștoaice. Cărți care dau acum palpitații părinților de pe grupurile destinate cărților pentru copii de pe Facebook, cei care caută să epureze literatura de orice urmă de violență. Toate cărțile autorilor de mai sus mi-au deschis orizonturi de care nu m-aș fi putut bucura altfel. Terry Pratchett scrie undeva că există un loc anume în iad pentru cei care cred că copiilor ar trebui să li se dea doar cărți care sunt potrivite pentru ei. Sunt puține lucruri cu care sunt mai de acord.

2. Cum ți-ai ales subiectul? Crezi că „piața de subiecte” este mai ofertantă pentru copiii mai mici sau pentru cei mai mari?

Sincer, nu cred în subiect și n-am crezut niciodată. Mi se pare una dintre cele mai rezistente prejudecăți, fie că vorbim de literatura pentru copii sau de cea pentru adulți. Mi-e absolut indiferent „despre ce” e o carte și acesta nu e un criteriu după care mă orientez nici când scriu, nici când citesc. După cum spunea cineva, există doar două tipuri de cărți: cărți bune și cărți proaste. Restul sunt detalii. Așa că nu mi-am căutat în mod special subiectul. Când am început Olguța, lucrul care m-a interesat a fost să scriu un roman de aventuri cu copii din zilele noastre, un roman cum mi-ar fi plăcut mie să citesc când eram de vârsta publicului meu. Iar în cazul „Băiețelului”, am reciclat o povestire care era destinată inițial să apară pe blogul meu, Bicicleta galbenă.

3. Cum ai ales ilustratorul? Ce anume din stilul acestuia te-a atras astfel încă să spui: „da, se potrivește perfect cu ce am vrut eu să spun în cartea mea”?

Nu am ales eu ilustratorul, ci editura, așa că n-am avut un rol activ în ilustrarea volumului. Mai mult, n-am discutat absolut deloc cu Irina Georgescu în lunile în care a lucrat la carte, mulțumindu-mă s-o urmăresc pe Instagram – cu inima la gură, ca un stalker adevărat – în așteptarea update-urilor pe care le mai posta acolo. Dar un lucru mi se pare sigur, și anume că a urcat destul de sus ștacheta în zona cărților ilustrate de la noi, pentru că și-a propus foarte mult. Ilustrațiile ei au calitatea rară de a nu înfățișa pur și simplu momente din text, ci de a încerca să creeze o poveste paralelă. Sunt pline de comori ascunse, de indicii atent strecurate care cer cel puțin câteva lecturi atente pentru a se lăsa descoperite. Și cred că merită.

4. Ce-ți place mai mult să scrii? Romane sau cărți ilustrate?

Asta-i un fel de „Pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata?” Până să scriu Olguța eram atras de genul scurt și foarte scurt, așa că aș fi răspuns fără ezitare că prefer concizia, ceea ce se leagă de faptul că locul unde am început să scriu mai serios a fost blogul, unde obișnuiam să public aproape zilnic texte care aveau cel mult câteva propoziții. Apoi textele au crescut în lungime și m-am trezit că vreau să scriu ceva mai consistent.

Romanul și cartea ilustrată sunt lucruri foarte diferite. Dacă un roman îți ia, hai să zicem, cel puțin un an de lucru intens, poți scrie o carte ilustrată în 10 minute. Dar aceasta are în spate – dacă e făcută cum trebuie – ani întregi de acumulări, de reflecție, de concentrare, care se concretizează într-un obiect modest ca dimensiuni. Sunt mirat că multă lume e convinsă că e mult mai ușor să scrii o carte ilustrată decât un roman. Poate și mai mulți au impresia că aceasta funcționează sub semnul efemerului: o citești o dată și apoi treci la alta, ceea ce e total greșit. Tocmai dimensiunea redusă și concentrarea fac ca ea să se preteze la multe, poate la zeci de recitiri.

5. Crezi că este mai greu să scrii pentru cei mici sau mai ușor?

E mai ușor să croiești haine pentru cei mici sau pentru cei mari? E mai ușor să gătești pentru copii sau pentru adulți? Cred că e exact atât de greu sau de ușor pe cât vrei tu să fie.

Circulă o teorie potrivit căreia pe copii nu poți să-i păcălești, pentru că ei, fiind isteți, buni și frumoși de la natură, ar simți imediat înșelătoria. N-am crezut niciodată asta. Și am fost și eu copil, așa că știu ce vorbesc. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi greu să găsim o justificare pentru tonele de maculatură care sunt consumate pe nemestecate de către copii. Și tocmai pentru că sunt vulnerabili, fiind în formare, mi se pare vital să nu-i înșeli pe cei mici oferindu-le maculatură.

Una peste alta, cred că literatura bună pentru copii e distractivă. Că literatura bună pentru copii e palpitantă. Dificilă. Ireverențioasă. Că te face să râzi, să plângi – și să suferi. Dar că la sfârșit te salvează. Nu mă întrebați cum, dar așa se întâmplă. Și ăsta mi se pare nici mai mult, nici mai puțin decât un miracol.

Un articol de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Patru recomandări literare haioase pentru luna copiilor

Sursa foto: vecteezy.com

Probabil nu a declarat nimeni oficial, dar pentru noi, luna iunie este luna copiilor. Avem cel mai bun indiciu pentru acest lucru – 1 iunie. Începutul verii, finalul anului școlar și fericirea copiilor pentru cele trei luni de vacanță ne-au inspirat să alegem patru titluri pe măsură de la Vlad și Cartea cu Genius și Editura Arthur – haioase, jucăușe, numai bune pentru vară.

Trei purcei, o căsuță din paie, una din nuiele, una din cărămizi și lupul cel rău… Știm cu toții povestea. Dar, ia stați puțin, cine a zis că trebuie să fie așa? Păi purceii n-au și ei un cuvânt de spus? Doar ei sunt personajele principalele! Haideți să vedem ce se întâmplă când niște purcei cu multă imaginație schimbă regulile jocului și pornesc într-o aventură cum n-a mai văzut lumea și pământul! Cei trei purcei de David Wiesner (apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2019 în traducerea lui Radu Paraschivescu) a câștigat Medalia Caldecott în anul 2002.

O pisică pleacă la plimbare la pagina 1, și se plimbă, și se plimbă, până la pagina 40. E o pisică la fel ca toate pisicile – cu mustăți, urechi și gheare –, e aceeași, dar ce-o fi oare de arată așa diferit? Păi sigur, ați ghicit: depinde cine se uită la ea. Mică, micuță, cam cât un ac cu gămălie dacă e privită de o pasăre în zbor, uriașă și cu colți înspăimântători dacă la ea se uită un biet șoricel, lungă, slabă, deșirată când la ea se uită un câine, dolofană și numai bună de ronțăit când se uită la ea o vulpe înfometată. Un joc fantastic al perspectivelor într-o carte uimitoare, simplă și extrem de rafinată, Cu toții au văzut o pisică de Brendan Wenzel (apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017 în traducerea Dianei Zografi) a fost distinsă cu Mențiune Caldecott în anul 2017.

Lui Paddington, cele mai bune idei îi vin când nu are nimic de făcut. Şi atunci… ţine-te bine! Fie că încearcă să-şi redecoreze camera, să facă pe detectivul ori pe fotograful, fie că pur şi simplu merge la cumpărături, ursul venit tocmai din Întunecatul Peru reinventează haosul, aducându-l la o nouă dimensiune, marca Paddington. Noile aventuri ale lui Paddington de Michael Bond a apărut la Editura Arthur în 2020, în traducerea Iuliei Arsintescu.

De când a cunoscut-o pe domnișoara Miau, viața lui Tibbe s-a schimbat mult. Înainte era un tânăr ziarist timid, cât pe ce să fie dat afară de la slujbă pentru că scria doar articole despre pisici. Acum este tot la fel de timid, dar măcar domnișoara Miau îi spune care sunt noutățile din oraș și e tot mai apreciat la ziar și în comunitate. Nu se știe de unde află domnișoara Miau atâtea secrete și, dacă stai bine să te gândești, e cam ciudat că petrece așa de mult timp pe acoperiș, printre pisici, sau că se urcă speriată în primul copac care-i iese în cale dacă aude un câine lătrând, dar lui Tibbe nu-i pasă – lui îi plac pisicile. Domnișoara Miau de Annie M. G. Schmidt a apărut la editura Arthur în 2019 în traducerea lui K.J. Mecklenfeld.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Matei Vișniec: Despre copiii noştri şi hoţii de timp

„Am scris Extraterestrul care voia ca amintire o pijama pornind de la această întrebare, dar şi de la tragedia umană trăită în ultimele două decenii de România.  În jur de patru milioane de români s-au dus să lucreze în străinătate şi deseori copiii lor au fost încredinţaţi bunicilor, altor rude apropiate, ba chiar vecinilor… Nu vom putea evalua niciodată, cu nici un instrument psihologic sau sociologic, frustrarea resimţită de aceşti copii care au crescut fără prezenţa mamei şi a tatălui, fără acest timp unic, bogat în sentimente şi încredere în viaţă, pe care numai un părinte îl poate dărui copilului.

Dar societatea de consum şi ultracompetitivă a zilelor noastre îi face şi pe mulţi părinţi care îşi au copiii alături să uite că aceştia nu au nevoie nici de tone de jucării şi nici de zeci de ecrane pentru a fi fericiţi. O bărcuţă de hîrtie, o oră petrecută împreună, o plimbare în natură, puţină imaginaţie şi multă dragoste marchează infinit mai mult sufletul copilului decît un întreg magazin de jucării electronice oferit în dar. Din păcate în lumea globalizată se multiplică hoţii de timp. Imperiul industriei de divertisment are o singură obsesie: cum să fure cît mai repede timpul copiilor noştri, în cantitate cît mai mare, şi dacă se poate chiar de la vîrsta de şase luni sau un an.

Tehnologia are două feţe, ca la teatru: una rîde şi una plînge. Prima este încrezătoare în viitor şi ne spune că invenţiile de azi, Internetul şi telefonul mobil, ne vor ajuta să fim mai inteligenţi, mai eficienţi, mai prosperi. A doua observă însă că există şi o spălare pe creier operată prin zecile de invenţii de care nu avem numaidecît nevoie, că uneori copiii noştri devin de la vîrste fragede dependenţi de ecrane şi de căşti, că mult prea des instrumentele destinate să ne ajute în comunicare ne însingurează de fapt tot mai mult.

Această piesă s-a născut şi dintr-o anumită durere resimţită de mine tot umblînd prin satele Bucovinei. Am văzut atîtea case pustii, unele dintre ele foarte frumoase dar nelocuite… Toate aceste case care plîng îşi aşteaptă familiile. Construite şi pentru nişte copii care nu mai apucă să copilărească în ele, toate aceste case mi-au cerut, pe limba lor tăcută, ajutorul… Sigur, nimeni nu-i poate convinge pe români să revină în masă în ţara părăsită de ei în general de nevoie… Eu însumi fac parte dintre cei care, la un moment dat, “au plecat”. Şi totuşi, totuşi, simt că aproape toţi românii “plecaţi” sunt preocupaţi, sunt frămîntaţi de gîndul întoarcerii. Poate că şi din acest motiv şi-au construit case în România, ca să-i aştepte cineva acolo, ca să nu uite total de rădăcinile lor.

Casele în aşteptare sunt un subiect tragic al timpurilor noastre şi am încercat să-l captez în piesa mea. Cu atît mai mult cu cît, înaintînd în vîrstă, descopăr treptat că şi pentru mine (ca şi pentru alţi români) gîndul întoarcerii începe să dea sens plecării.

Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama nu este însă o piesă tristă… Spectatorii vor găsi în ea, alături de multe întrebări, şi multe momente comice şi muzicale. Mi-am dorit ca acest text să ofere două etaje: unul pentru copii şi altul pentru părinţi. Adulţii şi copiii, venind împreună la spectacolul trupei din Suceava, vor trăi, cred, emoţii diferite, vor avea percepţii diferite. Nu întîmplător mi-am subintitulat piesa “Poveşti de adormit copiii şi de trezit, uşor, părinţii”.

Ar mai trebui poate să mai vorbesc despre extraterestru, despre ce caută el în piesa mea. Dar prefer să-i las pe spectatorii mari şi mici să dialogheze direct cu el. Personajele inventate de un dramaturg sunt cei mai buni purtători de cuvînt ai inimii sale.”

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

5 motive pentru care cei mici vor adora „James și piersica uriașă”

  • Pentru ușurința cu care Roald Dahl te face să înțelegi că în lumea fanteziei ești liber să călătorești cu cele mai stranii mijloace de transport. Cu cât sunt mai neobișnuite, cu atât mai grozavă e aventura. De ce să zbori cu avionul și balonul sau să navighezi cu un vapor, când poți folosi o piersică uriașă? E drept că nu vei fi întotdeauna în siguranță, te așteaptă și pericolele – începând cu rechinii intrigați de fructul zemos și sfârșind cu cel mai mare zgârie-nor din New York.
  • Pentru că trăim cu toții momente în care ne simțim singuri și atunci ne e ușor să empatizăm cu personajele nefericite. O să-ți fie de ajuns să citești primele cinci capitole ca să-ți dai seama că nimic nu poate fi mai rău pentru un copil decât să trăiască izolat de lume într-o ,,dărăpănătură de casă pe vârful unui deal înalt din sudul Angliei” împreună cu două mătuși ,,egoiste, leneșe și crude”.
  • Pentru că singurii prieteni ai lui James se pricep de minune să compună rime.

 Toată lumea aplaudă și îi ceru Miriapodului să mai cânte. Miriapodul începu îndată cântecelul lui preferat:

A fost odat’ ca niciodat’,

Când porcului-i zicea Ignat,

Maimuța mesteca tabac,

Găinile prizau tutun

Să capete curaj nebun,

Și rațele făceau mac-mac,

Iar porcul cu spini

Bea tărie și vin,

Și iezii mâncau tapioca,

Pe când Moș Cocoloș

Se-nchisese-ntr-un c…

(traducerea versurilor de Florin Bican)

  • Pentru curiozitățile pe care le vei afla despre insecte.

Maestrul Greierini

Dacă vrei să ştii, eu sunt un greiere cu coarne scurte. Am două antene scurte pe cap. Le vezi? Astea sunt. Şi sunt foarte scurte, nu-i aşa? De aceea ni se spune greierii cu coarne scurte. Noi suntem singurii care cântăm ca la vioară, folosind un arcuş. Rudele mele cu coarne lungi, cele cu antene lungi şi curbate, cântă frecându-şi marginile aripilor superioare. Ei nu sunt violonişti, sunt țârâitori. Frecatul aripilor produce un sunet mult inferior. Seamănă mai mult cu un banjo decât cu o vioară. (p. 105-106)

Râma şi Buburuza

– Data viitoare când mai stai pe un câmp sau în grădină şi te uiți în jurul tău, zise Râma, să ştii că fiecare firicel de pământ pe care îl vezi a trecut în ultimii ani prin corpul unei râme. Nu-i aşa că este minunat?

– Nu se poate! zise James.

– Băiete dragă, chiar aşa stau lucrurile.

– Adică tu chiar înghiți pământ?

– Ca nebuna! zise Râma cu mândrie. Îl înghit printr-o parte şi îl elimin prin cealaltă.

– Dar în ce scop?

– Cum adică în ce scop?

– Adică de ce faci asta?

– Pentru fermieri. Noi facem solul bun, afânat şi moale, ca să fie roditor. Dacă vrei într-adevăr să ştii, fermierii nu s-ar descurca fără noi. Suntem foarte importante. Suntem indispensabile. Aşa că mi se pare normal să ne iubească fermierii. Cred căne iubesc mai mult decât pe buburuze.

– Buburuză! zise James întorcându-se spre ea. Fermierii vă iubesc şi pe voi?

– Aşa mi s-a spus, răspunse modestă Buburuza, roşind toată. De fapt, am înțeles că în unele locuri fermierii ne iubesc atât de mult, încât se duc şi cumpără buburuze cu sacul, iar apoi le dau drumul pe pământul lor. Sunt foarte încântați să aibă multe buburuze.

– Dar de ce? întrebă James.

– Pentru că noi înfulecăm toate micile insecte dăunătoare care înfulecă recolta fermierilor. Suntem foarte utile şi nu cerem niciun bănuț în schimbul serviciilor noastre. (p. 108-109)

Clădirea era o faimoasă fabrică de ciocolată. Prin găurile din pereți începu să se reverse aproape imediat un râu cald de ciocolată topită. Într-un minut, ciocolata maronie și lipicioasă curgea pe toate străzile satului, se strecura pe sub ușile caselor, intra în magazine și în grădinile oamenilor. Copiii se afundau în ea până la genunchi, unii chiar încercau să înoate în ea. Și toți se îndopau din ciocolată cu înghițituri mari și hulpave, țipând de bucurie. (p. 65)

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Patru cărți pentru copii care întăresc sentimentul de „împreună”

Sursa foto: kindpng.com

Toată perioada aceasta ne-am gândit la momentul când vom fi din nou împreună, chiar dacă ne-am revăzut cu toții în amintiri și povești. Personajele noastre de la Vlad și Cartea cu Genius și Arthur ne-au fost alături întotdeauna, așa că luna aceasta ne dăm întâlnire în poveștile lor, cele prin care toți trecem cu bine împreună, indiferent de circumstanțe.

Cine nu şi-a dorit, măcar o dată, să aibă o dădacă atât de specială precum Mary Poppins? Povestea scrisă în cuvinte este simplă: copiii familiei Banks ies la plimbare, în Londra reală presărată cu un strop de imaginație, alături de dădaca lor favorită, Mary Poppins. Personajele sunt inspirate din cărţile faimoasei P. L. Travers, iubite de copii de generaţii întregi. O mică plimbare cu Mary Poppins scrisă de Hélène Druvert (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2018, tradusă din limba franceză de Svetlana Cârstean) este o carte-album pentru adulţii şi copiii cu înclinaţii artistice sau pasionaţi de artă, pentru cei care deschid o carte cu atenţie, o mângâie şi o savurează ca pe o ciocolată fină sau ca pe un fruct exotic şi rar.

Sylvester și pietricica fermecată de William Steig (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2016, tradusă din limba engleză de Laura Albulescu) prezintă povestea unui măgăruș care are o mare pasiune: colecționează pietricele. Într-o zi de vară ploioasă, găsește o pietricică roșie foarte frumoasă. Stând el așa și studiind pietricica, i se face tare frig și-și zice: „Ce n-aș da să se oprească ploaia asta!“ Și ce să vezi? — ploaia se oprește, iar pietricica pare a fi fermecată. Atunci când se grăbește să le arate și părinților săi minunea, lucrurile iau o întorsătură neașteptată, iar dorul de a fi alături de părinții săi se instalează.

Un uriaş rinocer scăpat de la Grădina Zoologică i-a mâncat pe părinţii lui James într-o clipă. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, James este trimis să locuiască împreună cu îngrozitoarele sale mătuşi, Sponge şi Spiker. Curând însă, în viaţa băiatului se va petrece un lucru minunat, iar cu ajutorul câtorva limbuţe fermecate de crocodil, va porni în cea mai grozavă călătorie, cu cel mai neaşteptat mijloc de locomoţie şi în compania celor mai amuzanţi şi mai simpatici tovarăşi de drum! James și piersică uriașă de Roald Dahl (publicată la editura Arthur în 2019, tradusă din limba engleză de Iulia Arsintescu) a câștigat Premiul Massachusetts pentru literatură pentru copii în 1982.

Crescuți doar de o bunică, trei frați descoperă un extraterestru cu trei ochi, trei mâini și trei picioare. Cu o mână poate arăta spre trecut, cu alta spre prezent, iar cu a treia spre viitor. Cu ochiul albastru vede spațiul, cu cel verde vede timpul, iar cu cel portocaliu visează. Extraterestrul le vine în ajutor copiilor, iar ei îl sprijină să înțeleagă ce înseamnă economia în sistemul solar. Și mai ales îi dau un nume pământesc. În Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama de Matei Vișniec (publicată la editura Arthur în 2019) vom alfa de ce lucruri mai are nevoie planeta noastră. Poate de bulgări de timp și acoperișuri de sticlă, un parchet verde și o bucătărie albastră, poate mai puține lacrimi și mai multe cuvinte.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Căței bogați, căței săraci – o carte despre curaj și toleranță, prietenie și libertate

Până să-l întâlnească pe înfumuratul baset Cutty, blândul și puternicul Fido nici nu știa ce înseamnă să fii sărac. Pentru el, libertatea de a alerga pe coline, pâinea proaspătă aruncată de stăpân, somnul sub cerul înstelat și mângâierile micuței Gabriella erau de ajuns pentru a se considera un câine fericit. Dar iată că remarcile umilitoare ale răsfățatului Cutty – care trăiește la oraș și se laudă cu zgarda lui cu clopoței, supa delicioasă din castronul înflorat și canapelele comode pe care doarme – sunt de ajuns pentru a-i strecura îndoieli în suflet. Printr-o întorsătură a sorții care m-a făcut să mă gândesc la Prinț și cerșetor (în varianta canină, bineînțeles), rolurile celor doi căței se inversează: Fido ajunge la oraș și cunoaște viața de câine-domn, iar Cutty rămâne la țară, unde este nevoit să își înfrunte fricile, aroganța și prejudecățile.

Povestea este relatată prin ochii lui Fido, câinele de pază mare și alb, neștiutor și cam naiv, care iubește copiii și le privește pe celelalte animale cu prietenie și bunătate. Curcanul și bibilica din bătătură par să cunoască mai multe decât el, dar Fido are în schimb o seamă de repere morale pe care le urmează instinctiv: este loial și curajos, cinstit și generos, fără a-i trece prin minte că aceste calități ar fi ceva deosebit. Când vine vorba să se laude cu o abilitate, el spune că e campion la prinsul pâinii din zbor, nicidecum faptul că a salvat un băiețel de la înec.

N-ai cum să nu-l îndrăgești pe Fido, atât de inocent și de modest, care rămâne la fel de împăciuitor în ciuda atitudinii ostile și răutăcioase pe care o întâmpină departe de casă, printre străini. Știindu-l viteaz, e cu atât mai amuzantă întâlnirea lui cu papagalul Lory, care-l înspăimântă prin înfățișarea neobișnuită și prin abilitatea de a vorbi în limba oamenilor. Am izbucnit de câteva ori în hohote de râs, pentru că remarcile ingenue ale lui Fido au un umor irezistibil, iar felul cum percepe el lumea este nespus de simpatic.

Basetul Cutty, la început atât de antipatic, își descoperă instincte latente și abilități neștiute, iar comportamentul lui se transformă radical. Experiențele prin care trec cei doi căței îi învață câte ceva despre curaj și toleranță, despre prietenie și libertate, despre ceea ce îi unește și îi face asemănători. Și mai învață că fericirea nu constă într-o zgardă lucioasă, un pat moale, o plimbare cu automobilul sau o viață comodă și ușoară, ferită de pericole și provocări. Căței bogați, căței săraci este, în fond, o parabolă care ne reamintește și nouă, cititorilor, de bucuriile simple și de lucrurile care merită prețuite.

Text și fotografii de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: