Coraline – despre uși secrete, povești de Halloween și un final neașteptat

Sursa foto: @lumea.cartilor_24

Dacă te întrebi ce poți găsi dincolo de o ușă secretă, iți putem spune doar că ai nevoie de câteva lucruri pentru a afla misterul: curaj, imaginaţie, prezenţă de spirit şi o pisică neagră. Acestea sunt elementele de care are nevoie Coraline pentru a porni în aventură. Nu întotdeauna dacă deschizi o uşă dai de o altă încăpere. Nu ştii niciodată când te aşteaptă o lume paralelă de cealaltă parte. Realitatea nu s-a mai transfigurat atât de straniu de când Alice s-a rostogolit în gaura iepurelui şi a ajuns în Ţara Minunilor.

21 de geamuri și 14 uși sunt în casa lui Coraline. 13 normale, așa cum sunt în orice casă și una specială care o transportă într-o lume în care lucrurile par exact ca-n lumea sa inițială, doar că totul pare mult mai fain! Jucăriile sunt mai interesante și mai multe, mâncarea mult mai bună, iar părinții – mai atenți. Doar că oamenii din lumea asta nouă au nasturi în loc de ochi, iar dacă Coraline vrea să rămână în această lume magică în care părinții au timp de ea, tot ce trebuie să facă fetița e să o lasă pe cealaltă mamă să-i coasă nasturi în locul ochilor. Oare ce o să facă Coraline?

Îmi plac foarte mult filmele de groază pentru că de fiecare dată când mă uit la ele mă gândesc dacă ceva din ce văd ar putea fi adevărat. Mi se face pielea de găină, mă sperii, deschid ușile doar puțin și arunc un ochi să văd dacă sunt în regulă, ca să deschid lumina și să merg să-mi iau sucul din frigider. Dar, cu toate acestea tot mă uit la filme de groază pentru că știu că nu sunt adevărate, că ce văd este doar imaginația unei persoane care a scris un scenariu și talentul alteia de a filma imagini înfricoșătoare. Ca să nu mai zic că-mi place cum mintea mea mă ajută să trăiesc intens tot ceea ce văd. Spre deosebire de filme, cărțile mă fac să pătrund și mai mult pe ciudatul teren al imaginației, deoarece cărțile mă ajută să fiu chiar eu atât scenarist, cât și regizor!

Neil Gaiman este un fel de Messi sau Cristiano Ronaldo al cărților. Scrie cărți la fel de frumoase și spectaculoase precum golurile pe care le înscriu cei doi fotbaliști. Nu știi când se va petrece magia și când vei fi surprins, cam la fel ca la meciurile de fotbal, iar în Coraline, Gaiman ridică deasupra capului trofeul Champions League. Ce vreau să zic e că, dacă te apuci de citit Coraline, o să-ți bată inima mai tare, o să te întristezi, o să tremuri de emoție, o să aștepți cu înfrigurare pauza, dar s-ar putea să te bucuri enorm la final.

Îți mai spun un singur lucru: am citit prima dată cartea acum 6 ani și încă mai caut ușa secretă din casa mea. Încă nu am găsit-o, dar sunt sigur că undeva există. Și dacă, totuși, nu există, măcar o am pe Coraline în bibliotecă și pot să trec oricând prin ușa din casa ei.

Un articol de Răzvan Zamfirescu

4 personaje în care să te costumezi de Halloween

În fiecare an, luna octombrie vine la pachet cu o întrebare: În ce te deghizezi de Halloween? Parca dovlecii, vampirii și vrăjitoarele nu mai sunt în topul costumelor, iar cei mici preferă ceva original. Ce-ar fi să alegi un personaj preferat din cărți și să te deghizezi în el? Nu este obligatoriu să porți prea multe măști și costume pompoase. E suficient să-i împrumuți atitudinea pentru o zi și să devii chiar tu personajul din poveste. Hai să vezi 4 propuneri de personaje de la Vlad și Cartea cu Genius și Arthur în care te poți deghiza Halloweenul acesta.

Știți povestea celor trei tâlhari? Cei îmbrăcați în pelerine și coifuri negre, doar cu ochii la vedere? Cei trei tâlhari au semănat groază și teama în toți cei care le-au tăiat calea vreodată. Nimeni n-a putut să-i înfrunte pe tâlhari până la Tiffany, o fetiță orfană care și-a luat inima în dinți și a decis să afle misterul celor trei. Cartea scrisă de Tomi Ungerer a apărut la editura Vlad și Cartea cu Genius în traducerea lui Gabriel H. Decuble.

Costumele clasice de prințesă sunt atât de folosite de Halloween încât nu mai aduc niciun farmec acestui moment din an. Dar dacă prințesele nu sunt chiar atât de drăguțe cum ni le imaginăm noi? Și dacă mai au drept prieten un ditamai dragonul, cu siguranță vor ieși din tipar. Cea mai rea prințesă de Anna Kemp, publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius, în traducerea Andreei Caleman, îndeplinește toate condițiile unei prințese atipice, pregătită oricând de o petrecere de Halloween.

Câți detectivi găsești în general la o petrecere de Halloween? Hmm… poate nici nu ți-ai dat seama că sunt acolo. Cei mai îndrăgiți detectivi pleacă într-un schimb interșcolar la Bran. Nici nu se cazează bine la atipicul Hotel Clementina că Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu și Șerloc au un nou caz de rezolvat. De data aceasta investighează dispariția cameleonului Clementina, care se zice că poate ghici viitorul. Volumul #3. Dosarul unei vacanțe de groază  din Seria detectivilor Aerieni, scris de Ana Rotea a fost publicat la editura Arthur.

Oare dacă deschizi o ușă în perioada Halloweenului, te vei teleporta în altă lume? Nu ştii niciodată când te aşteaptă o lume paralelă de cealaltă parte. Realitatea nu s-a mai transfigurat atât de straniu de când Alice s-a rostogolit în gaura iepurelui şi a ajuns în Ţara Minunilor. Curaj, imaginaţie, prezenţă de spirit şi o pisică neagră – acestea sunt elementele de care ai nevoie ca să te transformi în Coraline de Halloween. Cartea scrisă de Neil Gaiman a apărut la editura Arthur în traducerea Florentinei Hojbotă.

Micuțul Nicolas – un mare clasic al literaturii pentru copii

Dacă ar fi să alegem un cadou pentru un copil de 10 ani, atunci cartea Micuțul Nicolas ar fi perfectă. Povestea este despre viața de zi cu zi a lui Nicolas, un băiețel curios, puțin obraznic, care merge la o școală elementară. Succesul cărții constă în stilul unic de scriere: a eliminat orice povestitor și l-a lăsat pe micul personaj să-și povestească singur viața: o combinație perfectă între aventurile petrecute la școală și acasă, de la certurile între prieteni, visele lor, până la vacanța de vară și petrecerea de ziua tatălui, toate într-un stil naiv, potrivit vârstei lui.

Umorul este predominant și se regăsește în fiecare replică și în fiecare poveste, amintind cititorilor de copilăria lor, momentul acela minunat în care orice este posibil. Povestea este o dovadă de iubire pentru familie și pentru prieteni.

Mai presus de orice, cartea amintește cititorilor de copilărie, acea perioadă când suntem liberi să facem totul și suficient de curajoși să ne gândim la toate.

Ilustrațiile realizate de Jean-Jacques Sempé reprezintă un alt motiv pentru succesul cărții. Ilustratorul a realizat o serie de portrete ale lui Nicolas și ale prietenilor săi, deși simple, acestea sunt pline de farmec.

Cartea garantează râs cu lacrimi și o introducere în trecutul minunat al copilăriei, cu râsete și voie bună. Recomandăm lectura și adulților care vor să se rupă de cotidian și să se relaxeze.

Sursa articolului: theguardian.com

Ce citești când iei o pauză de la școală?

În fiecare an, luna septembrie pare că anulează orice eveniment și toată atenția se îndreaptă spre începutul anului școlar. Nu știm cum va fi de data aceasta, dar am început să simțim agitația încă de pe acum. Pentru cei mici și pentru cei care abia se obișnuiesc cu școala, iată 4 recomandări de la Vlad și Cartea cu Genius și Editura Arthur pentru momentele libere și pentru pauzele dintre ore.

Crizantema de Kevin Henkes (publicată la Vlad și Cartea cu Genius în 2017, în traducerea Elenei Morariu) este o șoricică tare mândră de numele ei, doar că în prima zi de școală află că numele ei nu este chiar atât de frumos pe cât își imagina ea. Colegii spun că e prea caraghios și mult prea lung pentru a intra pe ecuson. O profesoară nouă va preda ora de muzică în clasa Crizantemei, iar numele acesteia îi va reda încrederea.

Bobby, personajul principal al cărții Domnișoara învățătoare e un monstu, scrisă de Peter Brown, (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017, în traducerea Laurei Albulescu) are o mare problemă la școală. Domnișoara Kirby tună și fulgeră, iar copiii stau smirnă în bănci și tremură ca varga. „Copiii care aruncă avioane de hârtie în clasă să-și ia gândul de la pauză“, strigă ea, și ce poate fi mai îngrozitor? În timpul liber, Bobby se duce în parc, să mai uite de probleme. Dar, într-o sâmbătă dimineața, s-a întâmplat ce putea fi mai rău. Cine credeți că stătea pe o bancă, sub o pălărie cât casa? Ați ghicit, era chiar domnișoara Kirby.

Cine zice că micuților nu le place școala? Nicolas și prietenii lui nu se distrează nicăieri mai bine ca acolo. Deși uneori se răfuiește cu prietenii lui, până la urmă, orice s-ar spune, gândesc la fel, așadar se înțeleg. Ce îl uimește însă pe micuțul Nicolas e cum de cei mari nu reușesc să înțeleagă niciodată nimic. Micuțul Nicolas de René Goscinny a apărut la editura Arthur în 2014, în traducerea Ralucăi Dincă.

Când tatăl e un infractor, iar mama, o femeie cicălitoare şi nu tocmai inteligentă, viața nu este cea mai frumoasă. Cei doi cred că Matilda e o adevărată pacoste care pierde prea mult timp cu cititul în loc să se uite la televizor, ca oamenii normali… Nici îngrozitoarea domnişoară Trunchbull, directoarea şcolii, nu are o părere mai bună despre micuţa pasionată de lectură. Matilda de Roald Dahl a fost publicată la editura Arthur în 2018, în traducerea Christinei Anghelina.

Recomandarea redacției: „Șirul pierdut al timpului” de Paige Britt

Uneori este destul de dificil să alegi o carte pentru un copil. Poate nu-i cunoști preferințele, dar îți dorești totuși să-l impresionezi cu alegerea ta. Ca să-ți fie mai ușor și să nu fie o misiune imposibilă, ți-am pregătit 5 titluri noi care ne-au rămas la suflet, despre care poți citi aici. Ce le leagă pe toate este că sunt cărți la care îți tot vine să te întorci și să le recitești, iar alegerea noastră din această săptămână este Șirul pierdut al timpului, de Paige Britt.

În curând, Penelope n-o să mai aibă timp. Visează să ajungă scriitoare, dar cum să-și poată urma pasiunea dacă are un program făcut pentru fiecare minut din viață? Și cum o să dovedească ea vreodată că scrisul merită osteneala dacă mama ei îi zice necontenit „să se apuce de treabă“ și „să fie mai productivă“? Într-o bună zi, Penelope descoperă o gaură în orarul ei – o zi întreagă fără niciun program – și cade în chip misterios prin ea.

Urmează o călătorie uimitoare prin Tărâmul Posibilității, zboară curajos pe aripile Fanteziei și se salvează din strânsoarea timpului. Înțesată cu vorbe de duh și jocuri meșteșugite de cuvinte, Șirul pierdut al timpului e o aventură cu miză mare care te poartă într-un loc unde nimic nu este imposibil și nu contează fiecare minut, ci oamenii contează.

Autoarea Paige Britt a crescut într-un orășel, cu nasul în cărți și capul în nori. La facultate a studiat jurnalismul, iar la masterat, teologia. Nu s-a considerat niciodată prea mare pentru a citi cărți de copii, fiindcă în ele găsești cele mai importante lecții de viață. Când nu scrie, lui Paige Britt îi place foarte mult să zăbovească. Șirul pierdut al timpului este primul ei roman, urmat de Why Am I Me? (De ce eu sunt eu?), o carte ilustrată pentru copii inclusă de Publishers Weekly pe lista celor mai bune cărți din 2017. În prezent locuiește în Georgetown, Texas, cu soțul ei.

Lee White este artist și profesor. Iubește să picteze cu acuarele, să facă printuri și să se cațăre în copaci. Își petrece zilele jucându-se în culori în atelierul lui din curtea casei, unde ceasurile de orice fel sunt interzise. A ilustrat peste cincisprezece cărți și și-a expus lucrările în galerii de peste tot din America, din Los Angeles până în New York. În prezent locuiește în Portland, împreună cu soția și cu fiul lor.

Ce citesc oamenii din spatele cărților pentru copii? Patru recomandări de vară

Înainte să ajungă în librării și în mâinile cititorilor mici și mari, cărțile noastre sunt citite și recitite cu atenție de redactorii care se asigură că ne vom bucura de cele mai captivante lecturi. E greu să alegi câteva titluri preferate, însă iată patru recomandări de la oamenii din spatele editurii Vlad și Cartea cu Genius și Arthur.

Tăurașul Ferdinand de Munro Leaf (publicată la Vlad și Cartea cu Genius în 2017, în traducerea lui Vlad Zografi) este o poveste delicată și plină de umor, rămâne una dintre cele mai îndrăgite cărți pentru copii. A fost odată în Spania… A fost odată un tăuraș pe nume Ferdinand. Și, pentru că în Spania coridele sunt la mare căutare, Ferdinand ar fi trebuit să fie mândru că a fost ales să lupte în arenă.

Într-un stil de ilustrații pastelate, inteligente și cu un umor delicat, care întregesc povestea spusă în cuvinte, Amos e răcit de Philip C. Stead (publicată la Vlad și Cartea cu Genius în 2018, în traducerea Andreei Caleman) se regăsește în topul cărților preferate. Noi recunoaștem că înainte de a le citi cartea copiilor, nici nu observaserăm micile povești spuse de ilustrații. Amos e un bătrân îngrijitor de la Grădina zoologică. Are grijă de animale, le cunoaște bine, știe ce le place, ce nu le place și de ce le e teamă, iar ele îi oferă susținerea atunci când are nevoie de ea.

Prietenii copilăriei mele de Wilson Rawls (publicată la editura Arthur în 2020, în traducerea lui Răzvan Năstase) este un roman aflat în Top 100 cele mai bune cărți pentru copii din toate timpurile realizat de „School Library Journal” Billy locuiește la poalele munților Ozark, unde de dimineața până seara hălăduiește prin păduri și lunci și cunoaște toate ascunzișurile și potecile din împrejurimi. De când se știe își dorește din tot sufletul doi câini de vânătoare și, când vede că părinții lui nu își pot permite așa ceva, băiatul muncește și strânge fiecare bănuț ca să-și împlinească visul.

Penelope se trezește pe Tărâmul Posibilității, unde copiii pot să viseze cât vor cu ochii deschiși. Aici, Ideile, Fanteziile și Grijile există în carne și oase. Șirul pierdut al timpului de Paige Britt (publicat la editura Arthur în 2020, în traducerea Iuliei Arsintescu) este un omagiu exuberant adus puterii imaginației și creativității, care ne învață cât de important este să ne facem timp pentru noi înșine, pentru visurile noastre și pentru prietenie.

Viața este o călătorie. Un drum lung și frumos, cu suișuri și coborâșuri, cu magie și cu melancolie. „Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane”, Kate DiCamillo – fragment

Odată, demult, într-o casă de pe strada Egipt, locuia un iepure care era făcut aproape în întregime din porţelan. Avea braţe de porţelan şi picioare de porţelan, labe de porţelan şi cap de porţelan, corp de porţelan şi nas de porţelan. Braţele şi picioarele aveau articulaţii prinse cu sârmă, astfel încât coatele lui de porţelan şi genunchii lui de porţelan se puteau îndoi, oferindu-i multă libertate de mişcare.

Urechile erau făcute din blană adevărată de iepure şi-n spatele bucăţilor de blană erau bucăţi de sârmă puternice şi flexibile, ceea ce permitea ca urechile să fie aranjate în posturi care să ilustreze stările de spirit ale iepurelui: încrezător, obosit, plictisit la culme. Şi coada, de asemenea, era făcută din blană adevărată de iepure şi era moale şi pufoasă şi avea o formă îngrijită.

Pe iepure îl chema Edward Tulane şi era înalt. Din vârful urechilor şi până în vârful labelor de la picioare măsura aproape un metru; ochii îi erau desenaţi într-un albastru pătrunzător şi inteligent.

Edward Tulane se simţea întru totul un exemplar deosebit. Doar în privinţa mustăţilor avea o ezitare. Erau lungi şi elegante (aşa cum trebuiau să fie), însă originea lor era necunoscută. Edward avea impresia – destul de puternică, de altfel – că nu erau mustăţi de iepure. Cui îi aparţinuseră mai întâi mustăţile, cărui animal insipid, era o chestiune la care Edward nu suporta să se gândească prea mult. Aşa că nici nu se gândea. Prefera, de cele mai multe ori, să nu lase să-i treacă prin minte gânduri neplăcute.

Stăpâna lui era o fetiţă de zece ani, cu părul negru, pe nume Abilene Tulane, care avea despre Edward o părere aproape la fel de bună ca Edward însuşi. În fiecare dimineaţă, după ce se îmbrăca pentru şcoală, Abilene îl îmbrăca şi pe Edward.

Iepurele de porţelan era posesorul unei garderobe impresionante, alcătuită din costume de mătase cusute manual, pantofi unicat lucraţi din cea mai fină piele şi făcuţi special pentru picioarele lui de iepure şi o colecţie vastă de pălării, având toate câte două găuri, astfel încât să poată încăpea cu uşurinţă peste urechile lui mari şi expresive. Fiecare pereche de pantaloni croiţi pe măsură avea un buzunar mic pentru ceasul de aur al lui Edward. Abilene îi întorcea în fiecare dimineaţă acest ceas de buzunar. — Ei bine, Edward, îi spunea ea după ce termina de întors ceasul, când limba mare va fi la doisprezece şi limba mică va fi la trei, mă voi întoarce acasă, la tine.

Îl aşeza pe Edward pe un scaun din sufragerie şi întorcea scaunul astfel încât el să privească pe fereastră şi să vadă cărarea care ducea la uşa din faţă a casei Tulane. Abilene aşeza ceasul în echilibru pe piciorul lui stâng. Îl săruta pe vârfurile urechilor şi apoi pleca, iar Edward îşi petrecea ziua uitându-se lung la strada Egipt, ascultând bătăile ceasului, aşteptând.

Dintre toate anotimpurile anului, iepurelui cel mai mult îi plăcea iarna, pentru că soarele apunea devreme şi atunci ferestrele sufrageriei se întunecau şi Edward putea să-şi vadă propria reflexie în geam. Şi ce mai reflexie! Ce imagine elegantă dădea! Edward se minuna încontinuu de cât era de deosebit.

Seara, Edward stătea la masa din sufragerie împreună cu ceilalţi membri ai familiei Tulane: Abilene, mama şi tatăl ei şi bunica ei, pe nume Pellegrina. E adevărat că urechile lui Edward abia se vedeau pe deasupra mesei şi e adevărat că pe toată durata cinei nu făcea decât să se uite fix în faţă, fără să vadă nimic altceva în afară de albul puternic şi orbitor al feţei de masă. Dar era şi el acolo, un iepure care stătea la masă. (Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo)

Doctorul Dolittle – povestea celui mai bun doctor din lume

Cine nu îl știe încă pe Doctorul Dolittle, înseamnă că nu l-a cunoscut pe cel mai iubit doctor veterinar. El tratează la început oameni, însă cel mai însemnat loc din inima lui rămâne întotdeauna ocupat de animale, pe ele le iubește cel mai mult. Mult mai mult decât iubește oamenii, fie ei și „oameni de seamă“, care l-ar putea ajuta să trăiască mai bine și mai ușor. Ce să vezi, pacienții se simt tulburați. De ce are casa plină de animale, ce înseamnă asta, ce fel de doctor este de fapt? Așa vorbesc între ei și, încet-încet, nu-i mai trec deloc pragul. Ei nu au ochi să vadă că este cel mai bun doctor din lume. De unde înainte era bogat, de vază, doctorul sărăcește, cu atât mai mult cu cât cheltuiește cea mai mare parte a banilor spre a îngriji animale.

E atât de apropiat de ele, atât de adâncit în lumea lor, încât i se face onoarea de a fi învățat limba animalelor, care sunt necuvântătoare doar pentru cei care nu le aud și se mai și uită de sus la ele. Lăsat de izbeliște de oameni, este nevoit să-și schimbe meseria. Se poate dedica atunci în întregime vindecării viețuitoarelor care nu stăpânesc lumea. Se face doctor de animale. Iar acestea sunt nespus de fericite că au dat în sfârșit de un om cu care pot vorbi pe limba lor. Medicul nu mai e nevoit să bâjbâie căutând să afle sursa bolii, îi spun ele însele de ce suferă. Le tratează cum se cuvine și i se duce vestea că e doctor adevărat, nu doar cu numele – ca atâția alții. Așa ajunge să fie căutat de făpturi de toate soiurile, venite de te miri unde. E chiar fericit că e mai faimos printre animale decât printre oameni.

Vine o iarnă grea, vântoasă și friguroasă, doctorul a cheltuit toți banii să-și hrănească familia de vietăți, încă puțin și nu mai au nici de unele. Într-o seară de decembrie o rândunică îi aduce o veste: este chemat în ajutor de maimuțele din Africa, să meargă și să oprească o molimă îngrozitoare. După scurte pregătiri necesare, pornește la drum cu o corabie împrumutată, împreună cu câteva animale de încredere.

Minunatul doctor e cel mai potrivit să le vindece pe maimuțe. Le cere ajutorul leilor, leoparzilor și antilopelor, fiindcă rămăseseră prea puține maimuțe sănătoase, și era nevoie ca cele bolnave să fie îngrijite. Mai întâi leul, regele animalelor, îl refuză, dezgustat că e rugat să aibă grijă de niște vietăți pe care „nu s-ar obosi nici măcar să le ronțăie între mese“. Ajuns acasă însă, află de la soția sa că are și familia regală un pui care nu mai vrea să mănânce și dă semne că e bolnav. Înțelege până la urmă și regele leu însemnătatea unei comunități, mai ales la ceas de restriște. Ba chiar trece peste ierarhia stabilită natural între animale, care îi impune să nu sară în ajutorul unor „maimuțe murdare“.

Povestea doctorului Dolittle ne încurajează să ținem la mare preț grija față de animale, dar și grija unii față de alții. Dacă făpturile „necuvântătoare“ sunt solidare unele cu altele, să sperăm că ar putea fi și oamenii între ei.

Volumul de față a fost considerat de romancierul Hugh Walpole „prima carte pentru copii realmente clasică de la Alice încoace“. A fost sursă de inspirație pentru o altă poveste celebră, Doctorul Aumădoare. Cărțile care îl au drept protagonist pe doctorul Dolittle au fost adaptate de mai multe ori pentru marele ecran sau pentru TV, ultima ecranizare fiind de anul acesta și avându-l în rolul principal pe Robert Downey Jr.

O recenzie de Dragoș Dodu

Patru cărți pentru copii de luat în bagaj vara aceasta

Sursa foto: iscreamsundae.com

Pentru adulți, cărțile citite în călătorie sunt ceva obișnuit, o formă de relaxare și șansa de a vizita și mai multe destinații cu fiecare pagină citită. Însă cei mici nu asociază vacanțele cu cărți, mai ales atunci când se anunță o drumeție pe cinste sau un sejur la mare. Dar dacă e vorba despre cărți care te poartă în propria lor călătorie? Iată mai jos patru titluri de la Editura Arthur și Vlad și Cartea cu Genius pe care să le iei în bagajul de călătorie.

Călătorie, de Aaron Becker (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017) este o carte uimitoare despre puterea imaginației. Tata lucrează la calculator, mama gătește, sora mai mare citește. După o vreme, chiar și pisica s-a furișat tiptil din camera în care pare să nu se întâmple nimic. Fetița e singură și nimeni nu are timp pentru ea. Apoi găsește creionul roșu. Desenează o ușă pe perete, face un pas și încă un pas și pătrunde într-o lume în care nu mai e nici urmă de plictiseală. Ba chiar, de multe ori, pericolul e atât de aproape, că nici creionul roșu nu mai face față.

O, ce frumos e în Panama!,  de Janosch (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2018, în traducerea Andreei Stănescu) – povestea despre cum au călătorit micul Tigru și micul Urs în Panama. Micul Urs și micul Tigru trăiesc liniștiți în căsuța lor de pe malul râului. Într-o zi, o lădiță pe care scrie PANAMA vine plutind pe râu. Lădița miroase minunat, a banane, iar cei doi prieteni încep să viseze la locuri îndepărtate. Ajung ei oare în Panama? Într-un fel nu, într-un fel da. Dar poate că într-o călătorie nu destinația contează cel mai mult, ci chiar drumul, felul în care știi să privești, cei pe care îi întâlnești… Aventură, umor și poezie într-o poveste pe care o veți citi pe nerăsuflate.

Povestea doctorului Dolittle, de Hugh Lofting (publicată la editura Arthur în 2020, în traducerea Ecaterinei Godeanu). Dolittle este doctorul la care toți bolnavii din Balta Mocirloasă vin cu încredere. Asta până când fel de fel de animale i se aciuează în gospodărie: o familie de iepuri în cămară, niște șoricei albi în pian, un arici în pivniță… și un crocodil în grădină. Unde să mai încapi de ele? Tocmai când doctorul Dolittle începe să sufere că nu mai are pacienți, primește un mesaj prin care este chemat de urgență în Africa, să vindece maimuțele care suferă de o boală îngrozitoare. Astfel doctorul împreună cu animalele lui se îmbarcă pe o corabie și pornesc într-o călătorie peste mări și țări. Nici nu știți câte au de pierdut copiii care nu ajung să-l cunoască pe acest doctor-naturalist atât de bun și de pasionat și pe animalele cu care este el prieten. (Jane Goodall)

Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo, publicată în 2013, în traducerea Laviniei Braniște. Odată, într-o casă de pe strada Egipt, trăia un iepure de porţelan pe nume Edward Tulane. Iepurele era foarte mulţumit cu viața pe care o ducea şi pe bună dreptate: stăpâna lui, Abilene, se purta cu el cu cea mai mare grijă şi-l iubea nespus. Dar, într-o bună zi, iepurele s-a pierdut. Kate DiCamillo ne poartă într-o călătorie extraordinară, din adâncul oceanului până în plasa unui pescar, din vârful unei grămezi de gunoi până în tabăra unor vagabonzi, de la căpătâiul unui copil suferind până pe străzile aglomerate din Memphis. Şi așa, de-a lungul întregii călătorii, devenim martorii unui adevărat miracol: până şi o inimă dintre cele care se pot sparge foarte uşor poate învăţa să iubească, să piardă şi apoi să iubească din nou.

Alex Moldovan – despre cărțile fără învățăminte și preferințele copiilor în materie de lectură

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuieşte şi acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz şi e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi şi a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie şi şi-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa şi un bunic de milioaneBăiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

1. Până acum ai scris doar pentru copii mai mari. Cum ți-a venit ideea să scrii o carte ilustrată pentru copiii ceva mai mici?

Ideea de la care am pornit a fost să scriu o carte din perspectiva copiilor. O carte care să le țină partea, dacă vrei, pentru că o bună parte a cărților pentru cei mici sunt făcute pentru a valida mai degrabă așteptările părinților/educatorilor. Teritoriul cărților pentru copii s-a transformat treptat într-o industrie, unde cea care a avut de suferit cel mai mult a fost literatura însăși. Părinții de astăzi caută cărți sigure, pline de „învățăminte” și moralizatoare, care să nu dea bătăi de cap. Sigur, orice carte valoroasă are și o latură educativă, dar aceasta nu trebuie vârâtă pe gâtul nimănui, ci strecurată subtil, la un nivel mai adânc. Am răsfoit de curând o carte în care învățămintele pe care copiii trebuiau să le deprindă în urma lecturii erau scrise cu caractere îngroșate! O asemenea practică mi se pare de-a dreptul jignitoare față de sensibilitatea și inteligența cititorilor, care chiar n-au nevoie să fie priviți de sus. Vă asigur că dacă aș fi dat peste o asemenea carte în primii mei ani de cititor avid, aș fi aruncat-o enervat cât colo.

Am crescut, pe de altă parte, citind literatură „periculoasă”. Creangă, Andersen, Grimm, Twain, Dickens sau seria „O mie și una de nopți”, care printr-o fericită bizarerie, a trecut, la noi cel puțin, drept literatură pentru copii și pe care au devorat-o generații întregi de puști și puștoaice. Cărți care dau acum palpitații părinților de pe grupurile destinate cărților pentru copii de pe Facebook, cei care caută să epureze literatura de orice urmă de violență. Toate cărțile autorilor de mai sus mi-au deschis orizonturi de care nu m-aș fi putut bucura altfel. Terry Pratchett scrie undeva că există un loc anume în iad pentru cei care cred că copiilor ar trebui să li se dea doar cărți care sunt potrivite pentru ei. Sunt puține lucruri cu care sunt mai de acord.

2. Cum ți-ai ales subiectul? Crezi că „piața de subiecte” este mai ofertantă pentru copiii mai mici sau pentru cei mai mari?

Sincer, nu cred în subiect și n-am crezut niciodată. Mi se pare una dintre cele mai rezistente prejudecăți, fie că vorbim de literatura pentru copii sau de cea pentru adulți. Mi-e absolut indiferent „despre ce” e o carte și acesta nu e un criteriu după care mă orientez nici când scriu, nici când citesc. După cum spunea cineva, există doar două tipuri de cărți: cărți bune și cărți proaste. Restul sunt detalii. Așa că nu mi-am căutat în mod special subiectul. Când am început Olguța, lucrul care m-a interesat a fost să scriu un roman de aventuri cu copii din zilele noastre, un roman cum mi-ar fi plăcut mie să citesc când eram de vârsta publicului meu. Iar în cazul „Băiețelului”, am reciclat o povestire care era destinată inițial să apară pe blogul meu, Bicicleta galbenă.

3. Cum ai ales ilustratorul? Ce anume din stilul acestuia te-a atras astfel încă să spui: „da, se potrivește perfect cu ce am vrut eu să spun în cartea mea”?

Nu am ales eu ilustratorul, ci editura, așa că n-am avut un rol activ în ilustrarea volumului. Mai mult, n-am discutat absolut deloc cu Irina Georgescu în lunile în care a lucrat la carte, mulțumindu-mă s-o urmăresc pe Instagram – cu inima la gură, ca un stalker adevărat – în așteptarea update-urilor pe care le mai posta acolo. Dar un lucru mi se pare sigur, și anume că a urcat destul de sus ștacheta în zona cărților ilustrate de la noi, pentru că și-a propus foarte mult. Ilustrațiile ei au calitatea rară de a nu înfățișa pur și simplu momente din text, ci de a încerca să creeze o poveste paralelă. Sunt pline de comori ascunse, de indicii atent strecurate care cer cel puțin câteva lecturi atente pentru a se lăsa descoperite. Și cred că merită.

4. Ce-ți place mai mult să scrii? Romane sau cărți ilustrate?

Asta-i un fel de „Pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata?” Până să scriu Olguța eram atras de genul scurt și foarte scurt, așa că aș fi răspuns fără ezitare că prefer concizia, ceea ce se leagă de faptul că locul unde am început să scriu mai serios a fost blogul, unde obișnuiam să public aproape zilnic texte care aveau cel mult câteva propoziții. Apoi textele au crescut în lungime și m-am trezit că vreau să scriu ceva mai consistent.

Romanul și cartea ilustrată sunt lucruri foarte diferite. Dacă un roman îți ia, hai să zicem, cel puțin un an de lucru intens, poți scrie o carte ilustrată în 10 minute. Dar aceasta are în spate – dacă e făcută cum trebuie – ani întregi de acumulări, de reflecție, de concentrare, care se concretizează într-un obiect modest ca dimensiuni. Sunt mirat că multă lume e convinsă că e mult mai ușor să scrii o carte ilustrată decât un roman. Poate și mai mulți au impresia că aceasta funcționează sub semnul efemerului: o citești o dată și apoi treci la alta, ceea ce e total greșit. Tocmai dimensiunea redusă și concentrarea fac ca ea să se preteze la multe, poate la zeci de recitiri.

5. Crezi că este mai greu să scrii pentru cei mici sau mai ușor?

E mai ușor să croiești haine pentru cei mici sau pentru cei mari? E mai ușor să gătești pentru copii sau pentru adulți? Cred că e exact atât de greu sau de ușor pe cât vrei tu să fie.

Circulă o teorie potrivit căreia pe copii nu poți să-i păcălești, pentru că ei, fiind isteți, buni și frumoși de la natură, ar simți imediat înșelătoria. N-am crezut niciodată asta. Și am fost și eu copil, așa că știu ce vorbesc. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi greu să găsim o justificare pentru tonele de maculatură care sunt consumate pe nemestecate de către copii. Și tocmai pentru că sunt vulnerabili, fiind în formare, mi se pare vital să nu-i înșeli pe cei mici oferindu-le maculatură.

Una peste alta, cred că literatura bună pentru copii e distractivă. Că literatura bună pentru copii e palpitantă. Dificilă. Ireverențioasă. Că te face să râzi, să plângi – și să suferi. Dar că la sfârșit te salvează. Nu mă întrebați cum, dar așa se întâmplă. Și ăsta mi se pare nici mai mult, nici mai puțin decât un miracol.

Un articol de Laura Frunză