4 imagini horror din Dracula de Bram Stoker

Toate acestea erau atât de ciudate şi de misterioase, încât, stăpânit de spaimă, nu îndrăzneam nici să vorbesc, nici să mă mişc. Vremea părea fără sfârşit, ca şi călătoria noastră, care continua iar într‑o beznă deplină, fiindcă nori grei acoperiseră din nou luna. Urcam întruna, cu scurte momente când drumul cobora, căci de regulă urca. Deodată îmi dădui seama de faptul că vizitiul era pe punctul de a mâna caii în curtea unui castel vast şi căzut în ruină, de la ale cărui ferestre înalte şi negre nu se zărea nici o rază de lumină şi ale cărui creneluri sparte se profilau crestat pe cerul luminat de lună.

Avea obrazul vulturesc, cu nasul coroiat şi foarte subţire, cu nările foarte arcuite şi proeminente, fruntea boltită, mândră, cu păr rărit la tâmple şi bogat în restul capului. Sprâncenele, foarte groase, aproape că se întâlneau la rădăcina nasului, stufoase şi răsucite. Gura, cât se putea vedea sub mustaţa groasă, avea un aer crud şi dinţi deosebit
de albi şi de ascuţiţi, ieşind peste buzele a căror roşeaţă neobişnuită vădea o vitalitate uimitoare pentru un bărbat de vârsta lui. În rest, avea urechile palide, cu vârfurile extrem de ascuţite, bărbia largă şi puternică, obraji fermi. Totul de o paloare extraordinară.

La început nu‑mi venea să‑mi cred ochilor. Îmi ziceam că lumina lunii, ori poate mişcarea umbrelor, îmi joacă un renghi. Dar, privind mai departe, mi‑am dat seama că nu putea fi nici o eroare. I‑am văzut degetele de la mâini şi de la picioare apucând colţurile pietrelor din zidul de pe care anii îndepărtaseră mortarul şi folosind la coborâre fiecare protuberanţă şi neregularitate a zidului, cu mare iuţeală, aşa cum şerpuieşte o şopârlă pe zid. Ce soi de om este ăsta, sau ce fel de creatură asemănătoare unui om? Groaza acestor locuri mă copleşeşte; o groază cumplită şi fără scăpare. Mă înconjoară taine pe care nu îndrăznesc să le dezleg.

Aerul pare plin de fire de colb, plutind şi învârtindu‑se purtate de curenţii de vânt ce intră pe fereastră, lumina lămpii scade şi se întunecă. Ce să fac?

Dracula de Bram Stoker face parte din lista cărților disponibile în abonamentul Pauza de Citit.

3 lecturi de septembrie

În septembrie, am selectat titlurile pe considerente cromatice, de toamnă. Astăzi îți prezentăm 3 cărți diferite ca gen, dar similare ca aspect, din colecția de nonficțiune Sapiens, Clasici ilustrați și editura Grafic. Descoperă-le mai jos.

  1. În umbra omului, Jane Goodall, colecția Sapiens (traducere din limba engleză de Veronica Focșeneanu)
În umbra omului

„E o zicală care spune că n-am moștenit planeta asta de la părinții noștri, ci că am împrumutat-o de la copiii noștri. Doar că nu am împrumutat acest viitor, ci l-am furat și încă îl furăm”, spunea recent Jane Goodall, într-o cuvântare la British Academy din Londra. Primatoloaga britanică petrece acum 300 de zile pe an călătorind prin lume pentru a trage semnale de alarmă pe teme precum conservarea și schimbările climatice, la aproape 60 de ani de când a început să studieze cimpanzeii din sălbăticie, fără niciun fel de pregătire academică.

BBC o numește într-un interviu „mama unei revoluții” și o compară cu Copernic, pentru că a descoperit ceva simplu, dar extrem de important: cimpanzeii sunt capabili să-și construiască și să folosească unelte, la fel ca oamenii. Goodall spune că și-a dorit încă de la 10 ani să meargă în Africa, să trăiască cu animalele sălbatice și să scrie cărți despre ele. A reușit asta într-o perioadă în care bărbații dominau puternic știința, iar femeile nu aveau ambiții academice, câștigând încrederea primatelor din rezervația Gombe Stream, Tanzania.

Frankenstein

2. Frankenstein, Mary Shelley, colecția Clasici ilustrați, editura Art (traducere din limba engleză de Adriana Călinescu)

Este monstrul o ființă bună sau rea în esență? Cine poartă responsabilitatea pentru crimele și nedreptățile care afectează existența atâtor oameni nevinovați? Ar fi decurs altfel lucrurile dacă Victor i-ar fi îndeplinit dorința monstrului? Lipsa de iubire, de înțelegere, de acceptare te poate transforma într-un monstru? De fapt, cine este adevăratul personaj malefic – cel care și-a respins creația, fără să se gândească la consecințe, sau cel creat și abandonat într-o lume ostilă, pentru care răzbunarea devine singura legătură cu ființa care-i cunoaște povestea? Sunt oamenii atât de înspăimântați de urâțenie, atât de lipsiți de empatie față de cei diferiți?

Sunt rău pentru că sunt nefericit. Nu mă ocolește oare cu ură întreaga omenire? Chiar tu, creatorul meu, bucuros m-ai face bucățele de-ai putea. Gândește-te atunci și spune-mi: de ce să-mi fie mie milă de om când lui nu-i este deloc? De-ai putea să mă azvârli într-una dintre prăpăstiile astea de gheață, distrugând astfel opera propriilor tale mâini, desigur, nu ai numi aceasta crimă. Să respect omul, când el nu are pentru mine decât dispreț? (pag. 154)

Sosirea

3. Sosirea, Shaun Tan, editura Grafic

În Sosirea Shaun Tan spune povestea unui bărbat care pleacă din țara sa copleșită de o mare neliniște, reprezentată doar sub forma unor tentacule negre care se răspândesc printre clădiri și străzi, pentru a putea găsi o viață mai bună pentru familia sa. Străbătând un vast ocean, bărbatul se găsește strămutat într-o țară stranie, ai cărei locuitori vorbesc o limbă pe care nu o poate cuprinde, cu obiceiuri de neînțeles.

Iar pentru a putea transpune experiența emigrantului său, Shaun Tan a ales să realizeze romanul grafic fără cuvinte. Un pariu riscant, însă tablourile sale încărcate cu elemente de fantastic țin locul oricărei descrieri amănunțite, secvențele migăloase cu multe tranziții de la acțiune la acțiune sau de la moment la moment redau frustrarea personajelor care nu pot comunica și triumful momentului când reușesc să se înțeleagă, iar stilul ales amintește de fotografiile făcute imigranților Europeni pe insula Ellis. Astfel, ceea ce s-a pierdut prin specificitatea cuvântului se întoarce prin imaginea simbolică care evocă adevăruri și experiențe universale.

Recomandări de vară de la primii cititori: Radu Lilea, redactor-șef Sapiens

În august, redactorii și traducătorii – primii cititori ai cărților înainte să ajungă la raft – îți recomandă lista lor de lecturi pe care să le citești în vacanță. Titlurile de azi vin de la Radu Lilea, redactor-șef Sapiens, colecția de nonficțiune a Editurii Art.

Jane Goodall – În umbra omului

Pe la 12-13 ani am citit prima dată În umbra omului, dar cartea mi-e dragă și acum. În colecția Sapiens am republicat traducerea din anii ’80, a Veronicăi Focșeneanu, revizuită și ilustrată.

David Grann – Z, orașul pierdut

Am fost în Amazonia, pe rute turistice mai mult sau mai puțin sigure, și pot spune că descrierile din Z, orașul pierdut nu sunt cu nimic exagerate. David Grann pornește pe urmele lui Percy Fawcett încercând să deslușească destinul excentricului explorator dispărut în junglă. Iată o biografie admirabil scrisă și documentată atât pe teren, cât și în arhive.

Sebastian Junger – Furtuna perfectă &Tribul

Înainte de celebrele sale documentare de război, Sebastian Junger a dat lovitura cu volumul Furtuna perfectă. Mi-au plăcut enorm și cartea, și jurnalele cinematografice de pe frontul din Afganistan, așa cum îmi plac, de altfel, toate proiectele lui Junger. Tocmai de aceea, mi-am dorit foarte mult să fiu eu acela care traduce noul lui volum, Tribul, pentru colecția Sapiens.

Joshua Slocum – Navigând singur în jurul lumii

Slocum a trăit pe viu tot ce povestește în cărțile sale, străbătând de unul singur mările și oceanele într-o epocă în care cuvântul „globalizare” nu se inventase, pirații încă mai străbăteau Atlanticul, iar drumul spre Pacific nu fusese scurtat de Canalul Panama. La mai bine de un secol de la prima ediție, narațiunea rămâne la fel de proaspătă, lectura – la fel de încântătoare.

Un text de Radu Lilea,

Redactor-șef Sapiens

Text publicat inițial pe blogul Editurii Art

10 recomandări de vară de la primii cititori

person sitting on seashore
Foto unsplash.com

Redactorii și traducătorii sunt cei care iau contact cu povestea înainte să ajungă la raft și ulterior în casele cititorilor. În luna august, am adus laolaltă 10 recomandări de la oamenii din spatele cărților, oamenii care înțeleg importanța unei lecturi bune și creează, indirect, o relație specială cu cititorii.

Familia mea și alte animale – Youngart de Gerald Durrell (traducere din limba engleză de Lidia Ionescu) – tolănit în iarbă, alături de toate animalele pe care le poți găsi (cele de pluș inclusiv). – Ramona, Editura Art

Lungul drum al Aumei de Eucabeth Odhiambo (traducere din limba engleză de Bianca Dunav) – interesul meu pentru povești de pe continentul african a fost alimentat de „Povești nemuritoare”. Iar când protagonista este o tânără atletă, care își dorește să studieze și să revină în comunitatea ei, să ajute, nu mai am nevoie de alte argumente să citesc cartea. – Iulia Dromereschi, traducătoare

Aici de Richard McGuire (traducere din limba engleză de Laura Albulescu) – unul dintre cele mai fascinante experimente vizuale create vreodată. Despre natura umană, despre lucrurile pe care le tot adunăm și despre care avem convingerea că ne fac existența mai agreabilă, despre ritualurile pe care ni le creăm, despre fericirile și nefericile pe care le credem eterne și care rămân imobilizate în spațiile și timpurile pe care le traversăm. Despre camerele care au mai multe de spus despre noi decât avem noi despre ele. – Ramona, Editura Art

Ursul de Raymond Briggs (traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu) – de la bun început vă spun că Tilly e foarte curajoasă: când ursul cel mare și alb intră în camera ei, nu se sperie, nu fuge, ci, foarte politicoasă, îi poftește să doarmă și el în pat, că o fi obosit după cât a umblat. Chiar dacă are o limbă foarte aspră și niște colți mari și galbeni, Tilly știe că e de fapt un urs tare cumsecade, care doar vrea să se joace și să înfulece borcane întregi cu miere. Când ești prieten cu cineva, îi ierți micile neajunsuri, cum ar fi să te ude din cap până-n picioare când iese din cadă sau să se ascundă în dormitorul părinților, unde n-are voie să intre. E complicat să conviețuiești în aceeași casă cu un urs, dar Tilly a învățat că dacă vrea ca prietenia lor să dureze trebuie să-l lase pe urs să fie el însuși. – Ioana și Matei, Editura Grafic

Femeia la 1000 ° C de Hallgrímur Helgason (traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu) – este povestea cu sâmbure real a Herrei Björnsson. Cu unul dintre părinţi pe front în trupele SS şi o mamă rătăcită şi ea undeva în spatele frontului, Herra traversează singură atrocităţile celui de-al Doilea Război Mondial, înfruntând istoria şi, mai târziu, ca adult, prejudecăţile asupra feminităţii şi maternităţii. – Ioana Tudor, Editura Art

Prietenul de Sigrid Nunez (traducere din limba engleză de Iulia Gorzo) – dacă ai văzut animația My dog Tulip (sau ai citit cartea lui J.R. Ackerley), o să iubești sincer scrisoarea aceasta către suflete pereche. În mod suprinzător și minunat, nu putem decât să intuim cine este sufletul pereche al personajului central din cartea de față: bărbatul pe care l-a iubit și care s-a sinucis sau uriașul dog german pe care l-a lăsat în urma lui. – Beatrice Feleagă, Editura Art

Lumea fără noi  de Alan Weisman (traducere din engleză şi note de Mihaela Sofonea – pentru că ne aduce aminte de urmele adânci pe care noi, oamenii, i le lăsăm Terrei și pentru că ne vorbește despre puterea de regenerare a naturii. – Alina Bogdan, Editura Art, colecția Sapiens

Z, orașul pierdut de David Grann (traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu) – am fost în Amazonia, pe rute turistice mai mult sau mai puțin sigure, și pot spune că descrierile din Z, orașul pierdut nu sunt cu nimic exagerate. David Grann pornește pe urmele lui Percy Fawcett încercând să deslușească destinul excentricului explorator dispărut în junglă. Iată o biografie admirabil scrisă și documentată atât pe teren, cât și în arhive. – Radu Lilea, Editura Art, colecția Sapiens

Ultimul polițist de Ben H. Winters (traducere din limba engleză de Dan Doboș) – probabil the hidden gem (nestemata ascunsă) a Paladinului. Intrigă polițistă, premisă SF și o dilemă morală eternă: TU ce ai face dacă s-ar ști că sfârşitul lumii este săptămâna viitoare? – Mihai-Dan Pavelescu, Editura Paladin

Ultima zăpadă de Allen Eskens (traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea) – am citit-o vara, pe plajă, la peste 30 de grade Celsius, ceea ce recomand oricui. Pe lângă faptul că dacă ești deja așezat sub o umbrelă nu riști să te mai ridici și să te lovească soarele în cap, parcă reușește și să răcească puțin aerul din jur, până la o temperatură acceptabilă. – Alex Văsieș, traducător

O poveste extraordinară din epoca eroică a explorării Antarcticii

O poveste extraordinară din epoca eroică a explorării Antarcticii

Am citit Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton la malul Mării Ionice, privind la răstimpuri bărcile și iahturile care se legănau domol nu departe de țărm – un peisaj relaxant și călduros, diametral opus atmosferei glaciale din cartea lui Alfred Lansing. Din când în când, situațiile limită cu care se confruntau exploratorii în mările înghețate al Antarcticii îmi stârneau un frison pe șira spinării, coborând cu câteva grade aerul torid de pe litoralul grecesc. Captivantă și ușor de citit, povestea expediției eșuate a lui Shackleton mi s-a părut o lectură foarte potrivită pentru vacanță, căci nu necesită o concentrare deosebită pentru a urmări șirul întâmplărilor. Cât mai ține canicula, probabil că o să mă tratez cu un alt volum în care zăpada și ghețurile sunt prezente din belșug: Aventura arctică a danezului Peter Freuchen. 

Auzisem vag de Ernest Shackleton, un nume de referință din epoca eroică a explorării Antarcticii, dar nu știam absolut nimic despre expediția pe care a întreprins-o în anul 1914 sau despre urmările ei. Shackleton intenționa să traverseze continentul antarctic de la vest la est, o ultimă mare călătorie polară prin care britanicii puteau să-și recâștige prestigiul de mari exploratori, pierdut doi ani mai devreme, când Robert F. Scott fusese învins de Roald Amundsen în cursa spre Polul Sud. Însă ambițioasa expediție s-a transformat într-o luptă istovitoare pentru supraviețuire după ce nava Endurance a fost zdrobită de ghețuri în octombrie 1915, iar cei 27 de membri ai echipajului au fost nevoiți să-și mute tabăra pe o banchiză din Marea Weddell.

Fotografie de Frank Hurley

Ceea ce urmează este o poveste despre curaj, îndrăzneală, optimism, ingeniozitate și perseverență, pe care jurnalistul Alfred Lansing a reconstituit-o cât mai exact cu putință din jurnalele de bord ale expediției și din interviurile cu supraviețuitorii. Cartea se deschide cu abandonarea navei Endurance, după care firul narativ face un salt înapoi în timp, pentru a-i prezenta pe Shackleton (un explorator clasic: independent, romantic și un pic temperamental) și pe membrii echipajului, detaliind totodată pregătirile expediției. Destul de repede, am ajuns să-i simpatizez pe acești oameni atât de diferiți și, inevitabil, să simt o strângere de inimă la gândul încercărilor cumplite prin care aveau să treacă.

Fotografie de Frank Hurley

Povestea urmărește apoi un fir cronologic, din care nu lipsesc momentele dure, mai greu de parcurs, legate de sacrificiile și neajunsurile vieții în una dintre cele mai inospitaliere regiuni de pe glob, unde soarele dispare timp de aproape trei luni și, odată cu el, orice sursă de hrană; sunt și pasaje mai lente, în care monotonia perioadelor de inactivitate se face simțită. Mi-a plăcut faptul că relatarea lui Lansing conține și scurte fragmente din jurnalele de bord, care uimesc prin tonul calm și ponderat, în care adeseori se strecoară umorul.

Orde‑Lees notă într‑o seară: „Vrem să fim hrăniţi cu un linguroi din lemn şi, ca bebeluşii coreeni, să fim bătuţi uşor pe burtă cu dosul linguroiului, astfel încât să ne încapă în stomac mai multă mâncare decât ar fi cazul. Pe scurt, vrem să fim îndopaţi, ghiftuiţi, da, ghiftuiţi cu nimic altceva decât păsat şi zaharicale, budincă şi cremă de coacăze negre şi mere, prăjituri, lapte, ouă, gem, miere, pâine şi unt până crăpăm. L‑am împuşca pe acela care ne‑ar oferi carne. Nu vrem să mai vedem sau să mai auzim de carne cât vom trăi.“

Cine va reuși să reziste, cine va ceda? Câți dintre acești oameni vor fi salvați? Au fost întrebări care m-au urmărit pe tot parcursul lecturii, iar finalul, drept să spun, a reușit să mă surprindă. Extraordinare mi s-au părut nu doar aventurile prin care au trecut membrii echipajului, ci mai cu seamă faptul că acești bărbați s-au dovedit atât de tenace și de optimiști, deși condițiile în care au fost nevoiți să supraviețuiască ar stârni coșmaruri unui om dependent de confortul modern: temperaturi care coborau la medii de –27°C, furtuni violente, saci de dormit mereu uzi, haine înghețate, zile în șir de nesomn, lipsa hranei și a apei potabile, totul în contextul unui efort fizic susținut. 

Exploratorii din deceniile următoare nu au reușit să înțeleagă cum echipajul lui Shackleton, lipsit de un echipament adecvat și într-o stare fizică precară, a reușit să navigheze pe mări furtunoase în bărci minuscule, să escaladeze piscuri de gheață prin teritorii necartate, să găsească soluții ingenioase și puterea de a merge mai departe. Probabil că au avut și un dram de noroc, dar mai degrabă a fost vorba de un curaj și o perseverență care nu s-au lăsat zdruncinate atunci când șansele de salvare păreau aproape inexistente. Nu în ultimul rând, un rol decisiv l-a avut  chiar Ernest Shackleton, o personalitate fascinantă care, prin prestanță și intuiție, tărie de caracter și prudență, dar și prin abilitatea sa de a preveni conflictele și nemulțumirile, a reușit să insufle echipajului său optimism și încredere, precum și dorința de a nu ceda în fața acestui adversar formidabil, natura.

Deşi Shackleton manifesta, fără îndoială, o purtare nepotrivită și era chiar incapabil să se descurce în numeroase situaţii cotidiene, avea un talent împărtăşit de foarte puţini de‑a lungul istoriei: capacitatea autentică de a conduce. El a fost, aşa cum mărturisea unul dintre oamenii lui, „cel mai mare lider care s‑a născut vreodată pe acest pământ“. Cu toate defectele şi lipsurile lui, Shackleton a meritat următorul omagiu: Când vine vorba despre conducere ştiinţifică, daţi‑mi‑l pe Scott; pentru acţiune rapidă şi eficientă, daţi‑mi‑l pe Amundsen. Dar când te afli într‑o situaţie deznădăjduită, când pare că nu mai ai nicio şansă, îngenunchează şi roagă‑te ca Shackleton să‑ţi vină în ajutor.

Recenzie și fotografii de Ema Cojocaru – articol publicat inițial pe blogul Editurii Art.

Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton de Alfred Lansing face parte din abonamentul Pauza de Citit din luna iulie.

„Acest simț al solidarității se află chiar în centrul naturii umane”

În această perioadă ne căutăm reciproc și tânjim după ideea de a fi împreună. De aceea, în luna mai, la Pauza de Citit am listat 10 titluri care potolesc puțin dorul de împreună și care ne reamintesc de ce laolaltă reușim să trecem mai ușor peste obstacole. O astfel de carte este și Tribul, de Sebastian Junger (traducere din limba engleză și note de Radu Lilea) – cel mai convingător manifest pentru solidaritate într-un prezent tot mai imprevizibil. Citește mai jos o recenzie preluată de pe blogul Art.

Thomas Paine, unul dintre arhitecții democrației americane, se întreba la 1795 dacă civilizația „a stimulat sau a dăunat fericirii omului.” Deși triburile de amerindieni trăiau fără minunile artei, științei și tehnicii de fabricare din țările „civilizate”, spunea el, ele aveau un super avantaj în fața acestora: nu știau ce era sărăcia și susțineau cu tărie drepturile naturale ale omului. 

Aceste societăți egalitare, care respingeau acumularea de posesiuni și plasau binele comunității deasupra celui individual, sunt antiteza utopică a societăților moderne (occidentale) în Tribul lui Sebastian Junger. În drumul lor spre civilizare și prosperitate, acestea din urmă au tocit spiritul comunitar în favoarea acumulării bogăției și statutului, alienând individul și șubrezindu-i sănătatea psihică. Oamenii moderni suferă de depresie, anxietate și singurătate cronică mai mult decât în orice alt moment al istoriei omenirii. 

Într-un demers care îmbină istoria cu antropologia și psihologia, Junger pornește de la societățile de amerindieni, pe care le consideră un model comunitar perfect, pentru a arăta că lumea de azi are un deficit de solidaritate. În ciuda unei cruzimi feroce, aceste societăți tribale respingeau ideea de clase, înăbușeau dominația în cadrul grupului și aveau moravuri sexuale relaxate, dar și reguli foarte stricte legate de binele comunitar: de exemplu, cei care nu-și respectau datoria de a împărți totul cu ceilalți sau profitau de pe urma muncii altora erau aspru pedepsiți. Asta poate părea o glumă în lumea de azi, unde grupuri restrânse de indivizi profită de pe urma celor mulți. 

De cealaltă parte, chiar dacă societățile moderne oferă un confort și o protecție sporite în fața vitregiilor naturii, pe măsură ce devin tot mai îmbelșugate, ele cer tot mai mult timp și dăruire din partea indivizilor și îi îndeamnă să facă alegeri mai egoiste, favorizând acumularea de bunuri personale. Oamenii sunt îndemnați să ducă vieți independente în raport cu comunitatea, iar efortul depus în beneficiul tuturor este diminuat. Junger, celebru pentru scrierile și documentarele sale despre război, se folosește de acest demers comparativ pentru a explica drama soldaților americani la întoarcerea de pe front. 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este tribul_cop1.jpg

Înainte de a intra în acest subiect, el ține o pledoarie pentru efectele benefice ale catastrofelor – fie naturale, fie produse de om. Junger fetișizează în special războiul, pe care îl vede ca pe un stimulent al solidarității și ca pe un întăritor al sănătății psihice umane. „Comunitățile devastate de dezastre naturale sau provocate de om aproape că niciodată nu alunecă în haos sau neorânduială”, scrie jurnalistul. „Ele devin mai echitabile, mai egalitariste, de o manieră voit mai dreaptă cu individul.” Junger dă exemplul unor dezastre din trecut în timpul cărora legăturile sociale s-au consolidat, iar oamenii și-au investit energia mai mult în binele întregii colectivității decât al lor.   

În alte cuvinte, comunitățile se tribalizează în timpul colapsului social. Asta se întâmplă și cu plutoanele de soldați în război. Acesta le dă sentimentul că fac parte dintr-un grup bazat pe întrajutorare și că luptă pentru binele comunității de acasă. Astfel, își depășesc egoismul și lucrează cooperativ. Obișnuiți cu un mediu în care diferențele de rasă, religie și viziune politică sunt în mare parte ignorate, soldații se întorc apoi într-o societate polarizată, care pare în război cu ea însăși și unde se simt înstrăinați. După ce se întorc acasă, ei se lovesc de lipsa de susținere comunitară și ajung să deplângă solidaritatea de pe front. 

Junger observă că părăsirea comunității de soldați și întoarcerea într-o societate puternic individualizată și fragmentată poate fi „foarte abrutizant pentru spiritul uman.” Autorul analizează în detaliu și sindromul de stres post-traumatic în rândul veteranilor americani, lansând niște ipoteze provocatoare. Una dintre ele este fix ideea că la mulți dintre foștii soldați n-ar fi vorba de așa ceva, problema fiind mai degrabă lipsa reintegrării în societate.     

Ideea cu care putem rămâne după parcurgerea acestei cărți este că solidaritatea şi cooperarea sunt adânc imprimate, din punct de vedere evoluţionar, în ADN-ul uman. Le putem accesa oricând și mai ales în contextul pandemiei de azi. Oamenii sunt construiți ca să se întrajutoreze și se bucură de beneficii enorme când fac asta, scrie Junger. Aceste beneficii sunt atât sociale, cât și psihice – cooperarea ne crește nivelurile de oxitocină, iar asta are efecte pozitive atât pentru individ, cât și pentru comunitate. 

Un text de Dacian Negrea

De ce e important să citim în izolare

person holding string lights on opened book

Credits Nong Vang pe Unsplash

Avem nevoie de echilibru psihic, mai ales într-un haos instalat pe nepusă masă ca-n cele mai sumbre distopii. S-a gândit cineva acum o lună că Bucureștiul va arăta ca Galaadul din Povestea slujitoarei (P.S. Poți comanda continuarea cu 30% reducere)? Din fericire (sau nefericire), tot ce avem de făcut este să stăm izolați. Dar cum gestionăm anxietatea și alte stări negative pe care poate nici nu știam că le avem până acum? Una dintre metode: prin citit. Iată de ce:

  1. Cititul ne ajută să ne „antrenăm” creierul

Citești și nu știi pe unde a trecut timpul, uneori îți iei notițe, alteori îți pui întrebări, ba chiar devii puțin furios pe autor fiindcă n-a explicat o idee suficient de clar. Ți se întâmplă mai ales când citești nonficțiune – o carte bazată pe studii, date și experimente sociale. Cititul cu scopul de a înțelege mai bine lumea înconjurătoare, prin analiză, observație și gândire critică ne stimulează creierul. Ba chiar, cercetătorii de la Universitatea Stanford au arătat că aceste texte ne dezvoltă funcțiile cognitive.

2. Prin lectură ne „exersăm” omenia

Se spune că, citind ficțiune, ajungem să înțelegem mai bine comportamentul uman, prin simularea diverselor contexte sociale din viața de zi cu zi. De exemplu, eu (autorul acestui text) pot să-l judec inițial pe morocănosul Ove (din cartea Un bărbat pe nume Ove, Fredrick Backman), care încearcă să se sinucidă prin diverse metode. Dar, după ce parcurg firul narativ și aflu mai multe despre viața lui Ove, încerc să-i înțeleg singurătatea și durerea pricinuită de moartea soției, singura care i-a acceptat comportamentul dificil. Spoiler alert! Ove nu se sinucide, ba chiar arată bunătate și își face mulți prieteni, de-asta cititorii ajung să-l placă mult, mult până la final. Rolul minunat al ficțiunii este, așadar, acela că ne duce în lumi în care ne putem „exersa” omenia. Plângem, râdem, înjurăm, regretăm, iubim. Și asta doar stând pe canapea, sub păturică. Nu e grozav? 🙂

3. Cititul ne îmbogățește imaginația

Harry Potter, Narnia, Asimov, Flori pentru Algernon – o înșiruire de cuvinte din popularele lumi fantasy și SF. Și astea sunt doar un procent de 0,0000001 din multitudinea cărților scrise de-a lungul timpului. Și ce e și mai frumos – unele dintre ele au fost și ecranizate. Dacă le-ai citit, nu te grăbi totuși să vezi filmele. Creează-ți propriul film în minte în timp ce citești, s-ar putea chiar să visezi mai frumos la noapte. Ulterior, compară-ți filmul cu ecranizarea oficială și vezi cine a avut imaginația mai bogată. S-ar putea să-ți placă mai mult varianta ta.

4. Lectura este terapie gratuită (sau mai ieftină)

Cititul este o metodă grozavă de a ne conecta la noi înșine, indiferent că citim psihologie, ficțiune, nonficțiune sau poezie. De fapt, nici nu e nevoie să cauți cărți specializate, ci doar să stai un moment cu tine, să încerci să-ți înțelegi starea și să vizitezi o librărie. Virtual, bineînțeles. Printr-o introspecție onestă, dar onestă îți poți crea propriul teanc de terapie, la un preț mai mic față de ședința propriu-zisă. Sau, dacă practici terapia, în completarea ei.

5. Avem nevoie de happy end

Acum mai mult ca oricând avem nevoie de happy end. Aici s-ar putea să fie mai dificil de găsit lectura potrivită. Cum știi dacă o carte are final fericit din moment ce nu ai citit-o, nu? O soluție: un search pe google după cuvintele cărți cu final fericit sau recomandări de la prietenii cititori de încredere. În ciuda greutăților, toți ne dorim un final fericit, asta e sigur. Iar cărțile pot fi prieteni de nădejde în păstrarea echilibrului psihic. Alternat cu sesiuni de yoga și meditație sau alte metode, s-ar putea ca cititul chiar să funcționeze. Încearcă. 🙂

Fragment „Fabrica de păpuși”, Elizabeth Macneal

© Silviu Suciu

Ianuarie este despre începuturi. Despre noi obiective – mai multe cărți, mai mult timp cu  oamenii care contează, mai multă liniște, mai mult curaj să facem lucrurile importante pentru noi, pe care le-am tot amânat

În acest context o cunoaștem pe Iris din Fabrica de păpuși, care îndrăznește să își ia viața în propriile mâini atunci când un membru al Frăției Prerafaelite îi oferă șansa să își perfecționeze talentul de pictoriță. În schimbul orelor de pictură oferite de acesta, Iris va trebui să-i pozeze ca model, ceea ce îi va schimba radical existența și o va duce pe un drum greu de imaginat.

Cartea se găsește pe lista lecturilor din luna ianuarie, disponibilă la Pauza de Citit. Citește mai jos un fragment.

FRAGMENT

Marele magazin de păpuşi
al doamnei Salter

   Iris îşi trece degetul mare de‑a lungul tivului fustelor în miniatură, gata să trosnească carapacea vreunui purice. Trage de un fir dus, apoi îl înnoadă. Chiar dacă e aproape amiază, stăpâna prăvăliei, doamna Salter, încă nu s‑a trezit. Sora geamănă a lui Iris e aşezată în spatele ei, cu capul aplecat deasupra lucrului de cusut.
— Măcar n‑are purici. Dar ai mai mult grijă, te rog, cu firele, îi spune Iris lui Albie. Sunt o grămadă de croitorese care şi‑ar vinde pruncii ca să pună mâna pe slujba ta.
— Dar, domnişoară, soră‑mea e bolnavă de gripă şi am îngrijit‑o toată noaptea. N‑am putut să merg nici să patinez de câteva zile şi nici că mi se pare drept.
— Bietul de tine.
   Iris se uită în spate, dar sora ei Rose e adâncită în lucru. Coboară glasul:
— Însă trebuie să‑ţi aminteşti că ai de‑a face c‑un diavol, nu cu o femeie, în persoana doamnei Salter, iar dreptatea n‑a interesat‑o niciodată. Ai văzut‑o vreodată scoţând limba?
   Albie scutură din cap că nu.
— E despicată în două.

   Zâmbetul lui Albie e atât de sincer, atât de lipsit de prefăcătorie, încât Iris vrea să‑l îmbrăţişeze. Părul lui blond soios, dintele singuratic din gură, faţa murdară de funingine: nimic din toate astea nu e vina lui. Într‑o altă lume, s‑ar fi putut naşte în familia lor din Hackney.
   Îi vâră următorul sul de stambă în traistă, se asigură iarăşi că Rose nu vede, apoi îi întinde şase penny. Plănuise să‑i pună deoparte pentru o nouă coală de hârtie şi o pensulă.
— Să‑i cumperi supă surorii tale.
   Albie se zgâieşte la monedă, ezitând.
— Nu te păcălesc, spune ea.
— Mulțumesc, domnişoară, zice băiatul, cu ochii negri ca piunezele.
   Îi smulge monedele din mână, ca şi cum i‑ar fi teamă să nu se răzgândească, şi îşi ia tălpăşiţa din prăvălie, aproape izbindu‑se de flaşnetarul italian, care îl pocneşte cu bastonul. Iris îl priveşte cum dispare şi poate în sfârşit să respire. Chiar dacă e o mică pușlama nespălată, nu poate înţelege nici în ruptul capului de ce duhneşte atât de tare a mortăciune.
   Clădirea îngustă a prăvăliei de pe strada Regent e mărginită de două cofetării rivale. Datorită unor mici spărturi în coşul de fum, în Marele Magazin de Păpuşi al doamnei Salter plutesc permanent mirosuri de zahăr topit şi caramele arse. Câteodată, Iris visează că mănâncă bomboane şi jeleuri de prună, prăjiturele perfecte cu foietaj şi frişcă bătută, că merge în cârca elefanţilor din turtă dulce până la Palatul Buckingham. Alteori visează că se îneacă în melasă clocotită.

   Când surorile Whittle au intrat prima oară în serviciul doamnei Salter – dacă este sau a fost vreodată măritată este un mister pentru ea –, Iris a fost vrăjită de salon. Judecând după clavicula ei diformă şi urmele de vărsat negru ale lui Rose, se aştepta să fie închise în camera cu materiale din pivniță. În schimb, au fost conduse către prăvălie, unde în mijloc se afla o masă de lucru aurită, iar clienţii interesaţi le puteau observa în timp ce lucrează. I‑au fost încredințate pulbere de vopsea şi pensule cu păr de vulpe ca să picteze picioarele, mâinile şi chipurile păpuşilor. Fireşte, ştia că zilele aveau să fie lungi, dar uimirea ei nu contenea la vederea bufetelor din lemn de abanos care acopereau toată lungimea camerei, a rafturilor ticsite cu păpuşi de porţelan. Locul era cald şi bine luminat; lumânările sfârâiau în sfeşnicele prinse în perete, iar în colţ ardea un foc.
   Dar acum, în timp ce stă la masă lângă sora ei, strângând în mână o păpuşă de porţelan şi o pensulă cu fire rărite, se căzneşte să‑ş i înăbuşe un căscat. Simte o extenuare a cărei greutate nu şi‑ar fi putut‑o închipui niciodată, o corvoadă chiar mai mare decât dacă prăvălia ar fi fost fabrică. Mâinile îi sunt înroşite şi crăpate de la frigul iernii; le‑ar unge cu seu, dar atunci pensula i‑ar aluneca din strânsoare și ar strica buzele şi obrajii păpuşilor. Se uită împrejur, la bufetele care nu sunt din abanos, ci din stejar ieftin vopsit în negru, la lacul auriu pe care căldura flăcărilor de lumânare îl decojeşte de pe sfeşnice şi la lucrul care‑i place cel mai puţin dintre toate: porţiunea cheală de covor pe care doamna Salter pășește zilnic, acum mai împuţinată decât creștetul stăpânei casei. Mirosul greţos de cofetărie, aerul îmbâcsit al încăperii şi rândurile de păpuşi care se holbează fac locul să pară mai curând o criptă decât o prăvălie. Sunt dăţi când
Iris se căzneşte să poată respira.
— Moartă? îi şopteşte Iris surorii ei gemene, împingând un dagherotip în direcţia ei.  Mica imagine sepia e a unei fetiţe cu mâinile împreunate în poală, ca doi porumbei cuminţi. Iris îşi ridică privirea când doamna Salter intră în prăvălie şi se opreşte în prag. Cotorul Bibliei trosnește când femeia o deschide.
   Rose îi aruncă o uitătură care îi spune să tacă. E una dintre puţinele distracții ale lui Iris, chiar dacă o face să se simtă vinovată: să‑ş i dea cu părerea dacă dagherotipurile înfăţişează copii morţi sau vii. Dintr‑un motiv pe care nu‑l poate explica, îi place să ştie dacă lucrează la o păpuşă de doliu, care urmează să fie aşezată pe un mormânt, sau dacă pictează o jucărie pentru un copil zglobiu, în carne și oase. Doamna Salter îşi datorează grosul veniturilor din furnizarea acestor păpuşi făcute la comandă. E iarnă acum, iar frigul şi bolile care însoţesc anotimpul dublează volumul de muncă, deseori făcându‑le să muncească nu douăsprezece, ci douăzeci de ore. „Este de înţeles“, obişnuieşte să spună doamna Salter cu tonul ei rezervat pentru clienţi, „şi e perfect normal să vă doriţi să comemoraţi un spirit drag trecut în nefiinţă. Până la urmă, după cum e scris în Corinteni: «Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul.» Sufletul lor a plecat, iar această păpuşă e un simbol al învelișului pământesc pe care l‑au lăsat în urmă.“

Ce spune despre tine felul în care-ți aranjezi cărțile

De la cititorii care vor să-și vadă cărțile aranjate alfabetic până la creativii care merg pe ordonarea în funcție de culori, iată șase categorii în care se încadrează cititorii de pretutindeni.

Ca să-l parafrazăm pe regizorul John Waters: „dacă pleci acasă cu cineva care nu are cărți în casă, fugi cât te țin picioarele”.

Altfel spus, cărțile sunt o fereastră a sufletului. Sunt ca niște cărămizi prin care ne clădim cunoștințele, speranțele și personalitatea. Să-ți expui biblioteca înseamnă să afișezi o parte din tine – de aceea e foarte important felul în care alegem să ne aranjăm cărțile.

Întrebarea este cum facem asta. Ești genul de cititor-librar, care preferă să ordoneze totul după genuri literare? Un tiran al alfabetului care nu acceptă dezordinea? Sau, mai degrabă, un dezordonat creativ care nu vede în fața ochilor decât culori și curcubeu?

Te poți regăsi mai jos, într-una dintre cele șase categorii.

Alfabetic

Varianta clasică. Funcționează foarte bine pentru librării, așa că de ce nu ar funcționa și pentru tine? OK, poate am exagerat puțin cu această aluzie, dar cu siguranță ordonarea alfabetică arată că ești un cititor căruia îi pasă de cărți și care vrea să știe exact unde găsește un anumit titlu. Neal Shusterman în stânga și Sabaa Tahir în dreapta. Simplu.

Există totuși o problemă cu metoda alfabetică, mai ales dacă ești un cititor care vine acasă tot timpul cu o carte nouă. Imaginează-ți așa: ajungi la bibliotecă și ai în mână Elizabeth Macneal, una dintre noutățile musai de la Editura Art, dar nu mai ai spațiu pe raft. Așa că trebuie să-ți petreci următoarea jumătate de oră dând la o parte toate „M”-urile până la Sylvain Neuvel, ca să-i găsești loc. Sau ai putea să-ți cumperi un raft mai mare în loc.

Ce spune această metodă despre tine: Ești un cititor-devorator care vrea să găsească rapid orice titlu în colecția de cărți (probabil vastă).

În funcție de genul literar

Citești cărți din arii largi și probabil asta se vede și în felul în care îți ordonezi volumele. Printr-o metodă flexibilă. Una e să lași fiecare gen să treacă de la sine la următorul: de la istorie la ficțiune istorică; de la crime-ficțiune la crime reale; de la știință la sci-fi și tot așa. Și alta e să-ți ordonezi cărțile alfabetic.

Evident, metoda de ordonare a cărților nu trebuie să fie atât de prozaică – partea cea mai distractivă e să-ți găsești propria metodă. Cum ar suna „cărți cu final fericit”, „nonficțiune de cursă lungă” sau „cărți înfricoșătoare unde personajul negativ e un animal”? Cea mai mare enigmă aici: unde încadrezi Lumea fără noi – la „N” de la nonficțiune sau în funcție de tematica mediului înconjurător/salvarea planetei? Grea decizie.

Ce spune această metodă despre tine: ai o afinitate pentru cultură, ești interesant, știi multe despre multe.

În funcție de culoare

Cărțile înseamnă cunoaștere, dar și artă în același timp. Dacă folosești Instagram, cu siguranță ai văzut mulți cititori care își ordonează rafturile în funcție de culorile curcubeului. Este o metodă populară. Evident, ca să respecți culorile, e nevoie să faci câteva sacrificii. În primul rând, trebuie să te obișnuiești cu un raft întreg de albastru-cobalt dacă ai multe cărți de la Lonely Planets și Rough Guiddes (ceea ce poate să pună la îndoială estetica bibliotecii, în mintea unui perfectionist).

În al doilea rând, și probabil cel mai important, o să fie aproape imposibil să găsești rapid orice titlu, mai ales dacă nu ai o memorie de elefant. Din contră, o să stai în fața bibliotecii scanând cărțile timp de o jumătate de oră de fiecare dată când vrei să găsești un anumit titlu (mai ales dacă ești daltonist). Dar până la urmă, orele pierdute sunt un preț mic pentru o estetică frumoasă. Plus că biblioteca va arăta minunat pe Instagram dacă îi adaugi și un filtru.

Ce spune această metodă despre tine: ești un gânditor vizual cu un ochi creativ bine format. Și ai mult timp liber la dispoziție

Cronologic

Susan Sontag a numit acest principiu „de la Beowulf la Virginia Wolf”. Nu ai voie să faci nicio greșeală: asta nu presupune să-ți organizezi cărțile în funcție de data publicării. Nu, provocarea este să-ți transformi biblioteca într-un timeline pe baza perioadei în care se desfășoară acțiunea, decadă cu decată, eră după eră. Așa cum spune Sontag, îți poți împărți biblioteca deja ordonată cronologic pe ficțiune și nonficțiune. Spre exemplu, dacă așezi The Victorians, de AN Wilson lângă Oliver Twist, e o modalitate amuzantă să afli mai multe despre orfelinatele victoriene sau despre ce înseamnă de fapt fiertura de ovăz.

Ce spune această metodă despre tine: Cunoști istoria. Ai un background academic foarte bine pus la punct. La tine apelează prietenii pe furiș când sunt la un concurs de cultură generală într-un pub.

În funcție de valoarea cărților

Nu, nu e vorba despre cât de mult ai dat pe fiecare carte, ci despre cât de mult valorează pentru tine cartea respectivă. Este cea mai personală metodă de ordonare a titlurilor și, cu siguranță, cea mai dificilă. Dar este la îndemâna oricui dacă o parte din bibliotecă e chiar lângă fereastră și lumina soarelui riscă să deterioreze cărțile. Aici îți poți așeza volumele care înseamnă mai puțin pentru tine; cele mai importante  – primele ediții, exemplare cu autograf, cărți care ți-au schimbat viața – ar trebui să stea în siguranță la întuneric.

Ce spune această metodă despre tine: cărțile te-au transformat, așa că unele dintre ele sunt trofee ale trecutului. S-ar putea să fii și puțin sentimental.

După metoda stack ‘n’ pack

Pe scurt: îți așezi cărțile în multe grămezi. Vei avea nevoie de un raft rezistent, asta dacă nu vrei să te trezești în mijlocul nopții fiindcă s-a prăbușit raftul și a căzut tencuiala de pe pereți. Alternativ, poți să-ți creezi turnulețe pe podea, să le ordonezi într-un orășel al cărților și să te prefaci că ești Gulliver.

Avantajul acestei metode este că-ți vor încăpea o mulțime de cărți în casă. Dezavantajul: dacă vrei să iei un volum de la baza grămezii, s-ar putea să se termine dureros.

Ce spune această metodă despre tine: ai o abordare de „fie ce-o fi” în viață și nu prea crezi în ordine. De asemenea, e posibil să-ți cam placă pericolul.

Ilustrații de Mike Ellis

Articol tradus și adaptat de pe penguin.co.uk.

Cum să citești mai mult în 2020

Cititul e momentul meu de tihnă. Cam singura pauză autentică pe care o am cu mine însămi, oricât de clișeic ar suna asta. La începutul anului 2019 mi-am propus să citesc 40 de cărți. Folosesc goodreads.com ca să țin evidența cărților citite sau a celor pe care vreau să le citesc. Sunt la două cărți distanță să-mi ating targetul. Wish me luck!

Pe cât de frumoase sunt unele începuturi pe atât de grele mi se par. La fel e și cu începutul anului. Avem o tendință, aș zice ușor exagerată, să ne facem așa-zisa listă cu rezoluții (acest sens eronat al cuvântului), care se traduce în „dorințe la început de an sau obiective”. Singurul target pe care mi-l setez la începutul anului este legat de cărți. Și asta doar pentru că am nevoie să-mi organizez timpul ca să citesc cât mai mult. Nu de alta, dar mă cuprinde o ușoară panică gândindu-mă cât de scurtă e viața și cât de multe cărți faine sunt pe lumea asta, haha.

Dacă și tu vrei să citești mai mult în 2020, iată câteva aspecte care au funcționat pentru mine în 2019:

1.Cititul în retrospectivă

Gândește-te retrospectiv la câte cărți ai citit în anul anterior și cu ce frecvență. De exemplu, eu în 2018 mi-am propus să ajung la 30 de cărți (am reușit să citesc 32). Citeam, în general, două cărți pe lună sau uneori doar una, în funcție de cât îmi permitea timpul. La sfârșitul anului mi-am propus să adaug o carte în plus la această rutină. A funcționat, în principiu. Sincer, cred că am fost motivată, mai degrabă, de numărul 40 în loc de 30. Deci oricare a fost targetul tău în 2019, mărește-l puțin. S-ar putea să ai o surpriză plăcută la sfârșitul anului.

2. Recomandări

Cred că e important să citești de drag, nu ghidat neapărat după trenduri. Eu citesc ficțiune, în general, iar recomandările mi le iau de obicei de pe goodreads.com sau de la prieteni foarte apropiați, care citesc tot ficțiune. Cum spuneam, am o stare ușor anxioasă la gândul că sunt atâtea cărți pe lume care merită atenția mea când timpul e atât de limitat. De aceea, cred că e important să avem pe listă intrigi care ni se potrivesc, altfel citim fără niciun impact. Când ne potrivim cu povestea, căutăm lecturi similare, vrem mai mult și mai mult, ceea ce înseamnă  timp extra dedicat cititului și un target atins la sfârșit de an.

3. Lipsa timpului e o iluzie

Ok, m-am tot plâns că timpul e limitat, dar adevărul e că avem timp pentru orice dacă ne dorim cu adevărat lucrul respectiv. Restul sunt doar pretexte. E mai greu la început, dar dacă îți formezi un obicei din a citi zilnic, devine rutină. Eu, spre exemplu, citesc la metrou și circa 15 minute înainte de somn (când nu sunt prea obosită). Saaau poți să-ți creezi pretexte pentru a citi mai mult: de exemplu, un club de lectură cu prietenii apropiați.

Un text de Beatrice,

PR-ul de serviciu al Grupului Editorial Art