10 recomandări de vară de la primii cititori

person sitting on seashore
Foto unsplash.com

Redactorii și traducătorii sunt cei care iau contact cu povestea înainte să ajungă la raft și ulterior în casele cititorilor. În luna august, am adus laolaltă 10 recomandări de la oamenii din spatele cărților, oamenii care înțeleg importanța unei lecturi bune și creează, indirect, o relație specială cu cititorii.

Familia mea și alte animale – Youngart de Gerald Durrell (traducere din limba engleză de Lidia Ionescu) – tolănit în iarbă, alături de toate animalele pe care le poți găsi (cele de pluș inclusiv). – Ramona, Editura Art

Lungul drum al Aumei de Eucabeth Odhiambo (traducere din limba engleză de Bianca Dunav) – interesul meu pentru povești de pe continentul african a fost alimentat de „Povești nemuritoare”. Iar când protagonista este o tânără atletă, care își dorește să studieze și să revină în comunitatea ei, să ajute, nu mai am nevoie de alte argumente să citesc cartea. – Iulia Dromereschi, traducătoare

Aici de Richard McGuire (traducere din limba engleză de Laura Albulescu) – unul dintre cele mai fascinante experimente vizuale create vreodată. Despre natura umană, despre lucrurile pe care le tot adunăm și despre care avem convingerea că ne fac existența mai agreabilă, despre ritualurile pe care ni le creăm, despre fericirile și nefericile pe care le credem eterne și care rămân imobilizate în spațiile și timpurile pe care le traversăm. Despre camerele care au mai multe de spus despre noi decât avem noi despre ele. – Ramona, Editura Art

Ursul de Raymond Briggs (traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu) – de la bun început vă spun că Tilly e foarte curajoasă: când ursul cel mare și alb intră în camera ei, nu se sperie, nu fuge, ci, foarte politicoasă, îi poftește să doarmă și el în pat, că o fi obosit după cât a umblat. Chiar dacă are o limbă foarte aspră și niște colți mari și galbeni, Tilly știe că e de fapt un urs tare cumsecade, care doar vrea să se joace și să înfulece borcane întregi cu miere. Când ești prieten cu cineva, îi ierți micile neajunsuri, cum ar fi să te ude din cap până-n picioare când iese din cadă sau să se ascundă în dormitorul părinților, unde n-are voie să intre. E complicat să conviețuiești în aceeași casă cu un urs, dar Tilly a învățat că dacă vrea ca prietenia lor să dureze trebuie să-l lase pe urs să fie el însuși. – Ioana și Matei, Editura Grafic

Femeia la 1000 ° C de Hallgrímur Helgason (traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu) – este povestea cu sâmbure real a Herrei Björnsson. Cu unul dintre părinţi pe front în trupele SS şi o mamă rătăcită şi ea undeva în spatele frontului, Herra traversează singură atrocităţile celui de-al Doilea Război Mondial, înfruntând istoria şi, mai târziu, ca adult, prejudecăţile asupra feminităţii şi maternităţii. – Ioana Tudor, Editura Art

Prietenul de Sigrid Nunez (traducere din limba engleză de Iulia Gorzo) – dacă ai văzut animația My dog Tulip (sau ai citit cartea lui J.R. Ackerley), o să iubești sincer scrisoarea aceasta către suflete pereche. În mod suprinzător și minunat, nu putem decât să intuim cine este sufletul pereche al personajului central din cartea de față: bărbatul pe care l-a iubit și care s-a sinucis sau uriașul dog german pe care l-a lăsat în urma lui. – Beatrice Feleagă, Editura Art

Lumea fără noi  de Alan Weisman (traducere din engleză şi note de Mihaela Sofonea – pentru că ne aduce aminte de urmele adânci pe care noi, oamenii, i le lăsăm Terrei și pentru că ne vorbește despre puterea de regenerare a naturii. – Alina Bogdan, Editura Art, colecția Sapiens

Z, orașul pierdut de David Grann (traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu) – am fost în Amazonia, pe rute turistice mai mult sau mai puțin sigure, și pot spune că descrierile din Z, orașul pierdut nu sunt cu nimic exagerate. David Grann pornește pe urmele lui Percy Fawcett încercând să deslușească destinul excentricului explorator dispărut în junglă. Iată o biografie admirabil scrisă și documentată atât pe teren, cât și în arhive. – Radu Lilea, Editura Art, colecția Sapiens

Ultimul polițist de Ben H. Winters (traducere din limba engleză de Dan Doboș) – probabil the hidden gem (nestemata ascunsă) a Paladinului. Intrigă polițistă, premisă SF și o dilemă morală eternă: TU ce ai face dacă s-ar ști că sfârşitul lumii este săptămâna viitoare? – Mihai-Dan Pavelescu, Editura Paladin

Ultima zăpadă de Allen Eskens (traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea) – am citit-o vara, pe plajă, la peste 30 de grade Celsius, ceea ce recomand oricui. Pe lângă faptul că dacă ești deja așezat sub o umbrelă nu riști să te mai ridici și să te lovească soarele în cap, parcă reușește și să răcească puțin aerul din jur, până la o temperatură acceptabilă. – Alex Văsieș, traducător

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

O poveste extraordinară din epoca eroică a explorării Antarcticii

O poveste extraordinară din epoca eroică a explorării Antarcticii

Am citit Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton la malul Mării Ionice, privind la răstimpuri bărcile și iahturile care se legănau domol nu departe de țărm – un peisaj relaxant și călduros, diametral opus atmosferei glaciale din cartea lui Alfred Lansing. Din când în când, situațiile limită cu care se confruntau exploratorii în mările înghețate al Antarcticii îmi stârneau un frison pe șira spinării, coborând cu câteva grade aerul torid de pe litoralul grecesc. Captivantă și ușor de citit, povestea expediției eșuate a lui Shackleton mi s-a părut o lectură foarte potrivită pentru vacanță, căci nu necesită o concentrare deosebită pentru a urmări șirul întâmplărilor. Cât mai ține canicula, probabil că o să mă tratez cu un alt volum în care zăpada și ghețurile sunt prezente din belșug: Aventura arctică a danezului Peter Freuchen. 

Auzisem vag de Ernest Shackleton, un nume de referință din epoca eroică a explorării Antarcticii, dar nu știam absolut nimic despre expediția pe care a întreprins-o în anul 1914 sau despre urmările ei. Shackleton intenționa să traverseze continentul antarctic de la vest la est, o ultimă mare călătorie polară prin care britanicii puteau să-și recâștige prestigiul de mari exploratori, pierdut doi ani mai devreme, când Robert F. Scott fusese învins de Roald Amundsen în cursa spre Polul Sud. Însă ambițioasa expediție s-a transformat într-o luptă istovitoare pentru supraviețuire după ce nava Endurance a fost zdrobită de ghețuri în octombrie 1915, iar cei 27 de membri ai echipajului au fost nevoiți să-și mute tabăra pe o banchiză din Marea Weddell.

Fotografie de Frank Hurley

Ceea ce urmează este o poveste despre curaj, îndrăzneală, optimism, ingeniozitate și perseverență, pe care jurnalistul Alfred Lansing a reconstituit-o cât mai exact cu putință din jurnalele de bord ale expediției și din interviurile cu supraviețuitorii. Cartea se deschide cu abandonarea navei Endurance, după care firul narativ face un salt înapoi în timp, pentru a-i prezenta pe Shackleton (un explorator clasic: independent, romantic și un pic temperamental) și pe membrii echipajului, detaliind totodată pregătirile expediției. Destul de repede, am ajuns să-i simpatizez pe acești oameni atât de diferiți și, inevitabil, să simt o strângere de inimă la gândul încercărilor cumplite prin care aveau să treacă.

Fotografie de Frank Hurley

Povestea urmărește apoi un fir cronologic, din care nu lipsesc momentele dure, mai greu de parcurs, legate de sacrificiile și neajunsurile vieții în una dintre cele mai inospitaliere regiuni de pe glob, unde soarele dispare timp de aproape trei luni și, odată cu el, orice sursă de hrană; sunt și pasaje mai lente, în care monotonia perioadelor de inactivitate se face simțită. Mi-a plăcut faptul că relatarea lui Lansing conține și scurte fragmente din jurnalele de bord, care uimesc prin tonul calm și ponderat, în care adeseori se strecoară umorul.

Orde‑Lees notă într‑o seară: „Vrem să fim hrăniţi cu un linguroi din lemn şi, ca bebeluşii coreeni, să fim bătuţi uşor pe burtă cu dosul linguroiului, astfel încât să ne încapă în stomac mai multă mâncare decât ar fi cazul. Pe scurt, vrem să fim îndopaţi, ghiftuiţi, da, ghiftuiţi cu nimic altceva decât păsat şi zaharicale, budincă şi cremă de coacăze negre şi mere, prăjituri, lapte, ouă, gem, miere, pâine şi unt până crăpăm. L‑am împuşca pe acela care ne‑ar oferi carne. Nu vrem să mai vedem sau să mai auzim de carne cât vom trăi.“

Cine va reuși să reziste, cine va ceda? Câți dintre acești oameni vor fi salvați? Au fost întrebări care m-au urmărit pe tot parcursul lecturii, iar finalul, drept să spun, a reușit să mă surprindă. Extraordinare mi s-au părut nu doar aventurile prin care au trecut membrii echipajului, ci mai cu seamă faptul că acești bărbați s-au dovedit atât de tenace și de optimiști, deși condițiile în care au fost nevoiți să supraviețuiască ar stârni coșmaruri unui om dependent de confortul modern: temperaturi care coborau la medii de –27°C, furtuni violente, saci de dormit mereu uzi, haine înghețate, zile în șir de nesomn, lipsa hranei și a apei potabile, totul în contextul unui efort fizic susținut. 

Exploratorii din deceniile următoare nu au reușit să înțeleagă cum echipajul lui Shackleton, lipsit de un echipament adecvat și într-o stare fizică precară, a reușit să navigheze pe mări furtunoase în bărci minuscule, să escaladeze piscuri de gheață prin teritorii necartate, să găsească soluții ingenioase și puterea de a merge mai departe. Probabil că au avut și un dram de noroc, dar mai degrabă a fost vorba de un curaj și o perseverență care nu s-au lăsat zdruncinate atunci când șansele de salvare păreau aproape inexistente. Nu în ultimul rând, un rol decisiv l-a avut  chiar Ernest Shackleton, o personalitate fascinantă care, prin prestanță și intuiție, tărie de caracter și prudență, dar și prin abilitatea sa de a preveni conflictele și nemulțumirile, a reușit să insufle echipajului său optimism și încredere, precum și dorința de a nu ceda în fața acestui adversar formidabil, natura.

Deşi Shackleton manifesta, fără îndoială, o purtare nepotrivită și era chiar incapabil să se descurce în numeroase situaţii cotidiene, avea un talent împărtăşit de foarte puţini de‑a lungul istoriei: capacitatea autentică de a conduce. El a fost, aşa cum mărturisea unul dintre oamenii lui, „cel mai mare lider care s‑a născut vreodată pe acest pământ“. Cu toate defectele şi lipsurile lui, Shackleton a meritat următorul omagiu: Când vine vorba despre conducere ştiinţifică, daţi‑mi‑l pe Scott; pentru acţiune rapidă şi eficientă, daţi‑mi‑l pe Amundsen. Dar când te afli într‑o situaţie deznădăjduită, când pare că nu mai ai nicio şansă, îngenunchează şi roagă‑te ca Shackleton să‑ţi vină în ajutor.

Recenzie și fotografii de Ema Cojocaru – articol publicat inițial pe blogul Editurii Art.

Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton de Alfred Lansing face parte din abonamentul Pauza de Citit din luna iulie.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Acest simț al solidarității se află chiar în centrul naturii umane”

În această perioadă ne căutăm reciproc și tânjim după ideea de a fi împreună. De aceea, în luna mai, la Pauza de Citit am listat 10 titluri care potolesc puțin dorul de împreună și care ne reamintesc de ce laolaltă reușim să trecem mai ușor peste obstacole. O astfel de carte este și Tribul, de Sebastian Junger (traducere din limba engleză și note de Radu Lilea) – cel mai convingător manifest pentru solidaritate într-un prezent tot mai imprevizibil. Citește mai jos o recenzie preluată de pe blogul Art.

Thomas Paine, unul dintre arhitecții democrației americane, se întreba la 1795 dacă civilizația „a stimulat sau a dăunat fericirii omului.” Deși triburile de amerindieni trăiau fără minunile artei, științei și tehnicii de fabricare din țările „civilizate”, spunea el, ele aveau un super avantaj în fața acestora: nu știau ce era sărăcia și susțineau cu tărie drepturile naturale ale omului. 

Aceste societăți egalitare, care respingeau acumularea de posesiuni și plasau binele comunității deasupra celui individual, sunt antiteza utopică a societăților moderne (occidentale) în Tribul lui Sebastian Junger. În drumul lor spre civilizare și prosperitate, acestea din urmă au tocit spiritul comunitar în favoarea acumulării bogăției și statutului, alienând individul și șubrezindu-i sănătatea psihică. Oamenii moderni suferă de depresie, anxietate și singurătate cronică mai mult decât în orice alt moment al istoriei omenirii. 

Într-un demers care îmbină istoria cu antropologia și psihologia, Junger pornește de la societățile de amerindieni, pe care le consideră un model comunitar perfect, pentru a arăta că lumea de azi are un deficit de solidaritate. În ciuda unei cruzimi feroce, aceste societăți tribale respingeau ideea de clase, înăbușeau dominația în cadrul grupului și aveau moravuri sexuale relaxate, dar și reguli foarte stricte legate de binele comunitar: de exemplu, cei care nu-și respectau datoria de a împărți totul cu ceilalți sau profitau de pe urma muncii altora erau aspru pedepsiți. Asta poate părea o glumă în lumea de azi, unde grupuri restrânse de indivizi profită de pe urma celor mulți. 

De cealaltă parte, chiar dacă societățile moderne oferă un confort și o protecție sporite în fața vitregiilor naturii, pe măsură ce devin tot mai îmbelșugate, ele cer tot mai mult timp și dăruire din partea indivizilor și îi îndeamnă să facă alegeri mai egoiste, favorizând acumularea de bunuri personale. Oamenii sunt îndemnați să ducă vieți independente în raport cu comunitatea, iar efortul depus în beneficiul tuturor este diminuat. Junger, celebru pentru scrierile și documentarele sale despre război, se folosește de acest demers comparativ pentru a explica drama soldaților americani la întoarcerea de pe front. 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este tribul_cop1.jpg

Înainte de a intra în acest subiect, el ține o pledoarie pentru efectele benefice ale catastrofelor – fie naturale, fie produse de om. Junger fetișizează în special războiul, pe care îl vede ca pe un stimulent al solidarității și ca pe un întăritor al sănătății psihice umane. „Comunitățile devastate de dezastre naturale sau provocate de om aproape că niciodată nu alunecă în haos sau neorânduială”, scrie jurnalistul. „Ele devin mai echitabile, mai egalitariste, de o manieră voit mai dreaptă cu individul.” Junger dă exemplul unor dezastre din trecut în timpul cărora legăturile sociale s-au consolidat, iar oamenii și-au investit energia mai mult în binele întregii colectivității decât al lor.   

În alte cuvinte, comunitățile se tribalizează în timpul colapsului social. Asta se întâmplă și cu plutoanele de soldați în război. Acesta le dă sentimentul că fac parte dintr-un grup bazat pe întrajutorare și că luptă pentru binele comunității de acasă. Astfel, își depășesc egoismul și lucrează cooperativ. Obișnuiți cu un mediu în care diferențele de rasă, religie și viziune politică sunt în mare parte ignorate, soldații se întorc apoi într-o societate polarizată, care pare în război cu ea însăși și unde se simt înstrăinați. După ce se întorc acasă, ei se lovesc de lipsa de susținere comunitară și ajung să deplângă solidaritatea de pe front. 

Junger observă că părăsirea comunității de soldați și întoarcerea într-o societate puternic individualizată și fragmentată poate fi „foarte abrutizant pentru spiritul uman.” Autorul analizează în detaliu și sindromul de stres post-traumatic în rândul veteranilor americani, lansând niște ipoteze provocatoare. Una dintre ele este fix ideea că la mulți dintre foștii soldați n-ar fi vorba de așa ceva, problema fiind mai degrabă lipsa reintegrării în societate.     

Ideea cu care putem rămâne după parcurgerea acestei cărți este că solidaritatea şi cooperarea sunt adânc imprimate, din punct de vedere evoluţionar, în ADN-ul uman. Le putem accesa oricând și mai ales în contextul pandemiei de azi. Oamenii sunt construiți ca să se întrajutoreze și se bucură de beneficii enorme când fac asta, scrie Junger. Aceste beneficii sunt atât sociale, cât și psihice – cooperarea ne crește nivelurile de oxitocină, iar asta are efecte pozitive atât pentru individ, cât și pentru comunitate. 

Un text de Dacian Negrea

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

De ce e important să citim în izolare

person holding string lights on opened book

Credits Nong Vang pe Unsplash

Avem nevoie de echilibru psihic, mai ales într-un haos instalat pe nepusă masă ca-n cele mai sumbre distopii. S-a gândit cineva acum o lună că Bucureștiul va arăta ca Galaadul din Povestea slujitoarei (P.S. Poți comanda continuarea cu 30% reducere)? Din fericire (sau nefericire), tot ce avem de făcut este să stăm izolați. Dar cum gestionăm anxietatea și alte stări negative pe care poate nici nu știam că le avem până acum? Una dintre metode: prin citit. Iată de ce:

  1. Cititul ne ajută să ne „antrenăm” creierul

Citești și nu știi pe unde a trecut timpul, uneori îți iei notițe, alteori îți pui întrebări, ba chiar devii puțin furios pe autor fiindcă n-a explicat o idee suficient de clar. Ți se întâmplă mai ales când citești nonficțiune – o carte bazată pe studii, date și experimente sociale. Cititul cu scopul de a înțelege mai bine lumea înconjurătoare, prin analiză, observație și gândire critică ne stimulează creierul. Ba chiar, cercetătorii de la Universitatea Stanford au arătat că aceste texte ne dezvoltă funcțiile cognitive.

2. Prin lectură ne „exersăm” omenia

Se spune că, citind ficțiune, ajungem să înțelegem mai bine comportamentul uman, prin simularea diverselor contexte sociale din viața de zi cu zi. De exemplu, eu (autorul acestui text) pot să-l judec inițial pe morocănosul Ove (din cartea Un bărbat pe nume Ove, Fredrick Backman), care încearcă să se sinucidă prin diverse metode. Dar, după ce parcurg firul narativ și aflu mai multe despre viața lui Ove, încerc să-i înțeleg singurătatea și durerea pricinuită de moartea soției, singura care i-a acceptat comportamentul dificil. Spoiler alert! Ove nu se sinucide, ba chiar arată bunătate și își face mulți prieteni, de-asta cititorii ajung să-l placă mult, mult până la final. Rolul minunat al ficțiunii este, așadar, acela că ne duce în lumi în care ne putem „exersa” omenia. Plângem, râdem, înjurăm, regretăm, iubim. Și asta doar stând pe canapea, sub păturică. Nu e grozav? 🙂

3. Cititul ne îmbogățește imaginația

Harry Potter, Narnia, Asimov, Flori pentru Algernon – o înșiruire de cuvinte din popularele lumi fantasy și SF. Și astea sunt doar un procent de 0,0000001 din multitudinea cărților scrise de-a lungul timpului. Și ce e și mai frumos – unele dintre ele au fost și ecranizate. Dacă le-ai citit, nu te grăbi totuși să vezi filmele. Creează-ți propriul film în minte în timp ce citești, s-ar putea chiar să visezi mai frumos la noapte. Ulterior, compară-ți filmul cu ecranizarea oficială și vezi cine a avut imaginația mai bogată. S-ar putea să-ți placă mai mult varianta ta.

4. Lectura este terapie gratuită (sau mai ieftină)

Cititul este o metodă grozavă de a ne conecta la noi înșine, indiferent că citim psihologie, ficțiune, nonficțiune sau poezie. De fapt, nici nu e nevoie să cauți cărți specializate, ci doar să stai un moment cu tine, să încerci să-ți înțelegi starea și să vizitezi o librărie. Virtual, bineînțeles. Printr-o introspecție onestă, dar onestă îți poți crea propriul teanc de terapie, la un preț mai mic față de ședința propriu-zisă. Sau, dacă practici terapia, în completarea ei.

5. Avem nevoie de happy end

Acum mai mult ca oricând avem nevoie de happy end. Aici s-ar putea să fie mai dificil de găsit lectura potrivită. Cum știi dacă o carte are final fericit din moment ce nu ai citit-o, nu? O soluție: un search pe google după cuvintele cărți cu final fericit sau recomandări de la prietenii cititori de încredere. În ciuda greutăților, toți ne dorim un final fericit, asta e sigur. Iar cărțile pot fi prieteni de nădejde în păstrarea echilibrului psihic. Alternat cu sesiuni de yoga și meditație sau alte metode, s-ar putea ca cititul chiar să funcționeze. Încearcă. 🙂

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Fragment „Fabrica de păpuși”, Elizabeth Macneal

© Silviu Suciu

Ianuarie este despre începuturi. Despre noi obiective – mai multe cărți, mai mult timp cu  oamenii care contează, mai multă liniște, mai mult curaj să facem lucrurile importante pentru noi, pe care le-am tot amânat

În acest context o cunoaștem pe Iris din Fabrica de păpuși, care îndrăznește să își ia viața în propriile mâini atunci când un membru al Frăției Prerafaelite îi oferă șansa să își perfecționeze talentul de pictoriță. În schimbul orelor de pictură oferite de acesta, Iris va trebui să-i pozeze ca model, ceea ce îi va schimba radical existența și o va duce pe un drum greu de imaginat.

Cartea se găsește pe lista lecturilor din luna ianuarie, disponibilă la Pauza de Citit. Citește mai jos un fragment.

FRAGMENT

Marele magazin de păpuşi
al doamnei Salter

   Iris îşi trece degetul mare de‑a lungul tivului fustelor în miniatură, gata să trosnească carapacea vreunui purice. Trage de un fir dus, apoi îl înnoadă. Chiar dacă e aproape amiază, stăpâna prăvăliei, doamna Salter, încă nu s‑a trezit. Sora geamănă a lui Iris e aşezată în spatele ei, cu capul aplecat deasupra lucrului de cusut.
— Măcar n‑are purici. Dar ai mai mult grijă, te rog, cu firele, îi spune Iris lui Albie. Sunt o grămadă de croitorese care şi‑ar vinde pruncii ca să pună mâna pe slujba ta.
— Dar, domnişoară, soră‑mea e bolnavă de gripă şi am îngrijit‑o toată noaptea. N‑am putut să merg nici să patinez de câteva zile şi nici că mi se pare drept.
— Bietul de tine.
   Iris se uită în spate, dar sora ei Rose e adâncită în lucru. Coboară glasul:
— Însă trebuie să‑ţi aminteşti că ai de‑a face c‑un diavol, nu cu o femeie, în persoana doamnei Salter, iar dreptatea n‑a interesat‑o niciodată. Ai văzut‑o vreodată scoţând limba?
   Albie scutură din cap că nu.
— E despicată în două.

   Zâmbetul lui Albie e atât de sincer, atât de lipsit de prefăcătorie, încât Iris vrea să‑l îmbrăţişeze. Părul lui blond soios, dintele singuratic din gură, faţa murdară de funingine: nimic din toate astea nu e vina lui. Într‑o altă lume, s‑ar fi putut naşte în familia lor din Hackney.
   Îi vâră următorul sul de stambă în traistă, se asigură iarăşi că Rose nu vede, apoi îi întinde şase penny. Plănuise să‑i pună deoparte pentru o nouă coală de hârtie şi o pensulă.
— Să‑i cumperi supă surorii tale.
   Albie se zgâieşte la monedă, ezitând.
— Nu te păcălesc, spune ea.
— Mulțumesc, domnişoară, zice băiatul, cu ochii negri ca piunezele.
   Îi smulge monedele din mână, ca şi cum i‑ar fi teamă să nu se răzgândească, şi îşi ia tălpăşiţa din prăvălie, aproape izbindu‑se de flaşnetarul italian, care îl pocneşte cu bastonul. Iris îl priveşte cum dispare şi poate în sfârşit să respire. Chiar dacă e o mică pușlama nespălată, nu poate înţelege nici în ruptul capului de ce duhneşte atât de tare a mortăciune.
   Clădirea îngustă a prăvăliei de pe strada Regent e mărginită de două cofetării rivale. Datorită unor mici spărturi în coşul de fum, în Marele Magazin de Păpuşi al doamnei Salter plutesc permanent mirosuri de zahăr topit şi caramele arse. Câteodată, Iris visează că mănâncă bomboane şi jeleuri de prună, prăjiturele perfecte cu foietaj şi frişcă bătută, că merge în cârca elefanţilor din turtă dulce până la Palatul Buckingham. Alteori visează că se îneacă în melasă clocotită.

   Când surorile Whittle au intrat prima oară în serviciul doamnei Salter – dacă este sau a fost vreodată măritată este un mister pentru ea –, Iris a fost vrăjită de salon. Judecând după clavicula ei diformă şi urmele de vărsat negru ale lui Rose, se aştepta să fie închise în camera cu materiale din pivniță. În schimb, au fost conduse către prăvălie, unde în mijloc se afla o masă de lucru aurită, iar clienţii interesaţi le puteau observa în timp ce lucrează. I‑au fost încredințate pulbere de vopsea şi pensule cu păr de vulpe ca să picteze picioarele, mâinile şi chipurile păpuşilor. Fireşte, ştia că zilele aveau să fie lungi, dar uimirea ei nu contenea la vederea bufetelor din lemn de abanos care acopereau toată lungimea camerei, a rafturilor ticsite cu păpuşi de porţelan. Locul era cald şi bine luminat; lumânările sfârâiau în sfeşnicele prinse în perete, iar în colţ ardea un foc.
   Dar acum, în timp ce stă la masă lângă sora ei, strângând în mână o păpuşă de porţelan şi o pensulă cu fire rărite, se căzneşte să‑ş i înăbuşe un căscat. Simte o extenuare a cărei greutate nu şi‑ar fi putut‑o închipui niciodată, o corvoadă chiar mai mare decât dacă prăvălia ar fi fost fabrică. Mâinile îi sunt înroşite şi crăpate de la frigul iernii; le‑ar unge cu seu, dar atunci pensula i‑ar aluneca din strânsoare și ar strica buzele şi obrajii păpuşilor. Se uită împrejur, la bufetele care nu sunt din abanos, ci din stejar ieftin vopsit în negru, la lacul auriu pe care căldura flăcărilor de lumânare îl decojeşte de pe sfeşnice şi la lucrul care‑i place cel mai puţin dintre toate: porţiunea cheală de covor pe care doamna Salter pășește zilnic, acum mai împuţinată decât creștetul stăpânei casei. Mirosul greţos de cofetărie, aerul îmbâcsit al încăperii şi rândurile de păpuşi care se holbează fac locul să pară mai curând o criptă decât o prăvălie. Sunt dăţi când
Iris se căzneşte să poată respira.
— Moartă? îi şopteşte Iris surorii ei gemene, împingând un dagherotip în direcţia ei.  Mica imagine sepia e a unei fetiţe cu mâinile împreunate în poală, ca doi porumbei cuminţi. Iris îşi ridică privirea când doamna Salter intră în prăvălie şi se opreşte în prag. Cotorul Bibliei trosnește când femeia o deschide.
   Rose îi aruncă o uitătură care îi spune să tacă. E una dintre puţinele distracții ale lui Iris, chiar dacă o face să se simtă vinovată: să‑ş i dea cu părerea dacă dagherotipurile înfăţişează copii morţi sau vii. Dintr‑un motiv pe care nu‑l poate explica, îi place să ştie dacă lucrează la o păpuşă de doliu, care urmează să fie aşezată pe un mormânt, sau dacă pictează o jucărie pentru un copil zglobiu, în carne și oase. Doamna Salter îşi datorează grosul veniturilor din furnizarea acestor păpuşi făcute la comandă. E iarnă acum, iar frigul şi bolile care însoţesc anotimpul dublează volumul de muncă, deseori făcându‑le să muncească nu douăsprezece, ci douăzeci de ore. „Este de înţeles“, obişnuieşte să spună doamna Salter cu tonul ei rezervat pentru clienţi, „şi e perfect normal să vă doriţi să comemoraţi un spirit drag trecut în nefiinţă. Până la urmă, după cum e scris în Corinteni: «Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul.» Sufletul lor a plecat, iar această păpuşă e un simbol al învelișului pământesc pe care l‑au lăsat în urmă.“

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Ce spune despre tine felul în care-ți aranjezi cărțile

De la cititorii care vor să-și vadă cărțile aranjate alfabetic până la creativii care merg pe ordonarea în funcție de culori, iată șase categorii în care se încadrează cititorii de pretutindeni.

Ca să-l parafrazăm pe regizorul John Waters: „dacă pleci acasă cu cineva care nu are cărți în casă, fugi cât te țin picioarele”.

Altfel spus, cărțile sunt o fereastră a sufletului. Sunt ca niște cărămizi prin care ne clădim cunoștințele, speranțele și personalitatea. Să-ți expui biblioteca înseamnă să afișezi o parte din tine – de aceea e foarte important felul în care alegem să ne aranjăm cărțile.

Întrebarea este cum facem asta. Ești genul de cititor-librar, care preferă să ordoneze totul după genuri literare? Un tiran al alfabetului care nu acceptă dezordinea? Sau, mai degrabă, un dezordonat creativ care nu vede în fața ochilor decât culori și curcubeu?

Te poți regăsi mai jos, într-una dintre cele șase categorii.

Alfabetic

Varianta clasică. Funcționează foarte bine pentru librării, așa că de ce nu ar funcționa și pentru tine? OK, poate am exagerat puțin cu această aluzie, dar cu siguranță ordonarea alfabetică arată că ești un cititor căruia îi pasă de cărți și care vrea să știe exact unde găsește un anumit titlu. Neal Shusterman în stânga și Sabaa Tahir în dreapta. Simplu.

Există totuși o problemă cu metoda alfabetică, mai ales dacă ești un cititor care vine acasă tot timpul cu o carte nouă. Imaginează-ți așa: ajungi la bibliotecă și ai în mână Elizabeth Macneal, una dintre noutățile musai de la Editura Art, dar nu mai ai spațiu pe raft. Așa că trebuie să-ți petreci următoarea jumătate de oră dând la o parte toate „M”-urile până la Sylvain Neuvel, ca să-i găsești loc. Sau ai putea să-ți cumperi un raft mai mare în loc.

Ce spune această metodă despre tine: Ești un cititor-devorator care vrea să găsească rapid orice titlu în colecția de cărți (probabil vastă).

În funcție de genul literar

Citești cărți din arii largi și probabil asta se vede și în felul în care îți ordonezi volumele. Printr-o metodă flexibilă. Una e să lași fiecare gen să treacă de la sine la următorul: de la istorie la ficțiune istorică; de la crime-ficțiune la crime reale; de la știință la sci-fi și tot așa. Și alta e să-ți ordonezi cărțile alfabetic.

Evident, metoda de ordonare a cărților nu trebuie să fie atât de prozaică – partea cea mai distractivă e să-ți găsești propria metodă. Cum ar suna „cărți cu final fericit”, „nonficțiune de cursă lungă” sau „cărți înfricoșătoare unde personajul negativ e un animal”? Cea mai mare enigmă aici: unde încadrezi Lumea fără noi – la „N” de la nonficțiune sau în funcție de tematica mediului înconjurător/salvarea planetei? Grea decizie.

Ce spune această metodă despre tine: ai o afinitate pentru cultură, ești interesant, știi multe despre multe.

În funcție de culoare

Cărțile înseamnă cunoaștere, dar și artă în același timp. Dacă folosești Instagram, cu siguranță ai văzut mulți cititori care își ordonează rafturile în funcție de culorile curcubeului. Este o metodă populară. Evident, ca să respecți culorile, e nevoie să faci câteva sacrificii. În primul rând, trebuie să te obișnuiești cu un raft întreg de albastru-cobalt dacă ai multe cărți de la Lonely Planets și Rough Guiddes (ceea ce poate să pună la îndoială estetica bibliotecii, în mintea unui perfectionist).

În al doilea rând, și probabil cel mai important, o să fie aproape imposibil să găsești rapid orice titlu, mai ales dacă nu ai o memorie de elefant. Din contră, o să stai în fața bibliotecii scanând cărțile timp de o jumătate de oră de fiecare dată când vrei să găsești un anumit titlu (mai ales dacă ești daltonist). Dar până la urmă, orele pierdute sunt un preț mic pentru o estetică frumoasă. Plus că biblioteca va arăta minunat pe Instagram dacă îi adaugi și un filtru.

Ce spune această metodă despre tine: ești un gânditor vizual cu un ochi creativ bine format. Și ai mult timp liber la dispoziție

Cronologic

Susan Sontag a numit acest principiu „de la Beowulf la Virginia Wolf”. Nu ai voie să faci nicio greșeală: asta nu presupune să-ți organizezi cărțile în funcție de data publicării. Nu, provocarea este să-ți transformi biblioteca într-un timeline pe baza perioadei în care se desfășoară acțiunea, decadă cu decată, eră după eră. Așa cum spune Sontag, îți poți împărți biblioteca deja ordonată cronologic pe ficțiune și nonficțiune. Spre exemplu, dacă așezi The Victorians, de AN Wilson lângă Oliver Twist, e o modalitate amuzantă să afli mai multe despre orfelinatele victoriene sau despre ce înseamnă de fapt fiertura de ovăz.

Ce spune această metodă despre tine: Cunoști istoria. Ai un background academic foarte bine pus la punct. La tine apelează prietenii pe furiș când sunt la un concurs de cultură generală într-un pub.

În funcție de valoarea cărților

Nu, nu e vorba despre cât de mult ai dat pe fiecare carte, ci despre cât de mult valorează pentru tine cartea respectivă. Este cea mai personală metodă de ordonare a titlurilor și, cu siguranță, cea mai dificilă. Dar este la îndemâna oricui dacă o parte din bibliotecă e chiar lângă fereastră și lumina soarelui riscă să deterioreze cărțile. Aici îți poți așeza volumele care înseamnă mai puțin pentru tine; cele mai importante  – primele ediții, exemplare cu autograf, cărți care ți-au schimbat viața – ar trebui să stea în siguranță la întuneric.

Ce spune această metodă despre tine: cărțile te-au transformat, așa că unele dintre ele sunt trofee ale trecutului. S-ar putea să fii și puțin sentimental.

După metoda stack ‘n’ pack

Pe scurt: îți așezi cărțile în multe grămezi. Vei avea nevoie de un raft rezistent, asta dacă nu vrei să te trezești în mijlocul nopții fiindcă s-a prăbușit raftul și a căzut tencuiala de pe pereți. Alternativ, poți să-ți creezi turnulețe pe podea, să le ordonezi într-un orășel al cărților și să te prefaci că ești Gulliver.

Avantajul acestei metode este că-ți vor încăpea o mulțime de cărți în casă. Dezavantajul: dacă vrei să iei un volum de la baza grămezii, s-ar putea să se termine dureros.

Ce spune această metodă despre tine: ai o abordare de „fie ce-o fi” în viață și nu prea crezi în ordine. De asemenea, e posibil să-ți cam placă pericolul.

Ilustrații de Mike Ellis

Articol tradus și adaptat de pe penguin.co.uk.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Cum să citești mai mult în 2020

Cititul e momentul meu de tihnă. Cam singura pauză autentică pe care o am cu mine însămi, oricât de clișeic ar suna asta. La începutul anului 2019 mi-am propus să citesc 40 de cărți. Folosesc goodreads.com ca să țin evidența cărților citite sau a celor pe care vreau să le citesc. Sunt la două cărți distanță să-mi ating targetul. Wish me luck!

Pe cât de frumoase sunt unele începuturi pe atât de grele mi se par. La fel e și cu începutul anului. Avem o tendință, aș zice ușor exagerată, să ne facem așa-zisa listă cu rezoluții (acest sens eronat al cuvântului), care se traduce în „dorințe la început de an sau obiective”. Singurul target pe care mi-l setez la începutul anului este legat de cărți. Și asta doar pentru că am nevoie să-mi organizez timpul ca să citesc cât mai mult. Nu de alta, dar mă cuprinde o ușoară panică gândindu-mă cât de scurtă e viața și cât de multe cărți faine sunt pe lumea asta, haha.

Dacă și tu vrei să citești mai mult în 2020, iată câteva aspecte care au funcționat pentru mine în 2019:

1.Cititul în retrospectivă

Gândește-te retrospectiv la câte cărți ai citit în anul anterior și cu ce frecvență. De exemplu, eu în 2018 mi-am propus să ajung la 30 de cărți (am reușit să citesc 32). Citeam, în general, două cărți pe lună sau uneori doar una, în funcție de cât îmi permitea timpul. La sfârșitul anului mi-am propus să adaug o carte în plus la această rutină. A funcționat, în principiu. Sincer, cred că am fost motivată, mai degrabă, de numărul 40 în loc de 30. Deci oricare a fost targetul tău în 2019, mărește-l puțin. S-ar putea să ai o surpriză plăcută la sfârșitul anului.

2. Recomandări

Cred că e important să citești de drag, nu ghidat neapărat după trenduri. Eu citesc ficțiune, în general, iar recomandările mi le iau de obicei de pe goodreads.com sau de la prieteni foarte apropiați, care citesc tot ficțiune. Cum spuneam, am o stare ușor anxioasă la gândul că sunt atâtea cărți pe lume care merită atenția mea când timpul e atât de limitat. De aceea, cred că e important să avem pe listă intrigi care ni se potrivesc, altfel citim fără niciun impact. Când ne potrivim cu povestea, căutăm lecturi similare, vrem mai mult și mai mult, ceea ce înseamnă  timp extra dedicat cititului și un target atins la sfârșit de an.

3. Lipsa timpului e o iluzie

Ok, m-am tot plâns că timpul e limitat, dar adevărul e că avem timp pentru orice dacă ne dorim cu adevărat lucrul respectiv. Restul sunt doar pretexte. E mai greu la început, dar dacă îți formezi un obicei din a citi zilnic, devine rutină. Eu, spre exemplu, citesc la metrou și circa 15 minute înainte de somn (când nu sunt prea obosită). Saaau poți să-ți creezi pretexte pentru a citi mai mult: de exemplu, un club de lectură cu prietenii apropiați.

Un text de Beatrice,

PR-ul de serviciu al Grupului Editorial Art

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

10 cărți de pus sub brad de la Pauza de Citit

Foto Silviu Suciu

Acum e momentul să începi cumpărăturile pentru Crăciun (în cazul în care nu le-ai și terminat deja 🙂 ). Ca să-ți venim în ajutor, am pregătit pentru tine 10 recomandări literare, crăciunești sau nu, ideale pentru citit în zilele de sărbătoare. Pentru că decembrie este despre povești frumoase sub brad, familie, cadouri, tihnă și alte delicii, iar noi am adus laolaltă unele dintre cele mai dragi cărți, astfel încât siesta de Crăciun să fie completă.

1. Ursul și privighetoarea (traducere din limba engleză de Cătălina Stanislav, Editura Youngart), Katherine Arden

Cartea e încadrată într-o colecție care are ca destinatari predilecți  adolescenții, dar e de la sine înțeles că oricine poate plonja în lumea pe care scriitoarea americană o reconstruiește, mai ales că e una desprinsă, parcă, din vechile povești rusești, care se spun pe frig, la adăpost de toate relele lumii: acaparantă, complicată și feeerică, în același timp. Pe scurt, este vorba despre Rusia medievală, mai precis despre viața într-un sat din Nordul aspru, în care basmele șoptite la gura sobei înseamnă cu mult mai mult decât un ritual care să facă timpul să treacă mai ușor. Citește continuarea pe blogul Youngart.

Foto Silviu Suciu

2. Crângul de alun (traducere din limba engleză și note de Laura Ciobanu, Editura Youngart), Melissa Albert

Alice și mama sa, Ella, și-au petrecut ultimii 17 ani pe drumuri, fugind mereu de ghinioanele care se încăpățânează să le urmărească oriunde. Atunci când primesc o scrisoare din care află că bunica lui Alice, Althea Proserpine – o scriitoare faimoasă, dar foarte retrasă -, a murit, cele două se liniștesc, crezând, pentru o clipă, că s-a terminat cu nenorocul. Însă, atunci când mama ei e răpită de Hinterland, lumea supranaturală din poveștile bunicii își face loc în realitate. Ca să-și salveze mama, Alice decide, în ciuda interdicției, că trebuie să ajungă la Crângul de Alun. Însă cum îl poate găsi, din moment ce locul nu e trecut pe nicio hartă?

3. Omul de zăpadăEditura Grafic), Raymond Briggs

Ajuns un clasic al literaturii grafice pentru copii, Omul de zăpadă este o bandă desenată mută, adică fără casete diegetice sau baloane de dialog, despre un băiețel care într-o zi de iarnă se pune pe construit un om de zăpadă ce pare să prindă viață cu venirea nopții. Creioanele colorate și cerate ale lui Raymond Briggs evocă iernile din copilărie, maleabile și pline de posibilități, în care gerul nu era așa de aprig, iar căldura era oricum la câțiva pași. Continuarea, pe blogul Grafic.

4. Colecția esențială Calvin și Hobbes (traducere din limba engleză de Florin Bican, Editura Grafic), Bill Watterson

Una dintre cele mai amuzante, inteligente și surprinzătoare benzi desenate din toate timpurile. Calvin și Hobbes o să vă uimească, o să vă încânte, o să vă lase cu zâmbetul pe buze multu după ce ați citit cartea.

5. Ultima zăpadă (traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea, Editura Paladin), Allen Eskens

Ultima zăpadă este romanul de debut al avocatului de drept penal, specializat în cazuri de omucidere, americanul Allen Eskens, cu care acesta a câștigat nu mai puțin de trei premii literare în țara de origine, precum și prețuirea criticii și publicului anglo-saxon. Din 2014, cartea a fost tradusă în 21 de limbi, fiind primită la fel de călduros la noile sosiri, probabil pentru că Eskens știe să creeze nu numai misterul care vine cu rețeta thriller-ului, nu doar dozează cu măiestrie analiza psihologică peste aventura brută, cât trece dincolo de ce așteaptă un cititor cât de cât familiarizat cu genul, aducând pe pagină mai mult decât scrie. Citește mai multe pe blogul Paladin.

6. Fata cu palton roșu (traducere din limba engleză de Alina Bogdan, Editura Paladin), Kate Hamer

Orice părinte se teme pentru siguranța copilului său. Dar ce faci când temerile ți se adeveresc? Cum reușești să nu-ți pierzi mințile? Festivalul Poveștilor se transformă pentru Beth în cel mai cumplit coșmar: Carmel, fiica ei de opt ani, este răpită. Sensibilă, diferită de copiii de vârsta ei, dotată cu o imaginație surprinzătoare și cu un har special, fetița pornește într-o călătorie extraordinară, o luptă continuă pentru păstrarea identității, trăind cea mai cruntă întemnițare: aceea de a nu ști că este captivă.

Foto Silviu Suciu

7. Rămâi cu mine (traducere din limba engleză de Iulia Gorzo, Editura Art), Ayọ̀bámi Adébáyọ̀

De la începutul relației lor, Yejide și Akin au fost de acord: poligamia nu e pentru ei. Dar după patru ani de căsnicie – și nenumărate vizite la doctori, specialiști în fertilitate și diverși tămăduitori, după leacuri improbabile și combinații ciudate de ierburi –, rodul iubirii celor doi întârzie să apară. Yejide nu-și face probleme – are tot timpul din lume să rămână însărcinată. Însă rudele sale sunt de altă părere: într-o zi, pe nepusă masă, tinerei îi este prezentată cea de-a doua nevastă a soțului ei. Șocată, furioasă și roasă de gelozie, Yejide știe că singura modalitate de a-și salva căsnicia e să rămână însărcinată.

8. Fata cu Leica (traducere din limba italiană de Liviu Ornea, Editura Art), Helena Janeczek

În Fata cu Leica, Helena Janeczek a ales să spună povestea personajului său prin prisma a trei martori, care au împărțit cu Taro aceeași viață și aceleași pasiuni: Willy Chardack, student la medicină, Ruth Cerf, prietena ei cea mai apropiată și jurnalistă, și Georg Kuritzkes, activist zelos, înscris în Brigăzile Internaționale din Spania. Gerda Taro și-a găsit sfârșitul tragic la doar 26 de ani, dar prin subtilitatea și măiestria literară a Helenei Janeczek rămâne până în ziua de azi un model feminin surprinzător prin eleganță și noncorformism.

9. Charles și Emma. Crezul familiei Darwin (traducere din limba engleză de Andrei Bontaș,  Editura Art – colecția Sapiens), Deborah Heiligman

Charles Darwin a publicat Originea speciilor, revoluționara sa lucrare asupra evoluției, în 1859. După mai mult de un secol și jumătate, tezele sale continuă să provoace polemici între oamenii de știință și comunitățile religioase. Dar înainte ca aceste dispute să se fi iscat, Charles a reflectat îndelung la felul în care va fi primită teoria lui de societatea conservatoare. Pietatea soției sale, Emma, și dragostea pe care el i-a purtat-o l-au făcut să cântărească bine fiecare idee care avea să ajungă la public. Această carte vorbește despre viața privată și marea iubire a celui care a revoluționat biologia și totodată viziunea asupra omului.

10. În umbra omului (traducere din limba engleză de Veronica Focșeneanu, Editura Art – colecția Sapiens), Jane Goodall

Cimpanzeii studiați de Jane Goodall au devenit faimoși în întrega lume, iar În umbra omului este un volum clasic în domeniul etologiei. Cercetătoarea a câștigat încrederea primatelor din rezervația Gombe Stream, le-a dat nume și le-a urmărit ani la rând. Cartea aceasta vorbește despre relații sociale complexe, lupte între clanuri și abilități uimitoare, între care utilizarea uneltelor. Cimpanzeii devin adevărate personaje, iar destinul fiecăruia dintre ei este urmărit cu acribia cercetătorului pasionat și talentul naratorului autentic.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Q & A cu Han Kang: „Scrisul este pentru cei care au întrebări, nu pentru cei care au răspunsuri”

Cartea albă de Han Kang (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan) este una dintre noutățile editurii ART disponibile la târgul internațional de carte Gaudeamus, în perioada 20 – 24 noiembrie 2019. În plus, cartea face parte din titlurile lunii noiembrie la Pauza de Citit. De aceeași autoare la Editura ART au mai apărut romanele Vegetariana (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan) și Disecție (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan). Citește mai jos un interviu cu Han Kang, adaptat de Ema Cojocaru pentru blogul ART.

Pentru mine, Han Kang este una dintre scriitoarele care merită urmărite. M-a intrigat de la prima lectură, prin universul straniu și incomod din Vegetariana, iar atracția pentru proza ei a devenit și mai puternică după Disecție, un roman care m-a impresionat prin amestecul de duritate și lirism, dar și prin temele abordate.
 
Asemenea Marianei Enriquez, scriitura autoarei sud-coreene are o anumită ascuțime mai greu de suportat, iar violența este una dintre temele la care revine în cărțile sale. Han Kang este preocupată îndeosebi de complexitatea și de contradicțiile firii umane, care poate trece de la abnegație și sacrificiu de sine la o cruzime greu de imaginat. Poate tocmai asta mă și atrage la proza lui Han Kang – curajul cu care forează mai adânc în inima durerii, pentru a ne prezenta o imagine necosmetizată a realității, și felul cum îndulcește această duritate printr-un limbaj poetic. Am selectat câteva întrebări și răspunsuri relevante din interviurile pe care le-am citit, într-un mix de Q & A care sper să vă apropie un pic mai mult de această autoare atipică.
 
KRYS LEE: Ne poți spune cum ai devenit scriitoare? A fost ceva la care ai aspirat de timpuriu?
 
HAN KANG: Am fost mereu înconjurată de influențe literare – și tatăl meu este scriitor. Am trăit în locuințe modeste, ne mutam destul de des și nu aveam prea multă mobilă, dar tatălui meu îi plăcea să adune cărți, astfel că am trăit întotdeauna în mijlocul lor – podeaua, fiecare ungher al casei, totul era acoperit de cărți, cu excepția ferestrelor și a ușilor. Biblioteca creștea încontinuu, îmi amintesc că aveam cărți din abundență, astfel că am fost surprinsă când, vizitând un prieten, am observat că din casa lui lipseau cărțile.
 
Am citit tot ce am vrut și am asimilat limbajul, iar părinții m-au lăsat în pace, așa că am avut acces neîngrădit la romane mai dificile. Am descoperit că îmi plăcea să citesc. De asemenea, scrisul a venit în mod natural. În adolescență, am simțit genul de angoase existențiale proprii vârstei, pornind de întrebări precum Cine sunt eu? Care este scopul meu? De ce oamenii trebuie să moară și unde se duc după aceea? Toate aceste gânduri erau apăsătoare, astfel că m-am îndreptat din nou spre cărți, unde credeam că voi găsi răspunsurile la multe dintre întrebările din tinerețea mea. Nu conțineau niciun răspuns. În mod ironic, asta m-a încurajat. Mi-a arătat că și eu pot să fiu scriitoare, că scrisul este pentru cei care au întrebări, nu pentru cei care au răspunsuri.
 
HANNAH BECKERMAN: Ai suferit de migrene epuizante încă din adolescență. În ce fel te-a afectat acest lucru?
 
HAN KANG: Migrenele îmi amintesc mereu că sunt om. Atunci când sufăr de o migrenă, sunt nevoită să-mi întrerup munca, lecturile, rutina, ceea ce mă face întotdeauna smerită, amintindu-mi că sunt muritoare și vulnerabilă. Dacă aș fi fost sută la sută sănătoasă și plină de energie, poate că nu aș fi devenit scriitoare.
 
KRYS LEE: Un critic cunoscut, care îți este totodată și fan, a spus la un moment dat că cititorul trebuie să se pregătească și să fie într-o dispoziție diferită înainte de a-ți citi romanele. Cum interpretezi asta?
 
HAN KANG: Cred că are legătură cu faptul că romanele mele explorează suferința umană într-un mod direct. În loc să o evit, încerc să pătrund mai adânc. Am înclinația asta pentru că încerc întotdeauna să descopăr adevărul despre o persoană. Când am scris despre masacrul de la Gwangju, o tragedie care a implicat atât de multă durere, cred că ce a vrut el să spună e că, având un asemenea subiect pe mâinile mele, cititorii trebuie să fie pregătiți să simtă această suferință.  
 
SARAH SHIN: Istoria Coreei în secolul 20 este plină de traume – de ce ai ales să scrii tocmai despre revolta de la Gwangju?
 
HAN KANG: Secolul 20 a lăsat răni adânci nu doar asupra coreenilor, ci asupra întregii omeniri. Fiindcă m-am născut în 1970, n-am cunoscut nici ocupația japoneză, care a durat din 1910 până în 1945, nici Războiul Coreean, care a început în 1950 și s-a încheiat cu un armistițiu în 1953. Am început să public poezie și ficțiune la vârsta de 23 de ani, în 1993; a fost primul an de la lovitura militară din 1961 când a venit la putere un președinte civil, nu unul din rândurile armatei. Datorită acestui lucru, eu și alți scriitori din generația mea am simțit că am obținut libertatea de a investiga interiorul ființei umane, fără presiunea de a face declarații politice în scrierile noastre.
 
Așa că scrisul meu s-a concentrat asupra interiorului. Oamenii nu vor ezita să-și riște propria viață pentru a salva un copil căzut între șinele de tren, dar în același timp pot deveni instrumentele unei cruzimi înspăimântătoare, așa cum s-a întâmplat la Auschwitz. Spectrul vast al umanității, care se întinde de la sublim la brutalitate, a reprezentat pentru mine o problemă dificilă încă din copilărie. S-ar putea spune că scrierile mele sunt variații ale acestei teme, violența umană. În căutarea cauzei prime care a făcut ca acceptarea a ceea ce este omenesc să fie un lucru atât de dureros pentru mine, am bâjbâit în interiorul meu, unde am dat peste Gwangju, pe care l-am trăit în mod indirect în 1980.
 
SARAH SHIN: Cum a evoluat situația politică de când ai început să scrii cartea? Cum a fost primit Disecție și crezi că lucrurile s-ar petrece altfel dacă romanul ar fi publicat astăzi?
 
HAN KANG: Până în momentul publicării, am avut îndoieli cu privire la receptarea romanului. Dar, contrar tuturor așteptărilor, aproape toate publicațiile media (cu excepția celor cu orientare de dreapta) au oferit cărții o acoperire generoasă. Și reacția cititorilor a fost „Vrem să ne amintim de Gwangju în acest moment, nu vrem să fie șters din memorie”. Acel moment era luna mai 2014; dacă romanul ar fi publicat acum, cred că răspunsul ar fi unul foarte asemănător. Situația s-a înrăutățit de atunci și, în mod paradoxal și regretabil, s-ar părea că oamenii vor ajunge să folosească din ce în ce mai des numele Gwangju ca un substantiv comun, un termen în care violența și demnitatea umană coexistă în mod inextricabil.      

SARAH SHIN: Spuneai că toate scrierile tale se preocupă de ceea ce înseamnă să fii om. Disecție acoperă o arie uriașă, pendulând de la cruzime la tandrețe. Disecție, care pregătește dezvoltarea postbelică a unei națiuni tinere care răzbate cu greu spre democrație, pare la prima vedere foarte diferit de Vegetariana, un roman cu o arie intens personală, o arie singulară.
 
HAN KANG: Deși cele două romane par să fie foarte diferite, ele pot fi privite ca o pereche, cu rădăcinile încâlcite. În timp ce lucram la Vegetariana, nutream întrebări despre violența umană și despre (im)posibilitatea inocenței. Dincolo de încercarea extremă a protagonistei Yeong-hye de a întoarce spatele violenței prin renunțarea la propriul corp și prin transformarea într-o plantă, se află o adâncă deznădejde și neîncredere în umanitate. Într-o altă carte, Greek Lessons, protagonista își pierde capacitatea de a vorbi ca un mod de a respinge violența care saturează limbajul. Gestul respingerii conține și o încercare de redobândire – la limită, cu mare dificultate – a demnității printr-un act autodistructiv. Disecție se deschide de asemenea cu o agonizare în fața violenței, dar am vrut ca în final să ajung la demnitate – acel loc luminos, unde plantele înfloresc. A fost cea mai puternică motivație pentru a continua să scriu romanul.
 
SARAH SHIN: Structura romanului Disecție, cu capitole interconectate și relatate din perspective diferite, aduce aminte de Rashomon, unde fiecare mărturie oferă o dezvăluire parțială. De ce ai ales această structură pentru a spune povestea ultimelor ore din viața personajului central, Dong-Ho?
 
HAN KANG: Povestea despre viața și moartea lui Dong-Ho putea fi spusă doar în acest fel. Adunând fragmentele împrăștiate ale ultimelor sale ore, cititorii pot reconstitui o imagine al cărei adevăr este incomplet și care poate fi întrezărit doar pentru scurtă vreme, înainte de a se dizolva. Am folosit această tehnică și în Vegetariana. Vocea lui Yeong-hye poate fi auzită doar în monologuri scurte, onirice, astfel că imaginea acestei femei hotărâte și tenace se acumulează într-un compozit imperfect, prin intermediul vocilor și al privirilor celor din jurul ei. Mă preocupă acele povești și momente revelatorii care nu pot fi exprimate prin metode narative tradiționale.
 
KRYS LEE: Am aflat că la un moment dat ai fost vegetariană. Cum a influențat acest fapt scrierea romanului Vegetariana?
 
HAN KANG: Am fost vegetariană în jurul vârstei de 25 de ani, iar la acea vreme toți cei din jurul meu și-au făcut o misiune din a mă hrăni cu carne. Societatea coreeană este una foarte colectivă, a fost dificil să fiu singura cu un regim alimentar diferit. În ciuda acestor lucruri, am mers mai departe, până când medicul a devenit îngrijorat pentru sănătatea mea și mi-a spus să reintroduc puțină carne în dietă. Experiența mea personală a influențat cu siguranță romanul – a fost interesant felul cum oamenii din jurul meu au reacționat la decizia mea. Într-un fel, a fost amuzant.
 
Totuși, Vegetariana își are mai degrabă rădăcinile într-o proză scurtă intitulată Fruits of My Woman, publicată când aveam 26 de ani. Personajele sunt un bărbat și o femeie. Într-o zi, bărbatul se întoarce acasă de la muncă și descoperă că soția lui s-a transformat într-o plantă, astfel că o mută într-un ghiveci, o udă și are grijă de ea. Pe măsură ce trec anotimpurile, femeia își scuipă ultimele semințe. În timp ce duce semințele pe balcon, bărbatul se întreabă dacă soția lui va mai înflori primăvara următoare. În esență, povestirea nu este prea întunecată și este totodată magică, însă după ce am scris-o, am vrut s-o rescriu dintr-o perspectivă diferită. M-am gândit mulți ani la cum aș putea să o scriu. Încă de la prima pagină, Vegetariana a ieșit diferită și mult mai întunecată.
 
HANNAH BECKERMAN: Romanul Vegetariana a câștigat Man Booker International Prize în 2016. Ce impact a avut premiul asupra carierei tale?
 
HAN KANG: Am întâlnit mai mulți cititori și am ajuns la un public mai larg. Însă după câteva luni mi-am dorit să revin la viața mea privată, fiindcă prea multă atenție nu e întotdeauna benefică pentru un autor. E imposibil să-ți pese de atenție și să poți scrie în continuare.
 
HANNAH BECKERMAN: Noul tău roman, Cartea albă, spune povestea surorii tale, care a murit la două ore după naștere. Ce te-a determinat să scrii despre acest subiect acum?
 
HAN KANG: Nu plănuisem să scriu despre sora mea mai mare. Am fost crescută de părinții mei, care nu au putut-o uita. Când lucram la Disecție, am scris următoarea frază: „Nu muri. Te rog, nu muri.” În mod straniu, cuvintele îmi erau familiare și continuau să zăbovească în interiorul meu. Am descoperit dintr-o dată că veneau din memoria mamei mele: mi-a spus că rostise acele cuvinte, în repetate rânduri, surorii care murise înainte ca eu să mă nasc.
 
HANNAH BECKERMAN: Spui la un moment dat în carte că, dacă primii doi copii ai mamei tale nu ar fi murit, tu și fratele tău nu ați mai fi fost aduși pe lume. Ce simți vizavi de asta?
 
HAN KANG: Când mama era însărcinată cu mine, era foarte bolnavă și lua multe medicamente. Pentru că se simțea atât de slăbită, s-a gândit să avorteze, dar apoi m-a simțit mișcându-mă în interiorul ei și a decis să păstreze sarcina. Cred că lumea e efemeră și că mi-a fost oferită această lume printr-un noroc.
 
HANNAH BECKERMAN: Ce scriitori te-au influențat și pe care dintre ei, fie că sunt sau nu în viață, ți-ai dori să-i întâlnești?
 
HAN KANG: Dintre scriitorii coreeni, iubesc povestirile lui Lim Chul-woo, iar dintre cei străini îl iubesc pe Dostoievski. Nu îmi doresc să întâlnesc scriitori: i-am întâlnit deja prin intermediul cărților lor. Dacă le-am citit și am simțit ceva, e un lucru îndeajuns de prețios. Scriitorii pun ce-i mai bun din ei în cărțile lor, așa că îmi e suficient să îi citesc.
 
KRYS LEE: Am impresia că scriitorii din Coreea de Sud, indiferent de sex, sunt mai mult sau mai puțin pe picior de egalitate – o raritate în majoritatea țărilor. Impresia mea este corectă sau vezi lucrurile din altă perspectivă?
 
HAN KANG: E adevărat și e chiar uimitor. Nu m-am simțit niciodată discriminată ca scriitoare din cauză că sunt femeie. E ceva normal și celebrat în Coreea. Unul dintre motive este existența atâtor scriitoare talentate, fără de care lumea literară ar fi diminuată în mod drastic. M-am gândit și înainte la chestiunea asta, de când mi-am dat seama că respectul și egalitatea dintre sexe în mediul literar din Coreea de Sud este ceva neobișnuit, în comparație cu situația din cele mai multe țări. Acesta este unul din punctele forte ale literaturii coreene. Pe de altă parte, situația este diferită chiar și în alte domenii artistice: de exemplu, cinematografia națională este extrem de conservatoare. Regizorii de sex masculin dețin în continuare supremația în industria de film coreeană. E un aspect care dă de gândit.
 
Întrebări preluate și traduse de pe thewhitereview.org (Sarah Shin), theguardian.com (Hannah Beckerman), worldliteraturetoday.org (Krys Lee) // Credit foto: www.vg.no
 
Articol de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Octombrie: 10 recomandări de cărți-schimbă-lume

Sursă: unsplash.com

Se spune că schimbarea se petrece lent, cu răbdare, dar niciodată stând cu mâinile în sân. Ultimii ani trăiți în România ne-au dezamăgit pe mulți dintre noi, ne-au înverșunat și ne-au semi-bucurat de câteva ori când lucrurile au ieșit cum am vrut noi. Trăim în continuare vremuri controversate și nedrepte. Așadar, în pragul schimbării politice, octombrie este despre acele cărți care provoacă la dezbatere și care ne încurajează să luăm atitudine când ne simțim nedreptățiți. Descoperă-le mai jos!

1. Eu sunt Malala (traducere din limba engleză de Iulian Curuia, Editura Youngart), Malala Yousafzai cu Patricia McCormick

Malala Yousafzai avea doar zece ani când talibanii au pus stăpânire pe regiunea Swat. Aceştia spuneau că muzica este un păcat, femeilor le interziceau să meargă singure pe stradă şi fetelor să meargă la şcoală. Deși a crescut într-o zonă a Pakistanului stăpânită de înfricoşătoarea umbră a terorismului, Malala a învăţat de mică să aibă curajul să vorbească în numele convingerilor sale. Iar convingerea ei cea mai puternică a fost dreptul la educaţie. În 9 octombrie 2012, cauza pentru care lupta a fost cât pe ce să-i aducă moartea. Nimeni nu se aştepta să scape cu viaţă. Dar Malala a supravieţuit, iar astăzi e simbolul protestului paşnic şi cel mai tânăr câştigător al Premiului Nobel pentru Pace.

2. Toate drepturile rezervate (traducere din limba engleză de Vlad Pojoga, Editura Youngart), Gregory Scott Katsoulis

Ai putea să trăiești într-un univers distopic unde fiecare cuvânt este Marcă Înregistrată™, Restricționată® sau sub incidența Drepturilor de Autor©? Ai putea să-ți limitezi sentimentele, visele și dorințele, să îți urmărești părinții cum suferă, sora cum plânge, prietenii cum tremură de durere, știind că nu ai suficienți bani pentru a-i alina? Într-o viziune cutremurătoare a viitorului, Gregory Scott Katsoulis taxează trecerea de la copil la adult. Fiecare cuvânt rostit, fiecare gest, indiferent cât de scurt sau cât de neînsemnat poate să pară în ochii cititorilor, are un preț. Vrei să țipi și să îți eliberezi furia? Te costă 1,98 $ (doar două secunde). Vrei să îți pui mâinile pe urechi? 7,99 $. Pe minut. Vrei să îți ceri Scuze? Sper că ai zece 10 $, pentru că este un cuvânt cu preț fix și reprezintă o recunoaștere a vinovăției în fața legii. Citește continuarea pe blogul Youngart.

3. Persepolis vol 1 (traducere din limba franceză de Mihaela Dobrescu, Editura Grafic), Marjane Satrapi

Interzis în Iran, Persepolis este un roman grafic controversat. Nu este deloc surprinzător că a fost cenzurat în țara sa originară, fiind printre altele, o critică adusă politicilor sale violente și represive. Dar, ce este mai frapant, este că a reușit să provoace conflicte în învățământ chiar și în SUA. În Chicago, Persepolis rămâne și astăzi interzis elevilor de gimnaziu. Romanul a fost pe punctul de a fi scos din biblioteci și din programă și în Oregon, Illinois și Texas, însă, din fericire, consiliile școlare au reușit să facă față presiunilor. Articolul complet, pe blogul Grafic.

4. Persepolis vol 2 (traducere din limba franceză de Mihaela Dobrescu, Editura Grafic), Marjane Satrapi

Este imposibil de separat Persepolis de biografia lui Marjane Satrapi. Este până la urmă un memoriu. Dar și o istorie a Iranului, așa cum a resimțit-o autoarea, crescând într-o familie înstărită animată de idealuri revoluționare, dar și cum o redescoperă la maturitate după o adolescență petrecută în Austria. Petrecându-se într-o perioadă tumultuoasă a Iranului din copilăria autoarei, prima parte este cea mai plină de încărcătură politică și expunere istorică. Aflăm cum educația timpurie a lui Marjane s-a făcut citind benzi desenate despre materialismul dialectic și marile religii monoteiste ale lumii, dezvoltând o sinteză a celor două. În ochii săi Marx arăta precum Dumnezeu, Dumnezeu precum Marx, iar ea le era profet. Ultimul profet, care ar fi adus menajera familiei la aceeași masă cu șefii ei, care ar fi alinat durerile de genunchi ale bunicii. Continuarea, pe blogul Grafic.

5. Tădătoarea Baru Cormoran (traducere din engleză de Loredana Frățilă-Cristescu, Editura Paladin), Seth Dickinson

Trădătoarea Baru Cormoran este primul roman al lui Seth Dickinson și poate fi descris drept un fantasy progresist. El face parte dintr-o mișcare mai largă a SF&F-ului actual de a revizita vechile teme ale genului, rescriindu-le radical din punct de vedere ideologic. Două astfel de teme sunt înroman imperialismul și orientarea sexuală a protagonistei. Baru Cormoran este atrasă sexual de femei. Câte fantasy-uri ați citit în care personajul principal este gay? Seth Dickinson integrează acest detaliu (polemic, fără îndoială, față de o întreagă istorie straight a genului SF&F) în lupta eroinei contra imperiului. Citește mai mult pe blogul Paladin.

6. Leibowitz (traducere din limba engleză de Gabriel Stoian, Editura Paladin), Walter M. Miller, Jr

În lumea de coșmar postapocaliptic, în care oamenii reînvie lumina cunoașterii, descoperirile științifice și tehnologice sunt păzite cu grijă de călugări dedicați studierii și păstrării relicvelor Sfântului Isaac Liebowitz. Într-o epocă terifiantă a beznei și a decăderii, obiectele acestea ar putea fi cheia pentru mântuirea omenirii. Cum va avea loc schimbarea? Din nefericire, la fel cum apar toate schimbările. Prin violență și revoltă, prin foc și furie dezlănțuită, fiindcă nicio transformare a lumii nu are loc în mod pașnic.

7. Fiecare moare singur (traducere din limba germană şi note de Gabriella Eftimie, Editura Art), Hans Fallada

Romanul Fiecare moare singur este inspirat de povestea adevărată a unor oameni simpli care au luptat împotriva nazismului: Otto și Elisa Hampel, un cuplu de vârstă mijlocie din Berlinul anului 1940, al căror dosar întocmit de Gestapo a ajuns în posesia lui Hans Fallada prin intermediul unui prieten. În roman, Otto și Anna Quangel duc o existență discretă în Germania aflată sub teroarea regimului nazist. După ce află de moartea fiului lor pe front, soții Quangel încep să se revolte și să răspândească prin oraș cărți poștale cu mesaje anti-naziste. Citește un fragment pe blogul Art.

8. Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău (traducere din limba suedeză de Andreea Caleman, Editura Art), Fredrik Backman

Supereroii nu se ascund doar în benzi desenate și blockbusters. Nu se nasc din cerneală și dispar după câteva luni în box office. Nu sunt făcuți din lemn, plastic sau metal, figurine rătăcite pe rafturile bibliotecii sau aruncate neglijent în cutii, modele ce își pierd influența și sunt răpuse de indiferență și uitare. Supereroii sunt reali și, așa cum ne va confirma și Elsa, foarte periculoși, mai ales dacă au o imaginație bogată, nu înțeleg semnificația cuvântului „decență” și profită de fiecare ocazie pentru a-și teroriza vecinii. Articolul complet pe guerillaradio.ro.

9. Supraviețuitorii. Întâmplări extraordinare din sălbăticie și dincolo de ea (traducere din engleză de Iulia Pomagă, Editura Art – colecția Sapiens), David Long

O adolescentă se prăbușește în junglă de la înălțimea de 3000 de metri, după ce avionul în care călătorește este lovit de un fulger și se dezintegrează în aer. Un polițist sicilian care participă la un ultramaraton în Sahara este surprins de o furtună de nisip și se rătăcește în deșert. Singurul medic de la o stație de cercetare din Antarctica se îmbolnăvește și este nevoit să se opereze de apendicită, fără niciun fel de anestezie. În al Doilea Război Mondial, un britanic reușește să scape dintr-un submarin scufundat la o adâncime de 82 de metri și se strecoară neobservat pe insula Kefalonia, ocupată de trupele fasciste. Sună captivant? Citește continuarea pe blogul Art.

10. Lumea fără noi (traducere din engleză şi note de Mihaela Sofonea, Editura Art – colecția Sapiens), Alan Weisman

Lumea fără noi este o naraţiune ştiinţifică sclipitoare, cu o documentaţie solidă şi cu un stil care cucereşte şi cel mai indiferent cititor. Pistele pe care le deschide informează cititorul nu numai despre ceea ce ar putea urma, drept consecinţă a unor scurt-circuitări cu efecte definitive, ci despre ceea ce se întâmplă chiar acum, sub ochii noştri, în industriile producătoare de plastic, de exemplu, în marile centrale şi uzine sau în pădurile milenare care riscă să dispară prin dispoziţii iresponsabile. Este o carte ca un memento, un volum informat şi de o stringentă actualitate, devenit bestseller şi tradus deja în peste 30 de limbi. Pe blogul Art, poți citi un fragment din carte.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: