Alex Moldovan – despre cărțile fără învățăminte și preferințele copiilor în materie de lectură

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuieşte şi acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz şi e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi şi a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie şi şi-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa şi un bunic de milioaneBăiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

1. Până acum ai scris doar pentru copii mai mari. Cum ți-a venit ideea să scrii o carte ilustrată pentru copiii ceva mai mici?

Ideea de la care am pornit a fost să scriu o carte din perspectiva copiilor. O carte care să le țină partea, dacă vrei, pentru că o bună parte a cărților pentru cei mici sunt făcute pentru a valida mai degrabă așteptările părinților/educatorilor. Teritoriul cărților pentru copii s-a transformat treptat într-o industrie, unde cea care a avut de suferit cel mai mult a fost literatura însăși. Părinții de astăzi caută cărți sigure, pline de „învățăminte” și moralizatoare, care să nu dea bătăi de cap. Sigur, orice carte valoroasă are și o latură educativă, dar aceasta nu trebuie vârâtă pe gâtul nimănui, ci strecurată subtil, la un nivel mai adânc. Am răsfoit de curând o carte în care învățămintele pe care copiii trebuiau să le deprindă în urma lecturii erau scrise cu caractere îngroșate! O asemenea practică mi se pare de-a dreptul jignitoare față de sensibilitatea și inteligența cititorilor, care chiar n-au nevoie să fie priviți de sus. Vă asigur că dacă aș fi dat peste o asemenea carte în primii mei ani de cititor avid, aș fi aruncat-o enervat cât colo.

Am crescut, pe de altă parte, citind literatură „periculoasă”. Creangă, Andersen, Grimm, Twain, Dickens sau seria „O mie și una de nopți”, care printr-o fericită bizarerie, a trecut, la noi cel puțin, drept literatură pentru copii și pe care au devorat-o generații întregi de puști și puștoaice. Cărți care dau acum palpitații părinților de pe grupurile destinate cărților pentru copii de pe Facebook, cei care caută să epureze literatura de orice urmă de violență. Toate cărțile autorilor de mai sus mi-au deschis orizonturi de care nu m-aș fi putut bucura altfel. Terry Pratchett scrie undeva că există un loc anume în iad pentru cei care cred că copiilor ar trebui să li se dea doar cărți care sunt potrivite pentru ei. Sunt puține lucruri cu care sunt mai de acord.

2. Cum ți-ai ales subiectul? Crezi că „piața de subiecte” este mai ofertantă pentru copiii mai mici sau pentru cei mai mari?

Sincer, nu cred în subiect și n-am crezut niciodată. Mi se pare una dintre cele mai rezistente prejudecăți, fie că vorbim de literatura pentru copii sau de cea pentru adulți. Mi-e absolut indiferent „despre ce” e o carte și acesta nu e un criteriu după care mă orientez nici când scriu, nici când citesc. După cum spunea cineva, există doar două tipuri de cărți: cărți bune și cărți proaste. Restul sunt detalii. Așa că nu mi-am căutat în mod special subiectul. Când am început Olguța, lucrul care m-a interesat a fost să scriu un roman de aventuri cu copii din zilele noastre, un roman cum mi-ar fi plăcut mie să citesc când eram de vârsta publicului meu. Iar în cazul „Băiețelului”, am reciclat o povestire care era destinată inițial să apară pe blogul meu, Bicicleta galbenă.

3. Cum ai ales ilustratorul? Ce anume din stilul acestuia te-a atras astfel încă să spui: „da, se potrivește perfect cu ce am vrut eu să spun în cartea mea”?

Nu am ales eu ilustratorul, ci editura, așa că n-am avut un rol activ în ilustrarea volumului. Mai mult, n-am discutat absolut deloc cu Irina Georgescu în lunile în care a lucrat la carte, mulțumindu-mă s-o urmăresc pe Instagram – cu inima la gură, ca un stalker adevărat – în așteptarea update-urilor pe care le mai posta acolo. Dar un lucru mi se pare sigur, și anume că a urcat destul de sus ștacheta în zona cărților ilustrate de la noi, pentru că și-a propus foarte mult. Ilustrațiile ei au calitatea rară de a nu înfățișa pur și simplu momente din text, ci de a încerca să creeze o poveste paralelă. Sunt pline de comori ascunse, de indicii atent strecurate care cer cel puțin câteva lecturi atente pentru a se lăsa descoperite. Și cred că merită.

4. Ce-ți place mai mult să scrii? Romane sau cărți ilustrate?

Asta-i un fel de „Pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata?” Până să scriu Olguța eram atras de genul scurt și foarte scurt, așa că aș fi răspuns fără ezitare că prefer concizia, ceea ce se leagă de faptul că locul unde am început să scriu mai serios a fost blogul, unde obișnuiam să public aproape zilnic texte care aveau cel mult câteva propoziții. Apoi textele au crescut în lungime și m-am trezit că vreau să scriu ceva mai consistent.

Romanul și cartea ilustrată sunt lucruri foarte diferite. Dacă un roman îți ia, hai să zicem, cel puțin un an de lucru intens, poți scrie o carte ilustrată în 10 minute. Dar aceasta are în spate – dacă e făcută cum trebuie – ani întregi de acumulări, de reflecție, de concentrare, care se concretizează într-un obiect modest ca dimensiuni. Sunt mirat că multă lume e convinsă că e mult mai ușor să scrii o carte ilustrată decât un roman. Poate și mai mulți au impresia că aceasta funcționează sub semnul efemerului: o citești o dată și apoi treci la alta, ceea ce e total greșit. Tocmai dimensiunea redusă și concentrarea fac ca ea să se preteze la multe, poate la zeci de recitiri.

5. Crezi că este mai greu să scrii pentru cei mici sau mai ușor?

E mai ușor să croiești haine pentru cei mici sau pentru cei mari? E mai ușor să gătești pentru copii sau pentru adulți? Cred că e exact atât de greu sau de ușor pe cât vrei tu să fie.

Circulă o teorie potrivit căreia pe copii nu poți să-i păcălești, pentru că ei, fiind isteți, buni și frumoși de la natură, ar simți imediat înșelătoria. N-am crezut niciodată asta. Și am fost și eu copil, așa că știu ce vorbesc. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi greu să găsim o justificare pentru tonele de maculatură care sunt consumate pe nemestecate de către copii. Și tocmai pentru că sunt vulnerabili, fiind în formare, mi se pare vital să nu-i înșeli pe cei mici oferindu-le maculatură.

Una peste alta, cred că literatura bună pentru copii e distractivă. Că literatura bună pentru copii e palpitantă. Dificilă. Ireverențioasă. Că te face să râzi, să plângi – și să suferi. Dar că la sfârșit te salvează. Nu mă întrebați cum, dar așa se întâmplă. Și ăsta mi se pare nici mai mult, nici mai puțin decât un miracol.

Un articol de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

David Wiesner și realitatea alternativă în cărțile pentru copii

Sursa foto: wfyi.org

Premiat de trei ori cu Medalia Caldecott, David Wiesner și-a găsit surse de inspirație în marile opere ale artiștilor celebri și s-a îndreptat spre povești cu cât mai puține cuvinte, realizate într-un mod natural. Absolvent al facultății de arte, Wiesner a mărturisit că a fost dintotdeauna atras de poveștile care nu implică prea multe replici între personaje. Prima oară am întâlnit o secvență fără cuvinte în benzile desenate ale lui Jim Steranko, și ori de câte ori aveam ocazia, am încercat să introduc această direcție în proiectele mele din facultate.

Când am finalizat studiile, nu am fost convins de lumea benzilor desenate și nu mă reprezenta rolul de autor de supereroi, iar benzile desenate nu erau deloc similare celor din prezent. În timpul facultății, David Macaulay m-a introdus în lumea cărților ilustrate pentru copii și așa mi-am dat seama că acesta este drumul pe care vreau să îl urmez.

Ideea de realități alternative este una dintre temele pe care am ales să le introduc în lucrările mele. Am întâlnit pentru prima oară acest concept într-un desen animat, Droopy Dog, și mult timp am crezut că face parte din celebrul Bugs Bunny – unde personajul aleargă mult și reușește să evadeze din desen. Mi-a plăcut să știu că există o lume aparent goală în afara desenului animat.

M-am tot gândit cum aș putea să dau o formă acestui concept și cum l-aș putea integra într-o carte. Vizualizam foarte bine scenele și cum se vor desfășura din punct de vedere al ilustrațiilor, însă aveam nevoie de o poveste. Am început prin a scrie povestea, însă nu eram mulțumit de niciun rezultat, așa că m-am gândit să adaptez o poveste pe care o știe absolut toată lumea.

Porcii au fost o imagine recurentă în ilustrațiile mele încă din perioada liceului și pur si simplu ador să-i desenez. Au fost personaje secundare în câteva dintre lucrările mele și m-am gândit că s-ar potrivi perfect într-un rol principal. Să nu mai spun că în fiecare lectură a poveștii clasice, doi dintre purcei erau mancați, astfel evadarea din poveste reprezintă chiar un motiv bine întemeiat.

Ai nevoie de personaje care au un motiv să evadeze din poveste și mai presus de asta, ai nevoie de o poveste pe care copiii să-și dorească să o asculte. Cartea trebuie să fie accesibilă celor mici și aici nu mă refer la coborârea standardelor – copiii sunt foarte pretențioși din punct de vedere vizual.

Sursa articolului: tcj.com

Autor: Alex Dueben

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Cu toții au văzut o pisică” de  Brendan Wenzel –  o lecție despre perspective

Povestea lui Brendan Wenzel este una simplă, despre un concept care poate fi privit într-o manieră intelectuală raportată la nivelul de înțelegere al copiilor: toată lumea are o perspectivă diferită asupra lucrurilor. Textul simplu completează perfect ilustrațiile realizate în culori vibrante, reprezentând felul în care este văzută o pisică de către un câine, o vulpe, un șoarece sau o pasăre. Cartea reprezintă alegerea ideală pentru lectura de noapte bună, în timp ce ilustrațiile oferă teme de gândire micilor cititori.

Cu toții au văzut o pisică urmează drumul unei pisici din casă până afară, pe unde pisica își plimbă mustățile, urechile și ghearele. După ce copilul se joacă cu ea, o zăresc un câine, o vulpe, un pește, o albină, un purice, un șarpe, un sconcs, un vierme și un liliac, fiecare oferind posibilitatea de a observa pisica din diferite perspective. În final, pisica ajunge la o apă, iar cititorul este rugat să-și imagineze ce a văzut pisica în apă.

O pisică văzută de alte animale – un prădător, o pradă – fiecare văzând pisica diferit, oferă o lecție despre percepție. Deoarece copiii sunt egocentrici în dezvoltare, și nu pentru că ar fi egoiști, ci din simplul fapt că nu și-au dezvoltat capacitatea de a lua în considerare și alte puncte de vedere, Cu toții au văzut o pisică reprezintă o excelentă introducere în concept, conform căruia cu toții vedem lumea înconjurătoare într-o perspectivă unică.

Textul ritmic transformă lectura cu voce tare într-una fascinantă, iar ilustrațiile introduc concepte științifice precum vederea pixelată a unei albine sau ecolocarea liliecilor, transformă cartea într-o lectură apreciată de părinți și copii. De asemenea, oferă subiecte de discuție precum De ce peștele vede pisica blurată?, De ce șoarecele vede pisica asemenea unui monstru uriaș? Cum vede pisica celelalte animale? Cum a folosit ilustratorul culorile, dimensiunile și formele astfel încât să redea diferite perspective?

Sursa articolului: commonsensemedia.org

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Patru recomandări literare haioase pentru luna copiilor

Sursa foto: vecteezy.com

Probabil nu a declarat nimeni oficial, dar pentru noi, luna iunie este luna copiilor. Avem cel mai bun indiciu pentru acest lucru – 1 iunie. Începutul verii, finalul anului școlar și fericirea copiilor pentru cele trei luni de vacanță ne-au inspirat să alegem patru titluri pe măsură de la Vlad și Cartea cu Genius și Editura Arthur – haioase, jucăușe, numai bune pentru vară.

Trei purcei, o căsuță din paie, una din nuiele, una din cărămizi și lupul cel rău… Știm cu toții povestea. Dar, ia stați puțin, cine a zis că trebuie să fie așa? Păi purceii n-au și ei un cuvânt de spus? Doar ei sunt personajele principalele! Haideți să vedem ce se întâmplă când niște purcei cu multă imaginație schimbă regulile jocului și pornesc într-o aventură cum n-a mai văzut lumea și pământul! Cei trei purcei de David Wiesner (apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2019 în traducerea lui Radu Paraschivescu) a câștigat Medalia Caldecott în anul 2002.

O pisică pleacă la plimbare la pagina 1, și se plimbă, și se plimbă, până la pagina 40. E o pisică la fel ca toate pisicile – cu mustăți, urechi și gheare –, e aceeași, dar ce-o fi oare de arată așa diferit? Păi sigur, ați ghicit: depinde cine se uită la ea. Mică, micuță, cam cât un ac cu gămălie dacă e privită de o pasăre în zbor, uriașă și cu colți înspăimântători dacă la ea se uită un biet șoricel, lungă, slabă, deșirată când la ea se uită un câine, dolofană și numai bună de ronțăit când se uită la ea o vulpe înfometată. Un joc fantastic al perspectivelor într-o carte uimitoare, simplă și extrem de rafinată, Cu toții au văzut o pisică de Brendan Wenzel (apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017 în traducerea Dianei Zografi) a fost distinsă cu Mențiune Caldecott în anul 2017.

Lui Paddington, cele mai bune idei îi vin când nu are nimic de făcut. Şi atunci… ţine-te bine! Fie că încearcă să-şi redecoreze camera, să facă pe detectivul ori pe fotograful, fie că pur şi simplu merge la cumpărături, ursul venit tocmai din Întunecatul Peru reinventează haosul, aducându-l la o nouă dimensiune, marca Paddington. Noile aventuri ale lui Paddington de Michael Bond a apărut la Editura Arthur în 2020, în traducerea Iuliei Arsintescu.

De când a cunoscut-o pe domnișoara Miau, viața lui Tibbe s-a schimbat mult. Înainte era un tânăr ziarist timid, cât pe ce să fie dat afară de la slujbă pentru că scria doar articole despre pisici. Acum este tot la fel de timid, dar măcar domnișoara Miau îi spune care sunt noutățile din oraș și e tot mai apreciat la ziar și în comunitate. Nu se știe de unde află domnișoara Miau atâtea secrete și, dacă stai bine să te gândești, e cam ciudat că petrece așa de mult timp pe acoperiș, printre pisici, sau că se urcă speriată în primul copac care-i iese în cale dacă aude un câine lătrând, dar lui Tibbe nu-i pasă – lui îi plac pisicile. Domnișoara Miau de Annie M. G. Schmidt a apărut la editura Arthur în 2019 în traducerea lui K.J. Mecklenfeld.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Matei Vișniec: Despre copiii noştri şi hoţii de timp

„Am scris Extraterestrul care voia ca amintire o pijama pornind de la această întrebare, dar şi de la tragedia umană trăită în ultimele două decenii de România.  În jur de patru milioane de români s-au dus să lucreze în străinătate şi deseori copiii lor au fost încredinţaţi bunicilor, altor rude apropiate, ba chiar vecinilor… Nu vom putea evalua niciodată, cu nici un instrument psihologic sau sociologic, frustrarea resimţită de aceşti copii care au crescut fără prezenţa mamei şi a tatălui, fără acest timp unic, bogat în sentimente şi încredere în viaţă, pe care numai un părinte îl poate dărui copilului.

Dar societatea de consum şi ultracompetitivă a zilelor noastre îi face şi pe mulţi părinţi care îşi au copiii alături să uite că aceştia nu au nevoie nici de tone de jucării şi nici de zeci de ecrane pentru a fi fericiţi. O bărcuţă de hîrtie, o oră petrecută împreună, o plimbare în natură, puţină imaginaţie şi multă dragoste marchează infinit mai mult sufletul copilului decît un întreg magazin de jucării electronice oferit în dar. Din păcate în lumea globalizată se multiplică hoţii de timp. Imperiul industriei de divertisment are o singură obsesie: cum să fure cît mai repede timpul copiilor noştri, în cantitate cît mai mare, şi dacă se poate chiar de la vîrsta de şase luni sau un an.

Tehnologia are două feţe, ca la teatru: una rîde şi una plînge. Prima este încrezătoare în viitor şi ne spune că invenţiile de azi, Internetul şi telefonul mobil, ne vor ajuta să fim mai inteligenţi, mai eficienţi, mai prosperi. A doua observă însă că există şi o spălare pe creier operată prin zecile de invenţii de care nu avem numaidecît nevoie, că uneori copiii noştri devin de la vîrste fragede dependenţi de ecrane şi de căşti, că mult prea des instrumentele destinate să ne ajute în comunicare ne însingurează de fapt tot mai mult.

Această piesă s-a născut şi dintr-o anumită durere resimţită de mine tot umblînd prin satele Bucovinei. Am văzut atîtea case pustii, unele dintre ele foarte frumoase dar nelocuite… Toate aceste case care plîng îşi aşteaptă familiile. Construite şi pentru nişte copii care nu mai apucă să copilărească în ele, toate aceste case mi-au cerut, pe limba lor tăcută, ajutorul… Sigur, nimeni nu-i poate convinge pe români să revină în masă în ţara părăsită de ei în general de nevoie… Eu însumi fac parte dintre cei care, la un moment dat, “au plecat”. Şi totuşi, totuşi, simt că aproape toţi românii “plecaţi” sunt preocupaţi, sunt frămîntaţi de gîndul întoarcerii. Poate că şi din acest motiv şi-au construit case în România, ca să-i aştepte cineva acolo, ca să nu uite total de rădăcinile lor.

Casele în aşteptare sunt un subiect tragic al timpurilor noastre şi am încercat să-l captez în piesa mea. Cu atît mai mult cu cît, înaintînd în vîrstă, descopăr treptat că şi pentru mine (ca şi pentru alţi români) gîndul întoarcerii începe să dea sens plecării.

Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama nu este însă o piesă tristă… Spectatorii vor găsi în ea, alături de multe întrebări, şi multe momente comice şi muzicale. Mi-am dorit ca acest text să ofere două etaje: unul pentru copii şi altul pentru părinţi. Adulţii şi copiii, venind împreună la spectacolul trupei din Suceava, vor trăi, cred, emoţii diferite, vor avea percepţii diferite. Nu întîmplător mi-am subintitulat piesa “Poveşti de adormit copiii şi de trezit, uşor, părinţii”.

Ar mai trebui poate să mai vorbesc despre extraterestru, despre ce caută el în piesa mea. Dar prefer să-i las pe spectatorii mari şi mici să dialogheze direct cu el. Personajele inventate de un dramaturg sunt cei mai buni purtători de cuvînt ai inimii sale.”

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„O mică plimbare cu Mary Poppins” – interviu cu ilustratoarea Hélène Druvert

O mică plimbare în Paris prima carte din seria O mică plimbare cu… a scriitoarei Hélène Druvert, cuprinde opt decupaje laser strecurate printre paginile printate, detaliind într-un mod complex și intim o poveste magică ce îi poartă pe cititori printr-un oraș plin de viață. Hélène este designer specializat pe textil și hârtie, iar creațiile ei sunt decupaje complexe care ocupă întreaga pagină a unei cărți.

Mary Poppins este, probabil, cea mai îndrăgită dădacă din cărți și de pe marile ecrane, iar această încântătoare carte de povești, cu paginile sale ornate cu decupaje laser și ilustrații delicate, aduce un omagiu mijlocului ei preferat de transport. Bazată pe romanele semnate de Pamela L. Travers, O mică plimbare cu Mary Poppins reprezintă o călătorie magică deasupra Londrei, pe fundul mării și oriunde altundeva.

Haideți să vorbim cu Hélène Druvert!

Î: Fiind primul artist textil pe care am ocazia să-l intervievez în cadrul acestei serii, prima mea întrebare va fi mai tehnică. Ce instrumente folosești pentru a crea decupajele? Și cam cât durează să creezi un decupaj de o pagină?

R: Folosesc bisturiul sau un cuțit X-acto pentru a decupa primul desen, ceea ce mă ajută să îmi fac o idee despre ilustrația finală. Apoi lucrez la ilustrație pe computer în Photoshop sau pe tableta mea Wacom. Pot adăuga nenumărate detalii pentru că decupajul final făcut cu laser este extrem de precis! Iubesc această tehnică! Lucrez cu o firmă de lasere din Paris, așa că îmi pot imagina cu ușurință cum va arăta produsul final. Poate dura câteva ore… sau câteva zile până ajung la faza finală a unui decupaj de o pagină.

Î: Mary Poppins este a doua carte din seria O mică plimbare cu…, după Paris, prima apărută. Ce crezi că le leagă pe cele două?

R: Acțiunea ambelor cărți are loc în două orașe foarte frumoase: Paris și Londra. Orașe cu identități puternice și arhitectură unică în lume, mobilier urban și monumente celebre, deci a fost foarte interesant pentru mine să desenez așa ceva.

Paris și Mary Poppins sunt amândouă povești foarte poetice. A fost foarte ușor să lucrez la Mary Poppins deoarece povestea ei este foarte aproape de lumea mea artistică. Orice este posibil, să ajungi până la stele sau pe fundul oceanului, nu există limite ale imaginației tale!

Î: Atât în Mary Poppins, cât și în Paris, dai peste o pagină cu decupaje aproape oriunde ai deschide cartea, iar aceste decupaje încadrează textul sau îl ascund, de la caz la caz. Cum decizi incorporarea textului în decupaje? Și ce apare primul, textul sau decupajul?

R: Procesul este unul foarte lung chiar la începutul lucrului la carte. Hotărăsc împreună cu editorul ce pagini vor fi decupate și pe acelea le desenez primele. Apoi adaug textul și imaginea pe pagina dinaintea sau de după decupaj. Așa că trebuie să modific detalii în pagina decupată pe măsură ce avansez cu cartea. Durează o vreme până obțin trei pagini care îmi plac, și nu doar pagina decupată.

Î: Cum creezi restul ilustrațiilor?

R: Desenez restul paginilor pe tabletă și îmi place foarte mult să lucrez așa pentru că pot încerca mai multe variante înainte să o aleg pe cea mai bună!

Î: La ce carte lucrezi acum? Vor urma mai multe volume din această serie? Și ce altceva creezi atunci când nu faci cărți ilustrate?

R: Lucrez la o nouă carte cu decupaje laser numită Anatomie. Sper ca seria „O mică plimbare cu…” să continue, dar încă nu știu. Anul trecut am lucrat la o carte de basme numită Piele de măgar (editura Gautier-Languereau) alături de soțul meu. Piele de măgar este un celebru basm francez scris de Charles Perrault (…). Și mai fac decupaje pentru vitrinele unor magazine din Paris. Îmi place să îmi imaginez scenarii din hârtie!

Î: Dacă ai putea alege un ilustrator care să deseneze biografia ta ilustrată, pe cine ai alege și de ce?

R: Este foarte greu să răspund! Iubesc ilustrațiile lui Charley Harper, dar el din păcate este mort. Îmi mai plac ilustratorii francezi precum Julia Wauters sau Aki care sunt mereu amuzanți și poetici.

Un text de Andreea Chebac

Sursa: letstalkpicturebooks.com

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Cărțile pentru copii cer întotdeaua un final fericit

Sursa foto: shutterstock.com

Izolarea din această perioadă vine cu părți bune și rele, însă noi alegem să ne focusăm pe partea plină a paharului. De câte ori nu ne-am dorit să avem ceva mai mult timp liber pentru activitățile cu copiii, încă 10 minute în plus pentru cartea de somn ușor sau poate o provocare de o zi întreagă pentru lectură. Chiar dacă practica work from home nu este alegerea ideală pentru părinții cu doi sau mai mulți copii, noi venim cu o propunere care vă dă șansa să intrați în meeting-urile online de la job fără teama că veți fi întrerupți de prichindei. Pentru cei mai mici, pentru care cărțile sunt mai mult obiecte de desenat dacă nu este mama în preajma pregătită pentru o lectură-fulger, dar și pentru cei mai mari, care citesc singuri, am pregătit o selecție de 4 cărți cu final fericit de la Vlad și Cartea cu Genius și Arthur.

Se întâmplă uneori să nu știi care este rostul tău în viață. O simplă întrebare poate duce la multe altele despre existența ta. Chiar și atunci când esti un ursuleț de pluș, curiozitățile nu încetează să apară. Lavabil, personajul principal al cărții Ursulețul de pluș și animalele de Michael Ende (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2020), trăiește o mare dilemă. Zace de prea mult timp pe canapea și a decis să caute răspunsul întrebărilor lui în lumea animalelor.

Știați că undeva, în mintea copiilor există niște creaturi pufoase și tare simpatice? Se numesc Plufi și luptă împotriva gândurilor rele ale copiilor. Partea bună este că la fiecare faptă bună pe care o fac cei mici, Plufii se înmulțesc așa de tare încât niciun coșmar nu se mai apropie de copii. Doi plufi curajoși, Micul Roz și Marele Albastru, personajele principale ale cărții Plufii scrisă de Raluca Poenaru (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2019), pornesc într-o aventură cum nu s-a mai văzut, în care ajung pe tărâmuri necunoscute, străbat ape tulburi, întâlnesc pirați fioroși și se luptă cu dragonii.

Domnul Papuzek (de Cornel Vlaiconi, publicată la editura Arthur în 2018) e un papagal dintre cei mici, un peruş. El are familie, prieteni, o slujbă în casa unor oameni. Şi, cum nimic nu-i perfect tot timpul, ei toţi trebuie să rezolve o mulţime de probleme pentru a putea fi împreună. E o lume în care grijile şi bucuriile sunt trăite de papagali, vrăbii, căţei şi chiar de pisici aflate în cârdăşie cu o bandă de hoţi. Cu fiecare pagină, ne dorim ca planurile Domnului Papuzek şi ale prietenilor săi să reuşească, aşa cum ne dorim în fiecare dimineaţă să avem o zi frumoasă.

Fido și Cutty sunt doi căței foarte diferiți care ne poartă într-o poveste clasică, Căței bogați, căței săraci scrisă de Lydia Ugolini (publicată la editura Arthur în 2019). Fido, câinele de pază mare, alb și blând, își duce zilele printre orătăniile din bătătură, doarme în cotețul încins de soare și e campion la prins pâinea din zbor. Cutty, basetul delicat, cu zgarda lui cu clopoței, trăiește la oraș, doarme pe fotoliile din salon și mănâncă supă dintr-un castronaș înflorat. Că Fido nu se adaptează deloc vieții la oraș e lesne de înțeles – cum să poată face asta când dă peste infamul papagal Lory, peste fiorosul boxer Nabucodonosor, peste cel mai perdfid cotoi sau peste o broască țestoasă care vorbește în șarade? Dar adevărata supriză e că basetul îngâmfat și fricos ajunge să iubească viața simplă de la țară. Ca să vezi, cei doi căței nu-s chiar atât de diferiți până la urmă!

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Pomul cel darnic” – o poveste despre o altfel de prietenie

Sursa foto: simonandschuster.com

Shel Silverstein s-a născut în anii ‘30 în Chicago, într-o familie cu origini mixte: tatăl era un imigrant est-european, iar mama americancă. Shel a avut de mic înclinație spre desen, dar nu a fost încurajat să continue în această direcție de către familie. Tatăl său, un om violent, se aștepta ca Shel să lucreze în brutăria familiei.

Shel a crescut mare și a dat la facultate, unde a pierdut vremea fără să devină absolvent. După aceea s-a înrolat în armată și a plecat să lupte în război, în Japonia. Când a fost lăsat la vatră, era un om trist, care trecuse prin multe, fără un loc de muncă, perspective sau o parteneră care să-l susțină. În mod ironic, șansa lui a fost întâlnirea cu Hugh Hefner, editorul unei reviste pentru bărbați. A început să creeze benzi desenate pentru revistă și să publice articole despre călătoriile pe care le făcea. Ba mai mult, Shel a compus și cântece pentru interpreți celebri (Johnny Cash, Bob Dylan) și părea că nu are absolut nimic în comun cu literatura pentru copii. Ba chiar nu-și dorea și nu-i plăceau copiii.

Ca mulți oameni care nu au copii, dar care emit păreri despre aceștia (unele surprinzător de realiste), Shel detesta literatura pentru copii cu final fericit. Nu-i înțelegea sensul. Având, la rândul său, o copilărie nefericită, și-ar fi dorit să se identifice cu texte cu final mai ambiguu sau nefericit. Cam ca Hans Christian Andersen, dacă stăm să ne gândim, ale cărui povești se termină destul de dezastruos pentru personaje. Cam ca în viață, uneori, dacă ne gândim și mai departe de atât.

Prin urmare, Shel s-a apucat de scris povești pentru copii, care să reflecte realitatea așa cum o vedea el și care să forțeze cititorul să se gândească mai mult la ceea ce tocmai a citit. În 1964 a publicat primele sale trei cărți pentru copii, printre care și Pomul cel darnic, care are un succes complet neașteptat la public.

Nu știm dacă a fost din cauza cărții Pomul cel darnic și a faptului că mereu a trebuit s-o apere și s-o justifice, sau din cauza faptului că și-a pierdut primul copil la o vârstă fragedă (deși nu și-a dorit copii, a avut totuși o fată și un băiat), dar Shel Silverstein a ajuns să se retragă cu totul din viața publică, chiar dacă a continuat să scrie. De-a lungul ultimilor 20 de ani de viață, a mai publicat un volum intitulat „Where the Sidewalk Ends” (Acolo unde nu mai e trotuar), care a fost interzis în librării, moment în care a refuzat să-și mai explice poveștile.

Despre Pomul cel darnic a spus că este o carte despre un băiețel și un copac și că nu are niciun înțeles ascuns.

Însă pomul din carte nu este unul obișnuit, ci este un pom de sex feminin. În limba română este tradus „fetița-copac”, dar în engleză nu se specifică dacă pomul este la vârsta copilăriei sau a maturității, ci este doar „she” (ea). Fetița-copac se împrietenește cu un băiețel care se folosește de ea pentru ceea ce are nevoie în viață, în diferite etape.

Îi ia frunzele pentru coronițe, mănâncă merele și se cațără sau se leagănă pe trunchiul ei când e copil. Apoi crește și are nevoie de bani și îi ia merele pentru a le vinde. Apoi îi ia crengile pentru a-și face casă. Apoi trunchiul pentru a-și face o barcă. Apoi mai rămâne doar un ciot pe care se așază la bătrânețe să se odihnească.

Iar fetița-copac îi dăruiește toate acestea „fericită”, ba chiar ea i le oferă, nu așteaptă să i le ceară. La final, din fetița-copac nu mai rămâne aproape nimic, dar băiatul, ajuns acum bătrân, continuă să vină la ea, să ceară ajutor.

Primele interpretări au dus cu gândul la relația părinte-copil, în care părintele dă totul din sine până nu-i mai rămâne nimic, iar copilul ia totul fără să dea nimic înapoi. Nici nu-i de mirare că cititorii s-au supărat pe Shel pentru povestea asta! Deși e adevărat că mulți părinți fac sacrificii mari pentru copiii lor, nu acesta este comportamentul pe care-l vrem de la copiii noștri.

Ar mai putea fi despre o relație de co-dependență, în care un partener dă totul, iar celălalt nimic. Despre oameni egoiști, cărora nu le pasă decât de propria persoană și despre oameni prea slabi pentru a putea să spună „nu” atunci când trebuie.

Dar, la polul opus, putem să ne gândim și că este o poveste despre prietenie, despre altruism și despre bunătate. Copacul se dăruiește pe sine în relația cu celălalt și nu se simte folosit, ci fericit.

Cred că povestea asta a ajuns atât de faimoasă tocmai din cauza controverselor pe care le stârnește și a punctelor de vedere diferite. E aceeași poveste, sunt aceleași cuvinte, și totuși percepția cititorilor asupra ei este cu totul diferită de la om la om.

Citiți povestea și discutați cu copiii despre ce înseamnă dărnicia. Despre ce înseamnă să dai, dar să și primești. Puneți-le întrebări (de exemplu: a spus vreodată băiețelul ”mulțumesc” copacului?) și provocați-i pe ei să vă pună întrebări legate de carte. S-ar putea ca ei să tragă cu totul alte concluzii din poveste și să vă ofere un punct de vedere nou, nealterat de preconcepțiile noastre de adulți.

Un text de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

4 recomandări de cărți pentru copii de citit în luna iubirii

Sursa: pinterest.com

Iubirea este cuvântul cheie al lunii februarie. Fie că alegem să o celebrăm în stil autohton de Dragobete sau în stil ceva mai modern, de Valentine’s Day, iubirea este pe primul loc. Însă atunci când ești mic, sărbătoarea iubirii nu este la fel, iar cea mai întâlnită formă a ei este cea pentru părinți. Și cum cărțile pentru copii nu duc lipsă de iubire, v-am pregătit o listă de patru titluri potrivite aceste luni de la editurile Arthur și Vlad și Cartea cu Genius.

Ce-i drept, mămicile sunt pe primul loc în viața celor mici, dar să nu uităm că și tăticii au farmecul lor. Tăticul urs din povestea „Un pupic pentru tătic” (Frances Watts, publicată la ediura Vlad și Cartea cu Genius în 2019) depune multă muncă de convingere pentru a primi un pupic de noapte bună de la ursuleț. Poate un pupic lung-lung de girafă, unul cu dungi și mârâieli de tigrișor, un pupic poznaș și gâdilicios de maimuțică sau măcar un pupic mic și mustăcios de șoricel. Dar ușor-ușor, îmbufnarea ursulețului se preface în zâmbet, apoi în râs și, în cele din urmă, tăticul primește pupicul de noapte bună.

Pomul cel darnic” de Shel Silverstein (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017) este o poveste profundă despre iubire, care poate fi înțeleasă ușor de copii și descifrată în nenumărate sensuri de către adulți. „A fost odată o fetiță-pom.” Așa începe această poveste emoționantă, presărată cu un strop de tristețe și cu multă, multă dragoste. Scrisă într-un ritm liniștitor, în puține cuvinte, cu ilustrații simple și sugestive, cartea lui Shel Silverstein spune totul despre cum rodește dragostea de la primul fir de rădăcină până la cea mai proaspătă frunzuliță din vârful coroanei.

Într-o notă amuzantă, editura Arthur prezintă iubirea din perspectiva unor copii ceva mai mari. „Însemnările unei puștoaice” este o serie iubită de preadolescente, iar volumul #12 Povestirile unei catastrofe amoroase nu chiar atât de secrete (de Rachel Renee Russell, publicată la editura Arthur în 2019) povestește fazele unei îndrăgostiri: „Cum m-am pricopsit cu forma asta acută de tulburare amoroasă e o poveste lungă și complicată.”

Păstrând nota amuzantă, vă prezentăm o carte tandră și neconvențională despre iubirea dintre o mamă și fiu ei rebel. „Gata cu pupăturile, mamă!” de Tomi Ungerer (ediție bilingvă, publicată la editura Arthur în 2018) este un titlu clasic pentru copiii și adulții cu un dezvoltat simț al umorului. Toby Gheruță este un motan aflat la vârsta pubertății care face tot felul de năzbâtii la școală și nu este prea prietenos cu dulcegăriile de orice fel. În special pupăturile mamei sale super-protectoare, cumsecadea doamnă Angora Gheruță, care-și iubește fiul ca pe ochii din cap. Sătul de cocoloșelile ei siropoase lucrurile iau o întorsătură neașteptată.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Pornește într-o aventură crăciunomagică alături de Tom Fletcher

Pregătește-te să-ți schimbi părerea despre Polul Nord și despre fabrica de jucării a lui Moș Crăciun! Aceasta e cartea din care afli ce se întâmplă de fapt în seara de Ajun și cum ajung cadourile sub brad.

Voi credeţi în Moş Crăciun? Dar în renii zburători, în spiriduşii de la Polul Nord, în miracolele de Crăciun? Dacă da, atunci neapărat trebui să citiţi cartea Crăciunozaurul de Tom Fletcher. E important să continuaţi să credeţi în Moş Crăciun, pentru ca acesta să continue să existe:

„Peste tot în lume există milioane de copii, la fel ca voi, care ştiu cu toţii de existenţa renilor zburători ai Moşului. Ei nu se gândesc că renii Moşului pot zbura. Cred, fără nicio umbră de îndoială, iar credinţa este cea mai puternică vrajă care există. Să crezi este singura vrajă care poate face ceva absolut imposibil să fie posibil şi ceva indiscutabil irealizabil să fie realizabil! Iar, dintre toate felurile de credinţă, credinţa unui copil este de departe cea mai de neoprit.

Dacă toţi copiii din lume ar înceta dintr-odată să creadă în Moş Crăciun, în reni zburători şi în restul minunăţiilor de la Polul Nord, atunci toate aceste lucruri nemaipomenite ar dispărea într-o clipă aşa cum dispare un balon de săpun! De aceea este atât de important să crezi. Asta ţine vraja în viaţă!”

După cum o să vă daţi seama de pe copertă, Crăciunozaurul este chiar un… dinozaur. Dar este unul mai special. Crăciunozaurul era doar un ou pe vremea când toţi dinozaurii au fost nimiciţi de un asteroid şi a rezistat, îngheţat, pe fundul unei mări, până când l-au descoperit spiriduşii de la Polul Nord şi l-au dus lui Moş Crăciun, iar acesta l-a botezat Crăciunozaur. Crăciunozaurul a crescut la Polul Nord, urmărindu-i pe renii zburători şi dorindu-şi să tragă şi el două lucruri: să aibă un prieten la fel ca el şi să ajungă să tragă sania Moşului, alături de renii zburători.

Însă povestea nu este despre Crăciunozaur, ci despre felul în care acesta a schimbat viaţa unor oameni obişnuiţi: lui William şi Bob Trundle, tată şi fiu.

William este un băieţel care a rămas paralizat în urma unui accident care i-a răpit şi mama. William este un puşti simpatic, simpatizat de colegi, dar asta numai până când, la şcoală vine Brenda, o fetiţă absolut adorabilă, dar doar la înfăţişare. Brenda începe să-l chinuie pe William şi, odată cu ea, încep şi ceilalţi copii. Astfel, viaţa lui William devine un coşmar.

Bob Trundle este un văduv pasionat de Crăciun, singuratic şi cam ciudat. Nu are prieteni şi se ocupă singur de fiul său, căruia îi povesteşte lucruri minunate despre Moş Crăciun şi despre felul în care cresc cadourile în pământ, din păstăi magice, la Polul Nord.

William este pasionat de dinozauri, aşa că îi cere lui Moş Crăciun un dinozaur adevărat, pe care îl şi primeşte. Numai că există cineva care îşi doreşte capul acestui dinozaur pe peretele său cu trofee: un Vânător abil care a vânat cele mai frumoase şi mai rare animale din lume. Dar oare poate un băieţel în scaun cu rotile să salveze un ditamai dinozaurul de cel mai malefic vânător din lume?

O să vă spun un secret: sigur că poate, dar numai dacă primeşte cel mai neaşteptat ajutor.

Crăciunozaurul este o poveste minunată despre prietenie, încredere, loialitate şi speranţă. Dar, mai ales, este o carte despre puterea magică a copilăriei:

„Copiii sunt cele mai magice făpturi din lume (…) a zis, zâmbind, Moşul.

– Copii? a zis William. Copiii nu sunt magici. Eu sunt copil şi nu sunt magic deloc! (…)

– O, ba eşti! Chiar eşti cu adevărat. Numai că nu ştii. Poţi crea în imaginaţia ta lumi imposibile care nu există în realitate. Asta-i magie. Poţi vedea în oameni, în lume şi în viaţă numai ce-i mai bun. Asta-i magie. Înţelegi importanţa naivităţii, importanţa veseliei, a râsului şi a jocului, lucruri pe care cei mari le-au uitat. Asta-i magie. Şi, mai presus de toate, crezi în imposibil fără să-ţi pui întrebări. Fără să ai nevoie de dovezi. Fără să stai pe gânduri. Asta-i magie.”

                                                                                                                                       Un text de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: