Pe o insulă minusculă și adorabilă din Golful Finlandei, Sophia, o fetiță care începe să deschidă ochii asupra lumii, și bunica ei extraordinară își petrec o vară de neuitat. Scormonesc după proteză în tufe de bujori, hoinăresc împreună pe insulă, meșteresc bărci din scoartă de copac, își construiesc o Veneție în miniatură, dezbat probleme grave despre Dumnezeu, viață, dragoste și moarte, spionează cu nerușinare casele vecinilor de pe alte insulițe, se dau în vânt după furtuni, fac schimburi nostime de pisici, după toanele nepoatei, și au tot felul de aventuri năucitoare.
O carte de citit sub umbrela de pe plajă sau într-un hamac sub un copac. Te invităm să descoperi o frântură din ea în rândurile de mai jos.
Descoperă și celelalte cărți din lista lunii august.
La scăldat
Era iulie – dis‑de‑dimineață, zăpușeală mare și plouase toată noaptea. Din stâncile golașe se ridicau aburi, însă mușchiul și scobiturile musteau de apă și toate culorile se adânciseră. Dincolo de verandă, vegetația încă ferită de razele dimineții era ca o adevărată pădure amazoniană, cu frunziș și flori bogate și dușmănoase, așa că trebuia să fie atentă să nu le rupă, în timp ce căuta proteza acoperindu‑și gura cu mâna și temându‑se la fiecare pas să nu‑și piardă echilibrul.
— Ce faci? întrebă micuța Sophia.
— Nimic! răspunse bunica. Adică, adăugă ea mânioasă, îmi caut proteza!
Copila coborî treptele verandei și întrebă sec:
— Unde ai pierdut‑o?
— Aici, răspunse bunica. Eram chiar aici. A căzut undeva, în tufele de bujori.
Căutară împreună.
— Lasă‑mă pe mine, zise Sophia. Abia te ții pe picioare. Dă‑te la o parte!
Fetița se afundă în desișul înflorit al grădinii, înaintând pe brânci printre tulpinile și lujerii verzi. Era bine acolo, ca într‑un loc interzis. Zări proteza alb‑rozalie zăcând pe pământul moale și negru, o întreagă gură de dinți bătrâni.
— I‑am găsit! țipă copila și se ridică. Pune‑ți‑i!
— Da’ să nu te uiți! spuse bunica. Nu se cade.
Sophia ascunse mâna cu dinții la spate.
— Ba vreau să văd! zise ea.
Așa că bunica nu avu încotro. Își băgă proteza în gură, cu un plescăit. Era ușor de pus, nimic de zis.
— Auzi, tu când mori? întrebă copila.
Iar bunica răspunse:
— În curând. Da’ nu te privește pe tine nicicum!
— De ce? întrebă nepoata.
Bătrâna nu îi răspunse, ci începu să urce stânca și o luă spre ravenă.
— Nu‑i voie acolo! strigă Sophia.
Bunica i‑o întoarse tăios:
— Știu că n‑avem voie, dar mergem oricum, că taică‑tu doarme și n‑o să afle!
Ajunseră în vârful pantei și începură să coboare pe partea cealaltă. Mușchiul era alunecos. Soarele se urcase binișor pe cer și de peste tot se ridicau aburi groși. Învăluită în ceața luminoasă, insula era foarte frumoasă.
— Și‑or să‑ți sape groapă? întrebă moale copila.
— Da, una mare, răspunse bunica. Mare cât s‑avem loc cu toții! adăugă ea răutăcioasă.
— Cum adică? întrebă fata.
Merseră mai departe spre capul insulei.
— N‑am mai fost niciodată atât de departe de casă, zise Sophia. Tu?
— Nu, răspunse bunica.
Ajunseră la promontoriu, unde stânca începea să coboare, în terase din ce în ce mai întunecate. Fiecare treaptă spre bezna adâncurilor era tivită cu alge de un verde‑deschis, ce se legănau înainte și înapoi în ritmul apei.
— Vreau să fac baie, zise copila.
Se aștepta ca bunica să se împotrivească, dar bătrâna nu spuse nimic. Neliniștită, se dezbrăcă încet. Bunica lăsa totul la voia întâmplării, nu te puteai bizui pe ea. Își băgă picioarele în apă și zise:
— E rece.
— Firește că‑i rece! spuse bătrâna, cu gândurile în altă parte. Ce te‑așteptai?
Copila intră în apă până la brâu și se opri încordată.
— Înoată! o îndemnă bunica. Doar știi să înoți!
„E adâncă! își zise Sophia. A uitat că nu intru niciodată în apă adâncă fără cineva lângă mine!“
Așa că ieși din apă, se așeză pe pietre și spuse:
— O să fie vreme frumoasă azi!
Soarele se ridicase și mai sus pe cer. Întreaga insulă strălucea și văzduhul era limpede.
— Pot să mă scufund, zise Sophia. Știi cum e când te scufunzi?
Bunica răspunse:
— Sigur că știu! Lași totul deoparte, îți iei avânt și te scufunzi, pur și simplu! Algele îți mângâie picioarele. Sunt brune, iar marea‑i limpede, mai deschisă spre suprafață, cu mulți bulbuci. Aluneci prin apă. Îți ții răsuflarea, te‑ntorci, lași apa să te împingă‑n sus. Răsufli. Pe urmă faci pluta. Plutești și atât.
— Și ții ochii deschiși tot timpul! spuse Sophia.
— De bună seamă! Nu se scufundă nimeni cu ochii închiși.
— Da’ mă crezi că pot să mă scufund, chiar dacă nu‑ți arăt? întrebă copila.
— Da, firește, răspunse bunica. Hai, îmbracă‑te! S‑apucăm să ne‑ntoarcem până se trezește!
Simți cum o cuprinde primul val de oboseală al zilei. „Când ajungem acasă, mă‑ntind oleacă. A, și să nu uit să‑i spun că fetei încă îi e frică de apă adâncă…“