Luna mai este despre flori, chiar dacă uneori metaforice. Te invităm să citești un fragment din cartea Paradisurile artificiale, aflată pe lista lecturilor din această lună – câteva paragrafe în care neliniștea și natura conturează un tabou literar remarcabil.
Acest budoar este foarte mic, foarte îngust. La înălţimea cornişei, tavanul se rotunjeşte în boltă; pereţii sunt îmbrăcaţi cu oglinzi înguste şi înalte, separate de panouri pe care‑s pictate peisaje în stilul neglijent al decorurilor. La înălţimea cornişei, pe cei patru pereţi, sunt reprezentate diverse siluete alegorice, unele în atitudini de repaus, altele alergând sau zburând. Deasupra lor, câteva păsări strălucitoare şi flori. În spatele siluetelor se înalţă nişte gratii în trompe‑l’oeil urmând, normal, curba tavanului. Acest tavan este aurit. Toate spaţiile dintre baghete şi siluete sunt deci acoperite de aur, iar în centru fundalul auriu nu este întrerupt decât de reţeaua geometrică a gratiilor false. Îţi dai seama că aducea puţin cu o cuşcă foarte distinsă, o cuşcă foarte frumoasă, pentru o pasăre foarte mare. Trebuie să adaug că noaptea era foarte frumoasă, foarte transparentă, lumina lunii foarte vie, în aşa măsură încât, chiar după ce am stins lumânarea, tot acest decor a rămas vizibil, nu iluminat de ochiul spiritului, cum ai putea crede, ci luminat de această frumoasă noapte, ale cărei luciri se agăţau în toată această broderie de aur, de oglinzi şi de culori pestriţe.
La început am fost foarte mirată să văd spaţii uriaşe întinzându‑se în faţă‑mi, alături, în toate părţile; erau râuri limpezi şi peisaje înverzite se oglindeau în ape liniştite. Poţi să‑ţi închipui efectul panourilor reflectate în oglinzi. Ridicându‑mi privirea, văd un amurg ce seamănă cu un metal incandescent care se răceşte. Era poleiala de pe tavan; dar gratiile m‑au făcut să cred că eram într‑un fel de cuşcă sau de casă deschisă pe toate laturile spre spaţiul cel larg şi că nu eram despărţită de toate aceste minunăţii decât prin barele magnificei mele închisori. La început am râs de iluzia mea; dar cu cât priveam mai mult, cu atât magia creştea, prindea viaţă, transparenţă şi o despotică realitate. De atunci ideea claustrării mi‑a dominat spiritul fără să dăuneze prea mult, trebuie s‑o spun, plăcerilor diverse pe care mi le dădea spectacolul dimprejurul şi de deasupra mea. Mă consideram închisă pentru mult timp, pentru mii de ani poate, în această cuşcă somptuoasă, în mijlocul acestor peisaje feerice, între aceste orizonturi minunate. Visam la Frumoasa din pădurea adormită, la ispăşirea ce trebuie îndurată, la viitoarea eliberare. Deasupra capului meu zburau păsările strălucitoare ale tropicelor şi, cum urechea mea percepea sunetul clopoţeilor de la gâtul cailor galopând pe şosea, în depărtare, cele două simţuri contopindu‑şi impresiile într‑o unică idee, atribuiam păsărilor cântul acesta misterios de aramă şi credeam că ele cântă cu glas de metal. Evident, vorbeau despre mine şi îmi celebrau captivitatea. Maimuţe care ţopăiau, satiri caraghioşi păreau că se amuză pe seama acestei captive care sta întinsă, condamnată la nemişcare.
Dar toate divinităţile mitologice mă priveau cu un surâs încântător, încurajându‑mă parcă să îndur răbdătoare vraja, şi toate pupilele lunecau spre colţul pleoapelor ca pentru a‑mi prinde privirea. Am ajuns la concluzia că dacă vechi greşeli, dacă unele păcate necunoscute mie însămi au cerut această pedeapsă temporară, puteam totuşi să contez pe o bunătate superioară care, silindu‑mă să fiu prudentă, mi‑ar oferi plăceri mai grave decât plăcerile de păpuşă care ne umplu tinereţea. După cum vezi, din visul meu nu lipseau consideraţiile morale; dar trebuie să mărturisesc că plăcerea de a contempla aceste forme şi culori strălucitoare şi de a‑mi închipui că sunt centrul unei drame fantastice absorbea adesea orice alte gânduri. Starea asta a durat mult timp, foarte mult timp… A durat până dimineaţa? Nu ştiu. Am văzut deodată soarele matinal instalat în camera mea; am încercat o uimire puternică şi, în ciuda tuturor eforturilor de memorie pe care le‑am putut face, a fost cu neputinţă să‑mi dau seama dacă adormisem sau dacă suportasem răbdătoare o delicioasă insomnie. Adineauri era noapte şi acum zi! Şi între timp trăisem mult, o! foarte mult timp!… Noţiunea de timp sau mai degrabă măsura timpului fiind abolită, pentru mine noaptea întreagă nu se măsura decât prin multitudinea gândurilor mele. Oricât de lungă mi se poate părea din acest punct de vedere, totuşi am avut impresia că nu durase decât câteva clipe sau că nici măcar nu‑şi găsise loc în eternitate.