Autorul Neil Gaiman a fost dintoteauna fascinat de vise. Crede că visele sunt ceea ce ne diferențiază între noi. „Niciunul dintre noi nu există într-o lume care este aceeași pentru toți”, explică Gaiman lui Sam Briger pentru Fresh Air. „Lumea importantă este cea din spatele fiecăruia dintre noi, adică ceea ce nimeni altcineva nu poate accesa.”
S-ar putea spune totuși că lumea viselor lui Gaiman este ceva mai vizibilă decât cea a majorității. În seria de benzi desenate horror/fantasy Sandman, publicată inițial la sfârșitul anilor ’80, Gaiman a introdus cititorilor un personaj divin care guvernează lumea viselor. Seria s-a încheiat în 1996 după 75 de ediții, dar pentru a 25-a aniversare, Gaiman a început să scrie, alături de ilustratorul J.H. Williams III, o miniserie formată din șase părți numită The Sandman: Overture. El spune că revenirea la personajele din Sandman a fost „cea mai intensă perioadă a vieții mele”. „Personajele fictive au fost mai reale pentru mine sau cel puțin la fel de reale pentru mine, ca orice altceva care se întâmplă”, spune el. „Mi-am petrecut mai mult timp cu ele decât cu familia mea.”
Despre personajul Sandman ca personificare a visului
Ca personaj omonim al lui Sandman, am decis că ar fi cu adevărat interesant să creez un alt personaj numit Vis, care reprezintă întocmai actul de a visa. Face parte dintr-o familie formată din șapte frați, care începe cu Destin și Moarte și se încheie cu Disperare și Delir. Este incredibil de rigid, ușor pompos, destul de singur … obsedat de reguli și nu se înțelege prea bine pe sine. El este multe, multe lucruri, dar în niciun caz empatic, deși e puțin mai moale decât îi place să creadă că este și deloc amuzant. Absolut deloc – ceea ce mă bucură pentru că îmi permite să creez alte personaje amuzante în jurul lui.
Despre conturarea unei familii disfuncționale pentru Sandman și frații lui (cunoscută și sub numele de „The Endless”)
M-am gândit la toate astea când am început să scriu Sandman, adică în 1987. Mă gândeam că într-adevăr nu existau benzi desenate cu familii, iar mie îmi place dinamica familiei. Îmi place felul în care familiile funcționează sau nu, îmi place felul în care se comportă, cum interacționează și mi s-a părut că ar fi amuzant să scriu despre asta. Când am venit în America pentru autografe, oamenii îmi spuneau deseori: „Iubim The Endless; îl iubim pe Sandman și familia lui, sunt o familie disfuncțională minunată”. Era o frază pe care nu o mai auzisem până atunci și am spus: „Stați puțin. Explicați-mi și mie, ce este o familie disfuncțională?” Și oamenii îmi explicau, iar după un timp, mi-am dat seama că ceea ce americanii numeau „o familie disfuncțională” este ceea ce noi, în Anglia, numim „o familie”. Nu am întâlnit niciodată una funcțională.
De ce cititoarele s-au conectat cu Sandman
Cred că le-a plăcut foarte mult faptul că nu era o fantezie de putere masculină pre-adolescentă și că avea o mulțime de femei în ea, o mulțime de femei active, care făceau parte din poveste. Când am început să scriu Sandman, m-am gândit că ar trebui probabil să mă asigur că am la fel de multe personaje feminine în poveste ca cele masculine și că sunt integrate la fel. Și asta am încercat să fac din acel punct, uneori eșuând, alteori reușind. Cred că asta a contat pentru cititoare. Era destul de ciudat la convenții. Veneau la mine bărbați masivi, cu tricouri transpirate și-mi luau mâna spunându-mi: „Tu! Ai adus femei în magazinul meu pentru prima dată!”. Mă abțineam cu greu să nu zic: „Dacă mături din când în când, s-ar putea să se și întoarcă”.Dar într-adevăr benzile desenate pe atunci erau dominate de bărbați. Îmi place că acum există un număr egal de cititori și cititoare de benzi desenate și romane grafice. Nu mai este un mediu determinat de gen, ceea ce mă deranja cumplit.
Despre puterea benzi desenate
Magia oricărei benzi desenate este că sunt trei persoane implicate: scriitorul, ilustratorul și cititorul. Pentru că lucrurile cu adevărat importante în benzi desenate se întâmplă în panouri, se întâmplă între panouri în timp ce persoana care citește benzile desenate trece de la o secvență la alta, își creează în minte propriul film. Tu îi oferi magia, îi permiți să intre în poveste și îl lași să contribuie. El creează mișcarea, creează iluzia trecerii timpului… În film, de multe ori, nu ești la fel de implicat, totul îți este oferit și îl accepți așa cum vine. În schimb, în benzi desenate, ca cititor, va trebui să muncești la rândul tău, imaginația ta trebuie să depună mult efort.
Despre cum vorbește în somn cu soția, cântăreața Amanda Palmer
Amanda adoră să interacționeze cu mine când adorm, spune că avem conversații foarte interesante. I se pare că adormitul Neil este o persoană fascinantă. Cred că atunci când eram la început, m-a văzut ca pe un fel de experiment științific. A fost un punct în care a descoperit că de fapt mă poate hrăni în somn cu bomboane de ciocolată …. I se părea hilar și fascinant și, într-o noapte, a avut o conversație cu mine. Am adormit în timp ce vorbeam cu ea, lucru pe care îl fac de obicei. Problema e că vorbeam în continuare, deși am adormit. Cred că îmi place procesul de visare pentru că mă ajută să descopăr povești. De obicei, adorm blocat într-o poveste, nu știu ce o să se întâmple în continuare și mă trezesc că niște „băieți” din camera din spate au mișcat mobila grea din jur, au săpat, au pictat, au tencuit și mi-au adus soluția. Dacă asta presupune să vorbesc mai mult sau să fiu mai ciudat în somn, atunci mă sacrific.
Articol preluat și tradus de pe npr.org