Alex Moldovan – despre cărțile fără învățăminte și preferințele copiilor în materie de lectură

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuieşte şi acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz şi e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi şi a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie şi şi-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa şi un bunic de milioaneBăiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

1. Până acum ai scris doar pentru copii mai mari. Cum ți-a venit ideea să scrii o carte ilustrată pentru copiii ceva mai mici?

Ideea de la care am pornit a fost să scriu o carte din perspectiva copiilor. O carte care să le țină partea, dacă vrei, pentru că o bună parte a cărților pentru cei mici sunt făcute pentru a valida mai degrabă așteptările părinților/educatorilor. Teritoriul cărților pentru copii s-a transformat treptat într-o industrie, unde cea care a avut de suferit cel mai mult a fost literatura însăși. Părinții de astăzi caută cărți sigure, pline de „învățăminte” și moralizatoare, care să nu dea bătăi de cap. Sigur, orice carte valoroasă are și o latură educativă, dar aceasta nu trebuie vârâtă pe gâtul nimănui, ci strecurată subtil, la un nivel mai adânc. Am răsfoit de curând o carte în care învățămintele pe care copiii trebuiau să le deprindă în urma lecturii erau scrise cu caractere îngroșate! O asemenea practică mi se pare de-a dreptul jignitoare față de sensibilitatea și inteligența cititorilor, care chiar n-au nevoie să fie priviți de sus. Vă asigur că dacă aș fi dat peste o asemenea carte în primii mei ani de cititor avid, aș fi aruncat-o enervat cât colo.

Am crescut, pe de altă parte, citind literatură „periculoasă”. Creangă, Andersen, Grimm, Twain, Dickens sau seria „O mie și una de nopți”, care printr-o fericită bizarerie, a trecut, la noi cel puțin, drept literatură pentru copii și pe care au devorat-o generații întregi de puști și puștoaice. Cărți care dau acum palpitații părinților de pe grupurile destinate cărților pentru copii de pe Facebook, cei care caută să epureze literatura de orice urmă de violență. Toate cărțile autorilor de mai sus mi-au deschis orizonturi de care nu m-aș fi putut bucura altfel. Terry Pratchett scrie undeva că există un loc anume în iad pentru cei care cred că copiilor ar trebui să li se dea doar cărți care sunt potrivite pentru ei. Sunt puține lucruri cu care sunt mai de acord.

2. Cum ți-ai ales subiectul? Crezi că „piața de subiecte” este mai ofertantă pentru copiii mai mici sau pentru cei mai mari?

Sincer, nu cred în subiect și n-am crezut niciodată. Mi se pare una dintre cele mai rezistente prejudecăți, fie că vorbim de literatura pentru copii sau de cea pentru adulți. Mi-e absolut indiferent „despre ce” e o carte și acesta nu e un criteriu după care mă orientez nici când scriu, nici când citesc. După cum spunea cineva, există doar două tipuri de cărți: cărți bune și cărți proaste. Restul sunt detalii. Așa că nu mi-am căutat în mod special subiectul. Când am început Olguța, lucrul care m-a interesat a fost să scriu un roman de aventuri cu copii din zilele noastre, un roman cum mi-ar fi plăcut mie să citesc când eram de vârsta publicului meu. Iar în cazul „Băiețelului”, am reciclat o povestire care era destinată inițial să apară pe blogul meu, Bicicleta galbenă.

3. Cum ai ales ilustratorul? Ce anume din stilul acestuia te-a atras astfel încă să spui: „da, se potrivește perfect cu ce am vrut eu să spun în cartea mea”?

Nu am ales eu ilustratorul, ci editura, așa că n-am avut un rol activ în ilustrarea volumului. Mai mult, n-am discutat absolut deloc cu Irina Georgescu în lunile în care a lucrat la carte, mulțumindu-mă s-o urmăresc pe Instagram – cu inima la gură, ca un stalker adevărat – în așteptarea update-urilor pe care le mai posta acolo. Dar un lucru mi se pare sigur, și anume că a urcat destul de sus ștacheta în zona cărților ilustrate de la noi, pentru că și-a propus foarte mult. Ilustrațiile ei au calitatea rară de a nu înfățișa pur și simplu momente din text, ci de a încerca să creeze o poveste paralelă. Sunt pline de comori ascunse, de indicii atent strecurate care cer cel puțin câteva lecturi atente pentru a se lăsa descoperite. Și cred că merită.

4. Ce-ți place mai mult să scrii? Romane sau cărți ilustrate?

Asta-i un fel de „Pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata?” Până să scriu Olguța eram atras de genul scurt și foarte scurt, așa că aș fi răspuns fără ezitare că prefer concizia, ceea ce se leagă de faptul că locul unde am început să scriu mai serios a fost blogul, unde obișnuiam să public aproape zilnic texte care aveau cel mult câteva propoziții. Apoi textele au crescut în lungime și m-am trezit că vreau să scriu ceva mai consistent.

Romanul și cartea ilustrată sunt lucruri foarte diferite. Dacă un roman îți ia, hai să zicem, cel puțin un an de lucru intens, poți scrie o carte ilustrată în 10 minute. Dar aceasta are în spate – dacă e făcută cum trebuie – ani întregi de acumulări, de reflecție, de concentrare, care se concretizează într-un obiect modest ca dimensiuni. Sunt mirat că multă lume e convinsă că e mult mai ușor să scrii o carte ilustrată decât un roman. Poate și mai mulți au impresia că aceasta funcționează sub semnul efemerului: o citești o dată și apoi treci la alta, ceea ce e total greșit. Tocmai dimensiunea redusă și concentrarea fac ca ea să se preteze la multe, poate la zeci de recitiri.

5. Crezi că este mai greu să scrii pentru cei mici sau mai ușor?

E mai ușor să croiești haine pentru cei mici sau pentru cei mari? E mai ușor să gătești pentru copii sau pentru adulți? Cred că e exact atât de greu sau de ușor pe cât vrei tu să fie.

Circulă o teorie potrivit căreia pe copii nu poți să-i păcălești, pentru că ei, fiind isteți, buni și frumoși de la natură, ar simți imediat înșelătoria. N-am crezut niciodată asta. Și am fost și eu copil, așa că știu ce vorbesc. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi greu să găsim o justificare pentru tonele de maculatură care sunt consumate pe nemestecate de către copii. Și tocmai pentru că sunt vulnerabili, fiind în formare, mi se pare vital să nu-i înșeli pe cei mici oferindu-le maculatură.

Una peste alta, cred că literatura bună pentru copii e distractivă. Că literatura bună pentru copii e palpitantă. Dificilă. Ireverențioasă. Că te face să râzi, să plângi – și să suferi. Dar că la sfârșit te salvează. Nu mă întrebați cum, dar așa se întâmplă. Și ăsta mi se pare nici mai mult, nici mai puțin decât un miracol.

Un articol de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Lectura de plăcere în activitățile celor mici

„Copilul imită ce vede la părinți.” Nimic mai adevărat. Știm cu toții că cei mici vor fi mereu interesați de lucrurile de „oameni mari”, de aici și dorința lor de a deveni adulți cât mai rapid. Iar dacă dorința lor este atât de mare, trebuie să fim atenți la activitățile pe care le desfășurăm în preajma lor.

Studiile au demonstrat faptul că lectura părinților împreună cu cei mici reprezintă un privilegiu în dezvoltarea emoțională, intelectuală și socială a copiilor. De aceea, se recomandă contactul cu lectura încă din primele șase luni de viață. Bineînțeles că lecturile vor fi alese atent, astfel încât să nu îngreuneze în niciun fel înțelegerea conținutului.

Și cum am început să ne obișnuim cu povestea celor 15 minute de lectură zilnică la birou, este important să cunoaștem beneficiile precum relaxarea, antrenarea imaginației și boost-ul relaxant pe care îl oferă o pauză de lectură. Iar dacă acest lucru a devenit un obicei la birou, nu ne rămâne decât să îl continuăm și acasă.

Ceea ce trebuie să transmitem celor mici este plăcerea lecturii, în niciun caz obligația. Dacă părinții vor fi adesea surprinși cu o carte în mână, curiozitatea și interesul copilului vor crește considerabil.

Ce spuneți despre transformarea celor 15 minute de lectură la birou în 15 minute de lectură pentru un somn liniștit? Pentru ficare variantă avem o mulțime de opțiuni. Dacă micul privitor-ascultător încă nu a învățat să citească, mama și tata vor sări în ajutor cu o lectură super amuzantă de la Vlad și Cartea cu Genius precum 1 oaie… 2 oi… 3 oi… de  sau îl pot lăsa pe cel mic să-și imagineze propria poveste doar din ilustrații, asemenea personajului din Călătorie de Aaron Becker.

Dacă cei mici nu mai sunt atât de mici, iar cititul i-a captivat deja, Editura Arthur ne sare în ajutor cu cele mai apreciate cărți pentru copii de 7-14 ani, având un portofoliu variat, de la autori clasici ca Mark Twain și Michael Ende până la autori români contemporani ca Raluca Poenaru, Alex Moldovan și Ana Rotea.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: