Mary Roach – Privind viața în gol

Scriitoarea atipică de știință, Mary Roach, vorbește despre una dintre cărțile sale, care abordează curiozitățile corpului uman și lumea bizară a descoperirilor științifice.

Pot să am jobul tău, te rog?

Sigur, dar e posibil să te confrunți cu: îndoială de sine, anxietate, e-mailuri fără răspuns către cercetători, probleme de acces în diverse locuri, recenzii urâte. O să le înfig într-un cui mare și strălucitor. Pentru restul taskurilor va trebui să ajungem la o înțelegere. Îmi plac destul de mult.  

OK, serios acum: ce ai lua la tine într-o călătorie pe Marte?

Balsam suplimentar pentru buze, pentru că lucrurile plutesc întotdeauna și se pierd pe nave spațiale (și pentru că sunt dependentă de balsamul de buze). O sticlă de sos picant. Un e-book reader. Dopuri pentru urechi. Răbdare.

Ce ți-ar lipsi cel mai mult în timpul unei misiuni spațiale prelungite?

Soțul meu Ed, fiicele mele vitrege, prietenii mei, casa noastră, Hallmark. Mâncare: tacos de la food truckul meu favorit Fruitvale, supa pho vietnameză, mazărea proaspătă care are gustul Pământului. Confidențialitatea, sexul. Mirosuri: iasomie și caprifoi în floare, carnea la grătar, asfaltul după ploaie. Sunete: valul, tunetul, vântul din copaci, păsările. Monotonia reconfortantă a lumii cunoscute.

Ce te-a surprins cel mai mult la explorarea spațiului și la cercetarea zero-G?

După ce am petrecut 10 minute glorioase în imponderabilitate, am fost foarte surprinsă să aflu că astronauții obosesc de multe ori. Se plâng că nu poți așeza nimic la locul lui fără să plutească, că până și mâinile lor plutesc și îi împiedică să facă orice. Pentru mine a fost cea mai încântătoare experiență pe care am avut-o vreodată. Pe ei îi deranjează! În mod similar, m-a surprins să aflu că una dintre cele mai mari probleme ale vieții în spațiu, pe termen lung, este plictiseala. Unul dintre astronauții Apollo a spus că „ar fi trebuit să aduc câteva Integrame”.

Am fost, de asemenea, surprinsă să aflu despre camera de odihnă de la UT Galveston – unde NASA plătește oamenii să stea în pat 24/7 (pentru a simula gravitația zero și a studia efectele ei asupra corpului). Când nu-ți folosești oasele și mușchii, corpul începe să le demonteze. Dacă sunt inactive timp de doi ani, cât ține o misiune pe Marte, vei obține genul de atrofie musculară și osoasă cu care se confruntă un tetraplegic.

Viața secretă a cadavrelor

Având în vedere că analizezi intens corpul uman, te-ai confruntat vreodată cu o stare de greață în timpul cercetării pentru o carte?

Sunt autor și observator, așa că simțul curiozității îl depășește pe cel de dezgust. Pot să urmăresc orice. Dar dacă-mi dai bisturiul sau forcepsul, atunci încep să mă pierd. Noaptea trecută soțul meu m-a rugat să-i rad părul de pe spate și mi-a fost foarte dificil. David Sedaris a definit odată iubirea drept abilitatea de a face față unei pustule apărute pe fesele iubitului său Hugh și trebuie să spun că sunt de acord cu această definiție.

Îmi imaginez că lucrările tale atrag o mulțime interesantă de oameni – există vreo poveste despre fani pe care ai vrea să o împărtășești?

Cărțile mele îi atrag pe cei mai minunați, destepți, amuzanți, ciudați oameni. Cititorii mei sunt toți oamenii pe care ai vrea să-i întâlnești la o petrecere. Îi iubesc. Rareori se întâmplă să mă contacteze cineva deranjant. Deși am primit odată un e-mail din Franța de la un bărbat care m-a întrebat care e  cel mai eficient mod de a scăpa de un cadavru. I-am scris înapoi: „Pierre, ai omorât pe cineva?” Nu a mai răspuns.

Text adaptat și preluat de pe bookpage.com

Cartea Viața secretă a cadavrelor face parte din lista titlurilor disponibile în abonamentul Pauza de Citit din luna octombrie. Le poți vedea pe toate aici.

„Pământul iubit de zei” – un fantasy tomnatic

Romanul fantasy Pământul iubit de zei face parte din lista titlurilor disponibile în luna septembrie în abonamentul Pauza de Citit. Te invităm să citești mai jos o recenzie scrisă de Liviu Szoke, moderatorul clubului de lectură Paladin. Dacă vrei să vezi lista completă a cărților tomnatice, intră aici.

Se spune că pe pământul iubit de zei, împăratul Chinei domnește cu binecuvântarea cerurilor și că nimeni nu-l poate doborî de pe tron atât timp cât este protejat de forțe mai presus de înțelegerea oamenilor. Însă 250 de Cai Celești pot înclina balanța puterii dacă în preajma împăratului stau regi barbari cu dorințe de preamărire, miniștri uneltitori și doamne ce plănuiesc din umbră, în timp ce pe la granițele mărețului Imperiu Kitai dau târcoale hoarde de barbari însetați de sânge, nemulțumiți de statutul lor de plătitori de tribut.

Guy Gavriel Kay nu scrie povești simple. N-a scris niciodată și nici nu cred că se va apuca la bătrânețe să scrie astfel de povești. El scrie povești puține, o dată la câțiva ani, însă când o face, ele sunt rodul a ani întregi de cercetare, documentare minuțioasă și scriere laborioasă. Dovadă stau cele câteva cărți, puține la număr, ce reprezintă adevărate fenomene editoriale și vedete incontestabile ale anului respectiv. Nu știu sigur cât de bine sunt primite de publicul larg, cred că mai degrabă se adresează unui public mai pretențios, mai select, mai atent la detalii, dornic să se adâncească zile întregi, cale de câteva sute de bune de pagini, într-o poveste de calitate.

O poveste de calitate este și Pământul iubit de zei (Under heaven), un roman amplu și ambițios, a cărui acțiune se petrece în China secolului al VIII-lea, în timpul Dinastiei Tang. Personajul principal poate fi considerat tânărul Shen Tai, fiul celebrului și viteazului general Shen Gao, mort în plină glorie. Există un obicei conform căruia fiii celui decedat trebuie să petreacă o lungă perioadă de doliu ca urmare a decesului tatălui, timp în care trebuie să cinstească, prin penitență, memoria părintelui dispărut. Iar Tai a ales să îngroape morții rămași pe câmpul de luptă la granița Imperiului Kitai cu un alt stat, în timp ce fratele său mai mare, Shen Liu, a rămas la curtea împăratului, pe post de sfetnic al noului prim-ministru.

Răsplata lui Tai e însă una pe măsură: primește cadou 250 de Cai Celești, mult superiori cailor kitailor, capabili să răstoarne balanța oricărei înfruntări ce ar implica și aruncarea cavaleriei în luptă. Însă acest cadou vine și cu un preț. Enorm. Oricine e în stare să omoare un om pentru un singur Cal Celest, darămite pentru 250. Iar când comploturile încep să se adune în număr alarmant de mare, povestea se complică și se ramifică, personajele încep să-și dezvăluie adevăratele fețe și intenții, iar însăși soarta Imperiului Kitai pare să atârne de intențiile celui care s-a trezit pe cap cu un asemenea dar.

Povestea începe greu, dar o dată ce te lași acaparat de această splendidă lume creionată de Guy Gavriel Kay, practic nu mai ai scăpare. E drept că nu m-aș fi supărat, la un moment dat, dacă ar fi fost mai scurtă, însă, la fel cum e cazul cu această scurtă cronică, mă îndoiesc că autorul ar fi reușit să aștearnă tot ce și-a propus de la bun început pe hârtie într-un număr mai restrâns de pagini. Sunt prea multe ițe, prea multe fire, prea multe personaje, fiecare cu rolul său bine definit, bine stabilit, ca să iasă o poveste de calitate într-un număr mic de pagini. Și ar fi fost tare păcat după documentări atât de minuțioase.

Bazat pe fapte reale, așa ar fi trebuit să sune un subtitlu al cărții. Autorul a citit zeci de poeme și de legende, a împletit realul cu imaginarul, a strecurat pe ici, pe colo niște legende, izbutind să imprime și un discret parfum fantasy unei povești ce ar putea fi, simplu, considerată ficțiune istorică, a aruncat în luptă figuri legendare (personajele sunt unul dintre punctele forte ale acestei povești ample și ambițioase, atât cele masculine, cât și cele feminine) din istoria zbuciumată a Chinei, iar ce-a ieșit… poate fi considerat un roman de referință al ultimului deceniu în materie de romane fantasy. Sincer, sunt tare curios (bine, curiozitatea mi-a fost trezită de ani de zile de niște prieteni binevoitori și mai nerăbdători din fire) ce lumi a mai recreat Kay în celelalte scrieri ale sale. Deocamdată, acest prim roman citit de mine este mai mult decât promițător.

Un articol de Liviu Szoke, moderatorul clubului de carte Paladin, preluat de pe blogul Paladin

O poveste extraordinară din epoca eroică a explorării Antarcticii

O poveste extraordinară din epoca eroică a explorării Antarcticii

Am citit Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton la malul Mării Ionice, privind la răstimpuri bărcile și iahturile care se legănau domol nu departe de țărm – un peisaj relaxant și călduros, diametral opus atmosferei glaciale din cartea lui Alfred Lansing. Din când în când, situațiile limită cu care se confruntau exploratorii în mările înghețate al Antarcticii îmi stârneau un frison pe șira spinării, coborând cu câteva grade aerul torid de pe litoralul grecesc. Captivantă și ușor de citit, povestea expediției eșuate a lui Shackleton mi s-a părut o lectură foarte potrivită pentru vacanță, căci nu necesită o concentrare deosebită pentru a urmări șirul întâmplărilor. Cât mai ține canicula, probabil că o să mă tratez cu un alt volum în care zăpada și ghețurile sunt prezente din belșug: Aventura arctică a danezului Peter Freuchen. 

Auzisem vag de Ernest Shackleton, un nume de referință din epoca eroică a explorării Antarcticii, dar nu știam absolut nimic despre expediția pe care a întreprins-o în anul 1914 sau despre urmările ei. Shackleton intenționa să traverseze continentul antarctic de la vest la est, o ultimă mare călătorie polară prin care britanicii puteau să-și recâștige prestigiul de mari exploratori, pierdut doi ani mai devreme, când Robert F. Scott fusese învins de Roald Amundsen în cursa spre Polul Sud. Însă ambițioasa expediție s-a transformat într-o luptă istovitoare pentru supraviețuire după ce nava Endurance a fost zdrobită de ghețuri în octombrie 1915, iar cei 27 de membri ai echipajului au fost nevoiți să-și mute tabăra pe o banchiză din Marea Weddell.

Fotografie de Frank Hurley

Ceea ce urmează este o poveste despre curaj, îndrăzneală, optimism, ingeniozitate și perseverență, pe care jurnalistul Alfred Lansing a reconstituit-o cât mai exact cu putință din jurnalele de bord ale expediției și din interviurile cu supraviețuitorii. Cartea se deschide cu abandonarea navei Endurance, după care firul narativ face un salt înapoi în timp, pentru a-i prezenta pe Shackleton (un explorator clasic: independent, romantic și un pic temperamental) și pe membrii echipajului, detaliind totodată pregătirile expediției. Destul de repede, am ajuns să-i simpatizez pe acești oameni atât de diferiți și, inevitabil, să simt o strângere de inimă la gândul încercărilor cumplite prin care aveau să treacă.

Fotografie de Frank Hurley

Povestea urmărește apoi un fir cronologic, din care nu lipsesc momentele dure, mai greu de parcurs, legate de sacrificiile și neajunsurile vieții în una dintre cele mai inospitaliere regiuni de pe glob, unde soarele dispare timp de aproape trei luni și, odată cu el, orice sursă de hrană; sunt și pasaje mai lente, în care monotonia perioadelor de inactivitate se face simțită. Mi-a plăcut faptul că relatarea lui Lansing conține și scurte fragmente din jurnalele de bord, care uimesc prin tonul calm și ponderat, în care adeseori se strecoară umorul.

Orde‑Lees notă într‑o seară: „Vrem să fim hrăniţi cu un linguroi din lemn şi, ca bebeluşii coreeni, să fim bătuţi uşor pe burtă cu dosul linguroiului, astfel încât să ne încapă în stomac mai multă mâncare decât ar fi cazul. Pe scurt, vrem să fim îndopaţi, ghiftuiţi, da, ghiftuiţi cu nimic altceva decât păsat şi zaharicale, budincă şi cremă de coacăze negre şi mere, prăjituri, lapte, ouă, gem, miere, pâine şi unt până crăpăm. L‑am împuşca pe acela care ne‑ar oferi carne. Nu vrem să mai vedem sau să mai auzim de carne cât vom trăi.“

Cine va reuși să reziste, cine va ceda? Câți dintre acești oameni vor fi salvați? Au fost întrebări care m-au urmărit pe tot parcursul lecturii, iar finalul, drept să spun, a reușit să mă surprindă. Extraordinare mi s-au părut nu doar aventurile prin care au trecut membrii echipajului, ci mai cu seamă faptul că acești bărbați s-au dovedit atât de tenace și de optimiști, deși condițiile în care au fost nevoiți să supraviețuiască ar stârni coșmaruri unui om dependent de confortul modern: temperaturi care coborau la medii de –27°C, furtuni violente, saci de dormit mereu uzi, haine înghețate, zile în șir de nesomn, lipsa hranei și a apei potabile, totul în contextul unui efort fizic susținut. 

Exploratorii din deceniile următoare nu au reușit să înțeleagă cum echipajul lui Shackleton, lipsit de un echipament adecvat și într-o stare fizică precară, a reușit să navigheze pe mări furtunoase în bărci minuscule, să escaladeze piscuri de gheață prin teritorii necartate, să găsească soluții ingenioase și puterea de a merge mai departe. Probabil că au avut și un dram de noroc, dar mai degrabă a fost vorba de un curaj și o perseverență care nu s-au lăsat zdruncinate atunci când șansele de salvare păreau aproape inexistente. Nu în ultimul rând, un rol decisiv l-a avut  chiar Ernest Shackleton, o personalitate fascinantă care, prin prestanță și intuiție, tărie de caracter și prudență, dar și prin abilitatea sa de a preveni conflictele și nemulțumirile, a reușit să insufle echipajului său optimism și încredere, precum și dorința de a nu ceda în fața acestui adversar formidabil, natura.

Deşi Shackleton manifesta, fără îndoială, o purtare nepotrivită și era chiar incapabil să se descurce în numeroase situaţii cotidiene, avea un talent împărtăşit de foarte puţini de‑a lungul istoriei: capacitatea autentică de a conduce. El a fost, aşa cum mărturisea unul dintre oamenii lui, „cel mai mare lider care s‑a născut vreodată pe acest pământ“. Cu toate defectele şi lipsurile lui, Shackleton a meritat următorul omagiu: Când vine vorba despre conducere ştiinţifică, daţi‑mi‑l pe Scott; pentru acţiune rapidă şi eficientă, daţi‑mi‑l pe Amundsen. Dar când te afli într‑o situaţie deznădăjduită, când pare că nu mai ai nicio şansă, îngenunchează şi roagă‑te ca Shackleton să‑ţi vină în ajutor.

Recenzie și fotografii de Ema Cojocaru – articol publicat inițial pe blogul Editurii Art.

Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton de Alfred Lansing face parte din abonamentul Pauza de Citit din luna iulie.

Artemis – recomandare SF direct din redacția Paladin

Artemis de Andy Weir este un tehno-thriller plin de acțiune și de suspans, mijlocul perfect pentru cei care vor să scape, chiar și numai pentru o perioadă scurtă de timp, de gravitația planetei Pământ.

Artemis
Artemis, Andy Weir
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Paladin, 2019

Autorul excelează aducând în atenție concepte, detalii și referințe tehnice, creând o posibilă societate viitoare realistă și fascinantă. Este o carte fermecătoare, cu un solid fundament științific, care prezintă o viziune asupra posibilului viitor al rasei umane pe Lună.

Traiul în Artemis, primul și deocamdată singurul oraș de pe satelitul Terrei, implică privațiuni dacă nu te afli printre turiștii bogați sau miliardarii excentrici curioși și fascinați de experiența voiajului selenar.

Visul lui Jazz Bashara, o tânără cu un job simplu, ce nu îi aduce mari satisfacții, este să se îmbogățească. Problema este însă că nu își poate împlini dorința de înavuțire, ceea ce o face să se implice în contrabandă. Viața fetei va căpăta o întorsătură teribilă în momentul în care planul ei de îmbogățire va pune în pericol existența orașului și a cetățenilor lui.

Romanul Artemis face parte din abonamentul lunii iulie de la Pauza de Citit.

Un text de A., redactor la Editura Paladin