Singurele bunuri pe care nu ți le poate lua nimeni sunt poveștile

Colecția de povestiri semnată de Viet Thanh Nguyen ne dezvăluie încă din titlu tipologia de personaje asupra căreia se focusează acțiunea: refugiații vietnamezi din America, și mai exact din comunitatea acestora din statul California.

El însuși refugiat cu părinții din Vietnam la o vârstă fragedă, poveștile lui Viet Thanh Nguyen nu au scopul să șocheze cititorul prezentând o realitate dificilă, ci aduc detalii despre războiul din Vietnam, fugă și adaptare, într-o manieră firească, așa cum un copil ar primi orice realitate a copilăriei sale. Poate și deoarece, așa cum spune un citat din carte, poveștile sunt bunuri de preț, singurele pe care nu le poate lua nimeni: „Singurele bunuri pe care le aveam noi erau poveștile.”

Eu am citit cartea asta ca pe o carte despre relațiile dintre oameni, felul în care devin ele mai complexe și mai complicate atunci când viața ta este scindată de un asemenea eveniment precum fuga din propria ta țară, sau, din contră, felul în care acceptarea și resemnarea sunt un lucru firesc.

În prima povestire a cărții – „Femei cu ochi negri” – ne este adusă în fața ochilor relația tandră dintre o soră și un frate. Însă relația asta s-a dezvoltat cumva dincolo de moarte căci fratele a murit încercând să-și apere sora, iar aceasta, deși ajunsă în America, trăiește vina de a fi supraviețuit și de a fi fată. Apare motivul fantomei ca o personificare a regretului, a vieții netrăite a fratelui și a vieții trăite pe jumătate a surorii supraviețuitoare. Ea își câștigă traiul ca scriitor-fantomă, viața i se împletește cu superstițiile și credințele vietnameze atunci când în existența ei și a bătrânei ei mame se insinuează fantoma fratelui pierdut.

Tot despre frați și relația dintre ei vorbește și ultima povestire a cărții – „Patria mama” – însă de această dată sunt două destine puse în oglindă. Doua surori – una aflată în America, cealaltă în Vietnam, fac parte din două „seturi” separate de copii ai aceluiași tata, tată care a ales să își boteze copiii și din prima căsătorie și din a doua cu aceleași nume. Și numele este singurul lucru pe care îl împărtășesc cele două surori pentru că altfel destinele lor sunt ca doi poli opuși și servesc pentru un șir de întrebări despre cum ar fi fost viața fiecăreia dacă ar putea schimba rolurile.

Americanii” aduce înapoi în Vietnam un bătrân pilot american care a luptat în această țară, însă de data aceasta se întoarce pentru a-și vizita fiica, un copil născut din părinți cu naționalități diferite care nu și-a găsit niciodată locul acasă. Relației tată-fiică îi lipsește empatia, niciunul dintre cele două personaje neputând înțelege sentimentele celuilalt pentru Vietnam: pentru fostul pilot aici este „terenul de joacă” al tinereții sale, în timp ce copilul lui și-a găsit aici un loc de care să aparțină.

Poveștile din acest volum sunt pline de umor, de resentimente dar și de speranță, împletindu-se firesc, așa cum se împletesc în viață când nimic nu are o singură culoare. Iar finalul fiecăreia este diluat, suspendat, se pierde ca o cărare șerpuind dincolo de orizont, autorul nu ia decizii decisive pentru personajele sale și orice este posibil.

Pune personajele față în față cu traumele trecutului – călătoria pe apă spre America, pământul făgăduinței, care se putea termina oricum între raidurile piraților și capriciile naturale ale mării -, dar și cu nesiguranța viitorului – copilul unor refugiați vietnamezi va reuși să se integreze în noua societate fără să nege valorile tradiționale ale părinților săi? Dar principala caracteristică a vocilor din carte este realismul, o ancorare fermă în realitate, indiferent ce le trage înapoi sau ce le absoarbe spre viitor. Este realismul supraviețuitorului care își permite să spună povești, dar nu să trăiască în ele.

Un text de Andreea Chebac

Sursa foto Flickr

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

2 răspunsuri la „Singurele bunuri pe care nu ți le poate lua nimeni sunt poveștile”

  1. O povestire care a avut un impact mai mare decat as fi crezut asupra mea este „Cat as vrea sa ma doresti”. Doamna Khanh, in final auto-asumata Yen, si domnul Khanh, profesorul, m-au facut sa inteleg mult mai bine dragostea pasiva dintre bunicii mei, o dragoste care nu se manifesta in tiparele romantice, ci acel fel care iti da puterea de a sta langa persoana de langa tine pana la sfarsitul vietii, de a avea grija de ea neconditionat, de a nu percepe sirul vietii tale fara intrepatrunderile cu obiceiurile celuilalt si de a-l cunoaste pe cel de langa tine de parca ar fi o extensie biologica a propriului tau corp. Sa te manifesti sentimental e vazut ca o bizarerie, ca ceva nenatural. Pana la urma, pe cine vezi dezmierdandu-si propria mana?

Lasă un răspuns