Q & A cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură”

Ce-am pierdut în foc a fost una din lecturile mele preferate, însă am observat că nu toată lumea gustă subiectele întunecate și violente ale Marianei Enriquez, ba unii cititori au chiar o reacție de respingere față de parada de orori și întâmplări bizare care traversează volumul scriitoarei argentiniene. Gusturile nu se discută, evident, dar cred că intențiile autoarei pot fi înțelese mai bine dacă-i cunoaștem sursele de inspirație și dacă aflăm mai multe despre amplasarea cărții în contextul societății argentiniene, unde există diferențe uriașe între clasele sociale, iar deceniile de dictatură militară au lăsat urme adânci care se reflectă în sărăcia extremă, corupția și violența instituționalizată.

Totodată, pentru o mai bună înțelegere a contextului, recomand și cărțile unei alte autoare argentiniene, Claudia Piñeiro, care, deși nu se ridică la calitatea literară a povestirilor lui Enriquez, sunt îndeajuns de interesante și creează o imagine elocventă a păturii privilegiate din Argentina, o lume diametral opusă celei portretizate în Ce-am pierdut în foc. După ce am parcurs câteva interviuri cu Mariana Enriquez, mi-a venit ideea să selectez întrebările și răspunsurile relevante, făcând un mix de Q & A care aruncă o lumină nouă asupra prozelor din Ce-am pierdut în foc.

Bongani Kona: Multe din povestirile din Ce-am pierdut în foc au ceva neliniștitor, straniu și misterios, dar dincolo de asta se poate simți dragostea pentru actul povestirii. Cu ce fel de povești ai crescut în anii copilăriei tale în Buenos Aires?

Mariana Enríquez: Am crescut la periferia orașului Buenos Aires, ceea ce noi numim „Conurbano”, într-un orășel pe nume Lanús. E un cartier care n-are nimic în comun cu viața literară sau intelectuală: un pic dur, cu multe fabrici care în copilăria mea începuseră să se închidă, în esență un loc al clasei muncitoare, unul care pe deasupra mai e și urât. Mie-mi place, dar n-are nimic idilic sau ceva care să aducă a natură. Însă părinții mei erau cititori avizi și aveau o colecție imensă de cărți. Orice de la literatură argentiniană la literatură europeană, americană sau sud-americană, de la García Márquez la Capote și Poe. Îmi plăceau Baudelaire și surorile Brontë, am fost întotdeauna atrasă de poveștile sumbre. Nu existau restricții și puteam citi orice. Cred că era o modalitate de a-mi imagina că trăiam într-un loc mai frumos sau mai interesant. În plus, bunica mea era o povestitoare involuntară. Nu cred că-i plăcea să spună povești, dar asta făcea parte din cultura ei – era fiica unor imigranți italieni care veniseră din nordul Argentinei, o zonă rurală și plină de superstiții, foarte diferită de Buenos Aires.

Bongani Kona: În Casa Adelei, mama naratoarei îi interzice să urmărească filme de groază pentru că este „prea mică”. Mulți părinți au tendința să-și apere copiii de ororile lumii. Mă întreb dacă ăsta a fost și cazul tău. 1976–1983 a fost o perioadă grotesc de violentă în istoria Argentinei. Mii de oameni dispăreau sau erau torturați și uciși. În copilăria ta, cât de conștientă erai de ceea ce se întâmpla? Ți se ascundeau anumite povești?

Mariana Enríquez: Trebuie să ții cont de faptul că dictatura din Argentina a fost incredibil de violentă, dar într-un mod secret. Mii de oameni au fost torturați și uciși, într-adevăr, dar lucrurile astea au fost ascunse cu succes de populație. Mulți oameni spun și astăzi că nu erau la curent cu amploarea ororilor – și nu spun minciuni. Armata nu împușca oamenii pe stradă. Îi răpea și îi ducea în centre de detenție clandestine. Desigur, asta a stârnit multă frică, în mare parte frica de necunoscut, teama de a nu ști ce se întâmplă cu adevărat. Chiar și cei dispăruți: situația era fantasmagorică. Părinții mei erau la curent, dar vorbeau despre asta în șoaptă și, de fiecare dată când înțelegeam ceva, îmi atrăgeau atenția să nu spun nimic în afara casei. Iar „în afara casei” însemna la școală, la petrecerile onomastice sau oriunde în viața de zi cu zi. Așa că eram la curent, pentru că părinții mei erau la curent, dar nu existau semne clare de violență, nu pentru un copil, în orice caz. Doar uneori apăreau zvonuri despre câte un vecin care „plecase”, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sau despre militarii care supravegheau podul… Era un secret, un secret teribil. Când s-a sfârșit, a fost ca o explozie. Detaliile înfiorătoare erau peste tot, la televizor, în reviste, și, bineînțeles, în procesele generalilor unde victimele relatau ce li se întâmplase, iar cruzimea era explicită. Îmi amintesc cât de îngrozită eram citind despre toate aceste lucruri. Cred că au fost primele povești de groază pe care le-am citit. Părinții nu mi-au ascuns nimic, dimpotrivă. Voiau ca eu să știu. Pentru ei și pentru mulți alți argentinieni, amintirea celor întâmplate reprezenta o declarație politică.

Bongani Kona: Ai spus undeva că o asemenea violență politică generalizată „lasă cicatrici, ca un sindrom de stres post-traumatic la nivel național”. Într-un fel, povestirile din Ce-am pierdut în foc aruncă o lumină asupra acelor cicatrici. Case bântuite, corpuri diforme, râuri poluate, toate fac referire la „istoria înspăimântătoare a terorii de stat”, ca s-o citez pe traducătoarea Megan McDowell. În ce alte feluri crezi că se manifestă acest sindrom în viața de zi cu zi?

Mariana Enríquez: Ei bine, în zilele noastre are urmași. Nu e vorba doar de cicatrici metaforice, ci despre oameni. Copiii celor dispăruți, care sunt cam de vârsta mea. Copiii pe care armata i-a răpit și i-a dat altor familii să-i crească: bărbați și femei căutați și găsiți de Abuelas de Plaza de Mayo, o organizație pentru drepturile omului. Sunt oameni care și-au trăit viața sub o altă identitate. Iar fiecare discuție politică e impregnată de problemele anilor ‘70. De exemplu: astăzi avem un guvern neoliberal pe care opoziția îl acuză de aplicarea acelorași politici economice ca în vremea dictaturii militare. Dacă guvernul alege să facă uz de violență la un protest, să zicem, imediat se face legătura cu represiunea din acei ani. Acea perioadă nu a dispărut și uneori pare foarte greu să o depășim.

Bongani Kona: În ciuda acestei istorii sumbre, ai spus că în Argentina există „un mare entuziasm pentru a scrie”. De unde crezi că vine acest entuziasm? Și când ai început să scrii? A fost ceva ce ai vrut să faci dintotdeauna?

Mariana Enríquez: O istorie sumbră e prielnică pentru literatură. Multe fantome, multe probleme. Ce mă miră, mai degrabă, e faptul că există entuziasm după atâtea crize economice. În timpul vieții mele am trăit cel puțin două de proporții și am 44 de ani. Dar, cumva, asta pare să fie un imbold. În ce mă privește, nu îmi doream neapărat să scriu atunci când am început. Am publicat un roman la vârsta de 21 de ani. O editură importantă căuta un roman scris de cineva tânăr, cu o tematică „tinerească”. Romanul se numește Bajar es lo peor și e un amestec de Bret Easton Ellis timpuriu și sensibilități gotice. Îl scrisesem pentru mine, fără speranța că aș putea să-l public, și am ajuns la editură întâmplător, printr-o serie de legături ciudate. Pe atunci studiam jurnalismul în La Plata, un oraș studențesc, și eram o tânără destul de impulsivă. După ce romanul a fost publicat și am mai scris încă unul, s-ar zice că mi-am dat seama că asta vreau să fac. Dar a durat ceva.

Bongani Kona: Lidia Yuknavitch scrie într-un eseu că „În America, e complicat să descrii violența fără a o transforma în divertisment.” Desigur, contextul tău e unul diferit, dar ai putea vorbi despre provocările și necesitatea de a scrie despre violență?

Mariana Enríquez: Violența e ceva ce ni se întâmplă. E unul din acele lucruri de care nu putem scăpa, oricât de mult am progresa la nivel global. Nu văd de ce sau cum am evita să scriem despre violență, de teamă că ar putea deveni un divertisment. Cred că Yuknavitch se referă la banalizarea sau la naturalizarea violenței, dar chiar și asta mi se pare interesant. Nu putem fi surzi și orbi în privința ei. Da, uneori poate fi prezentată ca ceva atractiv, dar ăsta e un risc; nu poți evita să te gândești la violență. Iar pentru mine, literatura a fost întotdeauna un mod de a mă gândi la lucrurile care ni se întâmplă. Violența e unul dintre ele.

Adam Vitcavage: Poți să alegi o povestire și să ne spui cum ți-a venit ideea și cum ai scris-o?

Mariana Enríquez: Desigur. De exemplu, În ape negre a fost inspirată de un caz real de brutalitate a poliției. În urmă cu câțiva ani, în Buenos Aires, doi polițiști au reținut doi tineri săraci care se întorceau dintr-un club de noapte. I-au maltratat și i-au aruncat în râul Riachuelo. Acest râu e poluat de multă vreme, așa cum îl prezint și în povestire. În momentul de față încearcă să îl curețe, dar va dura câteva decenii. Contaminarea e cauzată de fabricile și abatoarele de pe maluri, care își deversează deșeurile în apele râului și îl poluează. Sunt întreprinderi nereglementate de stat. Riachuelo e un fel de simbol pentru neglijență și corupție. Pe deasupra, râul marchează hotarul geografic dintre orașul Buenos Aires și cartierele mărginașe. Pe maluri sunt și foarte multe ghetouri. În cele din urmă, unul din acei băieți s-a înecat în râu. M-a îngrozit cruzimea acelor polițiști. Una e să abuzezi și să sperii un tânăr, dar e cu totul altceva să-l arunci în râul acela infernal.

Am folosit acest incident, cu schimbări minore, ca punct de plecare pentru restul povestirii. Mai târziu, ideea Răului și a râului mort au devenit un omagiu dedicat lui Lovecraft și lucrărilor sale nepublicate, la care s-au adăugat propriile mele interpretări ale scrierilor lui  Laird Barron. Mă inspir și din Alan Moore și din ideea lui despre rău ca o formă de igienă socială în contextul inegalității și al violenței instituționalizate. Cam ăsta e, în linii mari, mecanismul povestirilor mele: plec de la o întâmplare reală, pe care o transform în ceva fantastic sau supranatural.

Adam Vitcavage: Din moment ce lucrezi ca jurnalistă, te confrunți cu nevoia de a include comentarii politice în scrierile tale?

Mariana Enríquez: Nu, nu simt nevoia asta. Sunt jurnalist cultural. Trăiesc printre filme, celebrități, muzică și teatru. În genul de jurnalism pe care îl practic eu, nu intru foarte mult în contact cu realitatea. Comentariile socio-politice vin mai degrabă din experiența mea de cetățean decât din meseria de jurnalist.

McSWEENEY’S: Cum procedezi când scrii povestiri despre crime? Începi cu un personaj sau cu o situație anume?

Mariana Enríquez: De obicei, nu scriu povești despre crime – însă scriu ficțiune întunecată, așa că povestirile mele implică uneori o crimă. Cea din Copilul jegos e inspirată parțial de un asasinat care a avut loc în urmă cu cinci ani, în provincia Corrientes. Băiatul mort se numea Ramoncito și trăia pe stradă. Crima n-a stârnit prea multe ecouri în presă – oricum, nu pe cât ar fi trebuit – din cauza implicațiilor politice și a detaliilor oribile care au ieșit la iveală. A fost ciudat – lăsa impresia unei crime care e ținută ascunsă. Există o carte de investigație pe tema asta, La misa del diablo(Liturghia diavolului), de Miguel Prenz, care nu s-a bucurat de succes la public, deși e foarte bună. De acolo am preluat informațiile de bază. Apoi am lăsat totul să se amplifice și să crească, așa cum fac cu toate povestirile mele. Am hotărât să nu fie o proză condusă de intrigă, ci am optat pentru o atmosferă stranie, aproape halucinatorie.

McSWEENEY’S: Copilul jegos prezintă și povestea lui Gauchito Gil, un proscris argentinian. Îți amintești când ai auzit prima oară legenda lui Gauchito? Ce te-a determinat să o incluzi aici?

Mariana Enríquez: Am auzit de el în copilărie. O parte din familia mea este din Corrientes, provincia de unde e Gauchito Gil. Am hotărât să-i includ povestea pentru că, în ultimele două decenii, Gauchito a devenit o componentă importantă a orașului Buenos Aires: culorile și imaginea lui sunt peste tot. Migranții i-au adus legenda în oraș, unde a devenit foarte popular. Oamenii și-l tatuează pe corp, îl pictează pe pereții caselor; sunt altare la colț de stradă. A devenit o parte din peisaj. Dar este totodată o mitologie întunecată, violentă – o legendă despre abuzul de putere și mutilare. Gauchos erau oameni săraci: trăiau la marginea societății și erau deposedați. Gauchito Gil este sfântul celor deposedați. Iar în cartiere precum Constitución, a devenit un fel de sfânt protector.

McSWEENEY’S: Ce te-a determinat să alegi cartierul Constitución ca fundal al poveștii?

Mariana Enríquez: Lucrez în acel cartier. Redacția ziarului la care lucrez este chiar acolo, în inima cartierului Constitución. Cartierul este exact așa cum îl prezint în povestire: frumos, decadent, dar foarte periculos. Am mers acolo în fiecare zi începând din 2003 și acum îl cunosc foarte bine. E un loc care spune multe despre cei bogați și puternici din Argentina: a fost abandonat în secolul 19, după o epidemie masivă de friguri galbene. Oamenii și-au părăsit pur și simplu casele – unele dintre ele arată mai degrabă ca niște palate – pentru că își permiteau să-și cumpere altele la fel de grandioase la mare distanță de focarul epidemiei. Nu s-au mai întors niciodată, lăsând această parte sudică a orașului celor săraci, marginalizați, muncitorilor și bolnavilor. (Multe dintre spitalele publice se găsesc aici, inclusiv principalul spital pentru copii, ceea ce m-a influențat probabil să includ copii în poveste.) Zona de sud a orașului a făcut progrese considerabile în ultima vreme, dar, în comparație cu zona de nord – incredibil de bogată – se află mult în urmă. Iubesc partea de sud a orașului Buenos Aires. Cred că are personalitate și ascuțime și distincție. Și e periculoasă numai după standardele din Buenos Aires, care sunt destul de scăzute.

David Leo Rice: Când vorbești despre sindromul de stres post-traumatic care poate bântui o societate marcată de orori politice, crezi că locurile unde s-au comis atrocități pot deveni terenuri fertile pentru ficțiune, precum hotelul din Hostería, care fusese o școală de poliție?

Mariana Enríquez: În tinerețe, am citit multă psihogeografie. Cred că există un spirit al locurilor. Acolo unde s-a petrecut ceva îngrozitor, e posibil să se întâmple din nou ceva, fiindcă acele locuri sunt bântuite. Sunt însemnate. Pentru mine, locurile sunt personaje. Obiectele și locurile dăinuie mai mult decât oamenii și e interesant să mă gândesc că au o memorie, că sunt personaje și pot acționa după un plan al lor.

David Leo Rice: Crezi că e ceva ocult legat de violența politică? Cum pot scriitorii să abordeze într-o manieră actuală ororile cotidiene care sunt normalizate de populație?

Mariana Enríquez: E ceva legat de amploarea cruzimii în violența politică care-mi lasă impresia celui mai negru soi de magie. Ca și cum e necesar să satisfacă un zeu străvechi și lacom care pretinde nu numai trupuri, ci trebuie să se hrănească și cu suferința oamenilor. Desigur, asta s-a întâmplat în Argentina cu ceva timp în urmă, dar încă există o umbră. Iar umbra îmbracă multe forme. Una dintre ele, și uneori cred că e cea mai cumplită, o reprezintă oamenii care cred că dictatura și brutalitatea au fost necesare pentru a învinge „inamicul intern”. Astăzi avem un președinte democrat (nu-mi place de el, dar, hei, politicienii sunt groaznici peste tot în lume), însă umbra trecutului persistă. Și încă nu reușim să rezolvăm problema brutalității poliției, a inegalității, a sărăciei extreme, așa că există un sentiment de frustrare.

Cititorii se îngrozesc când citesc una din povestirile mele, de pildă cea despre un copil care trăiește pe stradă, dar adevărul e că se întâlnesc cu astfel de copii în fiecare zi. Mulți dintre ei dorm în fața intrărilor, sunt înfometați și murdari. Însă când oamenii citesc despre asta, li se pare că am mers prea departe. În realitate, nu merg deloc prea departe. Copilul din acea povestire pare să fie o excepție, însă nu e nici pe departe așa. Într-adevăr, la suprafață putem vorbi de o normalizare, dar nu în totalitate. Când ficțiunea reușește să miște oamenii, e ca și cum pot privi din nou realitatea. Și eu o normalizez, desigur: nu poți să empatizezi tot timpul, pentru că ai lua-o razna. Într-un fel, cred că scriu pentru a o de-normaliza și pentru mine.

David Leo Rice: Mă interesează legătura dintre scurtime și supranatural. Am remarcat că mulți autori argentinieni importanți, atât cei contemporani – tu, Samanta Schweblin, César Aira –, cât și cei clasici – Ocampo, Bioy Casares și, desigur, Borges – au tendința să scrie povestiri sau nuvele care tratează inefabilul, stranietatea sau subiectele inexplicabile. Crezi că proza scurtă are o forță specială care-i permite să abordeze astfel de subiecte neobișnuite, care s-ar pierde într-o lucrare de mari dimensiuni?

Mariana Enríquez: Uzanțele lucrează în felul ăsta. În Argentina există o tradiție legată de proza scurtă și de tematica supranaturală, iar aceștia sunt autorii pe care-i citim la școală, e prima literatură cu care intrăm în contact și se lipește de noi. Influența e inevitabilă. Dar, privind din alt unghi, cred că există elemente de tensiune și surpriză care se pretează mai bine la proza scurtă. Felul în care folosești limbajul e diferit: mai visător, mai aproape de poezie. E destul de greu să menții asta într-un roman lung.

David Leo Rice: Consideri că te înscrii în tradiția scriitorilor argentinieni menționați mai devreme? Dacă da, ce filon comun, fie el artistic sau cultural, împrumuți de la ei?

Mariana Enríquez: Da, nu cred că poți să te sustragi influenței. E foarte dificil să menționezi până și influența lui Borges, pentru că a fost un asemenea gigant, dar ce am iubit întotdeauna la el a fost lipsa prejudecăților. Îl iubea pe Bradbury. I-a dedicat o povestire lui Lovecraft. A inventat ființe magice. O iubesc pe Silvina Ocampo, femeile ei nebune, umorul ei. Și pe Cortázar. Cred că el a fost primul care a folosit cadre urbane recognoscibile în literatura noastră.

Însă toți acești scriitori proveneau din păturile înstărite ale societății. Ocampo era milionară; familia ei deține și acum terenuri peste tot. La fel și Bioy Casares. Cortázar era fiul unui diplomat și s-a născut la Bruxelles. N-a scăpat niciodată de accentul franțuzesc. Mai există o tradiție care nu e foarte cunoscută la nivel internațional, cea a scriitorilor care provin din alte medii, precum Manuel Puig sau Roberto Arlt. Scriitori din oraș și din localitățile mici, săraci, interesați de cultura pop, de felul cum vorbesc oamenii, de ceea ce se întâmplă pe stradă, de filme, de științele oculte, dar dintr-o perspectivă mai puțin elitistă. Sunt mai apropiată de ei prin prisma clasei sociale și, în anumite privințe, prin prisma literaturii. Iubesc stilul și temele lui Ocampo și Borges, dar cred că astăzi te poți hrăni din ambele tradiții.

Întrebări preluate și traduse de pe johannesburgreviewofbooks.com (Bongani Kona), electricliterature.com (Adam Vitcavage), mcsweeneys.net, lithub.com (David Leo Rice).

Un text de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

2 răspunsuri la „Q & A cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură””

  1. Foarte cuprinzător Q&A-ul. Se vede de ce Mariana Enriquez e atât de actuală în societatea românească care nu se poate desprinde nici acum de trecutul comunist. Cât despre psihogeografie recomand culegerea de proză scurtă a lui Alexandru Monciu Sudinski – Rebarbor.

    1. În scrisul Marianei Enriquez macabrul rafinat este împins la rang de artă: magie neagră, sfinţi răzbunători, case bântuite, dispariţii cât se poate de misterioase, femei care își dau singure foc pentru a protesta împotriva violenței domestice.
      Rezultatul – o combinație bulversantă de Poe, Stephen King și Cortázar – este de neuitat.

      Ce alte cărți de la Editura ART recomanzi?

Lasă un răspuns