Pornește într-o aventură crăciunomagică alături de Tom Fletcher

Pregătește-te să-ți schimbi părerea despre Polul Nord și despre fabrica de jucării a lui Moș Crăciun! Aceasta e cartea din care afli ce se întâmplă de fapt în seara de Ajun și cum ajung cadourile sub brad.

Voi credeţi în Moş Crăciun? Dar în renii zburători, în spiriduşii de la Polul Nord, în miracolele de Crăciun? Dacă da, atunci neapărat trebui să citiţi cartea Crăciunozaurul de Tom Fletcher. E important să continuaţi să credeţi în Moş Crăciun, pentru ca acesta să continue să existe:

„Peste tot în lume există milioane de copii, la fel ca voi, care ştiu cu toţii de existenţa renilor zburători ai Moşului. Ei nu se gândesc că renii Moşului pot zbura. Cred, fără nicio umbră de îndoială, iar credinţa este cea mai puternică vrajă care există. Să crezi este singura vrajă care poate face ceva absolut imposibil să fie posibil şi ceva indiscutabil irealizabil să fie realizabil! Iar, dintre toate felurile de credinţă, credinţa unui copil este de departe cea mai de neoprit.

Dacă toţi copiii din lume ar înceta dintr-odată să creadă în Moş Crăciun, în reni zburători şi în restul minunăţiilor de la Polul Nord, atunci toate aceste lucruri nemaipomenite ar dispărea într-o clipă aşa cum dispare un balon de săpun! De aceea este atât de important să crezi. Asta ţine vraja în viaţă!”

După cum o să vă daţi seama de pe copertă, Crăciunozaurul este chiar un… dinozaur. Dar este unul mai special. Crăciunozaurul era doar un ou pe vremea când toţi dinozaurii au fost nimiciţi de un asteroid şi a rezistat, îngheţat, pe fundul unei mări, până când l-au descoperit spiriduşii de la Polul Nord şi l-au dus lui Moş Crăciun, iar acesta l-a botezat Crăciunozaur. Crăciunozaurul a crescut la Polul Nord, urmărindu-i pe renii zburători şi dorindu-şi să tragă şi el două lucruri: să aibă un prieten la fel ca el şi să ajungă să tragă sania Moşului, alături de renii zburători.

Însă povestea nu este despre Crăciunozaur, ci despre felul în care acesta a schimbat viaţa unor oameni obişnuiţi: lui William şi Bob Trundle, tată şi fiu.

William este un băieţel care a rămas paralizat în urma unui accident care i-a răpit şi mama. William este un puşti simpatic, simpatizat de colegi, dar asta numai până când, la şcoală vine Brenda, o fetiţă absolut adorabilă, dar doar la înfăţişare. Brenda începe să-l chinuie pe William şi, odată cu ea, încep şi ceilalţi copii. Astfel, viaţa lui William devine un coşmar.

Bob Trundle este un văduv pasionat de Crăciun, singuratic şi cam ciudat. Nu are prieteni şi se ocupă singur de fiul său, căruia îi povesteşte lucruri minunate despre Moş Crăciun şi despre felul în care cresc cadourile în pământ, din păstăi magice, la Polul Nord.

William este pasionat de dinozauri, aşa că îi cere lui Moş Crăciun un dinozaur adevărat, pe care îl şi primeşte. Numai că există cineva care îşi doreşte capul acestui dinozaur pe peretele său cu trofee: un Vânător abil care a vânat cele mai frumoase şi mai rare animale din lume. Dar oare poate un băieţel în scaun cu rotile să salveze un ditamai dinozaurul de cel mai malefic vânător din lume?

O să vă spun un secret: sigur că poate, dar numai dacă primeşte cel mai neaşteptat ajutor.

Crăciunozaurul este o poveste minunată despre prietenie, încredere, loialitate şi speranţă. Dar, mai ales, este o carte despre puterea magică a copilăriei:

„Copiii sunt cele mai magice făpturi din lume (…) a zis, zâmbind, Moşul.

– Copii? a zis William. Copiii nu sunt magici. Eu sunt copil şi nu sunt magic deloc! (…)

– O, ba eşti! Chiar eşti cu adevărat. Numai că nu ştii. Poţi crea în imaginaţia ta lumi imposibile care nu există în realitate. Asta-i magie. Poţi vedea în oameni, în lume şi în viaţă numai ce-i mai bun. Asta-i magie. Înţelegi importanţa naivităţii, importanţa veseliei, a râsului şi a jocului, lucruri pe care cei mari le-au uitat. Asta-i magie. Şi, mai presus de toate, crezi în imposibil fără să-ţi pui întrebări. Fără să ai nevoie de dovezi. Fără să stai pe gânduri. Asta-i magie.”

                                                                                                                                       Un text de Laura Frunză

Lasă un răspuns