Peyo, tatăl ștrumfilor

Peyo, tatăl ștrumfilor

Alături de TintinLucky Luke și Spirou et FantasioȘtrumfii este una dintre cele mai populare serii belgiene de bandă desenată. Iar la fel ca în cazul lui Asterix din Franța, succesul a depășit de mult matca albumelor de BD, materializându-se în animații, filme artistice, jocuri video, parcuri de distracții și tot felul de mărfuri. Spre deosebire de Goscinny și Uderzo, Pierre „Peyo” Culliford nu a fost nevoit să creeze industria modernă belgiană de bandă desenată pentru a ajunge la acest rezultat. Ceea ce nu înseamnă că a avut o traiectorie lină în carieră.

După ce își pierde tatăl la vârsta de șapte ani, familia Culliford începe să se confrunte cu dificultăți financiare. Iar apoi Belgia intră sub ocupație nazistă. Peyo e nevoit să renunțe la școală, găsindu-și de muncă ca proiecționist. Printre rolele de propagandă nazistă pe care trebuia să le proiecteze scăpă și filmul franțuzesc Les Visiteurs du soir al cărui decor medieval a rămas alături de artist pe parcursul vieții.

La 17 ani, căutând un salariu mai bun și posibilitatea unei cariere, își găsește un post de colorist la studioul de animație Compagnie Belge d’Actualités unde îi cunoaște pe André Franquin, Morris și Eddy Paape. Din nefericire pentru Culliford, CBA își încetează activitatea în 1946. Dacă colegii săi, mai mari și mai bine pregătiți, își găsesc repede de muncă în bandă desenată la revista Spirou, Peyo activează cu precădere ca artist comercial în publicitate pentru o lungă perioadă.

Această muncă îi aducea un venit stabil, dar în timpul stagiului de la CBA Peyo prinde drag de spus povești de umor și aventură. Aplică la un post pentru noua revistă Tintin, însă însuși Hergé refuză să-l angajeze. Fără a se descuraja, timp de cinci ani dezvoltă în paralel mai multe seriale de bandă desenată, reușind să vândă câteva episoade (Pied-TendrePoussy) diverselor ziare, însă fără a captiva publicul sau pe editorii lui Spirou, cărora le trimitea aproape săptămânal mostre de bandă desenată.

Încetul cu încetul, iar apoi brusc, perseverența sa dă roade. Serialul cu aventuri medievale Johan, inspirat de filmele cu Errol Flynn este publicat în La Dernière Heure și apoi în Le Soir. Între timp se regăsește cu Franquin care apreciază claritatea narațiunii grafice a fostului său coleg și îl recomandă astfel editorilor lui. Când Johan se mută în paginile lui Spirou, banda începe să fie trasă în culoare, aplicată de Janine „Nine” Devroye, soția lui Peyo, iar aventurile pajului continuă ani de-a rândul. 

Peyo, inventând cuvântul „ștrumf”, desenate de François Ayroles în Moments Clés du Journal du Spirou

La începutul anilor ‘50 artiștii de bandă desenată nu erau deosebit de bine plătiți, mediul fiind desconsiderat, iar condițiile de muncă deja precare se înrăutățeau pentru subcontractori, cum erau cei de la World Press. Ne aducem aminte că Goscinny, luptând pentru salarii mai bune și drepturi asupra operelor, a fost concediat de la aceeași agenție în 1956.

După ce-și termină stagiul militar, Yvan Delporte, un beatnik bărbos cu tendințe anarhiste, devine redactor-șef al revistei, aducând un nou suflu de idei și vitalitate. Mută birourile în Galerie du Centre pentru a fi aproape de birourile agenției World Press ai cărei artiști furnizau mare parte din benzile realiste publicate în Spirou. Delporte propune de asemenea tot felul de găselnițe editoriale, de la ghionturi date rivalului Le Journal de Tintin, pagini parfumate, concursuri și numere tematice. Iar în birourile revistei se înfiripă relații de camaraderie între artiști. Aceștia petrec timpul împreună desenând și schimbând idei nu doar în studiouri, ci și prin baruri, la restaurante și în vizitele pe care și le făceau. 

În 1958, în cadrul poveștii La flûte à six trous Johan și Pirlouit se întâlnesc cu un trib de omuleți albaștri (culoare aleasă de Nine), botezați după termenul inventat de Peyo pentru sare în timpul unei cine când nu-și mai aducea aminte numele condimentului. Când Delporte se gândește la o nouă găselniță, suplimente de tipul unor mini-albume de bandă desenată, ștrumfii cu dimensiunea lor diminutivă se potrivesc de minune. Așa ia naștere cartea Ștrumfii negri. Fiind un succes, urmează încă cinci astfel de suplimente. Iar cum Dupuis, editorului lui Spirou, își deschide în aceeași perioadă și un studio de animație, Ștrumfii devin un fel de mascote: sunt transformați în figurine de latex și încep să apară în diverse animații.

Succesul lui Peyo cu ștrumfii îi aduce și mai mult de muncă. Reînvie Poussy, întâi la Le Soir, printre primele ziare care l-au publicat, apoi la Spirou, creează un nou personaj hit, pe copilul-supererou Benoît Brisefer, care-și pierde super-forța când răcește, și scrie scenarii pentru Jacky et Celéstin. Artistul chiar nu părea că poate să-și dozeze eforturile. În 1966, când Kellog’s îi propun să-i licențieze ștrumfii pentru a-i pune ca surprize în pungile cu cereale, Peyo se angajează să deseneze el însuși toate reclamele pentru această promoție. 

Volumul de muncă, precum și atenția din ce în ce mai sporită acordată marketingului și licențierii a dus la includerea a tot mai mulți asistenți care-l ajutau să-și termine benzile desenate la timp. În timpul zilei lucra împreună cu fiica sa, Véronique Culliford, la distribuția albumelor și mărfurilor, iar noaptea, când telefoanele încetau să sune, desena. Chiar și așa, timpul dintre apariția albumelor creștea, iar zilele foarte lungi de muncă au început să-și spună cuvântul asupra sănătății sale. La 41 de ani, fix în ajunul aniversării zilei de naștere,  are un atac de cord. Supraviețuiește, dar cu o capacitate de muncă diminuată. Care se va diminua și mai mult câțiva ani mai târziu când în urma unui ulcer hemoragic se pricopseste cu diferite complicații de la hepatită la diabet. Astfel, ajunge să-și mute atenția și mai mult înspre licențieri și adaptări în diferite medii ale personajelor.

În 1981 bate palma cu studiourile Hanna-Barbera pentru emblematicul serial de animație. Deși un succes extraordinar, nici această experiență nu a fost deplin fericită, Peyo ajungând să-și petreacă majoritatea timpului supervizând scenariile împreună cu Delporte, întrucât nu se înțelegeau deloc cu studioul american în privința motivațiilor personajelor. Delporte dă ca exemplu problematica banilor, care nu prezintă interes pentru ștrumfii din banda desenată, însă apar constant în intrigile scenariilor desenului animat.

Înspre sfârșitul anilor ‘80 industria franco-belgiană se schimbă. Revistele antologice intră în declin sau își încetează apariția, editurile se consolidează și corporatizează, astfel încât Peyo nu mai lucrează cu și pentru prietenii săi, nici măcar pentru oameni pe care-i cunoaște. Fiind el însuși milionar, înființează editura Cartoon Creation și publică revista Schtroumpf! la care nu contribuie ca artist.

Peyo încetează din viață în 1992, în urma unui alt atac de cord. A lăsat în urmă nu doar foarte, foarte multe figurine de plastic albastru și niște filme nu deosebit de reușite, ci mai ales unele dintre cele mai accesibile și nemuritoare benzi desenate de aventuri.

Un articol de Alin Răuțoiu, publicat inițial pe blogul Editurii Grafic

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Lasă un răspuns