Sunt freelancer, iar o parte a muncii mele se învârte în jurul cărților. Înainte de a sări cu „Ia uite la ea, citește toată ziua!” sau „Ce noroc pe fata asta!”, vreau să vă liniștesc: citesc destul de rar în timpul zilei. Mintea mea nu percepe lectura ca fiind un job, ci o activitate de plăcere, al cărei timp vine seara, când restul treburilor s-au încheiat. Însă cărțile s-au infiltrat atât de adânc în structura mea mentală, încât am ajuns să le prefer filmelor sau rețelelor de socializare (dar nu și întâlnirilor cu prietenii). Poate că e vorba de un microb (pozitiv, thank God) care mi-a contaminat creierul și cu care voi trăi în simbioză până la adânci bătrâneți; poate că e doar o deprindere formată în timp sau o activitate plăcută și stimulatoare de care nu mă mai pot lipsi. Cert e că nu-mi pot imagina viața fără cărți, chiar dacă nu citesc constant și nici nu mă pot lăuda cu suta de titluri la finalul anului.
Sunt și perioade (o săptămână, două, mai rar trei) când, din varii motive, nu citesc aproape deloc, dar nici nu mă uit la filme, nici nu stau pe rețelele de socializare, ci pur și simplu îmi ocup timpul cu altceva – cu cealaltă muncă, fotografia, sau cu studiul unei noi pasiuni care m-a lovit subit, sau cu o vacanță mai lungă, fiindcă în vacanțe nu-mi rămâne timp pentru lectură, cu excepția celor de pe litoral. Însă perioadele astea de abstinență nu durează niciodată prea mult. Vine o zi când dorul de o carte bună mă copleșește și bam! Revin la rutina mea de cititor, dar tot atunci revine și ușoara deznădejde în fața sutelor de cărți necitite din bibliotecă, și-mi vine să mă cert că două săptămâni am stat pe bară. (De altfel, nu e singurul motiv de ceartă cu mine însămi: mi se întâmplă și când amân un autor ani de zile, pentru a descoperi într-un târziu că pare să fi scris special pentru mine.)
Așadar, sunt un cititor moderat, în general nu fac excese de lectură. N-am studiat la Litere și nici n-am avut un mentor care să mă îndrume pe drumul literaturii, astfel că lecturile mele au fost multă vreme dezordonate, cu lacune serioase prin punctele esențiale. Au fost doar două perioade în viața mea când am citit ca o maniacă: pe la doisprezece ani, când am descoperit colecția de romane polițiste a părinților, bine camuflată în spatele unor tratate de chimie, și pe la treizeci de ani, când mi-am cumpărat un e-book reader și am regăsit pasiunea pentru lectură, serios zdruncinată de îngrozitoarea profă de engleză din facultate.
Abia în al treilea deceniu de viață mi-am dat seama câte cărți grozave există pe lumea asta și m-am aruncat ca o nebună asupra lor, încercând să recuperez. Mi-au fost de mare ajutor recomandările altor cititori, care m-au îndrumat nu doar spre cărți consacrate, ci și spre unele mai puțin cunoscute. În acea perioadă am și început să scriu despre cărți, iar odată cu trecerea vremii am fost surprinsă să observ efectele: exprimarea mea a devenit mai coerentă, vocabularul meu s-a extins, la fel și capacitatea de memorare; parcă și modul meu de a gândi a devenit mai limpede, mai reflexiv, mai pătrunzător. Evident că nu pentru „beneficiile” astea mă înhămasem eu la lectură, ci de dragul poveștilor, dar iată că am testat pe pielea mea teoriile din acele articole bine intenționate, care încearcă să atragă lumea spre literatură: „Oamenii de știință au descoperit că cititul romanelor clasice poate declanșa apariția unor puteri nebănuite!”.
Un articol de Ema Cojocaru
Cititoare împătimită, blogger și fotograf