Kate DiCamillo scrie cu umor și optimism despre necazurile și bucuriile copilăriei. Ea surprinde aceste sentimente atât în povestea unui șoricel care trebuie să salveze o prințesă, cât și în cea a unei veverițe magice care se împrietenește cu un copil, salvând astfel ziua.
DiCamillo a câștigat de două ori Medalia Newbery: în 2004 pentru Povestea lui Despereaux și în 2014 pentru Flora și Ulise: Aventurile iluminate și a câștigat Newbery Honor pentru Because of WinnDixie. În interviu, autoarea vorbește despre scris și despre medalii.
Cum v-a schimbat sau influențat modul de a scrie faptul că ați câștigat Medalia Newbery de două ori? Ce nu s-a schimbat?
Țin medaliile (pluralul încă mă uimește) într-un sertar din birou. Nu mă uit la ele. Încerc să nu mă gândesc la ele, dar știu că sunt acolo. Simt că treaba mea este să ies din zona de confort și să spun o poveste – nu să mă gândesc dacă e bună sau dacă oamenilor le va plăcea.
Din când în când, totuși, voi deschide acel sertar, voi pune mâna pe acele medalii și mă voi gândi: “S-a întâmplat. Ce miracol. Ce cadou.” Apoi voi închide sertarul și mă voi întoarce la lucru.
Ce beneficii de care cititorii nu sunt conștienți v-au adus medaliile? Ce sperați să învețe tinerii din cărțile dumneavoastră?
Cred că Newbery este un premiu literar atât de important. Practic îți garantează că romanul va rămâne tipărit. Îmi amintesc că eram copil în bibliotecă, mă uitam la raftul cu cărți paperback Yearling Newbery și mă interesau cărțile premiate. Cred că un copil ar putea alege o carte pe care am scris-o pentru că este premiată și va citi astfel despre un șoarece sau o veveriță și se va simți mai puțin singur.
Scrieți despre momentele de curaj, uneori terifiante, ale copilăriei. Cum creați personajele și universul acestora?
O poveste, pentru mine, începe de obicei cu o imagine, un nume sau un personaj. Apoi urmez acele indicii către universul mai complex al poveștii. Copilul de opt ani din mine este mereu prezent și mă ajută să văd acel univers, să mi-l imaginez și să trăiesc acolo — să sper și să o descopăr.
Sunteți panster (persoană care scrie instinctiv, fără un plan concret) sau vă place să planificați totul dinainte?
Oh, sunt panster până la capăt! Nu am folosit niciodată un plan. Scriu notițe la întâmplare în jurnal și într-un caiet pe care îl am mereu cu mine – lucruri care îmi vin în minte dintr-odată. Dar a scrie o carte este ca și cum ai merge pe un hol lung și întunecat. E o luminiță la capătul holului sub uşă, iar eu mă îndrept spre ea încet, încet, întotdeauna cu speranță.
Ce carte v-a plăcut cel mai mult să scrieți? Care v-a emoționat cel mai mult?
Îmi amintesc că un copil m-a întrebat odată: “Plâng când citesc cartea. Plângi când scrii cartea?” Și am spus: „Da. Întotdeauna”. Deci îmi este imposibil să spun care carte m-a emoționat cel mai mult pentru că toate m-au emoționat în moduri diferite. Le simt pe toate.
Îmi e greu să răspund ce carte mi-a plăcut cel mai mult să scriu. Poate Because of WinnDixie. A fost prima carte. Nu știam ce fac. Tot ce știam în fiecare dimineață când scriam era că lucrurile mergeau încotro voiam. Eram atât de fericită.
Ce sfaturi ai pentru scriitori sau pentru oamenii care lucrează în industrii creative sau încearcă să ducă un stil de viață boem à la Elizabeth Gilbert în Big Magic?
Mai ales asta: să fii bun cu tine! Ai răbdare cu tine! Fă treaba. Și păstrează un caiet. Caietul îmi reamintește să țin totul deschis: inima, mintea, urechile, ochii. Lumea este plină de minuni.
Interviu de Karen Ginman, tradus de pe site-ul: https://www.slj.com/story/newbery-at-100-winner-interviews-kate-dicamillo