Fanny Chartres descrie Bucureștiul și problemele curente ale României – exodul părinților plecați la muncă în străinătate, rasismul și lipsa de integrare a romilor, comportamentele derapante din politică, delăsarea autorităților, mizeria unei capitale altminteri frumoasă și cu multe de oferit, pe fundalul unei povești emoționante despre două fetițe ai căror părinți sunt plecați în Franța la muncă.
Cum a ajuns o scriitoare din Franța să cunoască și să redea atât de bine toate aceste lucruri încât să juri că e o carte scrisă de un român get-beget, care a locuit toată viața lui în București? Am întrebat-o, și ea ne-a răspuns.
Laura Frunză: În ce perioadă ați locuit în România și pentru cât timp? De ce ați ales tocmai România pentru a vă stabili atât de mult timp?
Fanny Chartres: Am locuit în România între 2006 și 2016, deci zece ani. N-am ales eu România, aș zice că destinul a ales pentru mine. Ca să fiu mai precisă, candidasem la un post de voluntar internațional ca bibliotecară. Jobul care mi-a fost propus a fost unul la Beirut, la Institutul francez, doar că eram în iulie 2006 și, câteva zile mai târziu, a început o nouă perioadă de război în țara aceasta. Prin urmare, toate posturile au fost anulate. În schimb, cei de la Ministerul Afacerilor Externe mi-au propus un post la București, ca responsabila biroului de carte al Ambasadei Franței. Așa a început povestea mea în România. Inițial, trebuia să stau acolo doi ani (durata contractului), dar pentru că mă simțeam bine în România, ca acasă, pentru că am întâlnit oameni minunați, prieteni adevărați, am decis să mă stabilesc acolo. Am căutat alt job, am început să traduc cărți și așa au trecut zece ani!
L. F.: Din carte se deduce că v-ați plimbat mult pe jos prin București? Care erau zonele dumneavoastră preferate? De ce?
F. C..: Sunt multe! Păstrez un atașament foarte profund pentru cartierul Filaret, pe care l-am descoperit cu Ana Maria Sandu. Acolo, parcă ești într-o lume atemporală, fără timp, în care fiecare colț este surprinzător, în care trebuie să fii atent, pentru că frumusețea și strălucirea se ascund pe străzi care, la prima vedere, par fără interes. Îmi place foarte mult și Piața de Flori din cartierul Uranus, care, când locuiam la București, era deschisă zi și noapte. În sfârșit, parcul Ioanid, din fața Institutului Francez, pentru că este parcul cel mai frumos pe care l-am văzut: micuț, înflorit, viu, parfumat.
L. F.: De ce ați abordat tocmai subiectul copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate? Ați cunoscut un caz anume?
F. C.: N-am cunoscut cazuri anume, dar am auzit din presă și vorbind cu prietenii despre situația copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate. Îmi aduc aminte de un articol care m-a marcat foarte tare: era vorba de o adolescentă care încercase să se sinucidă pentru că nu mai suporta absența părinților ei. Gestul fetei, suferința ei, m-au atins profund și când m-am decis să scriu un roman în care povesteam ce se petrece în România, am ales să fac o ficțiune care are ca punct de plecare acest subiect.
L.F: În Strada Zambila abordați și chestiunea rasismului față de etnia romă. V-ați confruntat vreodată cu rasismul cât ați locuit în România?
Mai mult sau mai puțin. În jurul meu, am auzit comentarii depreciative despre comunitatea romă. Veneau de la oameni cu care, în rest, mă înțelegeam foarte bine. Am avut nevoiede timp ca să înțeleg mai bine de ce reacționează așa. După mine, două motive pot să explice comportamentul acesta (care, țin să insist, nu poate fi generalizat la societatea română în întregime). Primul este că românii suferă din cauza imaginii lor în străinătate. În Europa, uneori nu se face diferența între români și romi. Iar destul de des, pe nedrept, romii sunt asociați cu lucruri negative (furt, înșelăciune…). În al doilea rând, în România există și romi care trăiesc mai bine decât românii, pentru că, de exemplu, desfășoară activități în domeniul artizanal, care îi pot aduce mai mulți bani decât un job ”obișnuit”. Pentru un român care a făcut cinci ani de studiu pentru a fi profesor și care câștigă doar 1500 de lei pe lună, e dificil de înțeles, chiar injust, și asta poate conduce la rasism.
L. F.: De ce ați ales să includeți acest subiect delicat într-o carte pentru copii?
F. C.: Pentru că un copil este mai întâi o persoană, o persoană care poate să descopere mai mult și să înțeleagă lumea în care trăiește prin cărți. Ca scriitoare pentru copii, încerc să le vorbesc cititorilor mei despre lume așa cum este, cu zonele ei frumoase, strălucitoare, dar și cu părțile ei mai întunecoase. Cele două sunt indisociabile. Când scriu, încerc s-o fac cu delicatețe și/sau cu umor, ca realitatea lumii să le ajungă copiilor cu blândețe.
L. F.: Pentru ce target de vârstă ați scris cartea?
F. C.: Aș zice că Strada Zambila se poate citi începând cu vârsta de 10-11 ani.
L. F.: Aveți copii? Păreți să cunoașteți foarte bine interesele copiilor și lumea lor interioară.
F. C.: N-am copii, dar cred că, în viață, copilăria nu se sfârșește niciodată!
Un interviu realizat de Laura Frunză
Citește mai multe despre cartea Strada Zambila aici.
Strada Zambila este o carte la care chiar poți și ar trebui să revii peste timp. Cei mai mulți dintre noi nici nu avem idee cât de mare e numărul copiilor cu părinți plecați în străinătate și cum afectează asta dezvoltarea emoțională și educația copiilor. Efectele asupra lor sunt, probabil, la fel de adânc înrădăcinate ca în cazul orfanilor…
Cu siguranță că trebuie mare atenție acordată de părinți pentru dezvoltarea emoțională armonioasă a copiilor. Din păcate sunt foarte mulți care acordă mai multă atenție activităților practice zilnice, decât comunicării cu membrii familiei. Poate că îndemnul nostru la lectură va destupa și mai mult mințile și va duce, în timp, la un progres emoțional în familii.