Ianuarie este despre începuturi. Despre noi obiective – mai multe cărți, mai mult timp cu  oamenii care contează, mai multă liniște, mai mult curaj să facem lucrurile importante pentru noi, pe care le-am tot amânat

În acest context o cunoaștem pe Iris din Fabrica de păpuși, care îndrăznește să își ia viața în propriile mâini atunci când un membru al Frăției Prerafaelite îi oferă șansa să își perfecționeze talentul de pictoriță. În schimbul orelor de pictură oferite de acesta, Iris va trebui să-i pozeze ca model, ceea ce îi va schimba radical existența și o va duce pe un drum greu de imaginat.

Cartea se găsește pe lista lecturilor din luna ianuarie, disponibilă la Pauza de Citit. Citește mai jos un fragment.

FRAGMENT

Marele magazin de păpuşi
al doamnei Salter

   Iris îşi trece degetul mare de‑a lungul tivului fustelor în miniatură, gata să trosnească carapacea vreunui purice. Trage de un fir dus, apoi îl înnoadă. Chiar dacă e aproape amiază, stăpâna prăvăliei, doamna Salter, încă nu s‑a trezit. Sora geamănă a lui Iris e aşezată în spatele ei, cu capul aplecat deasupra lucrului de cusut.
— Măcar n‑are purici. Dar ai mai mult grijă, te rog, cu firele, îi spune Iris lui Albie. Sunt o grămadă de croitorese care şi‑ar vinde pruncii ca să pună mâna pe slujba ta.
— Dar, domnişoară, soră‑mea e bolnavă de gripă şi am îngrijit‑o toată noaptea. N‑am putut să merg nici să patinez de câteva zile şi nici că mi se pare drept.
— Bietul de tine.
   Iris se uită în spate, dar sora ei Rose e adâncită în lucru. Coboară glasul:
— Însă trebuie să‑ţi aminteşti că ai de‑a face c‑un diavol, nu cu o femeie, în persoana doamnei Salter, iar dreptatea n‑a interesat‑o niciodată. Ai văzut‑o vreodată scoţând limba?
   Albie scutură din cap că nu.
— E despicată în două.

   Zâmbetul lui Albie e atât de sincer, atât de lipsit de prefăcătorie, încât Iris vrea să‑l îmbrăţişeze. Părul lui blond soios, dintele singuratic din gură, faţa murdară de funingine: nimic din toate astea nu e vina lui. Într‑o altă lume, s‑ar fi putut naşte în familia lor din Hackney.
   Îi vâră următorul sul de stambă în traistă, se asigură iarăşi că Rose nu vede, apoi îi întinde şase penny. Plănuise să‑i pună deoparte pentru o nouă coală de hârtie şi o pensulă.
— Să‑i cumperi supă surorii tale.
   Albie se zgâieşte la monedă, ezitând.
— Nu te păcălesc, spune ea.
— Mulțumesc, domnişoară, zice băiatul, cu ochii negri ca piunezele.
   Îi smulge monedele din mână, ca şi cum i‑ar fi teamă să nu se răzgândească, şi îşi ia tălpăşiţa din prăvălie, aproape izbindu‑se de flaşnetarul italian, care îl pocneşte cu bastonul. Iris îl priveşte cum dispare şi poate în sfârşit să respire. Chiar dacă e o mică pușlama nespălată, nu poate înţelege nici în ruptul capului de ce duhneşte atât de tare a mortăciune.
   Clădirea îngustă a prăvăliei de pe strada Regent e mărginită de două cofetării rivale. Datorită unor mici spărturi în coşul de fum, în Marele Magazin de Păpuşi al doamnei Salter plutesc permanent mirosuri de zahăr topit şi caramele arse. Câteodată, Iris visează că mănâncă bomboane şi jeleuri de prună, prăjiturele perfecte cu foietaj şi frişcă bătută, că merge în cârca elefanţilor din turtă dulce până la Palatul Buckingham. Alteori visează că se îneacă în melasă clocotită.

   Când surorile Whittle au intrat prima oară în serviciul doamnei Salter – dacă este sau a fost vreodată măritată este un mister pentru ea –, Iris a fost vrăjită de salon. Judecând după clavicula ei diformă şi urmele de vărsat negru ale lui Rose, se aştepta să fie închise în camera cu materiale din pivniță. În schimb, au fost conduse către prăvălie, unde în mijloc se afla o masă de lucru aurită, iar clienţii interesaţi le puteau observa în timp ce lucrează. I‑au fost încredințate pulbere de vopsea şi pensule cu păr de vulpe ca să picteze picioarele, mâinile şi chipurile păpuşilor. Fireşte, ştia că zilele aveau să fie lungi, dar uimirea ei nu contenea la vederea bufetelor din lemn de abanos care acopereau toată lungimea camerei, a rafturilor ticsite cu păpuşi de porţelan. Locul era cald şi bine luminat; lumânările sfârâiau în sfeşnicele prinse în perete, iar în colţ ardea un foc.
   Dar acum, în timp ce stă la masă lângă sora ei, strângând în mână o păpuşă de porţelan şi o pensulă cu fire rărite, se căzneşte să‑ş i înăbuşe un căscat. Simte o extenuare a cărei greutate nu şi‑ar fi putut‑o închipui niciodată, o corvoadă chiar mai mare decât dacă prăvălia ar fi fost fabrică. Mâinile îi sunt înroşite şi crăpate de la frigul iernii; le‑ar unge cu seu, dar atunci pensula i‑ar aluneca din strânsoare și ar strica buzele şi obrajii păpuşilor. Se uită împrejur, la bufetele care nu sunt din abanos, ci din stejar ieftin vopsit în negru, la lacul auriu pe care căldura flăcărilor de lumânare îl decojeşte de pe sfeşnice şi la lucrul care‑i place cel mai puţin dintre toate: porţiunea cheală de covor pe care doamna Salter pășește zilnic, acum mai împuţinată decât creștetul stăpânei casei. Mirosul greţos de cofetărie, aerul îmbâcsit al încăperii şi rândurile de păpuşi care se holbează fac locul să pară mai curând o criptă decât o prăvălie. Sunt dăţi când
Iris se căzneşte să poată respira.
— Moartă? îi şopteşte Iris surorii ei gemene, împingând un dagherotip în direcţia ei.  Mica imagine sepia e a unei fetiţe cu mâinile împreunate în poală, ca doi porumbei cuminţi. Iris îşi ridică privirea când doamna Salter intră în prăvălie şi se opreşte în prag. Cotorul Bibliei trosnește când femeia o deschide.
   Rose îi aruncă o uitătură care îi spune să tacă. E una dintre puţinele distracții ale lui Iris, chiar dacă o face să se simtă vinovată: să‑ş i dea cu părerea dacă dagherotipurile înfăţişează copii morţi sau vii. Dintr‑un motiv pe care nu‑l poate explica, îi place să ştie dacă lucrează la o păpuşă de doliu, care urmează să fie aşezată pe un mormânt, sau dacă pictează o jucărie pentru un copil zglobiu, în carne și oase. Doamna Salter îşi datorează grosul veniturilor din furnizarea acestor păpuşi făcute la comandă. E iarnă acum, iar frigul şi bolile care însoţesc anotimpul dublează volumul de muncă, deseori făcându‑le să muncească nu douăsprezece, ci douăzeci de ore. „Este de înţeles“, obişnuieşte să spună doamna Salter cu tonul ei rezervat pentru clienţi, „şi e perfect normal să vă doriţi să comemoraţi un spirit drag trecut în nefiinţă. Până la urmă, după cum e scris în Corinteni: «Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul.» Sufletul lor a plecat, iar această păpuşă e un simbol al învelișului pământesc pe care l‑au lăsat în urmă.“