Fragment „Charles și Emma. Crezul familiei Darwin”, Deborah Heiligman

Charles și Emma. Crezul familiei Darwin de Deborah Heiligman (traducere din limba engleză de Andrei Bontaș) este o carte minunată despre viața privată și marea iubire a lui Charles Darwin, cel care a revoluționat biologia și totodată viziunea asupra omului. Cartea se află pe lista cărților de pus sub brad în luna decembrie. Citește un fragment:

În vara lui 1838, în locuința sa de pe strada Great Marlborough din Londra, unde stătea cu chirie, Charles Darwin trasa o linie la jumătatea unei coli de hârtie. Trecuseră aproape doi ani de când se întorsese în Anglia după incredibila sa călătorie în jurul lumii și în curând avea să împlinească 30 de ani. Venise momentul să ia o decizie. Sus, în partea stângă a hârtiei, scrisese „mă căsătoresc“, în partea dreaptă, „nu mă căsătoresc“, iar în mijloc, „aceasta este întrebarea“.

[…]

Lui Charles Darwin îi plăcea să fie înconjurat de oameni. Avea prieteni apropiați și ținea la surorile și la fratele lui. Să aibă și o soție ar fi fost de bun augur. A continuat apoi lista motivelor în favoarea căsătoriei cu următoarea notă: „cineva care să‑mi țină companie (și să‑mi fie prietenă la bătrânețe) și care să se intereseze de soarta mea“.

Spera că soția lui va trăi o viață lungă, spre deosebire de mama sa, care murise în chinuri, probabil din cauza unei infecții, atunci când Charles avea doar opt ani. Tatăl lui, deși medic de succes, cu multă experiență, nu reușise s‑o salveze. Moartea ei îl îndurerase profund pe domnul Darwin. Charles abia dacă și‑o mai amintea pe mama lui. Cu siguranță își dorea să găsească pe cineva care să se intereseze de soarta lui, dar pe care să o poată și iubi. A mai scris pe foaie: „obiect al afecțiunii și al răsfățului“.

Apoi a adăugat: „Oricum, o soție este mai bună decât un câine.“ Uneori lui Charles îi venea să spună că oamenii sunt mult mai dificili decât câinii. Iubea aceste patrupede încă din copilărie, iar ele îi întorceau afecțiunea. Când s‑a întors din expediție, la început i s‑a părut dificil să‑și reia relația cu surorile și cu tatăl său. Se schimbase, iar ei nu păreau capabili să‑l înțeleagă. Însă atunci când a ieșit în curte și a fluierat, câinele său (care nu prea era prietenos cu nimeni în afară de Charles) i‑a ieșit imediat în întâmpinare, gata de plimbare, ca și cum trecuse abia o zi de când se văzuseră ultima dată, și nu cinci ani. De ce nu erau oamenii mai asemănători câinilor? Erau însă multe lucruri pe care câinii nu le puteau face, iar o nevastă era oricum mai bună decât un câine.

Alte motive pentru a se căsători: „sentimentul că ai un cămin și pe cineva care să aibă grijă de casă – șarmul muzicii și plăcerea taifasului în doi – toate astea fac bine la sănătate – însă…“. Și din nou: „o groaznică irosire a timpului“. Prea multă muzică, prea multe discuții fără scop. Prea puțin timp rămas pentru cercetări. Gândul i‑a fugit iar la fratele său, Erasmus. Deși era celibatar, acesta își petrecea timpul cu diverse femei – în general, soții ale altor bărbați – pe care le plimba cu trăsura și le scotea la cină în oraș. Apoi le aducea înapoi acasă la soții lor. Harriet Martineau nu era căsătorită și umblau tot felul de zvonuri despre ea și Erasmus. Însă acesta părea hotărât să rămână celibatar. Tatăl și surorile lui încercau să‑i aranjeze o întâlnire cu verișoara Emma Wedgwood, mai degrabă pentru a opri bârfele, deocamdată fără sorți de izbândă. Erasmus își trăia propria viață așa cum considera de cuviință, la fel cum ar fi putut face și Charles dacă avea să rămână celibatar. Cu toate acestea, scria el, „Doamne, este groaznic când te gândești că ți‑ai putea trăi întreaga viață ca o ființă asexuată, doar muncind, muncind și nimic mai mult. Nu, așa ceva nu se poate. Imaginează‑ți că ar trebui să trăiești mereu însingurat, într‑o casă înnegrită de fum din Londra.“

Singur, în casa lui mizeră din Londra, Charles se gândea la dragoste și aventuri romantice și la tot ce aduceau acestea. Citea poezii de William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge – „Adevărata flacără a Iubirii se arată când Dorința s‑a topit“. Umplea caietele cu note privind aspecte științifice ce țin de dragoste și cu cercetări despre reproducere și ereditate. Majoritatea curiozităților sale aveau legătură cu animalele, însă într‑unul dintre caietele‑jurnal, este vorba despre cel marcat cu litera B, Charles notase cu cerneală maro pe paginile cu linii de un verde pal: „La om se spune că există un instinct care face caracterele opuse să se atragă.“ Poate el și soția lui vor fi
caractere opuse, însă apropiați unul de celălalt.

„Imaginează‑ți o soție blândă care te așteaptă pe canapea, cu focul aprins în șemineu, cărți și, poate, muzică.“ Și apoi, mai târziu, în pat… Lista de motive pentru a se căsători se încheia cu: „Compară această versiune a realității cu cea a existenței șterse în Great Marlborough“ – referindu‑se la strada pe care se afla locuința sa, unde mergea la culcare singur. Cele două liste păreau să fie oarecum egale. Însă lui Charles i se părea că descoperise mai multe motive pentru a se căsători decât pentru a rămâne burlac. Pe jumătatea stângă a foii, a înghesuit în partea de jos răspunsul la întrebare: „Mă căsătoresc. Mă căsătoresc. Mă căsătoresc. QED“. 

QED, quod erat demonstrandum, este o expresie latinească ce înseamnă „ceea ce era de dovedit“. Își dovedise că trebuia să se căsătorească. Era o demonstrație teoretică, pe hârtie. Mai avea însă o teamă pe care nu găsise tăria să o noteze. Era o problemă mult prea mare. Trebuia să o discute cu tatăl său.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Lasă un răspuns