Este doar un joc, nu?

Bine ați venit în Björnstad, un mic orășel din Suedia unde totul pare adormit sau expirat, în care natura – nici blândă, nici feerică – pare să câștige teren în detrimentul oamenilor și care este însuflețit de un singur lucru: hocheiul. Sportul ăsta este singura șansă a orașului de a progresa în economia care nu mai funcționează, singura lui șansă de a nu fi înghițit de pădure, singurul motiv de mândrie și singura ocazie a unor puști de a ieși din anonimat. Vremea aspră îi face pe oameni să își închidă sentimentele în ei, iar singurul moment în care emoțiile răbufnesc sunt meciurile de hochei.

Ne aflăm în fața finalei campionatului național de juniori și să îl câștige înseamnă o performanță unică pentru toți locuitorii orașului, nu doar pentru băieții din echipă, căci acolo, pe gheață, patinează alături de ei toate speranțele orașului și a familiilor și a tuturor mamelor care au făcut sacrificii și și-au susținut copiii până în pânzele albe. O responsabilitate grea pe umerii unor adolescenți, nu?

Așa că tinerii sportivi sunt tratați ca niște mici regi în comunitatea lor, iar de aici până la bullying și decizii imature e un sigur pas. Hocheiul are o ierarhie a celor mai buni jucători pe care nimeni nu o poate ocoli: căpitanul echipei este vedeta, prietenul lui cel mai bun și secundul său de pe teren este intangibil și tot așa în funcție de abilitățile fiecărui jucător. Dar acesteia i se adaugă singura ierarhie mai nemiloasă – cea a elevilor dintr-un liceu. Așa că a fi popular sau nu în micul oraș Björnstad capătă noi valențe.

Sportul de echipă nu înseamnă doar competiție, înseamnă și valorile asociate echipei: solidaritate – nimeni nu rămâne singur, abnegare – binele echipei înainte de toate, loialitate – nu trădezi niciodată un coechipier. Și mai ales jucătorii sunt învățați să nu se teamă. Hocheiul este un sport dur și nu poate să îți fie teamă de un adversar pentru că asta înseamnă că deja ai pierdut. Dar ce se întâmplă când toate aceste valori sunt puse la încercare? Oare jucătorii vor putea vedea dincolo de ele? Sau vor alege binele echipei indiferent de consecințe?

„Speră că juniorii sunt prea tineri să se teamă, prea naivi să înțeleagă câte lucruri sunt, de fapt, în joc. Căci publicul de hochei n-are nuanțe – ori rai, ori iad. Din tribună, lumea te privește ca pe un geniu sau ca pe un gunoi, nu există cale de mijloc. Un ofsaid nu-i nimic discutabil, orice atac cu corpul între jucători ori e făcut conform regulamentului, ori merită suspendare pe viață. La douăzeci de ani, când Peter era căpitan de echipă și s-a întors acasă în Björnstad, după ce aproape au câștigat finala națională, vocea lui taică-su l-a întâmpinat din bucătărie: „Aproape? Nu poți să aproape te sui într-o barcă, ce dracu’! Ori ești în barcă, ori ba! Și când toată lumea-i deja în apă, nu-i pasă nimănui că tu ai căzut ultimul în baltă!”

Tot orașul este cu sufletul la gură înaintea finalei naționale de juniori, dar chiar atunci se aude strigătul unei tinere fete în mulțime: căpitanul echipei de hochei este acuzat de viol! În acest moment o comunitate micuță cum e Björnstad se scindează rapid în două: sunt cei care cred că hocheiul și binele general trebuie pus înainte de toate și cei care vor o judecată clară. Cei care cred că fata este victima și cei care cred că jucătorul de hochei talentat, târât în acest scandal în cel mai important moment al carierei lui, este cel căruia ar trebui să i se plângă de milă.

Fredrik Backman aduce rapid în discuție probleme legate de sexism și diferența de gen, dar nu oferă concluzii, aici este lăsat spațiul alb pentru ca cititorul să își formeze propriile opinii. Însă creează cu minuțiozitate contextul, acțiune după acțiune, încât să îți arate că de fapt rareori lucrurile sunt albe sau negre.

Nu se ferește să vorbească nici despre discriminarea rasială sau de clasă socială, nici despre violența extremă de care dau câteodată dovadă adolescenții. Și dacă vi se pare prea mult pentru o singură carte, adevărul este că de cele mai multe ori găsim picături din toate acestea în orice comunitate.

Cartea ilustrează foarte bine prietenia specială și complicată dintre băieții adolescenți și bărbații din viețile lor pe care îi admiră sau îi disprețuiesc, dar care îi îndrumă și îi modelează. Reușește să stârnească emoții și să capteze atenția dincolo de momentele dramatice ale narațiunii; așa am ajuns eu, persoană total neinteresată de sport, să le țin pumnii personajelor în meciurile cheie.

Un text de Andreea Chebac

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Lasă un răspuns