Despre formă, stil, perspectivă, realitate și ficțiune – un interviu cu Lucia Berlin

Viața Luciei Berlin (1936-2004) a decurs în episoade extrem de diverse. Într-unul din ultimele episoadele, a predat cursuri de scriere la Universitatea din Colorado. În 1996, doi dintre absolvenții care urmau cursuri postuniversitare, Kellie Paluck și Adrian Zupp, au realizat acest interviu, publicat pentru prima oară în 2016, pe site-ul Literary Hub. Interviul era, în parte, o temă pentru cursul de poetică ținut de prozatorul și poetul Steve Katz, de unde și schimbul de replici amuzante de la început. (Stephen Emerson)

Kellie Paluck: Ok, iată prima întrebare, una generală. Care este poetica dumneavoastră?

Lucia Berlin: Habar n-am.

Adrian Zupp: Asta-i bine! [Râsete]

LB: Hmm… ce-ai spus?

AZ: Am spus că asta-i bine, că e interesant. Deci pentru dumneavoastră, poetica… presupun că e ceva la care v-ați gândit odată ce-ați intrat în lumea academică, dar…

LB: Nici acum nu mă gândesc la asta.

AZ: Nu? De ce?

LB: Cred că nu-mi place să plasez ceea ce fac într-un cuvânt numit poetică.

KP: Deci ați obiecta dacă cineva ar scrie o disertație despre poetica dumneavoastră?

LB: Nu, lumea face asta tot timpul și sunt întotdeauna uimită. Sunt uluită de câtă poetică sunt capabilă! [Râsete]

KP: Și nu îi contraziceți?

LB: Nu, nu. Doar că nu mă gândesc la asta când scriu. Nu am convingeri despre scris, sau despre suferința celor săraci, femeile singure sau punctele vulnerabile ale Americii, sau alte subiecte de genul ăsta.

KP: Da, știu că nu aveți o agendă politică.

LB: Nu. Scriu doar despre ceea ce mi se pare mie autentic. Pentru a mă simți onestă din punct de vedere emoțional. Odată cu adevărul afectiv, vine și ritmul și, am impresia, o frumusețe a imaginii, pentru că poți vedea limpede. Datorită simplității a ceea ce vezi.

KP: Sună de parcă nici nu vă gândiți la un public anume atunci când scrieți?

LB: Nu.

KP: Cine vă cumpără cărțile?

LB: Nu prea multă lume! [Râsete] Nu, dar… oamenii care relaționează cu cărțile mele sunt cei care răspund la un nivel foarte emoțional, foarte intuitiv.

KP: Credeți că mai mult femeile vă cumpără cărțile?

LB: Cu siguranță.

KP: Și pur și simplu dau peste ele într-o librărie? Sau au auzit de dumneavoastră de la cineva?

LB: De obicei, au auzit de mine de la cineva, sau au citit o povestire într-o revistă și apoi mi-au cumpărat cărțile. De fapt, cred că am la fel de mulți cititori bărbați.

AZ: Adevărat? Asta-i interesant.

LB: Am impresia că bărbaților le place limpezimea scriiturii mele. Și nu este nici sentimentală, nici super-feministă. Cred că am un număr oarecum egal de cititori bărbați. Femei mai în vârstă și bărbați mai tineri, presupun.

AZ: Probabil că ați răspuns la întrebarea asta în alte interviuri, dar tind să cred că oamenii care nu scriu cu un public în minte, nu scriu nici cu gândul la publicare, nu atât de mult, în orice caz… Ce v-a dat imboldul inițial de a scrie? Nevoia de catarsis, sau e pur și simplu o bucurie să faceți asta?

LB: E o bucurie să fac asta. E un loc în care pot să merg. În mod sigur e un loc unde mă găsesc… unde simt că se află eul meu cel mai sincer. Când am început să scriu pentru prima oară, eram singură. Primul soț mă părăsise, mi-era dor de casă, părinții mă renegaseră din cauză că mă măritasem atât de tânără și apoi divorțasem. Scriam doar pentru… pentru a merge acasă. Era un fel de loc în care puteam să fiu și unde mă simțeam în siguranță. Așa că scriu pentru a îndrepta o realitate.

AZ: Deci, dacă n-ați fi fost publicată niciodată, bibliografia dumneavoastră personală ar fi fost oarecum aceeași?

LB: Cred că da.

AZ: Interesant.

LB: De fapt, am multe povestiri pe care nu pot să le public, fiindcă ar răni sentimentele unor oameni sau i-ar stânjeni pe fiii mei. Scriu doar pentru a îndrepta în mintea mea o perioadă sau un eveniment. Cum spuneam în timpul orei, nu o fac pentru terapie, ci mai degrabă pentru claritate, pentru limpezime emoțională. Pentru a vedea ce simt cu adevărat despre ceva, pentru a-l transforma în ceva acceptabil în mintea mea.

KP: Cum credeți că v-ați fi simțit dacă n-ați fi fost publicată niciodată sau dacă povestirile v-ar fi apărut în câteva reviste minore, dar nimic important? Ar mai fi fost în regulă că ați petrecut atâta timp scriind?

LB: Ei, bine… mai e ceva legat de asta. Când scrii, îți dorești ca cineva să-ți audă povestea. Nu vreau să spun că, în timp ce scriu, mă gândesc „Oh, lui Adrian și lui Kellie le va plăcea la nebunie”. De obicei, pentru mine, actul scrierii vine dintr-un sentiment de conexiune. Sau din încercarea de a înțelege de ce mă simt bine în locul ăsta, sau cu oamenii ăștia, sau cu serviciul ăsta, sau în situația asta. Și astfel, actul scrierii devine o legătură, o declarație. E ca atunci când spui o glumă și vrei ca cineva să râdă.

KP: În cazul ăsta sunteți norocoasă, pentru că s-ar părea că nu ați întâmpinat dificultăți în a fi publicată.

LB: Nu, dar nici nu m-am străduit vreodată prea tare. N-am învățat niciodată să fac asta cum trebuie, așa că n-am căpătat deprinderi bune, cum ar fi să-mi trimit lucrările la edituri… Și, din moment ce am un editor, nu sunt pe cât de ambițioasă ar trebui să fiu ca să-mi termin textele și să le trimit. Fiindcă n-am făcut-o niciodată pentru bani și, atunci când am făcut-o, am aflat că există un contract și am fost dezorientată. De pildă, voiau să schimb unele lucruri. N-am putut s-o fac. Așa că niciodată nu mă bazez pe scris să îmi aducă un venit.

KP: Ați început să vorbiți despre faptul că scrieți pentru a avea un loc unde să mergeți, din cauza trecutului, a familiei și a mutărilor dese. Sunt curioasă: dacă ați fi avut o copilărie perfectă în Iowa, cu doi părinți iubitori, iar apoi mariajul perfect? Despre ce ați fi scris?

LB: Ei bine, nu cred c-aș mai fi simțit nevoia să scriu! [Râsete] Cred că Proust are dreptate când spune că doar nevroticii scriu. [Râsete] Știți?

KP: Vorbiți serios? N-ați fi simțit nevoia să fiți scriitoare?

LB: Probabil că nu! [Râsete] Cred că scriitorii vor să-și schimbe realitatea într-un fel sau altul. Simți nevoia să arăți ce e simpatic și frumos, așa că-ți treci viața prin sită și poți s-o privești din punctul ăsta de vedere, sau din altul. Iar scriitorii, cred eu, sunt oameni care simt nevoia să afirme, care au nevoie de o confirmare a vieții lor. Pentru mine, e o cale de a face lucrurile pozitive, nu într-un fel melodramatic, ci pentru a scoate frumusețe din lucrurile urâte și din momentele dificile, sau pentru a găsi un sens. 

AZ: Nu ați scris niciodată sub impulsul de a schimba lumea sau de a demonstra ceva?

LB: Nu.

AZ: Deci chiar e un lucru foarte personal pentru dumneavoastră?

LB: E personal.

AZ: Dacă e atât de personal, vi se întâmplă să fiți lezată de recenzii sau de criticile dure?

LB: Nu sunt lezată, pentru că, dacă e ceea ce am simțit eu că e adevărat și dacă am scris cât de bine am putut, atunci este ceva care-mi aparține. Dacă cineva îmi spune că am spanac între dinți, o iau razna. Dar dacă cineva îmi critică scriitura, sunt în regulă, pentru că este a mea. Deci sunt bine. Dacă un editor de revistă se plânge că povestirea mea e „insuficientă”, atunci aș putea să mă supăr, dar este în continuare povestea mea.

KP: Cum ați învățat să scrieți?

LB: [Liniște pentru 15 secunde] Habar n-am. Am citit și-am citit și-am tot citit. Am avut modele bune.

KP: Dar nu s-ar zice că ați fost influențată prea mult de autorii pe care i-ați citit.

LB: Nu, cei care m-au  influențat au fost poeți tineri ca Ed Dorn și Robert Creeley. În tinerețea mea, se punea accent pe autori precum William Carlos Williams, care scriau în cel mai simplu și mai clar limbaj american. Își luau subiectele din viața reală, fără a le înfrumuseța, dar încercând să fie cât mai atenți și mai echilibrați. Cred că asta m-a influențat cel mai mult, în felul ăsta am învățat. M-a ajutat, ca tânără scriitoare, să nu încerc să epatez și să nu mă străduiesc să fiu romantică sau amuzantă, ci să las povestea să fie ea însăși. Multă vreme, chiar i-am scris [lui Williams] în mintea mea, întrebându-mă dacă un anumit lucru i s-ar părea şmecheresc, drăguț sau demonstrativ.

KP: Deci vă știați majoritatea influențelor.

LB: Bineînțeles. Dar și William Carlos Williams, cu proza și povestirile sale. Și poeții din grupul Black Mountain, pe care i-am cunoscut, aveau acea claritate și simplitate pe care o căutam.

KP: Cum vi s-a schimbat scriitura de-a lungul anilor? Știu că ați luat o pauză mai lungă, după care ați început din nou să scrieți. Ați avut o abordare diferită a doua oară sau ați continuat de unde v-ați oprit?

LB: Uneori scriu o povestire, mă uit la ea și mă gândesc: „Oau, grozav, scriitura o să mi se schimbe total”. După care nu mai văd așa o mare diferență. Cred că scriitura mea din tinerețe era mai lejeră și mai amuzantă. Și totodată mai lirică. Povestirile pe care le-am scris mai târziu sunt… mai contemplative, au de-a face mai mult cu moartea și cu caracterul, ceea ce e de înțeles. Sunt oarecum mai sumbre, la drept vorbind. [Râzând]

KP: Sunt anumite tehnici pe care le preferați sau altele de care vă feriți… cum ar fi dialogul?

LB: Nu, problema mea e că fiecare povestire nouă mă pune într-o situație diferită. Când termin o povestire, mă gândesc: „Oau, chiar mi se potrivește asta, persoana a treia, aproape numai dialog”. Însă următoarea poveste trebuie spusă altfel. O proză pe care am scris-o recent nu avea deloc dialog, se petrecea în întregime în mintea cuiva… era o narațiune la persoana a treia. Nu fac asta de obicei și nici nu plănuisem să iasă așa, dar mi s-a părut că era singurul mod în care puteam spune povestea – să rămân complet pe dinafară.

KP: S-ar părea că vă bazați pe instinct atunci când alegeți naratorul?

LB: Da, însă abordez povestea în mai multe feluri. Am scris cea mai recentă povestire la persoana întâi, la persoana a treia, a doua… Nu, la persoana a doua nu. Dar am încercat în aproape toate felurile posibile, iar acum am găsit această a treia voce ciudată… un avocat… cineva care face comentarii – el este naratorul. O persoană în întregime inventată. Mi s-a părut cea mai simplă cale de a oferi imparțialitate narațiunii.

AZ: Când vă citesc povestirile, am impresia că aveți tendința să scrieți așa cum vorbiți. Nu cuvânt cu cuvânt, dar, atunci când vorbiți, adeseori pregătiți terenul pentru o poantă sau un moment amuzant. Iar povestirile dumneavoastră par să atârne de o frază centrală. Credeți că scrieți în felul în care v-ar plăcea să vorbiți cu oamenii?

LB: O, da.

AZ: Deci am putea spune că e vorba de un procedeu, sau de o trăsătură distinctivă?

LB: Da, numai că uneori poate fi înșelător. De pildă, în Jocheul meu, povestesc despre jocheu exact ca și cum aș vorbi cu voi acum, însă nu e așa, pentru că există niște artificii: el este un zeu aztec și Cenușăreasa. E ceva deliberat. Iar în cazul altor povestiri… Nu știu dacă ați citit De pripas, cu niște toxicomani în deșert. E despre o femeie dependentă de droguri, aflată într-un program de reabilitare în deșert, împreună cu alți narcomani. Am fost consilier în acel loc, dar scriu din punctul ei de vedere, al acestei tinere femei toxicomane. Însă folosesc vocea mea și genul meu de umor, astfel că oamenii cred că e adevărat, pentru că o spun așa cum vorbesc: „Ne-am dus în camera frigorifică, ne-am strâns în brațe și am făcut dragoste, dar n-a durat mult pentru că era frig ca naiba”. Uneori e vorba de un procedeu, pentru a-i face pe oameni să creadă în poveste.

AZ: Ați recurs vreodată la o voce complet diferită – de pildă, ați încercat vreodată să scrieți cu o voce bukowskiană, cea a unui bețiv nebun sau a unui bătrân cărunt?

LB: Da, de câteva ori. Am făcut asta în povestirea despre far și în A Rainy Day, povestea aia despre dezintoxicare. Acolo vorbește un bărbat.

AZ: Vin mai greu povestirile astea?

LB: Nu chiar. Sunt distractive – mi-aș dori să vină mai des.

AZ: Dar nu încercați să le forțați? Vă mulțumiți doar cu ce vine?

LB: Mi-aș dori să le pot forța. Pentru că am o grămadă de povești de spus. Știți?

AZ: Asta mă aduce la o altă întrebare. Sunteți genul de persoană care are nevoie de o anumită ambianță sau de un interval de timp anume pentru a scrie? Puteți scrie și sub presiune? Există anumite condiții necesare pentru a putea scrie?

LB: Ei bine, mi-e teamă că da. Am nevoie de mult timp de visare, de leneveală, ca să pot să mă gândesc. Problemele de sănătate mă încurcă, pentru că mă țin prea multă vreme în interiorul minții mele. Credeam că meseria de profesor e de vină, dar faptul că predau m-a ajutat mult cu scrisul. În ultima vreme, mă gândesc doar la durerile mele și la oxigen* și cel mai greu mi-a fost să mă distanțez de mine.

Povestirile mele par să fie despre mine, dar, de fapt, o poveste vine de obicei atunci când simt dragoste față de alți oameni. Și pur și simplu bucuria de a fi în viață. Așa că nu pot să scriu dacă mă gândesc tot timpul la mine. La durerile mele de spate, să zicem. Cred că e o stare foarte spirituală. E aproape ca o religie. Sună patetic, dar e ca și cum ai spune o rugăciune sau ai cânta un imn. Iar dacă-mi plâng de milă, nu voi fi în stare să scriu. Trebuie să fiu într-o dispoziție pozitivă, mai mult sau mai puțin. V-am răspuns la întrebare?

AZ: Da, da. Mai avem câteva întrebări rapide. Spuneați ceva mai devreme că scrieți într-un stil simplu, că vă place asta și nu ați căutat niciodată un stil elaborat. V-ați impus vreodată să experimentați cu un stil ornamentat sau cu ceva foarte diferit de ceea ce faceți de obicei?

LB: De câteva ori. De pildă, în cartea pe care o citiți, Beauty’s Only Skin Deep a fost un experiment. Nu cred că a ieșit foarte bine, dar a fost distractiv. Cea mai experimentală dintre povestirile mele e Punct de vedere, în care m-am străduit să mă joc cu diferite perspective. A fost amuzant, mi-a făcut plăcere să o scriu, dar nu asta e de fapt intenția mea, să mă joc cu limbajul. De regulă, mă preocupă mai mult relațiile personale și interumane.

KP: Aveți vreo povestire pe care ați inventat-o în totalitate?

LB: Da, povestirea Mama and Dad. Am inventat-o. Însă una din soacrele mele obișnuia să organizeze acele serate, apoi un bătrân pe care-l știam era tot timpul bolnav, iar soția lui a avut un atac de cord. Și mi-am spus: „Huh, cum se va simți să fie ea cea bolnavă?” Așa că, da, am inventat povestirea aia.

KP: Dar avea totuși legătură cu ceva ce știați.

LB: Da, însă m-am inspirat de la persoane diferite. Iar povestea în sine e inventată. Dar așa e, nu cred că aș putea să inventez ceva în totalitate.

AZ: Steve Katz vorbește despre faptul că nu simte niciodată că a terminat o povestire, ci vine doar un moment când o cedează publicului. Faceți parte dintre acei scriitori care au siguranța că gata, povestirea a atins cea mai bună formă posibilă și e terminată? Sau credeți că, peste câțiva ani, ar putea deveni o povestire mai bună? Și doar renunțați la ea în stadiul în care se află în acel moment?

LB: Nu, simt că este terminată. Și nu revin la ea timp de mai mulți ani. Odată ce scriu o povestire, s-a dus, e ca și cum nu mai e a mea. Și nu sunt tentată să o editez sau să o schimb.

KP: Deci chiar și povestirile pe care le-ați scris la 19 ani…

LB: Nu. Adică, le-aș putea vedea într-un sertar și aproape întotdeauna mi se par stânjenitoare. Dar le las în pace, sunt pur și simplu acolo. Și-mi place asta… pentru că nu au fost dintotdeauna acolo. Știți, ca în cazul copiilor – nu erau acolo înainte.

AZ: Ați avut pe parcurs o educație formală în scriere?

LB: Nu.

AZ: Deci v-ați putea considera o scriitoare naturală? Vă gândiți la dumneavoastră în felul ăsta?

LB: Nu, pentru că am citit destul de mult și am stat prin preajma scriitorilor. Am fost îndeajuns de conștientă că vreau s-o fac. Când am început să scriu pentru prima oară, mi-era dor de Chile și a fost ceva magic, pentru că, cu cât scriam mai mult, cu atât îmi aminteam mai multe. Scriam despre un câmp și-mi aminteam florile, era ceva personal. Dar apoi… Încerc să înțeleg cum aș putea să vă răspund la întrebare.

AZ: E doar o întrebare despre felul în care vă vedeți. De pildă, n-ați devenit pictoriță, nici…

LB: Oh, înțeleg. Da, în sensul ăsta sunt o scriitoare naturală, pentru că întotdeauna… Când eram mică, îmi spuneam singură povești. Sau scriam poezii despre sihaștrii din pădure. [Râsete] Cream povești pentru mine, în esență. Deci, da, simt că am fost dintotdeauna scriitoare. Și povestitoare. Citatul despre mine din anuarul liceului e următorul: „Hai să-ți povestesc ce-am pățit”.

KP: Mulți oameni spun că scriitura dumneavoastră sună natural. Vă străduiți mult să obțineți asta? Ce face ca scriitura dumneavoastră să fie astfel? Se întâmplă așa pentru că sunteți sinceră?

LB: Da. Când încerc să mă gândesc prea mult sau să includ prea mult, când mă străduiesc să fiu intelectuală sau mă gândesc la poetica mea, să zicem, pierd asta. Și, cu cât las povestea să curgă, cu atât vine mai mult ritm, iar imaginile sunt mai naturale – imaginile sunt mai frumoase în mod firesc, pentru că văd lucrurile așa cum sunt.

AZ: Încă două întrebări rapide și gata. Vă pasă de felul cum vor fi receptate scrierile dumneavoastră peste câteva decenii? 

LB: Da. Dintr-un motiv sau altul, las impresia că sunt foarte modestă – fiindcă nu-mi pasă de bani sau de faimă sau de recenzii în New York Times sau altele de genul ăsta. Dar mă încântă ideea că aș putea fi citită multă vreme de acum încolo. Asta contează mai mult pentru mine decât părerile care sunt acum la modă. Este povestirea asta parte a întregii lumi? Și, pe măsură ce îmbătrânesc – probabil că asta va fi ultima mea carte –, mă trezesc gândindu-mă: vreau ca povestirea asta să facă parte din ultima mea carte? E ceva ce mi-aș dori ca fiii mei să vadă sau ca nepoții mei să citească? Renunț la multe idei care mi se par prea dure sau prea seci.

KP: Deci acum scrieți mai mult pentru familie?

LB: Da, însă mă încântă ideea că, într-o bună zi, o fetiță va intra într-o librărie și va descoperi una dintre cărțile mele. Așa că, într-un anumit sens, sunt foarte ambițioasă.

AZ: O ultimă întrebare, un clișeu probabil, dar care pentru noi este foarte pertinent. Ce sfat ați da scriitorilor tineri? Dacă ne-ați putea transmite o idee care credeți că ar fi de mare importanță pentru noi, care ar fi aceea?

LB: O, ceva foarte important – pentru că e ceva ce eu n-am urmat. Într-o vreme, m-am lăsat descurajată de părerile celorlalți. Aș zice așa: luați ce puteți din critică, dar aveți încredere în propriile instincte. Asta este foarte, foarte important. Am fost descurajată multă vreme, până am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că scriu pentru mine și că nu ar trebui să-mi pese de restul. Cred că asta e cel mai important – mai ales cu toate atelierele astea de scriere și cu toți oamenii ăștia care vă spun lucruri diferite despre textele voastre și despre ce ar trebui să faceți. Uneori îmi pare rău de studenți, pentru că fiecare are o abordare diferită. Continuă să scrii și asimilează ce poți, dar, când ești mulțumit de un text, păstrează-l și amintește-ți de el. Nu lăsa pe nimeni să ți-l ia. Ăsta e lucrul cel mai important și punctul în care am văzut că oamenii cedează. Nu mai pot să facă față unui nou refuz. Povestirea aia cu femeia de serviciu a fost respinsă de treisprezece ori, și cu toate astea… Iubesc povestirea aia și mi-am dat voie să fiu mulțumită de ea. Iar chestia asta m-a ajutat să scriu în continuare.

KP: Treisprezece nici nu sună chiar atât de rău. [Râsete]

LB: Exact! [Mai multe râsete] Nu-i chiar așa de rău! E un mod grozav de a încheia.

KP și AZ: Vă mulțumim din nou, acum vă lăsăm în pace.

LB: Sunteți niște drăguți.

*Din cauza unui plămân perforat, o butelie de oxigen devenise obligatorie în ultimii ani de viață ai Luciei Berlin.

Traducere din limba engleză de Ema Cojocaru

Sursa: Literary Hub

Sursa foto: FSG | Work In Progress

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Lasă un răspuns