De ce Margaret Atwood a spus „nu” continuării romanului Povestea slujitoarei – până acum

Sursă: ctvnews.ca

NOTĂ: Margaret Atwood este unul dintre scriitorii contemporani multipremiați, iar cartea ei, The Testaments, tocmai a câștigat Booker Prize For Fiction. Romanul va fi publicat anul viitor la Editura Art.

Margaret Atwood a scris continuarea pentru Povestea slujitoarei (traducere din limba engleză de Diana Marin-Caea, Editura Paladin, 2017). Propoziția în sine atrage milioane de cititori avizi s-o cumpere cât mai repede.

Noua carte se numește The Testaments și ne readuce, 15 ani mai târziu, la teocrația totalitară a Gileadului, împreună cu Slujitoarele, Servitoarele, Soțiile, Comandanții și Mătușile.

Atwood spune că a simțit nevoia unei continuări. „Oamenii m-au tot rugat să scriu continuarea poveștii și am refuzat pentru că am crezut că vor să duc mai departe povestea lui Offred, ceea ce nu puteam face”, susține scriitoarea. „Dar apoi m-am gândit, dacă altcineva ar spune povestea? Și dacă această poveste s-ar întâmpla 15 sau 16 ani mai târziu? Și am mai simțit că e cazul să o continui pentru că, mult timp am crezut că ne îndepărtăm de Povestea Slujitoarei. Până când am început să ne apropiem din nou, iar prezența ei se simte în tot mai multe părți ale lumii. Așa că am simțit că e timpul să mă reîntorc la întrebarea: cum sfârșesc regimurile ca cel din Gilead? Pentru că așa cum știm din Povestea slujitoarei, acest regim a luat sfârșit.

Idei importante din interviu

Despre cei trei naratori din noul volum

Doi dintre ei sunt tineri și au legătură cu Offred. Unul dintre ei a crescut în interiorul Gileadului, iar celălalt în afară. Cel de-al treilea este un pesonaj pe care îl cunoaștem deja din Povestea slujitoarei, dar îl știm din exterior, adică din perspectiva lui Offred – este vorba despre Mătușa Lydia, conducătoarea contingentului de Mătuși din Gilead.

O altă întrebare care a început să mă intereseze, citind despre istoria regimurilor totalitare, a fost: cum ajung oamenii în poziții înalte într-un astfel de regim? Ce i-a motivat? Cred cu adevărat în politicile totalitare? Sunt oportuniști care speră să se îmbogățească? Sau ajung în această funcție din frică, cum erau cei din regimul lui Stalin – „Dacă nu obțin o funcție mai bună în organizație ca să-mi anihilez rivalii, eu voi fi cel anihilat.” Așadar, care este motivația acestor persoane?

De ce crede că munca ei este ficțiune speculativă și nu science fiction

Există două direcții referitoare la ideea de poveste ce are loc în viitor. Una derivă din Jules Verne care a scris despre lucruri pe care el le credea posibile în viitor, cum ar fi submarinele. Cealaltă are legătură cu H.G.Wells care a scris despre marțienii care invadează Pământul într-o canistră imensă. Și când Jules Verne a citit asta, a spus „dar inventează lucruri!”. El, în schimb, a simțit că scrie despre aspecte care se pot întâmpla cât de curând. Pe când pe H.G. Wells l-a simțit ca fiind un autor care merge în zona fantasticului. Cu toate acestea, H.G. Wells a fost cel care a dat naștere călătoriei interplanetare, navelor spațiale, marțienilor și tuturor acelor caractere pe care le cunoaștem din filmele anilor ’50. Sau, cel puțin, de acolo le știu eu. Și apoi, mai este o direcție care a dus la cărți precum 1984, Minunata lume nouă și Fahrenheit 451. Nimic bazat pe tehnologie sau pe aspecte care se pot întâmpla în viitorul apropiat. La fel se întâmplă și cu Povestea slujitoarei.

Despre cum regimurile asemănătoare cu cel din Gilead ajung să se destrame

Să presupunem că există o generație fondatoare a regimului. Și apoi se nasc alți oameni, care cresc în interiorul lui. Să mai presupunem că cei care dau jos acest regim prin violență ajung să fie responsabili de mersul lucrurilor. Și dețin puterea. Și știți ce se spune despre putere. Normal că ajung să-și stabilească propriile excepții – cum se întâmplă și în Povestea slujitoarei. Regulile sunt pentru restul oamenilor. Și apoi situația devine din ce în ce mai coruptă. Este cazul menșevici versus bolșevici. Sau „reforma bisericii din interior” versus „separarea și nașterea unei noi secte”. De-a lungul timpului, am tot văzut în lume aceste pattern-uri. Așadar, de ce să nu se întâmple și în Gilead?

Despre finalul The Testaments cu un sentiment de speranță

Așa cum știm din prima carte, Gilead ia sfârșit. Unul dintre modelele mele pentru acest sfârșit este chiar cartea 1984, care nu se încheie cu Winston Smith împușcat în cap, ci cu un eseu despre Novlimbă, scris la timpul trecut în engleza standard – ceea ce însemna că lumea din 1984 a luat sfârșit.

George Orwell a făcut asta intenționat. Nu ne spune cum se termină, dar ne dă de înțeles că s-a încheiat… Poate n-o să vă surprindă, dar, când scriam această carte, am fost destul de interesată să aflu mai multe despre agenții dubli și despre cei care lucrează în interiorul regimurilor totalitare, dar sunt împotriva lor.

Un articol de Scott Simon pentru npr.org.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Lasă un răspuns