Cititorii povestesc despre copilărie și cărți (III)

Pentru că iunie este despre cărțile care ne-au fost alături în perioada copilăriei (și care poate încă ne mai sunt), ne-am dorit să aflăm direct de la sursă cum ajută lectura de-a lungul timpului. Așa că am întrebat mai mulți cititori, printr-un mic chestionar, ce a însemnat și înseamnă pentru ei cititul. Răspunsurile lor vor apărea săptămânal, pe parcursul lunii, în articole dedicate Festivalului copilăriei.

Articolul din această săptămână este despre Marcia, cititoare visătoare, care caută în cărți emoții și pietre rare.

Cum ai descoperit cititul și la ce vârstă? Ce a însemnat pentru tine lectura la momentul respectiv?

Marcia: Din fericire pentru mine, cititul era ceva firesc acasă, deci n-a fost o descoperire pe cont propriu. Fiindcă eram mezina familiei și le imitam mereu pe surorile mele mai mari, pot să spun că și lectura era o imitație, o activitate pe care o învățam de la ele. Existau în fiecare zi momente când se lăsa liniștea în cameră pentru că toate citeam. Îmi aduc aminte că le urmăream pe surori cum se cufundau în cărțile lor și asta mă făcea să-mi imaginez că erau altfel cărțile pentru adolescenți și oameni mari, sigur ascundeau lucruri pe care eu nu le puteam afla. Nu mai puteam de curiozitate, voiam să mă fac mare ca să citesc cărțile lor stufoase.

Cel mai mult îmi plăcea când citeam și reciteam împreună, unele dintre cărți ajunseseră ferfeniță și le puneam supracoperte de hârtie. Furnica și porumbița de Lev Tolstoi a fost o carte pe care am iubit-o. Pe atunci evident că nu luam în serios învățămintele fabulelor, dar mă atașasem de animăluțele din ilustrații, era o carte cartonată cu o copertă foarte frumoasă. Tot ilustrațiile m-au fascinat și la Vrăjitorul din Oz, cea în format mare de la Editura Ion Creangă. Dar am și amintiri cu cărți fără niciun desen – două volume uriașe de Petre Ispirescu – unul de basme și altul de snoave, pilde și ghicitori. Al doilea volum era obiect de joacă pentru noi. Citeam cu voce tare ghicitorile și ne amuzam, le învățasem pe de rost.

Îmi mai amintesc când am descoperit singură că o carte poate să te facă să trăiești emoții noi împreună cu personajele. Era primul meu roman: La Medeleni. L-am citit într-o vacanță de vară la țară. Ca să nu mă întrerupă nimeni, mă ascundeam în grădină. Mâncam corcodușe sau prune și citeam.

Spune-ne un titlu din copilărie la care te întorci și acum cu drag.

Marcia: Heidi, fetița munților. Și acum, după mai bine de 25 de ani de când am cunoscut-o, am mare încredere în fetița asta veselă. Aș lăsa-o să mă tragă de mână și să alergăm spre cabana bunicului, să ne împrietenim cu Clara, să sărim în sus la primul apus de soare și să strigăm: Peter, Peter! Au luat foc munții!

Lasă un răspuns