„Asta mi-am dorit să fac din prima: să desenez scene din viață cu text.” (Andreea Chirică)

Alin Răuțoiu: Pentru început aș fi interesat să știu un pic despre istoricul tău profesional și academic. Se intersecta în vreun fel cu banda desenată?

Andreea Chirică: Am studiat Teatrologie la UNATC și prin anul 3 m-am angajat într-o agenție de publicitate pe un post de copywriter. Știu, teatrul nu are legătură cu publicitatea și publicitatea cu bandă desenată. Nu aveam nici un gând legat de desen, mă ocupăm cu scrisul de scenarii publicitare și tot felul de texte despre „cea mai bună oferta de pe piață” și „depășește-ți limitele” cumpărând produsul nostru.

M-am apucat de desenat târziu și foarte încet, dar asta mi-am dorit să fac din prima: să desenez scene din viață cu text. Nu pot să explic rațional de ce m-am apucat de desenat, toată lumea mă întreabă și mi-e foarte greu să dau o explicație. (râzând) Psihanalitic mi-am explicat cumva de ce, dar nu aș intră în detalii.

Alin: Ai putea să-mi mai spui un pic despre cum ai ajuns să fii interesată de bandă desenată și să numești câteva dintre preferatele tale?

Andreea: Cred că am citit pe net niște webcomics și mi-au plăcut, în felul ăsta am dat de bandă desenată „pentru oameni pe care nu-i interesează super-eroii” și am început să caut și cărți tipărite. Așa am ajuns să citesc My New York Diary sau Maus sau Percy Gloom(aparte) Cred că astea-s primele romane grafice care m-au impresionat.

Voi numi preferata preferatelor și atât. (zâmbind) O iubesc mult mai mult decât pe restul preferatelor. Graphic Witness: Four Wordless Graphic Novels – o colecție de patru romane grafice de pe la începutul secolului 20, despre sărăcie, boală, inegalitate, umilință și alte teme sociale de Frans Masereel, Lynd Ward, Giacomo Patri și Lawrence Hyde.

Alin: Prima ta bandă desenată pe care o știu este The Year of the Pioneer, publicată de Hardcomics. Impresia mea e că a venit într-o perioadă în care banda desenată, mai ales cea alternativă, era într-un moment de boom în România, iar dacă ar fi să recurg la o comparație un pic vulgară aș zice că e un fel de Persepolis românesc. Ce te-a îndemnat să spui povestea aceea sub formă de bandă desenată?

Andreea: Cum îmi plăcea și îmi place foarte mult banda desenată și, din inconștiență, am considerat că pot crea și eu una, deși era prima mea încercare. Nu-mi imaginăm că pot să povestesc altfel, neavând curaj să scriu un roman și, la fel, neavând curaj să mă exprim doar prin ilustrație. Că tot aminteai de Persepolis, cred că o citisem cu un an înainte și fusese primul roman grafic „realist” la care am fost expusă și cred că m-a influențat fără să vreau. Mai văzusem și American Splendor cam tot în perioada aia și mă gândeam că asta aș vrea și aș putea să fac: să fiu un scriitor și desenator al experiențelor mărunte, cotidiene.

Am început cu un blog. Și apoi mi-am dat seama că desenele despre anul ăla ar sta mai bine într-o carte. După ce m-am gândit că aș vrea să transform blogul ăla într-o carte, am vorbit cu Milos Jovanovic, care a fost de acord să o publice sub umbrela Hardcomics. Cartea a fost o încercare de a povesti cu umor despre o perioada dificilă. Murise taică-miu, maică-mea era tristă, eram săraci și stăteam în frig și întuneric, ne bucuram la o gumă de mestecat Turbo și gustarea de după ore era un păhărel de semințe de la colțul străzii.

Alin: Următoarea publicație mai de amploare a fost Home Alone, iar aceasta a venit la ceva ani distanță de The Year of The Pioneer. Cărui fapt se datorează pauza asta?

Andreea: Au fost 5 ani de pauză pentru că vreo 2 ani nu prea am mai desenat serios, am stat și m-am gândit dacă am eu ceva de spus și de desenat. Lucram 10 ore pe zi, uneori mai mult, alteori mai puțin, în agenție și nu puteam desena decât în weekend, când uneori îmi doream doar să stau în pat și să mă uit la seriale. Home Alone e desenată în mare parte în perioada când încă mai lucrăm full-time în publicitate. De unde și lentoarea. Dar cred că un roman grafic nu poate să-ți ia mai puțin de un an, dacă lucrezi doar la el. Ceea ce e imposibil. (aparte) Spun asta si că să mă scuz că lucrez de ceva vreme la o carte și merge foarte încet pentru că mă tot întrerup.

Însă cumva, în perioada asta de nefăcut, am prins mai mult curaj și, când m-am hotărât că aș dori să mai desenez o carte, mi-am dorit să fie…frumoasă. Știu că sună ciudat, dar doream ca fiecare pagină să fie o ilustrație de sine stătătoare, așa cum în unele poezii fiecare vers poate fi o poezie în sine. Am muncit la ea foarte încet, cu pauze lungi. Uneori o lăsam baltă și două luni. Mă bucuram că pot face asta, descoperisem plăcerea detaliului care s-a păstrat până acum. (aparte) Până atunci desenam minimalist și copilăresc.

Am lucrat așa haotic sau să zic mai frumos: organic. Desenam o pagină, apoi alta, fără să am o structură clară, ideile apăreau pe parcurs și erau mai mult vizuale.

Alin: Reiese foarte mult plăcerea cu care reproduci detaliul. E unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la benzile și ilustrațiile tale din ultima perioadă. Precum și o aplecare pentru interioritate, care mi se pare că lipsește multor artiști români. Ei servesc toți răspunsuri, tu pui întrebări și cauți. E infecțios felul prin care te folosești de banda desenată, de ilustrație și scris împreună să explorezi sentimente și situații.

Andreea: Mă interesează foarte mult granița dintre text și desen, îmi place uneori să consider textul ca desen și invers. Mi se pare foarte interesant de exemplu letrismul (inventat de un fost-român Isidore Isou, emigrat la timp în Franța). Și cred că la granița asta, în formă dar și în fond, se duce căutarea și încercarea de a găsi alte forme de exprimare ale unei idei. Încerc mereu să nu dublez ce spun prin text în desen. Să existe un dialog viu între ele. Deși în ultimul timp, desenând mai mult pe formatul clasic, cu mai multe paneluri (cadre) pe pagină, e mai dificil să nu narez pur și simplu.

Revenirea se datorează și faptului că eram așa bucuroasă de ce făceam, încât am început să-mi imaginez, să visez cu ochii deschiși (zâmbind), dar timid, că aș putea face asta toată viață. Și că poate ar trebui să încerc să „devin” autor de bandă desenată full time. Ceea ce e absurd în România.

Alin: O fi absurd sau nu să faci bandă desenată în România, dar persiști. În ultima vreme ai început să ai intervenții ceva mai scurte, dar mai dese, deseori legate de cauze sociale. Îmi vin în minte ilustrațiile din timpul campaniei împotriva referendumului, Where can you kiss a same-sex partner in Bucharest? publicată de The Guardian în secțiunea The Illustrated City, desene editoriale pentru Scena9, precum și fanzina Therapy Cat, la care cred că lucrai încă din toamna anului trecut.

Andreea: Persist pentru că îmi place foarte mult. Și observ că pe măsură ce eu persist, mi se și propune din ce în ce mai des să fac. Oamenii încep să considere că au și opțiunea de a ilustra ceva sau de a povesti sub formă de bandă desenată. Temele sociale nu le aleg eu mereu, (râzând) mă aleg ele pe mine.

Alin: Legat de banda din The Guardian, cum de s-a petrecut? Le-ai propus-o tu? Și crezi că e un one-off? Nu s-au deschis canale de comunicare cu artiști și autori din afară?

Andreea: Am văzut că au această serie, unde diverși ilustratori își prezintă orașul din perspectiva lor și da, le-am propus eu. Le-a plăcut portofoliul meu și au acceptat propunerea mea. Sper că nu e one-off, adică îmi doresc să mai fac bandă desenată editorială și pentru alte publicații. Dar nu am primit propuneri de colaborare cu autori din afară.

Dar mai am un proiect de bandă desenată „socială”: o să stau într-o tabăra de refugiați sirieni sin Berlin timp de o lună și voi documenta prin bandă desenată cum trăiesc, cine sunt, ce-și doresc etc. Asta în iunie și abia aștept.

Alin: Oau! Sunt foarte curios ce o să iasă.

Un interviu realizat de Alin Răuțoiu

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Despre formă, stil, perspectivă, realitate și ficțiune – un interviu cu Lucia Berlin

Viața Luciei Berlin (1936-2004) a decurs în episoade extrem de diverse. Într-unul din ultimele episoadele, a predat cursuri de scriere la Universitatea din Colorado. În 1996, doi dintre absolvenții care urmau cursuri postuniversitare, Kellie Paluck și Adrian Zupp, au realizat acest interviu, publicat pentru prima oară în 2016, pe site-ul Literary Hub. Interviul era, în parte, o temă pentru cursul de poetică ținut de prozatorul și poetul Steve Katz, de unde și schimbul de replici amuzante de la început. (Stephen Emerson)

Kellie Paluck: Ok, iată prima întrebare, una generală. Care este poetica dumneavoastră?

Lucia Berlin: Habar n-am.

Adrian Zupp: Asta-i bine! [Râsete]

LB: Hmm… ce-ai spus?

AZ: Am spus că asta-i bine, că e interesant. Deci pentru dumneavoastră, poetica… presupun că e ceva la care v-ați gândit odată ce-ați intrat în lumea academică, dar…

LB: Nici acum nu mă gândesc la asta.

AZ: Nu? De ce?

LB: Cred că nu-mi place să plasez ceea ce fac într-un cuvânt numit poetică.

KP: Deci ați obiecta dacă cineva ar scrie o disertație despre poetica dumneavoastră?

LB: Nu, lumea face asta tot timpul și sunt întotdeauna uimită. Sunt uluită de câtă poetică sunt capabilă! [Râsete]

KP: Și nu îi contraziceți?

LB: Nu, nu. Doar că nu mă gândesc la asta când scriu. Nu am convingeri despre scris, sau despre suferința celor săraci, femeile singure sau punctele vulnerabile ale Americii, sau alte subiecte de genul ăsta.

KP: Da, știu că nu aveți o agendă politică.

LB: Nu. Scriu doar despre ceea ce mi se pare mie autentic. Pentru a mă simți onestă din punct de vedere emoțional. Odată cu adevărul afectiv, vine și ritmul și, am impresia, o frumusețe a imaginii, pentru că poți vedea limpede. Datorită simplității a ceea ce vezi.

KP: Sună de parcă nici nu vă gândiți la un public anume atunci când scrieți?

LB: Nu.

KP: Cine vă cumpără cărțile?

LB: Nu prea multă lume! [Râsete] Nu, dar… oamenii care relaționează cu cărțile mele sunt cei care răspund la un nivel foarte emoțional, foarte intuitiv.

KP: Credeți că mai mult femeile vă cumpără cărțile?

LB: Cu siguranță.

KP: Și pur și simplu dau peste ele într-o librărie? Sau au auzit de dumneavoastră de la cineva?

LB: De obicei, au auzit de mine de la cineva, sau au citit o povestire într-o revistă și apoi mi-au cumpărat cărțile. De fapt, cred că am la fel de mulți cititori bărbați.

AZ: Adevărat? Asta-i interesant.

LB: Am impresia că bărbaților le place limpezimea scriiturii mele. Și nu este nici sentimentală, nici super-feministă. Cred că am un număr oarecum egal de cititori bărbați. Femei mai în vârstă și bărbați mai tineri, presupun.

AZ: Probabil că ați răspuns la întrebarea asta în alte interviuri, dar tind să cred că oamenii care nu scriu cu un public în minte, nu scriu nici cu gândul la publicare, nu atât de mult, în orice caz… Ce v-a dat imboldul inițial de a scrie? Nevoia de catarsis, sau e pur și simplu o bucurie să faceți asta?

LB: E o bucurie să fac asta. E un loc în care pot să merg. În mod sigur e un loc unde mă găsesc… unde simt că se află eul meu cel mai sincer. Când am început să scriu pentru prima oară, eram singură. Primul soț mă părăsise, mi-era dor de casă, părinții mă renegaseră din cauză că mă măritasem atât de tânără și apoi divorțasem. Scriam doar pentru… pentru a merge acasă. Era un fel de loc în care puteam să fiu și unde mă simțeam în siguranță. Așa că scriu pentru a îndrepta o realitate.

AZ: Deci, dacă n-ați fi fost publicată niciodată, bibliografia dumneavoastră personală ar fi fost oarecum aceeași?

LB: Cred că da.

AZ: Interesant.

LB: De fapt, am multe povestiri pe care nu pot să le public, fiindcă ar răni sentimentele unor oameni sau i-ar stânjeni pe fiii mei. Scriu doar pentru a îndrepta în mintea mea o perioadă sau un eveniment. Cum spuneam în timpul orei, nu o fac pentru terapie, ci mai degrabă pentru claritate, pentru limpezime emoțională. Pentru a vedea ce simt cu adevărat despre ceva, pentru a-l transforma în ceva acceptabil în mintea mea.

KP: Cum credeți că v-ați fi simțit dacă n-ați fi fost publicată niciodată sau dacă povestirile v-ar fi apărut în câteva reviste minore, dar nimic important? Ar mai fi fost în regulă că ați petrecut atâta timp scriind?

LB: Ei, bine… mai e ceva legat de asta. Când scrii, îți dorești ca cineva să-ți audă povestea. Nu vreau să spun că, în timp ce scriu, mă gândesc „Oh, lui Adrian și lui Kellie le va plăcea la nebunie”. De obicei, pentru mine, actul scrierii vine dintr-un sentiment de conexiune. Sau din încercarea de a înțelege de ce mă simt bine în locul ăsta, sau cu oamenii ăștia, sau cu serviciul ăsta, sau în situația asta. Și astfel, actul scrierii devine o legătură, o declarație. E ca atunci când spui o glumă și vrei ca cineva să râdă.

KP: În cazul ăsta sunteți norocoasă, pentru că s-ar părea că nu ați întâmpinat dificultăți în a fi publicată.

LB: Nu, dar nici nu m-am străduit vreodată prea tare. N-am învățat niciodată să fac asta cum trebuie, așa că n-am căpătat deprinderi bune, cum ar fi să-mi trimit lucrările la edituri… Și, din moment ce am un editor, nu sunt pe cât de ambițioasă ar trebui să fiu ca să-mi termin textele și să le trimit. Fiindcă n-am făcut-o niciodată pentru bani și, atunci când am făcut-o, am aflat că există un contract și am fost dezorientată. De pildă, voiau să schimb unele lucruri. N-am putut s-o fac. Așa că niciodată nu mă bazez pe scris să îmi aducă un venit.

KP: Ați început să vorbiți despre faptul că scrieți pentru a avea un loc unde să mergeți, din cauza trecutului, a familiei și a mutărilor dese. Sunt curioasă: dacă ați fi avut o copilărie perfectă în Iowa, cu doi părinți iubitori, iar apoi mariajul perfect? Despre ce ați fi scris?

LB: Ei bine, nu cred c-aș mai fi simțit nevoia să scriu! [Râsete] Cred că Proust are dreptate când spune că doar nevroticii scriu. [Râsete] Știți?

KP: Vorbiți serios? N-ați fi simțit nevoia să fiți scriitoare?

LB: Probabil că nu! [Râsete] Cred că scriitorii vor să-și schimbe realitatea într-un fel sau altul. Simți nevoia să arăți ce e simpatic și frumos, așa că-ți treci viața prin sită și poți s-o privești din punctul ăsta de vedere, sau din altul. Iar scriitorii, cred eu, sunt oameni care simt nevoia să afirme, care au nevoie de o confirmare a vieții lor. Pentru mine, e o cale de a face lucrurile pozitive, nu într-un fel melodramatic, ci pentru a scoate frumusețe din lucrurile urâte și din momentele dificile, sau pentru a găsi un sens. 

AZ: Nu ați scris niciodată sub impulsul de a schimba lumea sau de a demonstra ceva?

LB: Nu.

AZ: Deci chiar e un lucru foarte personal pentru dumneavoastră?

LB: E personal.

AZ: Dacă e atât de personal, vi se întâmplă să fiți lezată de recenzii sau de criticile dure?

LB: Nu sunt lezată, pentru că, dacă e ceea ce am simțit eu că e adevărat și dacă am scris cât de bine am putut, atunci este ceva care-mi aparține. Dacă cineva îmi spune că am spanac între dinți, o iau razna. Dar dacă cineva îmi critică scriitura, sunt în regulă, pentru că este a mea. Deci sunt bine. Dacă un editor de revistă se plânge că povestirea mea e „insuficientă”, atunci aș putea să mă supăr, dar este în continuare povestea mea.

KP: Cum ați învățat să scrieți?

LB: [Liniște pentru 15 secunde] Habar n-am. Am citit și-am citit și-am tot citit. Am avut modele bune.

KP: Dar nu s-ar zice că ați fost influențată prea mult de autorii pe care i-ați citit.

LB: Nu, cei care m-au  influențat au fost poeți tineri ca Ed Dorn și Robert Creeley. În tinerețea mea, se punea accent pe autori precum William Carlos Williams, care scriau în cel mai simplu și mai clar limbaj american. Își luau subiectele din viața reală, fără a le înfrumuseța, dar încercând să fie cât mai atenți și mai echilibrați. Cred că asta m-a influențat cel mai mult, în felul ăsta am învățat. M-a ajutat, ca tânără scriitoare, să nu încerc să epatez și să nu mă străduiesc să fiu romantică sau amuzantă, ci să las povestea să fie ea însăși. Multă vreme, chiar i-am scris [lui Williams] în mintea mea, întrebându-mă dacă un anumit lucru i s-ar părea şmecheresc, drăguț sau demonstrativ.

KP: Deci vă știați majoritatea influențelor.

LB: Bineînțeles. Dar și William Carlos Williams, cu proza și povestirile sale. Și poeții din grupul Black Mountain, pe care i-am cunoscut, aveau acea claritate și simplitate pe care o căutam.

KP: Cum vi s-a schimbat scriitura de-a lungul anilor? Știu că ați luat o pauză mai lungă, după care ați început din nou să scrieți. Ați avut o abordare diferită a doua oară sau ați continuat de unde v-ați oprit?

LB: Uneori scriu o povestire, mă uit la ea și mă gândesc: „Oau, grozav, scriitura o să mi se schimbe total”. După care nu mai văd așa o mare diferență. Cred că scriitura mea din tinerețe era mai lejeră și mai amuzantă. Și totodată mai lirică. Povestirile pe care le-am scris mai târziu sunt… mai contemplative, au de-a face mai mult cu moartea și cu caracterul, ceea ce e de înțeles. Sunt oarecum mai sumbre, la drept vorbind. [Râzând]

KP: Sunt anumite tehnici pe care le preferați sau altele de care vă feriți… cum ar fi dialogul?

LB: Nu, problema mea e că fiecare povestire nouă mă pune într-o situație diferită. Când termin o povestire, mă gândesc: „Oau, chiar mi se potrivește asta, persoana a treia, aproape numai dialog”. Însă următoarea poveste trebuie spusă altfel. O proză pe care am scris-o recent nu avea deloc dialog, se petrecea în întregime în mintea cuiva… era o narațiune la persoana a treia. Nu fac asta de obicei și nici nu plănuisem să iasă așa, dar mi s-a părut că era singurul mod în care puteam spune povestea – să rămân complet pe dinafară.

KP: S-ar părea că vă bazați pe instinct atunci când alegeți naratorul?

LB: Da, însă abordez povestea în mai multe feluri. Am scris cea mai recentă povestire la persoana întâi, la persoana a treia, a doua… Nu, la persoana a doua nu. Dar am încercat în aproape toate felurile posibile, iar acum am găsit această a treia voce ciudată… un avocat… cineva care face comentarii – el este naratorul. O persoană în întregime inventată. Mi s-a părut cea mai simplă cale de a oferi imparțialitate narațiunii.

AZ: Când vă citesc povestirile, am impresia că aveți tendința să scrieți așa cum vorbiți. Nu cuvânt cu cuvânt, dar, atunci când vorbiți, adeseori pregătiți terenul pentru o poantă sau un moment amuzant. Iar povestirile dumneavoastră par să atârne de o frază centrală. Credeți că scrieți în felul în care v-ar plăcea să vorbiți cu oamenii?

LB: O, da.

AZ: Deci am putea spune că e vorba de un procedeu, sau de o trăsătură distinctivă?

LB: Da, numai că uneori poate fi înșelător. De pildă, în Jocheul meu, povestesc despre jocheu exact ca și cum aș vorbi cu voi acum, însă nu e așa, pentru că există niște artificii: el este un zeu aztec și Cenușăreasa. E ceva deliberat. Iar în cazul altor povestiri… Nu știu dacă ați citit De pripas, cu niște toxicomani în deșert. E despre o femeie dependentă de droguri, aflată într-un program de reabilitare în deșert, împreună cu alți narcomani. Am fost consilier în acel loc, dar scriu din punctul ei de vedere, al acestei tinere femei toxicomane. Însă folosesc vocea mea și genul meu de umor, astfel că oamenii cred că e adevărat, pentru că o spun așa cum vorbesc: „Ne-am dus în camera frigorifică, ne-am strâns în brațe și am făcut dragoste, dar n-a durat mult pentru că era frig ca naiba”. Uneori e vorba de un procedeu, pentru a-i face pe oameni să creadă în poveste.

AZ: Ați recurs vreodată la o voce complet diferită – de pildă, ați încercat vreodată să scrieți cu o voce bukowskiană, cea a unui bețiv nebun sau a unui bătrân cărunt?

LB: Da, de câteva ori. Am făcut asta în povestirea despre far și în A Rainy Day, povestea aia despre dezintoxicare. Acolo vorbește un bărbat.

AZ: Vin mai greu povestirile astea?

LB: Nu chiar. Sunt distractive – mi-aș dori să vină mai des.

AZ: Dar nu încercați să le forțați? Vă mulțumiți doar cu ce vine?

LB: Mi-aș dori să le pot forța. Pentru că am o grămadă de povești de spus. Știți?

AZ: Asta mă aduce la o altă întrebare. Sunteți genul de persoană care are nevoie de o anumită ambianță sau de un interval de timp anume pentru a scrie? Puteți scrie și sub presiune? Există anumite condiții necesare pentru a putea scrie?

LB: Ei bine, mi-e teamă că da. Am nevoie de mult timp de visare, de leneveală, ca să pot să mă gândesc. Problemele de sănătate mă încurcă, pentru că mă țin prea multă vreme în interiorul minții mele. Credeam că meseria de profesor e de vină, dar faptul că predau m-a ajutat mult cu scrisul. În ultima vreme, mă gândesc doar la durerile mele și la oxigen* și cel mai greu mi-a fost să mă distanțez de mine.

Povestirile mele par să fie despre mine, dar, de fapt, o poveste vine de obicei atunci când simt dragoste față de alți oameni. Și pur și simplu bucuria de a fi în viață. Așa că nu pot să scriu dacă mă gândesc tot timpul la mine. La durerile mele de spate, să zicem. Cred că e o stare foarte spirituală. E aproape ca o religie. Sună patetic, dar e ca și cum ai spune o rugăciune sau ai cânta un imn. Iar dacă-mi plâng de milă, nu voi fi în stare să scriu. Trebuie să fiu într-o dispoziție pozitivă, mai mult sau mai puțin. V-am răspuns la întrebare?

AZ: Da, da. Mai avem câteva întrebări rapide. Spuneați ceva mai devreme că scrieți într-un stil simplu, că vă place asta și nu ați căutat niciodată un stil elaborat. V-ați impus vreodată să experimentați cu un stil ornamentat sau cu ceva foarte diferit de ceea ce faceți de obicei?

LB: De câteva ori. De pildă, în cartea pe care o citiți, Beauty’s Only Skin Deep a fost un experiment. Nu cred că a ieșit foarte bine, dar a fost distractiv. Cea mai experimentală dintre povestirile mele e Punct de vedere, în care m-am străduit să mă joc cu diferite perspective. A fost amuzant, mi-a făcut plăcere să o scriu, dar nu asta e de fapt intenția mea, să mă joc cu limbajul. De regulă, mă preocupă mai mult relațiile personale și interumane.

KP: Aveți vreo povestire pe care ați inventat-o în totalitate?

LB: Da, povestirea Mama and Dad. Am inventat-o. Însă una din soacrele mele obișnuia să organizeze acele serate, apoi un bătrân pe care-l știam era tot timpul bolnav, iar soția lui a avut un atac de cord. Și mi-am spus: „Huh, cum se va simți să fie ea cea bolnavă?” Așa că, da, am inventat povestirea aia.

KP: Dar avea totuși legătură cu ceva ce știați.

LB: Da, însă m-am inspirat de la persoane diferite. Iar povestea în sine e inventată. Dar așa e, nu cred că aș putea să inventez ceva în totalitate.

AZ: Steve Katz vorbește despre faptul că nu simte niciodată că a terminat o povestire, ci vine doar un moment când o cedează publicului. Faceți parte dintre acei scriitori care au siguranța că gata, povestirea a atins cea mai bună formă posibilă și e terminată? Sau credeți că, peste câțiva ani, ar putea deveni o povestire mai bună? Și doar renunțați la ea în stadiul în care se află în acel moment?

LB: Nu, simt că este terminată. Și nu revin la ea timp de mai mulți ani. Odată ce scriu o povestire, s-a dus, e ca și cum nu mai e a mea. Și nu sunt tentată să o editez sau să o schimb.

KP: Deci chiar și povestirile pe care le-ați scris la 19 ani…

LB: Nu. Adică, le-aș putea vedea într-un sertar și aproape întotdeauna mi se par stânjenitoare. Dar le las în pace, sunt pur și simplu acolo. Și-mi place asta… pentru că nu au fost dintotdeauna acolo. Știți, ca în cazul copiilor – nu erau acolo înainte.

AZ: Ați avut pe parcurs o educație formală în scriere?

LB: Nu.

AZ: Deci v-ați putea considera o scriitoare naturală? Vă gândiți la dumneavoastră în felul ăsta?

LB: Nu, pentru că am citit destul de mult și am stat prin preajma scriitorilor. Am fost îndeajuns de conștientă că vreau s-o fac. Când am început să scriu pentru prima oară, mi-era dor de Chile și a fost ceva magic, pentru că, cu cât scriam mai mult, cu atât îmi aminteam mai multe. Scriam despre un câmp și-mi aminteam florile, era ceva personal. Dar apoi… Încerc să înțeleg cum aș putea să vă răspund la întrebare.

AZ: E doar o întrebare despre felul în care vă vedeți. De pildă, n-ați devenit pictoriță, nici…

LB: Oh, înțeleg. Da, în sensul ăsta sunt o scriitoare naturală, pentru că întotdeauna… Când eram mică, îmi spuneam singură povești. Sau scriam poezii despre sihaștrii din pădure. [Râsete] Cream povești pentru mine, în esență. Deci, da, simt că am fost dintotdeauna scriitoare. Și povestitoare. Citatul despre mine din anuarul liceului e următorul: „Hai să-ți povestesc ce-am pățit”.

KP: Mulți oameni spun că scriitura dumneavoastră sună natural. Vă străduiți mult să obțineți asta? Ce face ca scriitura dumneavoastră să fie astfel? Se întâmplă așa pentru că sunteți sinceră?

LB: Da. Când încerc să mă gândesc prea mult sau să includ prea mult, când mă străduiesc să fiu intelectuală sau mă gândesc la poetica mea, să zicem, pierd asta. Și, cu cât las povestea să curgă, cu atât vine mai mult ritm, iar imaginile sunt mai naturale – imaginile sunt mai frumoase în mod firesc, pentru că văd lucrurile așa cum sunt.

AZ: Încă două întrebări rapide și gata. Vă pasă de felul cum vor fi receptate scrierile dumneavoastră peste câteva decenii? 

LB: Da. Dintr-un motiv sau altul, las impresia că sunt foarte modestă – fiindcă nu-mi pasă de bani sau de faimă sau de recenzii în New York Times sau altele de genul ăsta. Dar mă încântă ideea că aș putea fi citită multă vreme de acum încolo. Asta contează mai mult pentru mine decât părerile care sunt acum la modă. Este povestirea asta parte a întregii lumi? Și, pe măsură ce îmbătrânesc – probabil că asta va fi ultima mea carte –, mă trezesc gândindu-mă: vreau ca povestirea asta să facă parte din ultima mea carte? E ceva ce mi-aș dori ca fiii mei să vadă sau ca nepoții mei să citească? Renunț la multe idei care mi se par prea dure sau prea seci.

KP: Deci acum scrieți mai mult pentru familie?

LB: Da, însă mă încântă ideea că, într-o bună zi, o fetiță va intra într-o librărie și va descoperi una dintre cărțile mele. Așa că, într-un anumit sens, sunt foarte ambițioasă.

AZ: O ultimă întrebare, un clișeu probabil, dar care pentru noi este foarte pertinent. Ce sfat ați da scriitorilor tineri? Dacă ne-ați putea transmite o idee care credeți că ar fi de mare importanță pentru noi, care ar fi aceea?

LB: O, ceva foarte important – pentru că e ceva ce eu n-am urmat. Într-o vreme, m-am lăsat descurajată de părerile celorlalți. Aș zice așa: luați ce puteți din critică, dar aveți încredere în propriile instincte. Asta este foarte, foarte important. Am fost descurajată multă vreme, până am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că scriu pentru mine și că nu ar trebui să-mi pese de restul. Cred că asta e cel mai important – mai ales cu toate atelierele astea de scriere și cu toți oamenii ăștia care vă spun lucruri diferite despre textele voastre și despre ce ar trebui să faceți. Uneori îmi pare rău de studenți, pentru că fiecare are o abordare diferită. Continuă să scrii și asimilează ce poți, dar, când ești mulțumit de un text, păstrează-l și amintește-ți de el. Nu lăsa pe nimeni să ți-l ia. Ăsta e lucrul cel mai important și punctul în care am văzut că oamenii cedează. Nu mai pot să facă față unui nou refuz. Povestirea aia cu femeia de serviciu a fost respinsă de treisprezece ori, și cu toate astea… Iubesc povestirea aia și mi-am dat voie să fiu mulțumită de ea. Iar chestia asta m-a ajutat să scriu în continuare.

KP: Treisprezece nici nu sună chiar atât de rău. [Râsete]

LB: Exact! [Mai multe râsete] Nu-i chiar așa de rău! E un mod grozav de a încheia.

KP și AZ: Vă mulțumim din nou, acum vă lăsăm în pace.

LB: Sunteți niște drăguți.

*Din cauza unui plămân perforat, o butelie de oxigen devenise obligatorie în ultimii ani de viață ai Luciei Berlin.

Traducere din limba engleză de Ema Cojocaru

Sursa: Literary Hub

Sursa foto: FSG | Work In Progress

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Ana Rotea

 Ana Rotea, autoarea seriei cu Detectivii Aerieni, ne dezvăluie detectivistica din spatele cărților ei.

Laura Frunză: Am făcut și eu puțină muncă detectivistică (poți să-mi spui Mismarpăl, dacă vrei) și te-am căutat pe Google. Și ce să vezi? Nu sunt prea multe informații despre scriitoarea Ana Rotea. Am găsit un singur interviu de acum doi ani și cam atât. Vrei să ne spui ceva despre tine? (Te rog nu spune nu, că altfel nu-mi iese numărul de caractere în interviu).

Ana Rotea: Mă bucur că nu prea sunt pe Internet, nu-mi plac aglomerațiile. În plus, îmi este suficient modul în care mă reține Google: un nume pe câteva coperte colorate. Dar înțeleg curiozitatea (doar scriu pentru copii) și am să spun despre mine ceva foarte important, definitoriu: mă cred, mă vreau, încerc mereu să fiu o cititoare. Încă ceva: îmi place cum sună Mismarpăl. 

L. F.: Când eram copil, mă dădeam în vânt după cărțile polițiste din colecția Scorpionul și, mai apoi, după episoadele din Columbo și Verdict: Crimă. Ție ți-au plăcut cărțile polițiste în copilărie? Îți aduci aminte vreunele? Dacă nu (dar și dacă da), ce mai citeai tu când erai mică?

A. R.:  Mi-au plăcut toate cărțile polițiste care mi-au picat în mână, dar i-am iubit cu părtinire pe Philip Marlowe, detectivul moral și singuratic din romanele lui Raymond Chandler, și pe Al Conan Doi, amuzantul și gurmandul erou al cărților lui Vlad Mușatescu. Nu am ratat nici serialele de care spui, ba chiar m-am lăsat inspirată de numele protagoniștilor lor atunci când i-am botezat pe Aerieni. Când eram mică, citeam și basme, teatru, poezie, SF, romane istorice sau de amor, citeam de toate, lacom și haotic. Ca acum, de altfel.

L. F.: Seria ta m-a dus cu gândul la seria Biroul de Investigații nr. 2 a scriitorului norvegian Jorn Lier Horst, cunoscut autor de romane polițiste pentru adulți și fost ofițer de investigații al poliției norvegiene. El a trecut de la romanele de adulți la cele de copii și subiectul e oarecum similar: niște copii care au o agenție informală de detectivi și anchetează tot felul de cazuri amuzante, cu mijloace reduse. Crezi că tu ai putea face trecerea inversă? Să îți încerci mâna cu un roman pentru adulți? Am remarcat în cărțile tale o deosebită atenție la detalii și o finețe în împletirea lor care cred că s-ar potrivi și unui roman pentru adulți.

A. R.:  Rețeta tuturor cărților polițiste este aceeași: un număr de detectivi, un caz (condiționat de imaginația fiecăruia sau, pentru autorii mai norocoși ai genului, inspirat din experiența profesională), iar, dacă romanul e destinat copiilor, ceva umor nu strică nici el. Variația vine mai mult din felul în care fiecare autor își spune povestea, din priceperea cu care investește ce știe și ce poate în cuvinte, iar această pricepere, din fericire pentru cititori, tinde să fie destul de personală. În rest, sunt convinsă că orice autor pentru copii poate executa o întoarcere (dintr-o singură mișcare amplă sau poate trei) către publicul adult, rămânând însă întrebarea dacă își dorește să vehiculeze lucruri dure și deloc amuzante prin romane polițiste pentru adulți. E una dintre întrebările (multe) pe care mi le pun.

L. F.:  Cum ai selectat alias-urile copiilor din serie? De ce tocmai Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo și Scupidu? Ce calități sau trăsături ale faimoșilor detectivi ai asociat cu gașca de Aerieni, de le-ai ales fix aceste porecle? De ce nu e nimeni Poirot, de exemplu, cel mai cunoscut detectiv al tuturor timpurilor?

A. R.:  Fără mari legături cu personajele originale, Marlău vine de la Philip Marlowe, nume care trebuia neapărat folosit, din moment ce aparține detectivului meu favorit, iar Gesicaflecer e numită după isteața Jessica Fletcher din serialul TV Verdict: Crimă, pentru că nu concepeam să nu fie și fetele implicate în aventurile Aerienilor – cel puțin eu n-aș fi vrut să rămân pe dinafara unei echipe de detectivi din propriul bloc. Similar, Bolumbo își datorează porecla lui Columbo, alt erou de serial TV, iar Scupidu imită numele de Scooby Doo dintr-un serial animat cu detectivi. Am făcut o singură concesie celebrităților din lumea detectivistică, numind un alt excelent detectiv din serie după marele Sherlock, însă l-am omis pe Poirot, care, deși îmi este foarte simpatic, nu servea scopului meu de a reaminti eventualilor cititori câțiva admirabili, dar marginali, detectivi.

L. F.:Detectivii Aerieni au fost la oraș, la munte și la țară. Pe când o carte cu cei patru copii și un cățel la mare? Sau peste hotare? Sau…. spune-ne tu, unde va avea loc următoarea aventură a Detectivilor?

A. R.: Au fost destul de activi acești detectivi înșirând în trei ani cinci aventuri, prima de vacanță de vară, următoarea de vacanță de iarnă, ba chiar o a treia de vacanță de groază (se poate și așa ceva, e probat), apoi o aventură de școală și încă una la țară, drept pentru care mă declar, ca autoare, relativ mulțumită și destul de epuizată. Desigur că aventurile lor continuă, dar să le mai lăsăm și folclorului, nu trebuie chiar toate scrise – chiar acum aud șușotindu-se lângă mine despre concurența iscată în jurul unui caz între Aerieni și (coincidența coincidențelor!) un odios detectiv Poarot. Din câte verificasem, cea din urmă datorie a mea față de micii detectivi era scrierea Dosarului mascotelor Patata, așa că, fără alte ceremonii, m-am grăbit să tastez pe ultima pagină a acestui volum: Sfârșit.

Un interviu realizat de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Raluca Poenaru în #pauzadecitit

Am invitat-o pe scriitoarea Raluca Poenaru să ne răspundă la câteva întrebări.

Cărțile în format fizic vs. format digital. Ce avantaje și dezavantaje credeți că au cele două formate pentru cititorii tineri?

Raluca Poenaru: Un Kindle e mai mic decât o agendă și poate cuprinde o întreagă bibliotecă universitară. Îl strecori în geantă sau în buzunar și, când n-ai ce face, citești. Poți citi cât aștepți autobuzul, poți citi în metrou, poți citi în pauza dintre două cursuri. Dacă îl uiți acasă, nu mai citești… Dar și cartea o poți uita acasă. Telefonul, în schimb, nu-l uită nimeni acasă. Poți citi și pe telefon. Există eBook-uri, ziare și reviste în format electronic.

Putem crede că lectura digitală e interesantă doar pentru cititorii „mobili”. Astfel, în loc să cari două cărți de 500 de pagini care cântăresc 1 kilogram, ai un device cu milioane de pagini, care cântărește 150 de grame și care se aprinde dacă e întuneric. Numai că asta nu prea te interesează dacă vrei să citești acasă. În schimb și acasă te interesează că oferta de lectură „electronică” e, practic, inepuizabilă, că ai la dispoziție un dicționar instant, că poți găsi în mai puțin de 5 secunde un cuvânt sau o sintagmă într-un text cu sute de mii de cuvinte… Sigur, se poate termina bateria, cărțile nu pot fi împrumutate, se poate discuta dacă pe termen lung, cititul pe ecran îți afectează vederea… dar totuși, avantajele sunt imbatabile, cel puțin în ceea ce-i privește pe tineri.

Copiii citesc doar dacă părinții citesc? Cum ajung cărțile dumneavoastră la copiii care nu cresc cu o bibliotecă în casă și cu părinți cititori?

R. P.: Ne mirăm când vedem copii de 2-3 ani manevrând cu o dexteritate fantastică telefonul, telecomanda sau laptop-ul. De fapt, e ceva absolut normal. Într-o primă fază, copiii nu fac altceva decât să-i observe și să-i imite pe cei din jurul lor. Cu siguranță, în casele în care se citește mai mult decât se butonează telefonul, copiii își fac de lucru cu cărțile: în funcție de vârstă, le mâzgălesc, le colorează, le admiră pozele sau… le citesc.

Desigur că sunt foarte mulți copii care citesc, deși nu au părinți cititori și nici prea multe cărți acasă. Dar cum ajung cărțile la copiii ai căror apropiați nu citesc? Aici ar trebui să se vadă implicarea celor care se ocupă de educație, de cultură, de orientarea și formarea tinerilor. Dacă m-ar întreba pe mine cineva, ar trebui făcută o campanie asemănătoare campaniei: Pentru sănătatea dumneavoastră…

Cititul ar trebui promovat la nivel național așa cum se promovează mișcarea, lichidele, fructele și legumele etc. Cititul ar trebui promovat în grădinițe și școli, ar fi bine să se organizeze concursuri și cluburi de lectură, ar fi frumos să existe mai multe biblioteci și biblioteci mobile care să meargă de la o școală la alta, inclusiv în sate, ar fi util să se înființeze niște spații publice (în magazine sau chiar pe stradă în cutii speciale) în care oamenii să lase cărțile de care nu mai au nevoie și să ia alte cărți (gratis)…

Ne dorim să existe o pauză de citit la locul de muncă. Ce-ați zice dacă într-o zi ați afla că toate companiile încurajează lectura la birou?

R. P.:  Mi se pare o idee foarte bună și aș fi extrem de încântată dacă s-ar putea pune în practică. Lectura te ajută să te relaxezi, să te desprinzi de task-urile, deadline-urile și to-do list-urile zilnice și să treci într-un univers complet diferit. Iar asta ajută enorm, chiar dacă se întâmplă doar o jumătate de oră sau o oră pe zi.

În general, pauzele la birou se petrec cu colegii. Ceea ce e foarte bine. Numai că, de cele mai multe ori, discuțiile din pauze nu sunt altceva decât continuarea ședinței care tocmai s-a terminat, prelungirea brainstorming-ului de mai devreme, creionarea unui nou proiect sau optimizarea celui care e în derulare. Așa că pauza… nu prea e pauză.

O pauză în care citești îți oferă destinderea de care ai nevoie pentru a-ți continua eficient activitatea. Iar pauzele sunt de obicei mai mult decât tradiționala pauză de masă. Gândiți-vă la fumători! Niciodată n-am fumat și mereu am fost invidioasă pe cei care-și petrec minimum 10 minute pe oră în balcon sau în fața firmei, la o țigară… De ce nu ne-am petrece și noi, nefumătorii, 10 minute pe oră cu o carte în mână? Desigur că și fumătorii ar putea la fel de bine să fumeze citind…

Raluca Poenaru a scris cartea Pericol  publicată la Editura Arthur (2017) și Plufii apărută la Vlad și Cartea cu Genius (2019)

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Raluca Poenaru, autoarea cărții Pericol

Laura Frunză: Pericol a trebuit să se înscrie la vreo trei competiții ca să aibă o șansă la tabăra gratuită. Tu cum ai ajuns să îți înscrii romanul de debut la Trofeul Arthur și să mai și câștigi?

Raluca Poenaru: Pericol nu este primul text pe care îl scriu și Trofeul Arthur nu este primul concurs la care particip. Deci am făcut exact ca Pericol: am atacat pe mai multe planuri! Am scris mai multe texte (povestiri, scenarii de film etc.) și am participat la mai multe concursuri. Trofeul Arthur a fost prima competiție la care am câștigat primul loc.

L. F.: Spune-ne trei lecții pe care copiii le pot lua acasă din această carte. Dar adulții?

R. P: Copiii ar trebui să-și piardă cât mai târziu sau să nu-și piardă deloc umorul, imaginația și bucuria de a se juca. Și adulții tot la fel!

L. F.: Romanul e scris la persoana I. Cât de greu sau de ușor ți-a fost să te pui în pielea unui băiat năzdrăvan de 10 ani?

R. P.:Nu mi-a fost greu deloc! Mi-ar fi fost mai greu să mă pun în pielea unei doamne respectabile cu doi copii…

L. F.: Crezi că e o carte ”pentru băieți” sau o carte pe care o poate citi oricine?

R. P.:E o carte pentru toată lumea: și pentru fete și pentru băieți. Și cred că e funny și pentru adulți. Că și adulții mai au nevoie uneori să se simtă copii…

L. F.: Cam cât de mult te-ai jucat Zombies and Plants până ai scris fragmentul acela detaliat despre joc?

R. P.:Deloc. L-am întrebat pe unul dintre băieții mei ce joc joacă și mi l-a povestit puțin. Iar eu am fost atât de atentă încât n-am înțeles nimic! Jocul nu e cum l-am descris eu în carte! Nu jucătorii se luptă între ei cu plante cu puteri fantastice (cum am scris eu), ci niște zombie-mutanți atacă plantele iar jucătorii trebuie să le apere…

L. F.: Pericol detestă ieșirile în aer liber organizate de părinți, gen pescuit cu tata și camping cu mama. Copilului Raluca Poenaru îi plăceau astfel de activități? Dar copiilor tăi? Știu că ai doi băieți. Ce vârste au?

R. P.:Mie mi-au plăcut întotdeauna ieșirile. Și în aer liber și în aer mai puțin liber. Și-mi plac și acum la fel de tare. Băiatului meu de 12 ani, însă, îi displac profund. Celui de 7 ani îi plac la nebunie. Încă.

L. F.: Care a fost feedbackul copiilor tăi când au citit cartea?

R. P.: Le-a plăcut foarte mult. Au râs. L-au imitat pe Pericol. L-au desenat pe Pericol! M-au corectat. M-au susținut. M-au ajutat.

 O carte pentru copii trebuie să fie sinceră. Și să fie de partea lor, a copiilor. 

L. F.: Din punctul tău de vedere, ce trebuie să conțină o carte pentru copii ca să aibă succes la publicul țintă?

R. P.: După părerea mea, o carte pentru copii nu trebuie să fie moralizatoare. Nu trebuie să conțină sfaturi, nici ascunse, nici declarate. Nu trebuie să fie „educativă”. Întotdeauna se găsește câte cineva care-i învață ceva pe copii: cum să se poarte, cum să nu se poarte, cum să fie, cum să nu fie. Sunt sigură că au oroare de asta. Sunt sătui de exemple și recomandări. O carte pentru copii trebuie să fie sinceră. Și să fie de partea lor, a copiilor. Ei trebuie să se regăsească în personajele din carte, să-și dorească să facă parte din poveste. Să-și continue povestea în imaginație, să o completeze, să o schimbe. Și mai cred că o carte pentru copii trebuie să fie funny. Măcar puțin de tot. Copiii sunt veseli. De-abia așteaptă să râdă de orice.

Un interviu realizat de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Ileana și Maria Surducan

Pentru că îndrăgim atât de mult volumul grafic Vacanța lui Nor, îi invităm pe cititori să le cunoască mai bine pe cele două autoare.

Răzvan Zamfirescu: Cine este Ileana? Cine este Maria? Și de ce (abia) acum împreună?

Ileana: Ileana e cea care s-a aruncat în bandă  desenată cu entuziasm, naivitate și inconștiență. Îi place să  deseneze personaje foarte expresive de care se atașează instant. Adoră să strecoare în orice poveste momente comice. Îi plac poveștile lirice, absurde și suprarealiste, dar cu final fericit. Poate un pic trist, dar fericit.  Crede sincer că cititorul ar trebui să iasă din carte îmbogățit. Poveștile ei conțin mereu un sens ascuns, nu doarme noaptea dacă nu poate integra un nivel metaforico-semnificant într-o poveste.

Maria e cea care n-a vrut să facă bandă desenată, dar fiind un puppet-master înnăscut, n-a putut sta prea mult timp departe de mediul ăsta. Nu-i pasă ei de confortul sentimental al cititorului, dar vrea să-l captiveze cu o narațiune bine spusă. Totul se subordonează acestei idei și ar fi în stare să-și omoare personajele cu sânge rece, dacă asta ar face povestea mai bună. A îmbrățișat cu entuziasm mediul digital și a tras-o după ea și pe Ileana. Nu doarme noaptea dacă textul nu e aranjat corect în pagină și fontul nu e bine ales.

Maria: Împreună pentru că… s-au aliniat planetele. Noi facem bandă desenată pentru că ne place să spunem povești. Chiar dacă doi povestitori își pot da unul altuia feedback valoros, o colaborare cinstită presupune un anume nivel de maturitate artistică și o oarecare detașare, ca să ajungi de la „am scris această secvență și e cea mai bună din toată cartea” la „ai dreptate, secvența mea preferată nu se potrivește în poveste, asta e, renunțăm la ea”. Cred că suntem în punctul în care avem destulă încredere una în abilitățile celeilalte.

R. Z.: Cum s-a născut povestea lui Nor? Ce v-a inspirat și cum ați ajuns la concepția celor trei prieteni curajoși? Îl cunoașteți personal pe Nor?

Maria: Spre deosebire de celelalte proiecte, Vacanța lui Nor este singurul unde am avut o abordare… programatică. Am identificat o problemă și ne-am propus să o rezolvăm: în 2015, când s-a înfiripat ideea, benzile desenate publicate în limba română erau majoritar 16+. În plus, cele mai multe benzi desenate pentru copii erau adaptări ale unor opere literare; lipseau poveștile originale, mai ales cele realizate de autori români.  Și ne doream o carte pentru copii care să nu folosească un ton superior sau moralist/didactic.

Ileana: Nor a fost primul personaj pe care l-am gândit; a avut de la început o personalitate foarte puternică și darul de a controla norii. Nu a fost inspirat de o persoană reală.

Skai a apărut imediat, ca o imagine în oglindă a lui Nor. Dacă el păzea o turmă de nori pufoși și inofensivi, Skai a venit însoțită de scaieți de pământ înțepători, plină de veselie și poftă de viață debordantă.

Apoi ne-am gândit la basme, la Greuceanu și Harap-Alb și ne-am întrebat cum am putea să-l folosim pe Păsări-Lăți-Lungilă. Așa s-a născut ideea unui copil-vânător, care trăgea cu praștia. „Lăți-Lungilă, adică Laci (Loți)”, a spus Maria, și acesta a fost momentul în care am decis că personajele noastre vor avea etnii diferite, prezente în România. Și am hotărât tot atunci că aceste etnii, deși destul de evidente, nu vor influența felul în care relaționează personajele.

R. Z.: Mi-au plăcut extraordinar de mult Dolky-n trei straie, Karel Liman #arhitect, ce să mai zic din ilustrațiile din Se mută circul înapoi și HAC!. Cât de greu v-a fost să găsiți un numitor comun în ceea ce privește ilustrarea poveștii lui Nor? Și ce v-a determinat să alegeți stilul actual al poveștii? De ce sunt mai multe stiluri de grafică în roman? Ce a fost determinant în alegerea unei grafici speciale pentru anumite momente din poveste (povestea bunicii care înfruntă zmeii, de exemplu)? Există vreun panou în care să fi lucrat împreună și care să nu poată fi considerat strict al Ilenei sau al Mariei?

Ileana: Mai bine de un an de zile am căutat un stil care să ne placă și să fie eficient din punct de vedere al timpului de realizare. Am decis că totul va fi digital și pentru mine asta a fost o provocare –  eram mult mai obișnuită să desenez tradițional.

Maria: Ileana a desenat personajele, a făcut storyboard-ul și a „încerneluit” paginile de bandă desenată, iar eu am pus culoarea digital, încercând să simulez tehnica acuarelei.

Ileana: Așa că fiecare pagină reprezintă o colaborare. Există doar un cadru în care Maria l-a desenat pe Nor, dar nu vă spun care e. 

R. Z.: Cum v-ați înțeles cu privire la scenariu? Fiind, în mod evident, o muncă de echipă, ați întâmpinat probleme cu privire la cine ar trebui să scrie anumite pasaje, cine să le ilustreze etc.?

Ileana: Chiar dacă e primul proiect care poartă numele amândurora , noi împărțim același atelier de ceva timp și ne oferim în permanență feedback și ajutor.

Eu am propus ideea inițială, bazată pe o experiență comună – eclipsa de soare trăită la bunicii noștri. Maria a inclus motivele din basme și împreună am stabilit  în linii mari structura poveștii. Pentru noi era important să surprindem atmosfera unui univers la granița dintre realitate, joc virtual și basme, fără să cădem în capcana clișeelor tradiționalului banalizat, cu iz naționalist.

Maria: Ileana a desenat storyboard-ul, iar unele episoade îi aparțin în totalitate – mai ales momentele de comic de situație. Apoi a urmat etapa de revizii, am rezolvat problemele de plot și storytelling și am stabilit împreună dialogul final.

Ileana: Bineînțeles, fiecare a avut ceva de spus despre munca celeilalte, și am ținut cont de feedback-ul primit (aproape întodeauna; mai puțin la cadrul acela unde Maria a fost nevoită să-l deseneze ea pe Nor). Maria  a aranjat textul în pagină, și s-a ocupat în general de tehnoredactare.

R. Z.: Care sunt ilustratorii favoriți și de ce? Dar scenariștii?

Sunt mulți autori de bandă desenată pe care îi admirăm și urmărim, atât din spațiul franco-belgian-european, cât și din SUA/Canada, sau zona asiatică de manga. Așa că o să menționez doar câteva titluri și nume care se leagă de universul lui Nor și care ne-au inspirat când lucram la acest proiect. Ca și benzi desenate, recomand seria Hilda (Luke Pearson, scenarist și desenator) și seria Les Carnets de Cerise (scenarist Joris Chamblain, desenatoare Aurélie Neyret). Iar ca și lectură – toate cărțile cu Petit Nicolas (autor René Goscinny , care e și scenarist pentru multe benzi desenate celebre, ilustrator – Jean-Jacques Sempé ). Nu în ultimul rând, tot ce a publicat Shaun Tan, dar cu o mențiune specială pentru această ocazie: Rules of Summer (Regulile verii – tradusă de aditura Art.)

R. Z.: Este oare adevărat că cele mai frumoase și spectaculoase aventuri au loc la bunici?

Ileana: Așa spune legenda, dar adevărul e că noi nu am avut multe aventuri „la țară”. Deși au existat câteva momente magice, în amintirea mea acele vizite sunt marcate mai ales de nefericirea orășeanului obișnuit cu un anume confort și tristețea de a asista la sfârșitul unei lumi (gospodăria bunicilor se dezintegra pe măsură ce ei îmbătrâneau).

Maria: Lumea magică ni s-a dezvăluit totdeauna prin poveștile altora – copilăria părinților și bunicilor noștri pare să se fi petrecut pe muchia unde realitatea nu s-a decis încă dacă să se transfome-n istorie sau în basm. E o atmosferă pe care-am regăsit-o în scrierile lui Marin Sorescu și ale lui Spiridon Vagheli – și pe care încercăm, pe cât de bine ne pricepem, s-o reconstruim în Vacanța lui Nor.

R. Z.: Bunicii voștri au și ei meserii speciale, altele decât cele pe care le are toată lumea?

Ileana: Nu. Vacanța lui Nor e bazată foarte puțin pe fapte reale, și foarte mult pe senzații, emoții și impresii, toate subiective. Magia nu e în „lucrurile care sunt”, magia e în reacția noastră la ce ni se-ntâmplă.

Maria: Dacă te înfricoșează norii de furtună care vin peste deal, mai contează dacă e „de-adevăratelea” un balaur ascuns printre ei? De asta mi se pare fascinantă copilăria, felul în care-și traduc cei mici emoțiile în joc și felul în care încearcă să-și rezolve problemele.

R. Z.: Voi ce jocuri video vă jucați? Ce faceți când nu vă puteți juca?

Maria: Există câteva jocuri care ne-au influențat în copilărie și cărora le datorăm foarte mult când vine vorba despre umor, felul de a spune o poveste și anumite motive și teme. În ordinea importanței, sunt The Secret of Monkey IslandDay of the Tentacle și Dune (habar n-aveam pe atunci că e făcut după film care-i făcut după o carte). Să spunem că „le-am jucat” e o exagerare – nici măcar nu vorbeam engleză, așa că ne uitam cum se joacă tata și ne explica el ce se întâmpla. Sigur, le-am căutat mai târziu și le-am jucat din nou (și ni s-au părut tot la fel de bune).

Ileana: În continuare îmi plac jocurile point and click și quest-urile, dar nu am mai jucat decât ocazional, și nu pot să zic că vreunul m-a cucerit (cu singuranță există multe bune, doar că eu nu am avut timp să le joc).

Maria:  Dacă are cineva timp de vânzare, să ne spună și nouă!

Un interviu realizat de Răzvan Zamfirescu

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Alex Moldovan în #pauzadecitit

Azi l-am invitat pe scriitorul și traducătorul Alex Moldovan să ne răspundă la câteva întrebări.

Cărțile în format fizic vs. format digital. Ce avantaje și dezavantaje credeți că au cele două formate pentru cititorii tineri?

Alex  Moldovan: Avantajul cărților digitale ține în primul rând de comoditate. Nu ocupă loc, poți stoca pe tabletă și lua cu tine oriunde mergi echivalentul Bibliotecii din Alexandria și-ți mai rămâne loc de câteva filme. Sunt cărți, pe de altă parte, care există exclusiv într-unul dintre formate, iar atunci n-ai de ales. Eu, de exemplu, citesc cam 50%-50% – iPad și clasic, deci n-am absolut nicio problemă cu cititul pe ecranul telefonului sau al tabletei. Iar dacă ai crescut, așa cum se întâmplă deja de mult, înconjurat de device-uri, probabil că așa asimilezi mai ușor informația.

Pe de altă parte, mie unul îmi place să petrec timp în librării și în biblioteci. Mă relaxează și îmi oferă răgazul de a gândi în liniște. În plus, cărțile clasice, pe hârtie, arată bine. O casă fără câteva rafturi de cărți mi se pare că seamănă cu un showroom de prezentare de mobilă. Ceea ce e OK – dacă ți se pare mișto să locuiești într-un showroom. Și, nu, nu se pune dacă ai doar 30 de cărți, cum recomanda de curând o doamnă într-un show de pe Netflix. C’mon, până și un pachet de cărți de joc are mai multe!

Copiii citesc doar dacă părinții citesc? Cum ajung cărțile dumneavoastră la copiii care nu cresc cu o bibliotecă în casă și cu părinți cititori?

A.M.: Clar, copiii citesc mai ales dacă și părinții citesc. Asta pentru că cei mici imită, mai mult decât ne dăm seama, comportamentul adulților. Dar nu există rețete universale. Apropierea de carte ți-o poate provoca și un prieten care iubește lectura sau un profesor mai cu har, dacă ai noroc. Mai este și cazul în care pur și simplu dai singur peste cărți și descoperi că-ți place să citești, cum s-a întâmplat cu mine. Din fericire, în orașe mari, cum e Clujul, există biblioteci publice foarte bine puse la punct, unde găsești noutăți cam din toate domeniile. Știu sigur că așa au ajuns să mă citească foarte mulți dintre cititorii mei. Deci recomand din inimă frecventarea bibliotecilor.

Ne dorim ca toți cititorii să aibă o pauză de citit la locul de muncă. Ce-ați zice dacă într-o zi ați afla că toate companiile încurajează lectura la birou?

A.M.: Ar fi minunat ca, în loc să încurajeze munca în timpul liber, firmele ar încuraja lectura la locul de muncă. Și nu m-ar mira să aflu că acest lucru se întâmplă deja. Dinamica gestionării timpului petrecut la birou s-a schimbat teribil în ultimii ani și cred că o abordare mai deschisă, lipsită de închistare, poate duce la rezultate mai consistente din partea angajaților. Sunt convins că un angajat mai fericit sau cel puțin mai puțin stresat este un angajat mai eficient. Iar cititul are, fără doar și poate, un efect anti-stres.

Alex Moldovan este autorul cărților Olguța și un bunic de milioane (Editura Arthur, 2016) și Băiețelul care se putea mușca de nas (Vlad și Cartea cu Genius, 2019)

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

De la extratereștri la corporatiști – Confesiunea ilustratoarei proiectului Pauza de citit

Un extraterestru lucrând în Excel. Asta a fost una dintre ideile ieșite la lumină în timp ce brainstormam cu pisica, la noul proiect de la Editura Art, în biroul de acasă.

Ideea proiectului era deja foarte faină: urma să aducem mici biblioteci sau mini-târguri de carte special pentru corporații, să avem oferte exclusive pentru membri, în principiu să strecurăm cititul de plăcere în mijlocul programului de lucru. Înarmată cu foi și cafele, treaba mea era să pun o „față” acestui proiect, să-i creez o identitate vizuală.

Și când lucrezi într-o „corporație” în care tu ești singurul angajat, mutându-te de la biroul de pe fotoliu în camera de conferințe de pe canapea, scrii tot ce-ți trece prin cap : citit-birou-SF-job-extraterestru-Excel. Și apoi tot tu râzi (nervos), îți tai ideile și începi o foaie nouă.

Am început să mă gândesc la viața de birou, programul de la 9 la 5, meetings,phoneconf… când mai faci o pauză, când îți reîncarci bateriile? Păi… noroc cu pauza de prânz și pauza de cafea – cele mai așteptate momente ale zilei de lucru. „Hmm… e ceva aici… ceva cu pauza asta”, mi-am zis. Pentru că cititul pentru mine e deconectare, e teleportare într-o altă lume. Chiar și 15 pagini dintr-o carte bună te pot rupe complet de locul în care ești, de to do lists, mailuri și alte nebunii. Așa a venit ideea unei Pauze de citit la birou. 15 minute de relaxare în mijlocul unei zile de luni. Ca o baie bună într-o cadă cu spumă. Sau o moțăială într-un hamac. Și așa au venit și ideile de ilustrație. Am ieșit fericită din meeting-ul cu mine, am făcut o pauză de cafea și apoi a început partea fun din jobul de ilustrator: schițe, culori, texturi, fonturi, compoziții.

E a cincea oară când fac ilustrație pentru un proiect din lumea cărților. Și mi se pare frumos că îl lansăm astăzi, de Ziua Internațională a Cărții, care sărbătorește importanța ei în viețile noastre. Pentru că dincolo de rolul pe care l-au avut cărțile citite în ultimii 28 de ani, aș vrea să le mulțumesc și cărților care mi-au adus, în atâtea feluri, proiecte frumoase de ilustrație.

Andra Badea este ilustrator cu background de art director și creator de cuteOshenii – personaje jucăușe care apar în cărți pentru copii, postere, reviste, felicitări și cam orice spune o poveste.
Se poate să fi dat deja peste personajele ei la Librarium, Kinodiseea 2018, în DOR sau Fabulafia, la Cărturești sau la Teatrul Ion Creangă. Dacă de abia acum faceți cunoștiință intră și pe:

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Horațiu Mălăele: „Mintea mea e un aluat policrom în mișcare în care înoată bezmetici câțiva neuroni în căutarea unui de neaflat adevăr.”

Citiți bine titlul acestei cărți: HoARTiu Mălăele (Ed. Art, 2018). Citiți cu mare atenție. Nu este doar un joc de cuvinte, este esența acestei cărți. Un mod sclipitor și ludic prin care autorul îi face cu ochiul cititorului și îl pregătește pentru ce va urma.

Volumul însumează multiplele forme de artă prin care Horațiu Mălăele a ales să se exprime: caricatură, desen, pastel, proză, poezie…. autoportret în cuvinte și tuse de creion.

Andreea Chebac: Teatru, film, desen, literatură… Majoritatea oamenilor se bucură doar de unul dintre talente, dar cu dumneavoastră ursitoarele au fost deosebit de generoase. Cum se îmbină aceste trei arte în creația dumneavoastră, fie ea literară, teatrală sau de orice natură?

Horațiu Mălăele: Cred că nici filozofii, nici biserica și nici omul, în strădania lui permanentă de a se descoperi pe sine, nu au dat un răspuns clar în ceea ce privește scopul naturii umane pe pământul ăsta. Poate nici nu trebuie sau poate nu a sosit momentul. Cred că în această armonie, sperăm controlată, nu se întâmplă decât ceea ce trebuie. Așa încât, cele trei arte de care pomeneați mai sus sunt surori gemene și nu văd de ce nu ar putea trăi sub același acoperiș.

A. C.: De ce ați ales să studiați teatrul dintre toate aceste posibilități?

H. M.: Pentru că sunt amăgit de convingerea că teatrul răspunde cel mai bine întrebărilor mele metafizice și naturii mele ludice și multiforme.

A. C.: Suntem în mintea lui Horațiu Mălăele, cum arată această încăpere? – în ce culori e mobilată, cine o locuiește etc.?

H. M.: Cred că mintea mea e un aluat policrom în mișcare în care înoată bezmetici câțiva neuroni în căutarea unui de neaflat adevăr.

A. C.: Cartea HoARTiu Mălăele este un autoportret în pagini – alcătuit atât din desene și caricaturi, cât și din texte – ce anume din dumneavoastră ați vrea să nu piardă cititorii care deschid această carte?

H. M.: Această carte este oglinda pe care o iubesc cel mai mult pentru că apele ei mă arată așa cum sunt și nu așa cum cred că sunt. Cred că cel ce se va încumeta să parcurgă acest document va trăi momente de liniște, desfătare și regăsire.

Ce a vrut… a fost un pic…

Și el acolo un om,

Un fel de… cum să zic?

Natura noastră condamnată

Să-ncapă în ,,A fost odată …”

A. C.: Dacă viața dumneavoastră ar fi un roman de ficțiune, care ar fi punctul culminant?

H. M.: De obicei în romane punctul culminant e atins de moartea eroului / eroinei. Eu cred, totuși, că după miliarde și miliarde de ani de inexistentă, nașterea este punctul culminant, miraculos și tainic al fiecărui om.

A. C.: Care este cartea dumneavoastră preferată și scriitorul care vă inspiră?

H. M.: „Toamna patriarhului” și Gabriel Garcia Marquez.

Un interviu realizat de Andreea Chebac

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Și v-am spus povestea așa” – Interviu cu Florin Bican

Laura Frunză: Cum v-aţi înțeles cu caii năzdrăvani? Povesteau pe rând sau se băgau unii peste alții în vorbă de nu mai pricepeați nimic?

Florin Bican: Povesteau pe rând și foarte coerent. Printre super-puterile cailor năzdrăvani ar trebui socotită și capacitatea de a-și respecta interlocutorul. Poate că nu sună a dotare supranaturală, dar privind în jur la omologii lor bipezi, sunt convins că este… Când povestesc, caii năzdrăvani nu numai că nu se bagă unii peste alții, dar nici nu vorbesc doar ca să se afle în treabă. Vorbesc numai când au ceva de spus și stăpânesc la perfecție arta de a asculta și de a-și racorda discursul la replicile interlocutorului. Ca să nu mai vorbesc despre respectul lor față de limbă, pe care o folosesc atât de corect, încât mulți politicieni, jurnaliști, etc., ar trebui trimiși în locul lor în grajduri și hrăniți cu fân, nu cu ovăz, până când învață să spună „pe care” în loc de „care” la acuzativ, „decongestionare” în loc de „deconcesionare” și „imunoglobulină” în loc de „imunoglobină”.

L. F.: Ce basme/poezii/alte texte literare le dăm copiilor sau recitim noi, ca adulți, înainte de a parcurge Şi v-am spus povestea aşa? Căci, nu-i aşa, nici la Împăratul Roș nu te duci nepregătit, darămite în Fantascalia?!

F. B.: Unul dintre motivele pentru care am scris „Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși” a fost să (re)semnalez copiilor și adulților basmele pe care au ajuns să le ignore, în speranța că, după lectura cărții, se vor întoarce la ele. Mă bucur de fiecare dată când cititorii îmi mărturisesc că, citind „Și v-am spus povestea așa”, au (re)descoperit basmul nostru cel de toate zilele… Așadar, cartea poate fi abordată și fără lecturi pregătitoare, ba mai mult, se dorește a fi ea însăși o lectură pregătitoare, care să-și îndemne/învețe cititorii să disece tot ce citesc, să pătrundă în spațiul de dincolo de cuvinte, adică „să locuiască în poveste”. Ca lecturi conexe aș recomanda basmele adunate de Frații Grimm, Petre Ispirescu, Ovidiu Bârlea, cartea aproape uitată a lui Petre Dulfu, „Isprăvile lui Păcală”, Ion Creangă citit fără prejudecăți, „Țiganiada” lui Budai-Deleanu, „Cartea cu Apolodor” a lui Gellu Naum, „Enciclopedia zmeilor” a lui Mircea Cărtărescu… Restul cărților vor veni de la sine, iar numărul lor tinde spre infinit.

L. F.: Toată copilăria mea m-am întrebat ce e aia o Gheunoaie (ghionoaie) şi cum nu exista Google când am crescut eu, nu am aflat niciodată. Deci, pentru copilul din mine, ce e aia o gheunoaie? Dar o Scorpie? Iar merele de aur erau domnești sau de Voinești?

F. B.: Mare noroc că pe atunci nu exista Internetul! De-acolo am afla doar că gheunoaia/gheonoaia/ghionoaia poate fi ciocănitoare, codobatură sau femeie rea – explicații total contraproductive în lectura unui basm. Dar când cititorul se întreabă ce-o fi aia Gheunoaie sau Scorpie și nu primește un răspuns bătut în cuie, în mod automat intră în joc imaginația, care le dă acestor ființe chipuri și însușiri mult mai spectaculoase – și vii – decât orice definiție de dicționar sau descriere științifică. Doar de aia sunt imaginare – să ni le imaginăm! Cam la fel e și cu merele…

L. F.: Noi cu cine votăm? Dintre toţi împărații şi craii din carte, pe care să-l punem în fruntea țării?

F. B.: Singurii împărați cu adevărat vrednici din carte sunt cei care renunță la tron. Iar restul, precum se vede, nu fac nicio scofală în fruntea țării. De aceea eu aș propune la conducere un cal. Nu pe Incitatus al lui Caligula, ci un cal ca cel al lui Harap Alb sau un Houyhnhnm dintre cei întâlniți de Gulliver în țara cailor raționali.

L.F: În basmul românesc, deşi Cosânzenele şi fetele de împărat nu sunt întrutotul prezenţe pasive (ba aruncă o perie, ba ştiu vreo slăbiciune de-a zmeului, ba le pun beţe în roate voinicilor), rolul lor se schimbă simţitor în Şi v-am spus povestea aşa. E nevoie de prezenţe feminine mai puternice în basmul modern?

F. B.: Tocmai pentru că era nevoie, în basmul modern, slavă Domnului, prezențele feminine puternice au început să-și facă loc. Un text exemplar în acest sens este The Horse and His Boy, al cincilea volum din seria lui C. S. Lewis „Cronicile din Narnia”. În basmul tradițional, „fetele” sunt, cu puține excepții, cam vai de capul lor, în ciuda rangului și aspectului fizic. Tind să evolueze doar în plan secundar, cât să-i ridice eroului mingea la fileu. Deși basmul clasic lasă de multe ori să li se întrevadă calitățile remarcabile, fetele nu sunt lăsate să-și exercite plenar aceste calități. Am încercat în cartea mea să le emancipez, cât de cât. Dacă le-aș fi dat și drept de vot, sunt sigur că am fi avut în basme cai-împărați.

L. F.: Spuneţi-ne trei lecții pe care copiii le pot lua acasă din carte, în afară de să nu vorbești cu străinii, să nu încalci proprietatea privată şi să ai grijă cu cine te însoţeşti, că o să-ţi spun cine eşti?

F. B.: Să nu faci abuz de somnoroasă, să protejezi animalele mici, să citești.

Un interviu realizat de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: