6 motive să devii partener Pauza de Citit

1. Boost de motivație la birou. Din când în când, probabil ți se întâmplă să nu te poți concentra pe taskuri. Deadline-urile bat la ușă, dar orice ai face, gândul îți fuge la vacanță sau la filmul pe care urmează să-l vezi pe seară. Pune stop 15 minute și ia-ți o pauză de citit! Te va ajuta să-ți limpezești mintea și să te reapuci de treabă. Cartea nu are nevoie de nimic de la tine, dar îți dă totul, iar Pauza de Citit îți oferă lectura de care ai nevoie.

2. Te ajută să reduci stresul, mai ales dacă îți faci un obicei din a citi zilnic 20 – 30 de pagini. Iar cu Pauza de Citit, vei avea mereu o carte la îndemână, indiferent că ești acasă sau la birou. Citește la metrou, în sala de așteptare de la stomatolog, când iei o pauză de la treabă sau oricând ai un răgaz. Spune-ne cum te simți după. 😊

3. Păstrezi cărțile, nu le împrumuți. Nouă, cititorilor, ne place de cele mai multe ori să păstrăm cartea pe care am citit-o. Desigur, nu e literă de lege, dar se întâmplă ca după ce am terminat o carte care ne-a plăcut foarte mult, să o păstrăm în bibliotecă și să o răsfoim din când în când. Sau doar să o știm acolo, ca pe un prieten la care să apelăm când avem nevoie. Cu Pauza de Citit, primești cărțile fără să le mai dai înapoi. E alegerea ta dacă vrei să le păstrezi în bibliotecă sau să le dăruiești.

4. Lecturi indiferent de vârstă. Pentru noi ideea de cititor nu ține cont de vârstă. De aceea, editurile din proiectul nostru se adresează oricărei etape din viață: Vlad și Cartea cu Genius (cărți ilustrate pentru copii de la 0 la 7 ani), Arthur (cărți pentru copii între 7 – 14 ani), Youngart (cărți dedicate adolescenților), Art (literatură pentru adulți, ficțiune), Paladin (literatură SF, Fantasy și Crime), Grafic (benzi desenate, romane grafice, serii clasice și cărți-cult) și colecția Sapiens (literatură pentru adulți, non-ficțiune, despre știință și lumea înconjurătoare dintr-o perspectivă aparte).

5. Ai la îndemână noutățile și cărțile care fac vâlvă. Dacă intri în comunitatea Pauza de Citit, vei fi primul care citește noutățile Grupului Editorial Art și ai acces la titlurile care fac vâlvă. Indiferent că vrei cărți pentru cei mici, pentru tine sau pentru alți oameni mari dragi ție, noi te ținem la curent cu cele mai cele titluri.

6. Cărți + alte beneficii pentru companii. Proiectul Pauza de Citit oferă companiilor o mulțime de alte beneficii, pe lângă titlurile lunare:

  • Cărți-cadou (numărul lor diferă în funcție de tipul de abonament ales);
  • discount-uri personalizate;
  • vouchere pentru angajați ca bonusuri pentru performanță, zile de naștere sau ocazii speciale;
  • card Pauza de citit cu o sumă la alegere pentru achiziționarea de cărți de pe site-urile Grupului Editorial ART;
  • târg de carte personalizat pentru angajați;
  • târg de carte pentru copiii angajaților personalizat în funcție de context (Crăciun, Paște, Ziua Copilului etc.);
  • ateliere tematice pentru angajați, precum și pentru copiii acestora.

În plus, în funcție de tipul parteneriatului, proiectul presupune și un Bookcorner Concept ca spațiu dedicat cititului. În ce constă: un bibliotoliu (o bibliotecă tip fotoliu) plin cu cărți și alte surprize.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Vrei să fii un lider bun? Citește!

Sursă unsplash.com

Când David Petraeus a vizitat Harvard Kennedy School în 2009, unul dintre autorii pe care a vrut să-i cunoască a fost Doris Kearns Goodwin. Petraeus, care are un doctorat în Relații Internaționale la Princeton, a citit Team of Rivals și și-a dorit să povestească despre carte cu faimosul istoric. Aparent, marele general Petraeus (fost director CIA) este un mare cititor.

Situația pare să se înrăutățească. Deși ratele globale de alfabetizare sunt ridicate (84%), oamenii citesc din ce în ce mai puțin. Fundația Națională pentru Arte a constatat că „cititul a scăzut în rândul fiecărui grup de americani adulți” și, pentru prima dată în istorie, „mai puțin de jumătate din populația americană adultă citește literatură”. Procesul de alfabetizare s-a îmbunătățit în țări precum India și China, dar e greu de spus cât din această îmbunătățire se datorează lecturii.*

Lucrurile stau și mai rău la capitolul leadership, unde experiența îmi spune că trendul e din ce în ce mai accentuat. Oamenii de afaceri par să citească mai puțin – în special materiale care nu au legătură cu industria în care lucrează. Totuși, liderii care și-au făcut un obicei din a citi constant literatură dobândesc o înțelegere mai profundă a lumii, sunt mai inovatori, empatici și relaționează mai ușor. 

Iată câți mari lideri au fost sau sunt cititori avizi: potrivit The New York Times, Steve Jobs a avut un „interes inepuizabil” față de William Blake; dacă intri în biblioteca fondatorului Nike, Phil Knight, trebuie să te descalți și să te înclini; și fondatorul Harman Industries, Sidney Harman, i-a considerat pe poeți „primii gânditori ai sistemelor” și cita constant din operele lui Shakespeare și Tennyson. În cartea „Pasiune și scop”, David Gergen menționează că fondatorul grupului Carlyle, David Rubenstein, citește zeci de cărți în fiecare săptămână. Istoria ne arată că nu doar marii lideri politici sunt cititori înrăiți (amintiți-vă că Winston Churchill a câștigat premiul Nobel pentru Literatură, nu pentru Pace), ci și cei din afaceri, care cred că o lectură profundă și constantă îi ajută să-și lărgească orizontul cunoașterii și le oferă perspective pentru îmbunătățirea modelului de business al companiei.

Beneficiile lecturii în rândul liderilor de business sunt multiple. Dovezile arată că cititul stimulează inteligența, dezvoltă capacitatea de a inova și oferă o înțelegere mai profundă per ansamblu. Unele studii au arătat, de exemplu, că cititul „îmbogățește vocabularul și oferă o cunoaștere mai amplă a lumii, în plus față de abilitățile generale”. Cititul – fie Wikipedia, Michael Lewis, fie Aristotel – este una dintre cele mai rapide căi de a asimila cunoștințe noi. Mulți oameni de afaceri susțin că cititul cărților din arii diverse dezvoltă creativitatea. Iar liderii care se inspiră din cărți bazate pe sociologie, științe exacte, economie sau psihologie, pentru companiile lor, au șanse mai mari să inoveze și să evolueze.

De altfel, lectura îmbunătățește abilitatea a-i conduce pe alții. Cititul dezvoltă vocabularul și capacitatea de a comunica mai articulat, iar literatura (romanele) îi fac pe lideri mai empatici cu cei din jur, ajutându-i să colaboreze mai eficient și să-i înțeleagă mai bine pe angajați. Anne Kreamer a observat că aceste trăsături sporesc eficacitatea organizației, liderii cititori investind mai mult în oameni prin creșteri salariale și bonusuri. În plus, astfel de lideri știu că inteligența emoțională este foarte importantă la nivel de management, îmbunătățindu-și statutul de conducători.

În cele din urmă, o viață literară activă este mai eficientă, ne relaxează și ne menține sănătoși. Pentru liderii stresați, cititul este cea mai bună modalitate de relaxare, având în vedere că lecturarea timp de 6 minute poate să reducă stresul cu până la 68%. Mai mult, unele studii arată că lectura poate chiar să împiedice apariția bolii Alzheimer, printr-o minte mai longevivă.

Mai multă lectură înseamnă mai multe beneficii pentru liderii din toate categoriile, iar cititul în profunzime, nu superficial, te poate ajuta să devii un manager mai bun. Nu știi de unde să începi? Iată câteva sfaturi:

  • Înscrie-te într-un club de lectură. Unul dintre prietenii mei se întâlnește de două ori pe lună cu un grup de colegi pentru a citi clasici din filosofie, ficțiune, istorie și alte domenii. Găsește un grup de prieteni care sunt interesați de lectură.
  • Diversifică lectura. Dacă citești în mod normal doar documente/lucrări specifice business-ului în care activezi, propune-ți să citești în acest an o carte din trei arii diferite și ieși din zona de confort: un roman, o carte de poezie sau o carte de non-ficțiune din știință, biografie, istorie sau artă.
  • Aplică lectura în viața de cu zi de la birou. Te lupți cu o problemă la locul de muncă? Ia o carte despre neuroștiință sau psihologie și vezi dacă poți aplica acele cunoștințe în profesia ta.
  • Încurajează-i pe cei din jur. După ce lucrez la un proiect împreună cu colegii, le trimit câte o carte care cred că le-ar plăcea. Încearcă; ar putea încuraja interacțiunea, genera teme noi de discuție, plus că le poți trezi și altor colegi interesul de a citi.
  • Citește pentru distracție. Nu toate lecturile trebuie să fie de dezvoltare profesională. Citește ca să te relaxezi, ca să evadezi și ca să-ți limpezești mintea.

Cititul are multe beneficii, dar este subestimat de către liderii de business. Pe tine cum te ajută sau te-au ajutat cărțile? Ce sugestii ai pentru managerii care vor să-și îmbunătățească abilitățile prin lectură?

Articol scris de John Coleman pentru Harvard Business Review

*statistici din 2012, când a fost redactat articolul

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Patru motive pentru care să te bucuri de lecții de anatomie alături de Cotoi cu Pălărioi

  • Stilul unic al lui Dr Seuss se regăsește pe deplin în cartea scrisă de Tish Rabe, Înăuntru-Afarei tale. Totul despre corpul uman. Versurile amuzante îi vor capta pe cei mici, iar noțiunile despre anatomie vor fi memorate ușor datorită muzicalității de care se bucură fiecare rând în parte.

Cotoi cu Pălărioi sunt –

am vești super pentru tine.

De la firul tău de păr,

la degetul din botine…

corpul tău întreg se mișcă.

Nu se-oprește nicidecum.

Chiar acum inima-ți bate,

Pompând sânge, chiar acum.

  • Dacă atlasele și enciclopediile sunt prea plictisitoare, ilustrațiile lui Aristides Ruiz îi vor fascina chiar și pe cei mai mari cititori.

  • Nu ai parte în fiecare zi de o aventură la bordul unui submarin care traversează sistemul vascular, urmează tractul digestiv și ajunge în plămâni odată cu aerul. Va fi o experiență de zile mari.

  • Dacă unele denumiri sunt prea complexe pentru cei mici, Tish Rabe a pregătit un mini glosar la finalul cărții pentru a explica termenii pe înțelesul copiilor.
Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

REGULAMENT OFICIAL DE PARTICIPARE LA CAMPANIA „Intră în comunitatea Pauza de Citit” 4 – 31 iulie 2019

SECȚIUNEA 1. ORGANIZATORUL CAMPANIEI

  • Prezenta campanie intitulată „Intră în comunitatea Pauza de Citit” (denumită în continuare „Campania”) este organizată de societatea comercială Grupul Editorial ART SRL, identificată prin Codul Unic de Înregistrare nr. RO 13965909, înregistrată la Registrul Comerțului cu numărul J40/5872/2001, având sediul social în București str. SPL. INDEPENDENȚEI 315-317-319 OB LD 18, sector 6, reprezentată de Dan Iacob, în calitate de administrator, denumită în cele ce urmează „Organizatorul”.

  • Regulamentul Campaniei este disponibil în mod gratuit oricărui solicitant, online, pe site-ul https://pauzadecitit.ro/category/blog/articole/, pe toată durata Campaniei.

  • Organizatorul îsi rezervă dreptul de a modifica prezentul Regulament, urmând ca astfel de modificări să își producă efectele numai după ce aceste modificări au fost comunicate participanților. Modificările vor fi aduse la cunoștința participanților prin afișare pe site-ul https://pauzadecitit.ro/category/blog/articole/.

SECȚIUNEA 2. LOCUL ȘI DATA DE ORGANIZARE A CAMPANIEI

2.1.     Campania se desfăşoară online, pe pagina de Facebook https://www.facebook.com/ClubulBookaholicilor/ în perioada 4 – 31 iulie 2019.

SECȚIUNEA 3. CONDIȚII DE PARTICIPARE

3.1.     Se consideră participant la Campanie orice persoană care îndeplinește condițiile comunicate în anunțul publicat pe pagina de Facebook: https://www.facebook.com/ClubulBookaholicilor/.

 3.2.    Pentru claritate, pentru a participa la Campanie, beneficiarii trebuie să îndeplinească cumulativ urmatoarele CONDIȚII:

  • să fie persoane fizice cu domiciliul sau reședința în România.

  • să completeze formularul de abonare la newsletterul Pauza de Citit, cu adresa de email, nume, prenume și localitate în perioada 4 iulie – 31 iulie 2019, ora 23:59.

  • să respecte prevederile prezentului Regulament precum și orice alte indicații date de Organizator în vederea desfășurării în condiții normale a Campaniei.

3.3.      Organizatorul își rezervă dreptul de a nu valida / acorda premiul unei persoane asupra căreia are suspiciuni de fraudă / înșelăciune.

3.4.      În cadrul acestei Campanii, un participant înscris la concurs va primi un singur premiu din partea Organizatorului.

SECȚIUNEA 4. MODUL DE DESFĂȘURARE AL CAMPANIEI

4.1.      În cadrul postării de concurs, organizatorul va prezenta pe scurt condițiile de participare.

4.2.     Participanții se vor putea înscrie la concurs completând formularul de abonare la newsletterul Pauza de Citit, cu adresa de email, nume, prenume și localitate până la ora 23:59 din data de 31 iulie 2019.

4.3.      Desemnarea câștigătorului va avea loc în data de 2 august, până la ora 18:00, prin tragere la sorți, folosind platforma online www.random.org.

4.4.      După desemnarea câștigătorului, acesta va trimite mesaj către administratorul paginii de Facebook https://www.facebook.com/ClubulBookaholicilor/, în cel mult 24 de ore de la desemnarea câștigătorului. În cazul în care câștigătorul nu trimite aceste informații în cel mult 24 de ore, Organizatorul îl va desemna câștigător pe participantul clasat pe următorul loc în cadrul tragerii la sorți.

4.5.      Participarea la această Campanie implică acceptarea tuturor prevederilor prezentului Regulament de către participanți.

SECȚIUNEA 5. PREMIILE OFERITE ÎN CADRUL CAMPANIEI

5.1.      Premiile oferite în cadrul Campaniei sunt următoarele:

–           14 titluri din portofoliul Grupului Editorial ART după cum urmează:

  1. Un exemplar din cartea O mică plimbare cu Mary Poppins de Hélène Druvert, Editura Vlad și Cartea cu Genius, ISBN 9786067883114, în valoare de 38.38 lei.

  2. Un exemplar din cartea Înăuntru-Afarei tale. Totul despre corpul uman de Tish Rabe, Editura Vlad și Cartea cu Genius, ISBN 9786067884425, în valoare de 29.30 lei.

  3. Un exemplar din cartea Fata care a băut luna de Kelly Barnhill, Editura Arthur, ISBN 9786067883381, în valoare de 36.36 lei

  4. Un exemplar din cartea Cum să faci să nu citești, dar să iei note mari: Ghidul lui Charlie Joe Jackson #2 de Tommy Greenwald, Editura Arthur, ISBN 9786067884104, în valoare de 28.28 lei

  5. Un exemplar din cartea Simpatizantul de Viet Thanh Nguyen, Editura ART, ISBN 9786067104455, în valoare de 38 lei.

  6. Un exemplar din Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, Editura ART, ISBN 9786067104745, în valoare de 44 lei.

  7. Un exemplar din Ultima zăpadă de Allen Eskens, Editura Paladin, ISBN 9786069000144, în valoare de 39 lei.

  8. Un exemplar din Povestea slujitoarei de Margaret Atwood, Editura Paladin, ISBN 9786068673530, în valoare de 49 lei.

  9. Un exemplar din Fata cu palton albastru de Monica Hesse, Editura Youngart, ISBN 9786068811796, în valoare de 33 lei.

  10. Un exemplar din În Brooklyn crește un copac de Betty Smith, Editura Youngart, ISBN 9786068811499, în valoare de 39 lei.

  11. Un exemplar din Sandman #1. Preludii și nocturne de Neil Gaiman, Editura Grafic, ISBN 9786067105728, în valoare de 39 lei.

  12. Un exemplar din Saga #1 de Brian K. Vaughan, Fiona Staples, Editura Grafic, ISBN 9786067106343, în valoare de 39 lei.

  13. Un exemplar din Viața secretă a cadavrelor, Mary Roach, Editura ART, colecția Sapiens, ISBN 9786067105865, în valoare de 33 lei.

  14. Un exemplar din Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton, Alfred Lansing, Editura ART, colecția Sapiens, ISBN 9786067106091, în valoare de 37 lei.

–           o sacoșă din pânză

–           o agendă Florilegium

5.2.      Premiul va fi expediat prin poștă/curierat către câștigător în cel mult 60 de zile calendaristice, folosind adresa și datele de contact furnizate în mesajul privat transmis de către câștigător către administratorul paginii de Facebook https://www.facebook.com/ClubulBookaholicilor/.

Art. 6.  TAXE ŞI IMPOZITE

6.1.      Orice obligaţie de natura fiscală în legătură cu premiul câştigat este în sarcina exclusivă a câştigătorului, cu excepţia impozitului ce trebuie reţinut la sursa conform prevederilor legale în vigoare – Titlul III din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare – în cazul în care acesta este datorat.

6.2.      Prin simpla participare la Campanie, participanții declară că sunt de acord cu mecanismul de impozitare aplicat de Organizator.

Art. 7  INFORMAREA PARTICIPANŢILOR CONFORM REGULAMENTULUI UE nr. 679/2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date (”GDPR”)

7.1.      Grupul Editorial ART SRL, în calitate de operator, prelucrează datele cu caracter personal furnizate de persoanele vizate la momentul acordării premiilor, în scopuri de evidență contabilă. Persoanele vizate sunt acele persoane care în cadrul Campaniei ce face obiectul prezentului Regulament primesc premiile acordate de către Organizator.

7.2.      Prin participarea la prezenta Campanie, persoanele vizate sunt de acord ca datele lor de identitate să intre în baza de date a Organizatorului, acestea putând fi folosite exclusiv pentru activităţile de evidență contabilă a Organizatorului și cu respectarea dispoziţiilor Regulamentului UE nr. 679/2016.

7.3.      Baza legală a prelucrării datelor personale ale persoanelor vizate de către Societate este atingerea interesului legitim urmărit de societate, respectiv de a evidenția din punct de vedere contabil acordarea premiilor în cadrul campaniei, respectându-se interesele, drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor vizate.

7.4.      Vor avea acces la datele dumneavoastră persoanele angajate de către Societate în departamentul de contabilitate și departamentul marketing. Datele pot fi comunicate autorităţilor publice competente, în condiţiile legii. Datele sunt stocate pe durata prevăzută de lege, iar la îndeplinirea termenului de stocare acestea sunt şterse. Datele nu sunt transferate în străinătate.

7.5       Dumneavoastră în calitate de persoană vizată aveți dreptul de a exercita drepturile prevăzute de Regulamentul UE nr. 679/2016 privind Protecția Generală a Datelor cu Caracter Personal, respectiv beneficiaţi de (i) dreptul la informare, respectiv dreptul de a primi detalii privind activitatea de prelucrare a datelor personale, (ii) dreptul de acces la datele prelucrate, (iii) dreptul de rectificare a datelor prelucrate și de restricționare a prelucrării datelor în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, (iv) dreptul de portabilitate a datelor, precum și (v) dreptul de a nu fi suspus unei decizii individuale automate, în condițiile și cu limitările prevăzute de lege.

Pentru exercitarea drepturilor dvs. sau orice solicitări în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de Societate, ne puteți contacta în scris la adresa Splaiul Independenței, nr.315-317-319, sector 6, București sau la adresa de e-mail: protectiadatelor@editura-art.ro

De asemenea, aveţi dreptul de a vă adresa instanțelor competente sau Autorității Naţionale de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal (adresă: B-dul G-ral. Gheorghe Magheru 28-30, Sector 1, cod poștal 010336, București, România, tel. +40.318.059.211; +40.318.059.212, Fax: +40.318.059.220, e-mail: anspdcp@dataprotection.ro, web-site-ul: www.dataprotection.ro).

Art.8.  ÎNCETAREA / SUSPENDAREA / MODIFICAREA CAMPANIEI

8.1.      Organizatorul poate modifica oricând prezentul Regulament, inclusiv poate prelungi durata Campaniei, toate modificările producându-și efectele numai după ce au fost comunicate participanților, prin afișare  pe site-ul https://pauzadecitit.ro/category/blog/articole/.

8.2.      Campania poate înceta oricând, înainte de împlinirea perioadei precizate de prezentul Regulament, în baza deciziei Organizatorului, fără drept de compensare. Decizia de încetare a Campaniei va fi anunțată în prealabil pe site-ul https://pauzadecitit.ro/category/blog/articole/.

8.3.      Drepturile și obligațiile născute înainte de data deciziei de încetare / suspendare / modificare a Campaniei nu vor fi afectate de această decizie.

8.5.      Organizatorul nu își asumă niciun fel de răspundere pentru luarea la cunoștință de către participanți a deciziei de încetare / suspendare / modificare a Campaniei, pe site-ul https://pauzadecitit.ro/category/blog/articole/.

8.6.      Orice împrejurare independentă de Organizator, imprevizibilă și insurmontabilă, intervenită după data începerii prezentei Campanii și care împiedică executarea acesteia este considerată forță majoră și exonerează de orice răspundere Organizatorul.

Art.9.  CONTESTAȚII

  • Cererea scrisă, expresă și motivată, a participanților la prezenta Campanie, în vederea sesizării Organizatorului cu privire la orice nereguli constatate în desfășurarea Campaniei sau orice nerespectări ale Regulamentului, poate fi depusă online la adresa concurs@editura-art.ro , însă nu mai târziu de ora 12:00 a zilei de 09.08.2019, inclusiv. Orice sesizare depusă după trecerea termenului de mai sus nu va mai fi luată în considerare. În cuprinsul sesizării, participanții vor completa și datele de contact (i.e. adresa / email) unde răspunsul la sesizare trebuie expediat.

  • Soluționarea sesizărilor se va efectua în termen de maximum 30 (treizeci) de zile de la depunerea acestora. Răspunsul la sesizare va fi comunicat de către Organizator, participantului, prin poștă sau email, la adresa indicată în sesizarea depusă.

  • În cazul în care în urma unor verificări ulterioare, se constată că una sau mai multe dintre regulile de participare nu au fost respectate, Organizatorul îşi rezervă dreptul de a retrage premiul acordat.

  • Organizatorul este îndreptățit să ia toate măsurile necesare în caz de tentativă de fraudă a campaniei, precum și în caz de abuz din partea participanților.

Art.10. DISPOZIȚII FINALE

10.1.    Participanţii la prezenta campanie acceptă să se conformeze întocmai acestui Regulament.Validarea și acordarea premiilor se va face conform prezentului Regulament.

10.2.    Odată cu înregistrarea la Campanie, participantul declară în mod liber, expres şi neechivoc că nu are niciun fel de pretenții prezente şi/sau viitoare, de nicio natură, faţă de Organizator.

10.3.    Eventualele litigii apărute între Organizator și participanții la prezenta campanie se vor rezolva pe cale amiabilă. În cazul în care rezolvarea pe cale amiabilă a litigiilor nu va fi posibilă, acestea vor fi soluționate de instanțele judecătorești române competente, în circumscripția cărora se află sediul Organizatorului.

Redactat într-un exemplar original, azi, 28.06.2019

Organizator Grupul Editorial ART SRL

Dan Iacob

Administrator

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Lecturi de vacanță pentru copii isteți

Vara ne oferă întotdeauna o stare de relaxare, liniște și poftă de și mai multă lectură. Fie că suntem la birou sau pe o plajă liniștită, 15 minute de relaxare alături de o carte sunt ideale. Să nu uităm de cei mici care se bucură de trei luni de vacanță și timp liber. Pentru cei care încă nu știu să citească, dar și pentru cei care au prins gustul lecturii, vă propunem patru recomandări de cărți pentru copii care ne vor purta în călătorii magice și neobișnuite.

  • Înăuntru-Afarei tale. Totul despre corpul uman este adresată copiilor pasionați de anatomie și de secretele pe care le ascunde corpul uman, iar dacă atlasele și enciclopediile nu sunt pe gustul celor mici, atunci am găsit soluția. Tish Rabe ne vine în ajutor cu o lecție de anatomie în versuri, în stilul unic al lui Dr Seuss, ilustrată de Aristides Ruiz. Cotoi cu Pălărioi va fi ghidul unei călătorii în interiorul și exteriorul corpului uman, prezentându-ne „obiective turistice” la care nu ne-am aștepta: organe, oase, mușchi, celule. Vom afla cum funcționează organele și cum reacționează corpul la diferite boli. Textul scris într-o notă amuzantă este însoțit de ilustrații și planșe simple de anatomie. Vă invităm să citiți o recenzie pe blogul editurii Vlad și Cartea cu Genius.
  • Inspirată de personajul creat de P.L. Travers, O mică plimbare cu Mary Poppins de Hélène Druvert nu este doar povestea unei aventuri desăvârșite, ci și o carte-obiect deosebit de elegantă și prețioasă care ne poartă într-o călătorie printre paginile realizate prin decupaje cu laser. Cartea surprinde povestea celor doi frați, Jane și Michael, cărora Mary Poppins li se alătură cu grație din înaltul cerului și îi însoțește într-o călătorie plină de aventuri prin Buckingham Palace, Big Ben și Piccadilly Circus. Pe blogul Vlad și Cartea cu Genius puteți citi un interviu cu autoarea.
  • Cum să faci să nu citești, dar să iei note mari: Ghidul lui Charlie Joe Jackson #2 de Tommy Greenwald surprinde povestea lui Charlie Joe Jackson, cel mai lipsit de chef cititor din lume care devine expert în a lua note mari. Cum o fi posibil? Carnetul lui școlar arată așa de rău, încât Charlie Joe le-a promis părinților că va lua doar 10 curat, altfel îl va aștepta o surpriză nu tocmai plăcută. Dacă restul copiilor s-ar bucura de o călătorie în vacanța de vară, Charlie ar face orice să rămână acasă deoarece știe că singura călătorie ar fi până în tabăra de învățare și înapoi. Când ești pus în situația de a avea note mari, însă nu-ți rămâne timp liber să îți trăiești viața, va trebui să găsești o cale de mijloc. Elevii de gimnaziu vor fi fascinați de talentul lui Charlie Joe de a se sustrage de la studiu.
  • Fata care a băut luna de Kelly Barnhill prezintă povestea unui oraș numit Protectoratul, unde în fiecare an, cel mai mic bebeluș este sacrificat pentru ca vrăjitoarea cea rea să nu se răzbune pe locuitori. Copiii pornesc într-o călătorie alături de vrăjitoarea Xan, care îi va duce în cealaltă parte a pădurii, unde vor fi lăsați în grija oamenilor din Orașele Libere. Pentru Luna, călătoria se transformă în ceva magic. Fascinată de frumusețea fetiței, bătrâna Xan o hrănește din greșeală cu lumina lunii, dându-i astfel puteri magice care vor lega destinele celor două pe vecie. Premiată cu Medalia Newbery în anul 2017, cartea este imposibil de lăsat din mână.
Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

10 titluri ideale pentru vacanța de vară

Nu știm despre tine, dar noi ne visăm pe o plajă însorită, pe un șezlong, cu o limonadă rece alături și un teanc imens de cărți. Dacă suntem pe aceeași lungime de undă sau de val, experții Pauza de Citit îți vin în ajutor cu 10 recomandări de lecturi dedicate adolescenților și adulților, ideale pentru vacanță. Unele dintre ele sunt noutăți, altele au făcut și încă fac vâlvă. Și nu-ți face griji dacă nu-ți place să mergi la plajă, lista se potrivește la fix și cu alte peisaje. Vacanță să fie! 🙂

Editura Art

1. Simpatizantul, Viet Thanh Nguyen

Simpatizantul este „cartea de debut literar a lui Viet Thanh Nguyen, profesor la Universitatea Carolina de Sud, născut în Vietnam, crescut și educat în America. Este povestea inspirată din întîmplări reale a unui spion comunist care a fost mult timp ordonanța unui general în armata Vietnamului de Sud. Dubla sa postură îi dă acces la perechile antinomice de realități ale Vietnamului, cea pro-comunistă și cea pro-americană, cea de nord și cea de sud, cea învingătoare și cea învinsă.” Citește recenzia completă scrisă de Ionuț Iamandi, jurnalist la Radio România Actualități, pentru dilemaveche.ro.

2. Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman

Ove este probabil cel mai simpatic și arțăgos personaj pe care îl vei întâlni vreodată. Iată ce spune despre el Simona Stoica pe blogul ART:„…povestea morocănosului Ove, pe care mulți cred că o cunoașteți deja (dacă nu, puneți mâna pe carte!), mi-a prilejuit destule chicoteli și râsete, în ciuda substratului serios și grav. Criticile și observațiile ironice ale lui Ove se potrivesc mănușă societății contemporane, în care principiile, munca, ordinea și cumpătarea contează tot mai puțin. Deși e unul dintre cele mai asociale personaje din literatură, e aproape imposibil să nu-l îndrăgești pe Ove, mai ales după ce, în spatele fațadei inflexibile și enervante, descoperi un caracter cu totul aparte. Plus că seriozitatea și planurile îi sunt zădărnicite în mod constant de situațiile comice în care se regăsește grație vecinilor care s-au mutat recent în cartier și unui motan sfrijit care ține morțiș să-i iasă în cale.”

Editura Paladin

1. Ultima zăpadă, Allen Eskens

„Joe Talbert, protagonistul din Ultima zăpadă (traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea), tocmai a ieșit din adolescență. Provine dintr-o familie disfuncțională. Nu-și cunoaște tatăl (deși îi știe numele), iar mama lui este alcoolică și violentă. De asemenea, Joe are un frate autist. Deși nu s-ar zice că a tras lozul cel mare la loteria vieții, Joe Talbert face tot ce poate pentru a-și îmbunătăți situația. A reușit să strângă o mică sumă pentru a studia literatura la universitatea din Minnesota. Pentru a absolvi un curs trebuie să scrie biografia cuiva. Așa îl întâlnește pe Carl Iverson, un condamnat pe viață pentru crimă, acum bolnav terminal care-și trăiește ultimele clipe într-un azil.” Descoperă continuarea pe blogul Paladin.

2. Povestea slujitoarei, Margaret Atwood

„Caracterul memorialistic al romanului este cel care îi dă viață, veridicitate și oferă o subliniere a problemelor pe care le prezintă. Margaret Atwood este o autoare extraordinară pentru că a reușit nu doar să creeze o lume atât de complexă și un personaj atât de uman, ci și pentru că a reușit să îi insufle viață. Povestea Slujitoarei respiră. Te îndeamnă să îți pui întrebările importante, să studiezi cu atenție factorii care au ușurat munca celor care au creat această lume. Te îndeamnă să te întrebi cine ești tu și cine sunt ceilalți. Te îndeamnă să îți cauți libertatea, oferindu-le și altora libertatea de a fi cine sunt cu adevărat, nu cine crezi tu că sunt.” Simona Stoica pentru blogul Paladin.

Editura Youngart

1. Fata cu palton albastru, Monica Hesse

„Hanneke era o fată de 17 ani îndrăgostită. Care acum suferă din dragoste. Și aici se termină normalitatea, căci iubitul ei, Sebastian, este ucis pe front în luptele din Al Doilea Război Mondial. Faptul că protagoniștii romanului sunt adolescenți marchează cum nu se poate mai bine felul în care toată naivitatea și toate iluziile oamenilor sunt distruse de războiul din jur, căci războiul nu ține cont de ei, marea istorie nu ia în calcul istoria personală a nimănui și vieți sunt curmate sau retrasate prin decizii care nu privesc indivizi, ci armate.” Andreea Chebac pentru blogul Youngart.

2. În Brooklyn crește un copac, Betty Smith

„În 1912, într-un cartier viu și haotic din Brooklyn, unde copiii adună gunoi pentru bani, o cunoaștem pe Francie Nolan. Are doar unsprezece ani și locuiește într-un bloc fără lift, la umbra unui cenușar, „singurul care creștea din ciment” și căruia îi plăceau oamenii săraci. Visează la o familie unită și iubitoare, la un cămin cald și primitor, unde sărăcia nu amenință să-i distrugă dorințele încă din primii ani de școală. Citește recenzia completă aici.

Editura Grafic

1. Sandman #1. Preludii și nocturne, Neil Gaiman

„Sandman este una dintre cele mai bune serii de autor din toate timpurile (adică din ultima sută de ani – benzile desenate n-au o istorie prea lungă), alături de Tintin de Hergé, Corto Maltese de Hugo Pratt și Dylan Dog de Tiziano Sclavi. Potrivit lui Norman Mailer, prezent cu un blurb pe coperta la Preludii și nocturne, <<Sandman e o bandă desenată pentru intelectuali>>.” Vezi articolul integral pe Scena9.ro.

2. Saga, Brian K. Vaughan, Fiona Staples

Saga de Brian K. Vaughan, cu ilustrații de Fiona Staples, roman grafic distins cu prestigiosul premiu Hugo ajunge și la pasionații genului din România, tradus de Beatrice Feleagă. Deocamdată a apărut primul volum și, de la ilustrații, până la truculența dialogurilor, obraznice și adesea fără perdea, totul emană un aer rebel și dezinhibat. Pentru cine cunoaște genul, dar și pentru cei care ar vrea să încerce un graphic novel inteligent, plin de umor și foarte „graficˮ când vine vorba de scene cheie (fie ele de război sau erotice), Saga e o opțiune dintre cele mai bune.” Eliza Ștefan pentru blogul Grafic.

Colecția Sapiens

1. Viața secretă a cadavrelor, Mary Roach

„Viaţa secretă a cadavrelor de Mary Roach explorează modul în care studiul cadavrelor a îmbogăţit, de-a lungul timpului, cunoaşterea, în nenumărate domenii, de la farmacologie, la medicină legală sau chirurgie estetică, şi face asta într-un mod nebănuit de dinmic, amuzant şi informat.” Citește continuarea și un fragment aici.

2. Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton, Alfred Lansing

„Considerată astăzi cea mai elocventă relatare a expediției lui Ernest Shackleton din 1914, care s-a transformat într-o odisee a supraviețuirii în condiții extreme, cartea lui Alfred Lansing are ea însăși propria istorie complicată: publicată pentru prima oară în 1959, Endurance s-a bucurat de recenzii elogioase, dar a intrat curând într-un con de umbră, fiind redescoperită 25 de ani mai târziu. De atunci, a devenit prima alegere a cititorilor care aud pentru întâia oară de Shackleton sau de povestea navei Endurance, care a fost zdrobită de gheţuri în Marea Weddell, în octombrie 1915.” Pe blogul Art poți citi un fragment din carte.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviul lunii cu Fanny Chartres, autoarea cărții “Strada Zambila”

Fanny Chartres descrie Bucureștiul și problemele curente ale României – exodul părinților plecați la muncă în străinătate, rasismul și lipsa de integrare a romilor, comportamentele derapante din politică, delăsarea autorităților, mizeria unei capitale altminteri frumoasă și cu multe de oferit, pe fundalul unei povești emoționante despre două fetițe ai căror părinți sunt plecați în Franța la muncă.

Cum a ajuns o scriitoare din Franța să cunoască și să redea atât de bine toate aceste lucruri încât să juri că e o carte scrisă de un român get-beget, care a locuit toată viața lui în București? Am întrebat-o, și ea ne-a răspuns.

Laura Frunză: În ce perioadă ați locuit în România și pentru cât timp? De ce ați ales tocmai România pentru a vă stabili atât de mult timp?

Fanny Chartres: Am locuit în România între 2006 și 2016, deci zece ani. N-am ales eu România, aș zice că destinul a ales pentru mine. Ca să fiu mai precisă, candidasem la un post de voluntar internațional ca bibliotecară. Jobul care mi-a fost propus a fost unul la Beirut, la Institutul francez, doar că eram în iulie 2006 și, câteva zile mai târziu, a început o nouă perioadă de război în țara aceasta. Prin urmare, toate posturile au fost anulate. În schimb, cei de la Ministerul Afacerilor Externe mi-au propus un post la București, ca responsabila biroului de carte al Ambasadei Franței. Așa a început povestea mea în România. Inițial, trebuia să stau acolo doi ani (durata contractului), dar pentru că mă simțeam bine în România, ca acasă, pentru că am întâlnit oameni minunați, prieteni adevărați, am decis să mă stabilesc acolo. Am căutat alt job, am început să traduc cărți și așa au trecut zece ani!

L. F.: Din carte se deduce că v-ați plimbat mult pe jos prin București? Care erau zonele dumneavoastră preferate? De ce?

F. C..: Sunt multe! Păstrez un atașament foarte profund pentru cartierul Filaret, pe care l-am descoperit cu Ana Maria Sandu. Acolo, parcă ești într-o lume atemporală, fără timp, în care fiecare colț este surprinzător, în care trebuie să fii atent, pentru că frumusețea și strălucirea se ascund pe străzi care, la prima vedere, par fără interes. Îmi place foarte mult și Piața de Flori din cartierul Uranus, care, când locuiam la București, era deschisă zi și noapte. În sfârșit, parcul Ioanid, din fața Institutului Francez, pentru că este parcul cel mai frumos pe care l-am văzut: micuț, înflorit, viu, parfumat.

L. F.: De ce ați abordat tocmai subiectul copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate? Ați cunoscut un caz anume?

F. C.: N-am cunoscut cazuri anume, dar am auzit din presă și vorbind cu prietenii despre situația copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate. Îmi aduc aminte de un articol care m-a marcat foarte tare: era vorba de o adolescentă care încercase să se sinucidă pentru că nu mai suporta absența părinților ei. Gestul fetei, suferința ei, m-au atins profund și când m-am decis să scriu un roman în care povesteam ce se petrece în România, am ales să fac o ficțiune care are ca punct de plecare acest subiect.

L.F: În Strada Zambila abordați și chestiunea rasismului față de etnia romă. V-ați confruntat vreodată cu rasismul cât ați locuit în România?

Mai mult sau mai puțin. În jurul meu, am auzit comentarii depreciative despre comunitatea romă. Veneau de la oameni cu care, în rest, mă înțelegeam foarte bine. Am avut nevoiede timp ca să înțeleg mai bine de ce reacționează așa. După mine, două motive pot să explice comportamentul acesta (care, țin să insist, nu poate fi generalizat la societatea română în întregime). Primul este că românii suferă din cauza imaginii lor în străinătate. În Europa, uneori nu se face diferența între români și romi. Iar destul de des, pe nedrept, romii sunt asociați cu lucruri negative (furt, înșelăciune…). În al doilea rând, în România există și romi care trăiesc mai bine decât românii, pentru că, de exemplu, desfășoară activități în domeniul artizanal, care îi pot aduce mai mulți bani decât un job ”obișnuit”. Pentru un român care a făcut cinci ani de studiu pentru a fi profesor și care câștigă doar 1500 de lei pe lună, e dificil de înțeles, chiar injust, și asta poate conduce la rasism.

L. F.: De ce ați ales să includeți acest subiect delicat într-o carte pentru copii?

F. C.: Pentru că un copil este mai întâi o persoană, o persoană care poate să descopere mai mult și să înțeleagă lumea în care trăiește prin cărți. Ca scriitoare pentru copii, încerc să le vorbesc cititorilor mei despre lume așa cum este, cu zonele ei frumoase, strălucitoare, dar și cu părțile ei mai întunecoase. Cele două sunt indisociabile. Când scriu, încerc s-o fac cu delicatețe și/sau cu umor, ca realitatea lumii să le ajungă copiilor cu blândețe.

L. F.: Pentru ce target de vârstă ați scris cartea?

F. C.: Aș zice că Strada Zambila se poate citi începând cu vârsta de 10-11 ani.

L. F.: Aveți copii? Păreți să cunoașteți foarte bine interesele copiilor și lumea lor interioară.

F. C.: N-am copii, dar cred că, în viață, copilăria nu se sfârșește niciodată!

Un interviu realizat de Laura Frunză

Citește mai multe despre cartea Strada Zambila aici.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Q & A cu Mariana Enriquez: „Istoria sumbră e prielnică pentru literatură”

Ce-am pierdut în foc a fost una din lecturile mele preferate, însă am observat că nu toată lumea gustă subiectele întunecate și violente ale Marianei Enriquez, ba unii cititori au chiar o reacție de respingere față de parada de orori și întâmplări bizare care traversează volumul scriitoarei argentiniene. Gusturile nu se discută, evident, dar cred că intențiile autoarei pot fi înțelese mai bine dacă-i cunoaștem sursele de inspirație și dacă aflăm mai multe despre amplasarea cărții în contextul societății argentiniene, unde există diferențe uriașe între clasele sociale, iar deceniile de dictatură militară au lăsat urme adânci care se reflectă în sărăcia extremă, corupția și violența instituționalizată.

Totodată, pentru o mai bună înțelegere a contextului, recomand și cărțile unei alte autoare argentiniene, Claudia Piñeiro, care, deși nu se ridică la calitatea literară a povestirilor lui Enriquez, sunt îndeajuns de interesante și creează o imagine elocventă a păturii privilegiate din Argentina, o lume diametral opusă celei portretizate în Ce-am pierdut în foc. După ce am parcurs câteva interviuri cu Mariana Enriquez, mi-a venit ideea să selectez întrebările și răspunsurile relevante, făcând un mix de Q & A care aruncă o lumină nouă asupra prozelor din Ce-am pierdut în foc.

Bongani Kona: Multe din povestirile din Ce-am pierdut în foc au ceva neliniștitor, straniu și misterios, dar dincolo de asta se poate simți dragostea pentru actul povestirii. Cu ce fel de povești ai crescut în anii copilăriei tale în Buenos Aires?

Mariana Enríquez: Am crescut la periferia orașului Buenos Aires, ceea ce noi numim „Conurbano”, într-un orășel pe nume Lanús. E un cartier care n-are nimic în comun cu viața literară sau intelectuală: un pic dur, cu multe fabrici care în copilăria mea începuseră să se închidă, în esență un loc al clasei muncitoare, unul care pe deasupra mai e și urât. Mie-mi place, dar n-are nimic idilic sau ceva care să aducă a natură. Însă părinții mei erau cititori avizi și aveau o colecție imensă de cărți. Orice de la literatură argentiniană la literatură europeană, americană sau sud-americană, de la García Márquez la Capote și Poe. Îmi plăceau Baudelaire și surorile Brontë, am fost întotdeauna atrasă de poveștile sumbre. Nu existau restricții și puteam citi orice. Cred că era o modalitate de a-mi imagina că trăiam într-un loc mai frumos sau mai interesant. În plus, bunica mea era o povestitoare involuntară. Nu cred că-i plăcea să spună povești, dar asta făcea parte din cultura ei – era fiica unor imigranți italieni care veniseră din nordul Argentinei, o zonă rurală și plină de superstiții, foarte diferită de Buenos Aires.

Bongani Kona: În Casa Adelei, mama naratoarei îi interzice să urmărească filme de groază pentru că este „prea mică”. Mulți părinți au tendința să-și apere copiii de ororile lumii. Mă întreb dacă ăsta a fost și cazul tău. 1976–1983 a fost o perioadă grotesc de violentă în istoria Argentinei. Mii de oameni dispăreau sau erau torturați și uciși. În copilăria ta, cât de conștientă erai de ceea ce se întâmpla? Ți se ascundeau anumite povești?

Mariana Enríquez: Trebuie să ții cont de faptul că dictatura din Argentina a fost incredibil de violentă, dar într-un mod secret. Mii de oameni au fost torturați și uciși, într-adevăr, dar lucrurile astea au fost ascunse cu succes de populație. Mulți oameni spun și astăzi că nu erau la curent cu amploarea ororilor – și nu spun minciuni. Armata nu împușca oamenii pe stradă. Îi răpea și îi ducea în centre de detenție clandestine. Desigur, asta a stârnit multă frică, în mare parte frica de necunoscut, teama de a nu ști ce se întâmplă cu adevărat. Chiar și cei dispăruți: situația era fantasmagorică. Părinții mei erau la curent, dar vorbeau despre asta în șoaptă și, de fiecare dată când înțelegeam ceva, îmi atrăgeau atenția să nu spun nimic în afara casei. Iar „în afara casei” însemna la școală, la petrecerile onomastice sau oriunde în viața de zi cu zi. Așa că eram la curent, pentru că părinții mei erau la curent, dar nu existau semne clare de violență, nu pentru un copil, în orice caz. Doar uneori apăreau zvonuri despre câte un vecin care „plecase”, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sau despre militarii care supravegheau podul… Era un secret, un secret teribil. Când s-a sfârșit, a fost ca o explozie. Detaliile înfiorătoare erau peste tot, la televizor, în reviste, și, bineînțeles, în procesele generalilor unde victimele relatau ce li se întâmplase, iar cruzimea era explicită. Îmi amintesc cât de îngrozită eram citind despre toate aceste lucruri. Cred că au fost primele povești de groază pe care le-am citit. Părinții nu mi-au ascuns nimic, dimpotrivă. Voiau ca eu să știu. Pentru ei și pentru mulți alți argentinieni, amintirea celor întâmplate reprezenta o declarație politică.

Bongani Kona: Ai spus undeva că o asemenea violență politică generalizată „lasă cicatrici, ca un sindrom de stres post-traumatic la nivel național”. Într-un fel, povestirile din Ce-am pierdut în foc aruncă o lumină asupra acelor cicatrici. Case bântuite, corpuri diforme, râuri poluate, toate fac referire la „istoria înspăimântătoare a terorii de stat”, ca s-o citez pe traducătoarea Megan McDowell. În ce alte feluri crezi că se manifestă acest sindrom în viața de zi cu zi?

Mariana Enríquez: Ei bine, în zilele noastre are urmași. Nu e vorba doar de cicatrici metaforice, ci despre oameni. Copiii celor dispăruți, care sunt cam de vârsta mea. Copiii pe care armata i-a răpit și i-a dat altor familii să-i crească: bărbați și femei căutați și găsiți de Abuelas de Plaza de Mayo, o organizație pentru drepturile omului. Sunt oameni care și-au trăit viața sub o altă identitate. Iar fiecare discuție politică e impregnată de problemele anilor ‘70. De exemplu: astăzi avem un guvern neoliberal pe care opoziția îl acuză de aplicarea acelorași politici economice ca în vremea dictaturii militare. Dacă guvernul alege să facă uz de violență la un protest, să zicem, imediat se face legătura cu represiunea din acei ani. Acea perioadă nu a dispărut și uneori pare foarte greu să o depășim.

Bongani Kona: În ciuda acestei istorii sumbre, ai spus că în Argentina există „un mare entuziasm pentru a scrie”. De unde crezi că vine acest entuziasm? Și când ai început să scrii? A fost ceva ce ai vrut să faci dintotdeauna?

Mariana Enríquez: O istorie sumbră e prielnică pentru literatură. Multe fantome, multe probleme. Ce mă miră, mai degrabă, e faptul că există entuziasm după atâtea crize economice. În timpul vieții mele am trăit cel puțin două de proporții și am 44 de ani. Dar, cumva, asta pare să fie un imbold. În ce mă privește, nu îmi doream neapărat să scriu atunci când am început. Am publicat un roman la vârsta de 21 de ani. O editură importantă căuta un roman scris de cineva tânăr, cu o tematică „tinerească”. Romanul se numește Bajar es lo peor și e un amestec de Bret Easton Ellis timpuriu și sensibilități gotice. Îl scrisesem pentru mine, fără speranța că aș putea să-l public, și am ajuns la editură întâmplător, printr-o serie de legături ciudate. Pe atunci studiam jurnalismul în La Plata, un oraș studențesc, și eram o tânără destul de impulsivă. După ce romanul a fost publicat și am mai scris încă unul, s-ar zice că mi-am dat seama că asta vreau să fac. Dar a durat ceva.

Bongani Kona: Lidia Yuknavitch scrie într-un eseu că „În America, e complicat să descrii violența fără a o transforma în divertisment.” Desigur, contextul tău e unul diferit, dar ai putea vorbi despre provocările și necesitatea de a scrie despre violență?

Mariana Enríquez: Violența e ceva ce ni se întâmplă. E unul din acele lucruri de care nu putem scăpa, oricât de mult am progresa la nivel global. Nu văd de ce sau cum am evita să scriem despre violență, de teamă că ar putea deveni un divertisment. Cred că Yuknavitch se referă la banalizarea sau la naturalizarea violenței, dar chiar și asta mi se pare interesant. Nu putem fi surzi și orbi în privința ei. Da, uneori poate fi prezentată ca ceva atractiv, dar ăsta e un risc; nu poți evita să te gândești la violență. Iar pentru mine, literatura a fost întotdeauna un mod de a mă gândi la lucrurile care ni se întâmplă. Violența e unul dintre ele.

Adam Vitcavage: Poți să alegi o povestire și să ne spui cum ți-a venit ideea și cum ai scris-o?

Mariana Enríquez: Desigur. De exemplu, În ape negre a fost inspirată de un caz real de brutalitate a poliției. În urmă cu câțiva ani, în Buenos Aires, doi polițiști au reținut doi tineri săraci care se întorceau dintr-un club de noapte. I-au maltratat și i-au aruncat în râul Riachuelo. Acest râu e poluat de multă vreme, așa cum îl prezint și în povestire. În momentul de față încearcă să îl curețe, dar va dura câteva decenii. Contaminarea e cauzată de fabricile și abatoarele de pe maluri, care își deversează deșeurile în apele râului și îl poluează. Sunt întreprinderi nereglementate de stat. Riachuelo e un fel de simbol pentru neglijență și corupție. Pe deasupra, râul marchează hotarul geografic dintre orașul Buenos Aires și cartierele mărginașe. Pe maluri sunt și foarte multe ghetouri. În cele din urmă, unul din acei băieți s-a înecat în râu. M-a îngrozit cruzimea acelor polițiști. Una e să abuzezi și să sperii un tânăr, dar e cu totul altceva să-l arunci în râul acela infernal.

Am folosit acest incident, cu schimbări minore, ca punct de plecare pentru restul povestirii. Mai târziu, ideea Răului și a râului mort au devenit un omagiu dedicat lui Lovecraft și lucrărilor sale nepublicate, la care s-au adăugat propriile mele interpretări ale scrierilor lui  Laird Barron. Mă inspir și din Alan Moore și din ideea lui despre rău ca o formă de igienă socială în contextul inegalității și al violenței instituționalizate. Cam ăsta e, în linii mari, mecanismul povestirilor mele: plec de la o întâmplare reală, pe care o transform în ceva fantastic sau supranatural.

Adam Vitcavage: Din moment ce lucrezi ca jurnalistă, te confrunți cu nevoia de a include comentarii politice în scrierile tale?

Mariana Enríquez: Nu, nu simt nevoia asta. Sunt jurnalist cultural. Trăiesc printre filme, celebrități, muzică și teatru. În genul de jurnalism pe care îl practic eu, nu intru foarte mult în contact cu realitatea. Comentariile socio-politice vin mai degrabă din experiența mea de cetățean decât din meseria de jurnalist.

McSWEENEY’S: Cum procedezi când scrii povestiri despre crime? Începi cu un personaj sau cu o situație anume?

Mariana Enríquez: De obicei, nu scriu povești despre crime – însă scriu ficțiune întunecată, așa că povestirile mele implică uneori o crimă. Cea din Copilul jegos e inspirată parțial de un asasinat care a avut loc în urmă cu cinci ani, în provincia Corrientes. Băiatul mort se numea Ramoncito și trăia pe stradă. Crima n-a stârnit prea multe ecouri în presă – oricum, nu pe cât ar fi trebuit – din cauza implicațiilor politice și a detaliilor oribile care au ieșit la iveală. A fost ciudat – lăsa impresia unei crime care e ținută ascunsă. Există o carte de investigație pe tema asta, La misa del diablo(Liturghia diavolului), de Miguel Prenz, care nu s-a bucurat de succes la public, deși e foarte bună. De acolo am preluat informațiile de bază. Apoi am lăsat totul să se amplifice și să crească, așa cum fac cu toate povestirile mele. Am hotărât să nu fie o proză condusă de intrigă, ci am optat pentru o atmosferă stranie, aproape halucinatorie.

McSWEENEY’S: Copilul jegos prezintă și povestea lui Gauchito Gil, un proscris argentinian. Îți amintești când ai auzit prima oară legenda lui Gauchito? Ce te-a determinat să o incluzi aici?

Mariana Enríquez: Am auzit de el în copilărie. O parte din familia mea este din Corrientes, provincia de unde e Gauchito Gil. Am hotărât să-i includ povestea pentru că, în ultimele două decenii, Gauchito a devenit o componentă importantă a orașului Buenos Aires: culorile și imaginea lui sunt peste tot. Migranții i-au adus legenda în oraș, unde a devenit foarte popular. Oamenii și-l tatuează pe corp, îl pictează pe pereții caselor; sunt altare la colț de stradă. A devenit o parte din peisaj. Dar este totodată o mitologie întunecată, violentă – o legendă despre abuzul de putere și mutilare. Gauchos erau oameni săraci: trăiau la marginea societății și erau deposedați. Gauchito Gil este sfântul celor deposedați. Iar în cartiere precum Constitución, a devenit un fel de sfânt protector.

McSWEENEY’S: Ce te-a determinat să alegi cartierul Constitución ca fundal al poveștii?

Mariana Enríquez: Lucrez în acel cartier. Redacția ziarului la care lucrez este chiar acolo, în inima cartierului Constitución. Cartierul este exact așa cum îl prezint în povestire: frumos, decadent, dar foarte periculos. Am mers acolo în fiecare zi începând din 2003 și acum îl cunosc foarte bine. E un loc care spune multe despre cei bogați și puternici din Argentina: a fost abandonat în secolul 19, după o epidemie masivă de friguri galbene. Oamenii și-au părăsit pur și simplu casele – unele dintre ele arată mai degrabă ca niște palate – pentru că își permiteau să-și cumpere altele la fel de grandioase la mare distanță de focarul epidemiei. Nu s-au mai întors niciodată, lăsând această parte sudică a orașului celor săraci, marginalizați, muncitorilor și bolnavilor. (Multe dintre spitalele publice se găsesc aici, inclusiv principalul spital pentru copii, ceea ce m-a influențat probabil să includ copii în poveste.) Zona de sud a orașului a făcut progrese considerabile în ultima vreme, dar, în comparație cu zona de nord – incredibil de bogată – se află mult în urmă. Iubesc partea de sud a orașului Buenos Aires. Cred că are personalitate și ascuțime și distincție. Și e periculoasă numai după standardele din Buenos Aires, care sunt destul de scăzute.

David Leo Rice: Când vorbești despre sindromul de stres post-traumatic care poate bântui o societate marcată de orori politice, crezi că locurile unde s-au comis atrocități pot deveni terenuri fertile pentru ficțiune, precum hotelul din Hostería, care fusese o școală de poliție?

Mariana Enríquez: În tinerețe, am citit multă psihogeografie. Cred că există un spirit al locurilor. Acolo unde s-a petrecut ceva îngrozitor, e posibil să se întâmple din nou ceva, fiindcă acele locuri sunt bântuite. Sunt însemnate. Pentru mine, locurile sunt personaje. Obiectele și locurile dăinuie mai mult decât oamenii și e interesant să mă gândesc că au o memorie, că sunt personaje și pot acționa după un plan al lor.

David Leo Rice: Crezi că e ceva ocult legat de violența politică? Cum pot scriitorii să abordeze într-o manieră actuală ororile cotidiene care sunt normalizate de populație?

Mariana Enríquez: E ceva legat de amploarea cruzimii în violența politică care-mi lasă impresia celui mai negru soi de magie. Ca și cum e necesar să satisfacă un zeu străvechi și lacom care pretinde nu numai trupuri, ci trebuie să se hrănească și cu suferința oamenilor. Desigur, asta s-a întâmplat în Argentina cu ceva timp în urmă, dar încă există o umbră. Iar umbra îmbracă multe forme. Una dintre ele, și uneori cred că e cea mai cumplită, o reprezintă oamenii care cred că dictatura și brutalitatea au fost necesare pentru a învinge „inamicul intern”. Astăzi avem un președinte democrat (nu-mi place de el, dar, hei, politicienii sunt groaznici peste tot în lume), însă umbra trecutului persistă. Și încă nu reușim să rezolvăm problema brutalității poliției, a inegalității, a sărăciei extreme, așa că există un sentiment de frustrare.

Cititorii se îngrozesc când citesc una din povestirile mele, de pildă cea despre un copil care trăiește pe stradă, dar adevărul e că se întâlnesc cu astfel de copii în fiecare zi. Mulți dintre ei dorm în fața intrărilor, sunt înfometați și murdari. Însă când oamenii citesc despre asta, li se pare că am mers prea departe. În realitate, nu merg deloc prea departe. Copilul din acea povestire pare să fie o excepție, însă nu e nici pe departe așa. Într-adevăr, la suprafață putem vorbi de o normalizare, dar nu în totalitate. Când ficțiunea reușește să miște oamenii, e ca și cum pot privi din nou realitatea. Și eu o normalizez, desigur: nu poți să empatizezi tot timpul, pentru că ai lua-o razna. Într-un fel, cred că scriu pentru a o de-normaliza și pentru mine.

David Leo Rice: Mă interesează legătura dintre scurtime și supranatural. Am remarcat că mulți autori argentinieni importanți, atât cei contemporani – tu, Samanta Schweblin, César Aira –, cât și cei clasici – Ocampo, Bioy Casares și, desigur, Borges – au tendința să scrie povestiri sau nuvele care tratează inefabilul, stranietatea sau subiectele inexplicabile. Crezi că proza scurtă are o forță specială care-i permite să abordeze astfel de subiecte neobișnuite, care s-ar pierde într-o lucrare de mari dimensiuni?

Mariana Enríquez: Uzanțele lucrează în felul ăsta. În Argentina există o tradiție legată de proza scurtă și de tematica supranaturală, iar aceștia sunt autorii pe care-i citim la școală, e prima literatură cu care intrăm în contact și se lipește de noi. Influența e inevitabilă. Dar, privind din alt unghi, cred că există elemente de tensiune și surpriză care se pretează mai bine la proza scurtă. Felul în care folosești limbajul e diferit: mai visător, mai aproape de poezie. E destul de greu să menții asta într-un roman lung.

David Leo Rice: Consideri că te înscrii în tradiția scriitorilor argentinieni menționați mai devreme? Dacă da, ce filon comun, fie el artistic sau cultural, împrumuți de la ei?

Mariana Enríquez: Da, nu cred că poți să te sustragi influenței. E foarte dificil să menționezi până și influența lui Borges, pentru că a fost un asemenea gigant, dar ce am iubit întotdeauna la el a fost lipsa prejudecăților. Îl iubea pe Bradbury. I-a dedicat o povestire lui Lovecraft. A inventat ființe magice. O iubesc pe Silvina Ocampo, femeile ei nebune, umorul ei. Și pe Cortázar. Cred că el a fost primul care a folosit cadre urbane recognoscibile în literatura noastră.

Însă toți acești scriitori proveneau din păturile înstărite ale societății. Ocampo era milionară; familia ei deține și acum terenuri peste tot. La fel și Bioy Casares. Cortázar era fiul unui diplomat și s-a născut la Bruxelles. N-a scăpat niciodată de accentul franțuzesc. Mai există o tradiție care nu e foarte cunoscută la nivel internațional, cea a scriitorilor care provin din alte medii, precum Manuel Puig sau Roberto Arlt. Scriitori din oraș și din localitățile mici, săraci, interesați de cultura pop, de felul cum vorbesc oamenii, de ceea ce se întâmplă pe stradă, de filme, de științele oculte, dar dintr-o perspectivă mai puțin elitistă. Sunt mai apropiată de ei prin prisma clasei sociale și, în anumite privințe, prin prisma literaturii. Iubesc stilul și temele lui Ocampo și Borges, dar cred că astăzi te poți hrăni din ambele tradiții.

Întrebări preluate și traduse de pe johannesburgreviewofbooks.com (Bongani Kona), electricliterature.com (Adam Vitcavage), mcsweeneys.net, lithub.com (David Leo Rice).

Un text de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Asta mi-am dorit să fac din prima: să desenez scene din viață cu text.” (Andreea Chirică)

Alin Răuțoiu: Pentru început aș fi interesat să știu un pic despre istoricul tău profesional și academic. Se intersecta în vreun fel cu banda desenată?

Andreea Chirică: Am studiat Teatrologie la UNATC și prin anul 3 m-am angajat într-o agenție de publicitate pe un post de copywriter. Știu, teatrul nu are legătură cu publicitatea și publicitatea cu bandă desenată. Nu aveam nici un gând legat de desen, mă ocupăm cu scrisul de scenarii publicitare și tot felul de texte despre „cea mai bună oferta de pe piață” și „depășește-ți limitele” cumpărând produsul nostru.

M-am apucat de desenat târziu și foarte încet, dar asta mi-am dorit să fac din prima: să desenez scene din viață cu text. Nu pot să explic rațional de ce m-am apucat de desenat, toată lumea mă întreabă și mi-e foarte greu să dau o explicație. (râzând) Psihanalitic mi-am explicat cumva de ce, dar nu aș intră în detalii.

Alin: Ai putea să-mi mai spui un pic despre cum ai ajuns să fii interesată de bandă desenată și să numești câteva dintre preferatele tale?

Andreea: Cred că am citit pe net niște webcomics și mi-au plăcut, în felul ăsta am dat de bandă desenată „pentru oameni pe care nu-i interesează super-eroii” și am început să caut și cărți tipărite. Așa am ajuns să citesc My New York Diary sau Maus sau Percy Gloom(aparte) Cred că astea-s primele romane grafice care m-au impresionat.

Voi numi preferata preferatelor și atât. (zâmbind) O iubesc mult mai mult decât pe restul preferatelor. Graphic Witness: Four Wordless Graphic Novels – o colecție de patru romane grafice de pe la începutul secolului 20, despre sărăcie, boală, inegalitate, umilință și alte teme sociale de Frans Masereel, Lynd Ward, Giacomo Patri și Lawrence Hyde.

Alin: Prima ta bandă desenată pe care o știu este The Year of the Pioneer, publicată de Hardcomics. Impresia mea e că a venit într-o perioadă în care banda desenată, mai ales cea alternativă, era într-un moment de boom în România, iar dacă ar fi să recurg la o comparație un pic vulgară aș zice că e un fel de Persepolis românesc. Ce te-a îndemnat să spui povestea aceea sub formă de bandă desenată?

Andreea: Cum îmi plăcea și îmi place foarte mult banda desenată și, din inconștiență, am considerat că pot crea și eu una, deși era prima mea încercare. Nu-mi imaginăm că pot să povestesc altfel, neavând curaj să scriu un roman și, la fel, neavând curaj să mă exprim doar prin ilustrație. Că tot aminteai de Persepolis, cred că o citisem cu un an înainte și fusese primul roman grafic „realist” la care am fost expusă și cred că m-a influențat fără să vreau. Mai văzusem și American Splendor cam tot în perioada aia și mă gândeam că asta aș vrea și aș putea să fac: să fiu un scriitor și desenator al experiențelor mărunte, cotidiene.

Am început cu un blog. Și apoi mi-am dat seama că desenele despre anul ăla ar sta mai bine într-o carte. După ce m-am gândit că aș vrea să transform blogul ăla într-o carte, am vorbit cu Milos Jovanovic, care a fost de acord să o publice sub umbrela Hardcomics. Cartea a fost o încercare de a povesti cu umor despre o perioada dificilă. Murise taică-miu, maică-mea era tristă, eram săraci și stăteam în frig și întuneric, ne bucuram la o gumă de mestecat Turbo și gustarea de după ore era un păhărel de semințe de la colțul străzii.

Alin: Următoarea publicație mai de amploare a fost Home Alone, iar aceasta a venit la ceva ani distanță de The Year of The Pioneer. Cărui fapt se datorează pauza asta?

Andreea: Au fost 5 ani de pauză pentru că vreo 2 ani nu prea am mai desenat serios, am stat și m-am gândit dacă am eu ceva de spus și de desenat. Lucram 10 ore pe zi, uneori mai mult, alteori mai puțin, în agenție și nu puteam desena decât în weekend, când uneori îmi doream doar să stau în pat și să mă uit la seriale. Home Alone e desenată în mare parte în perioada când încă mai lucrăm full-time în publicitate. De unde și lentoarea. Dar cred că un roman grafic nu poate să-ți ia mai puțin de un an, dacă lucrezi doar la el. Ceea ce e imposibil. (aparte) Spun asta si că să mă scuz că lucrez de ceva vreme la o carte și merge foarte încet pentru că mă tot întrerup.

Însă cumva, în perioada asta de nefăcut, am prins mai mult curaj și, când m-am hotărât că aș dori să mai desenez o carte, mi-am dorit să fie…frumoasă. Știu că sună ciudat, dar doream ca fiecare pagină să fie o ilustrație de sine stătătoare, așa cum în unele poezii fiecare vers poate fi o poezie în sine. Am muncit la ea foarte încet, cu pauze lungi. Uneori o lăsam baltă și două luni. Mă bucuram că pot face asta, descoperisem plăcerea detaliului care s-a păstrat până acum. (aparte) Până atunci desenam minimalist și copilăresc.

Am lucrat așa haotic sau să zic mai frumos: organic. Desenam o pagină, apoi alta, fără să am o structură clară, ideile apăreau pe parcurs și erau mai mult vizuale.

Alin: Reiese foarte mult plăcerea cu care reproduci detaliul. E unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la benzile și ilustrațiile tale din ultima perioadă. Precum și o aplecare pentru interioritate, care mi se pare că lipsește multor artiști români. Ei servesc toți răspunsuri, tu pui întrebări și cauți. E infecțios felul prin care te folosești de banda desenată, de ilustrație și scris împreună să explorezi sentimente și situații.

Andreea: Mă interesează foarte mult granița dintre text și desen, îmi place uneori să consider textul ca desen și invers. Mi se pare foarte interesant de exemplu letrismul (inventat de un fost-român Isidore Isou, emigrat la timp în Franța). Și cred că la granița asta, în formă dar și în fond, se duce căutarea și încercarea de a găsi alte forme de exprimare ale unei idei. Încerc mereu să nu dublez ce spun prin text în desen. Să existe un dialog viu între ele. Deși în ultimul timp, desenând mai mult pe formatul clasic, cu mai multe paneluri (cadre) pe pagină, e mai dificil să nu narez pur și simplu.

Revenirea se datorează și faptului că eram așa bucuroasă de ce făceam, încât am început să-mi imaginez, să visez cu ochii deschiși (zâmbind), dar timid, că aș putea face asta toată viață. Și că poate ar trebui să încerc să „devin” autor de bandă desenată full time. Ceea ce e absurd în România.

Alin: O fi absurd sau nu să faci bandă desenată în România, dar persiști. În ultima vreme ai început să ai intervenții ceva mai scurte, dar mai dese, deseori legate de cauze sociale. Îmi vin în minte ilustrațiile din timpul campaniei împotriva referendumului, Where can you kiss a same-sex partner in Bucharest? publicată de The Guardian în secțiunea The Illustrated City, desene editoriale pentru Scena9, precum și fanzina Therapy Cat, la care cred că lucrai încă din toamna anului trecut.

Andreea: Persist pentru că îmi place foarte mult. Și observ că pe măsură ce eu persist, mi se și propune din ce în ce mai des să fac. Oamenii încep să considere că au și opțiunea de a ilustra ceva sau de a povesti sub formă de bandă desenată. Temele sociale nu le aleg eu mereu, (râzând) mă aleg ele pe mine.

Alin: Legat de banda din The Guardian, cum de s-a petrecut? Le-ai propus-o tu? Și crezi că e un one-off? Nu s-au deschis canale de comunicare cu artiști și autori din afară?

Andreea: Am văzut că au această serie, unde diverși ilustratori își prezintă orașul din perspectiva lor și da, le-am propus eu. Le-a plăcut portofoliul meu și au acceptat propunerea mea. Sper că nu e one-off, adică îmi doresc să mai fac bandă desenată editorială și pentru alte publicații. Dar nu am primit propuneri de colaborare cu autori din afară.

Dar mai am un proiect de bandă desenată „socială”: o să stau într-o tabăra de refugiați sirieni sin Berlin timp de o lună și voi documenta prin bandă desenată cum trăiesc, cine sunt, ce-și doresc etc. Asta în iunie și abia aștept.

Alin: Oau! Sunt foarte curios ce o să iasă.

Un interviu realizat de Alin Răuțoiu

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Despre formă, stil, perspectivă, realitate și ficțiune – un interviu cu Lucia Berlin

Viața Luciei Berlin (1936-2004) a decurs în episoade extrem de diverse. Într-unul din ultimele episoadele, a predat cursuri de scriere la Universitatea din Colorado. În 1996, doi dintre absolvenții care urmau cursuri postuniversitare, Kellie Paluck și Adrian Zupp, au realizat acest interviu, publicat pentru prima oară în 2016, pe site-ul Literary Hub. Interviul era, în parte, o temă pentru cursul de poetică ținut de prozatorul și poetul Steve Katz, de unde și schimbul de replici amuzante de la început. (Stephen Emerson)

Kellie Paluck: Ok, iată prima întrebare, una generală. Care este poetica dumneavoastră?

Lucia Berlin: Habar n-am.

Adrian Zupp: Asta-i bine! [Râsete]

LB: Hmm… ce-ai spus?

AZ: Am spus că asta-i bine, că e interesant. Deci pentru dumneavoastră, poetica… presupun că e ceva la care v-ați gândit odată ce-ați intrat în lumea academică, dar…

LB: Nici acum nu mă gândesc la asta.

AZ: Nu? De ce?

LB: Cred că nu-mi place să plasez ceea ce fac într-un cuvânt numit poetică.

KP: Deci ați obiecta dacă cineva ar scrie o disertație despre poetica dumneavoastră?

LB: Nu, lumea face asta tot timpul și sunt întotdeauna uimită. Sunt uluită de câtă poetică sunt capabilă! [Râsete]

KP: Și nu îi contraziceți?

LB: Nu, nu. Doar că nu mă gândesc la asta când scriu. Nu am convingeri despre scris, sau despre suferința celor săraci, femeile singure sau punctele vulnerabile ale Americii, sau alte subiecte de genul ăsta.

KP: Da, știu că nu aveți o agendă politică.

LB: Nu. Scriu doar despre ceea ce mi se pare mie autentic. Pentru a mă simți onestă din punct de vedere emoțional. Odată cu adevărul afectiv, vine și ritmul și, am impresia, o frumusețe a imaginii, pentru că poți vedea limpede. Datorită simplității a ceea ce vezi.

KP: Sună de parcă nici nu vă gândiți la un public anume atunci când scrieți?

LB: Nu.

KP: Cine vă cumpără cărțile?

LB: Nu prea multă lume! [Râsete] Nu, dar… oamenii care relaționează cu cărțile mele sunt cei care răspund la un nivel foarte emoțional, foarte intuitiv.

KP: Credeți că mai mult femeile vă cumpără cărțile?

LB: Cu siguranță.

KP: Și pur și simplu dau peste ele într-o librărie? Sau au auzit de dumneavoastră de la cineva?

LB: De obicei, au auzit de mine de la cineva, sau au citit o povestire într-o revistă și apoi mi-au cumpărat cărțile. De fapt, cred că am la fel de mulți cititori bărbați.

AZ: Adevărat? Asta-i interesant.

LB: Am impresia că bărbaților le place limpezimea scriiturii mele. Și nu este nici sentimentală, nici super-feministă. Cred că am un număr oarecum egal de cititori bărbați. Femei mai în vârstă și bărbați mai tineri, presupun.

AZ: Probabil că ați răspuns la întrebarea asta în alte interviuri, dar tind să cred că oamenii care nu scriu cu un public în minte, nu scriu nici cu gândul la publicare, nu atât de mult, în orice caz… Ce v-a dat imboldul inițial de a scrie? Nevoia de catarsis, sau e pur și simplu o bucurie să faceți asta?

LB: E o bucurie să fac asta. E un loc în care pot să merg. În mod sigur e un loc unde mă găsesc… unde simt că se află eul meu cel mai sincer. Când am început să scriu pentru prima oară, eram singură. Primul soț mă părăsise, mi-era dor de casă, părinții mă renegaseră din cauză că mă măritasem atât de tânără și apoi divorțasem. Scriam doar pentru… pentru a merge acasă. Era un fel de loc în care puteam să fiu și unde mă simțeam în siguranță. Așa că scriu pentru a îndrepta o realitate.

AZ: Deci, dacă n-ați fi fost publicată niciodată, bibliografia dumneavoastră personală ar fi fost oarecum aceeași?

LB: Cred că da.

AZ: Interesant.

LB: De fapt, am multe povestiri pe care nu pot să le public, fiindcă ar răni sentimentele unor oameni sau i-ar stânjeni pe fiii mei. Scriu doar pentru a îndrepta în mintea mea o perioadă sau un eveniment. Cum spuneam în timpul orei, nu o fac pentru terapie, ci mai degrabă pentru claritate, pentru limpezime emoțională. Pentru a vedea ce simt cu adevărat despre ceva, pentru a-l transforma în ceva acceptabil în mintea mea.

KP: Cum credeți că v-ați fi simțit dacă n-ați fi fost publicată niciodată sau dacă povestirile v-ar fi apărut în câteva reviste minore, dar nimic important? Ar mai fi fost în regulă că ați petrecut atâta timp scriind?

LB: Ei, bine… mai e ceva legat de asta. Când scrii, îți dorești ca cineva să-ți audă povestea. Nu vreau să spun că, în timp ce scriu, mă gândesc „Oh, lui Adrian și lui Kellie le va plăcea la nebunie”. De obicei, pentru mine, actul scrierii vine dintr-un sentiment de conexiune. Sau din încercarea de a înțelege de ce mă simt bine în locul ăsta, sau cu oamenii ăștia, sau cu serviciul ăsta, sau în situația asta. Și astfel, actul scrierii devine o legătură, o declarație. E ca atunci când spui o glumă și vrei ca cineva să râdă.

KP: În cazul ăsta sunteți norocoasă, pentru că s-ar părea că nu ați întâmpinat dificultăți în a fi publicată.

LB: Nu, dar nici nu m-am străduit vreodată prea tare. N-am învățat niciodată să fac asta cum trebuie, așa că n-am căpătat deprinderi bune, cum ar fi să-mi trimit lucrările la edituri… Și, din moment ce am un editor, nu sunt pe cât de ambițioasă ar trebui să fiu ca să-mi termin textele și să le trimit. Fiindcă n-am făcut-o niciodată pentru bani și, atunci când am făcut-o, am aflat că există un contract și am fost dezorientată. De pildă, voiau să schimb unele lucruri. N-am putut s-o fac. Așa că niciodată nu mă bazez pe scris să îmi aducă un venit.

KP: Ați început să vorbiți despre faptul că scrieți pentru a avea un loc unde să mergeți, din cauza trecutului, a familiei și a mutărilor dese. Sunt curioasă: dacă ați fi avut o copilărie perfectă în Iowa, cu doi părinți iubitori, iar apoi mariajul perfect? Despre ce ați fi scris?

LB: Ei bine, nu cred c-aș mai fi simțit nevoia să scriu! [Râsete] Cred că Proust are dreptate când spune că doar nevroticii scriu. [Râsete] Știți?

KP: Vorbiți serios? N-ați fi simțit nevoia să fiți scriitoare?

LB: Probabil că nu! [Râsete] Cred că scriitorii vor să-și schimbe realitatea într-un fel sau altul. Simți nevoia să arăți ce e simpatic și frumos, așa că-ți treci viața prin sită și poți s-o privești din punctul ăsta de vedere, sau din altul. Iar scriitorii, cred eu, sunt oameni care simt nevoia să afirme, care au nevoie de o confirmare a vieții lor. Pentru mine, e o cale de a face lucrurile pozitive, nu într-un fel melodramatic, ci pentru a scoate frumusețe din lucrurile urâte și din momentele dificile, sau pentru a găsi un sens. 

AZ: Nu ați scris niciodată sub impulsul de a schimba lumea sau de a demonstra ceva?

LB: Nu.

AZ: Deci chiar e un lucru foarte personal pentru dumneavoastră?

LB: E personal.

AZ: Dacă e atât de personal, vi se întâmplă să fiți lezată de recenzii sau de criticile dure?

LB: Nu sunt lezată, pentru că, dacă e ceea ce am simțit eu că e adevărat și dacă am scris cât de bine am putut, atunci este ceva care-mi aparține. Dacă cineva îmi spune că am spanac între dinți, o iau razna. Dar dacă cineva îmi critică scriitura, sunt în regulă, pentru că este a mea. Deci sunt bine. Dacă un editor de revistă se plânge că povestirea mea e „insuficientă”, atunci aș putea să mă supăr, dar este în continuare povestea mea.

KP: Cum ați învățat să scrieți?

LB: [Liniște pentru 15 secunde] Habar n-am. Am citit și-am citit și-am tot citit. Am avut modele bune.

KP: Dar nu s-ar zice că ați fost influențată prea mult de autorii pe care i-ați citit.

LB: Nu, cei care m-au  influențat au fost poeți tineri ca Ed Dorn și Robert Creeley. În tinerețea mea, se punea accent pe autori precum William Carlos Williams, care scriau în cel mai simplu și mai clar limbaj american. Își luau subiectele din viața reală, fără a le înfrumuseța, dar încercând să fie cât mai atenți și mai echilibrați. Cred că asta m-a influențat cel mai mult, în felul ăsta am învățat. M-a ajutat, ca tânără scriitoare, să nu încerc să epatez și să nu mă străduiesc să fiu romantică sau amuzantă, ci să las povestea să fie ea însăși. Multă vreme, chiar i-am scris [lui Williams] în mintea mea, întrebându-mă dacă un anumit lucru i s-ar părea şmecheresc, drăguț sau demonstrativ.

KP: Deci vă știați majoritatea influențelor.

LB: Bineînțeles. Dar și William Carlos Williams, cu proza și povestirile sale. Și poeții din grupul Black Mountain, pe care i-am cunoscut, aveau acea claritate și simplitate pe care o căutam.

KP: Cum vi s-a schimbat scriitura de-a lungul anilor? Știu că ați luat o pauză mai lungă, după care ați început din nou să scrieți. Ați avut o abordare diferită a doua oară sau ați continuat de unde v-ați oprit?

LB: Uneori scriu o povestire, mă uit la ea și mă gândesc: „Oau, grozav, scriitura o să mi se schimbe total”. După care nu mai văd așa o mare diferență. Cred că scriitura mea din tinerețe era mai lejeră și mai amuzantă. Și totodată mai lirică. Povestirile pe care le-am scris mai târziu sunt… mai contemplative, au de-a face mai mult cu moartea și cu caracterul, ceea ce e de înțeles. Sunt oarecum mai sumbre, la drept vorbind. [Râzând]

KP: Sunt anumite tehnici pe care le preferați sau altele de care vă feriți… cum ar fi dialogul?

LB: Nu, problema mea e că fiecare povestire nouă mă pune într-o situație diferită. Când termin o povestire, mă gândesc: „Oau, chiar mi se potrivește asta, persoana a treia, aproape numai dialog”. Însă următoarea poveste trebuie spusă altfel. O proză pe care am scris-o recent nu avea deloc dialog, se petrecea în întregime în mintea cuiva… era o narațiune la persoana a treia. Nu fac asta de obicei și nici nu plănuisem să iasă așa, dar mi s-a părut că era singurul mod în care puteam spune povestea – să rămân complet pe dinafară.

KP: S-ar părea că vă bazați pe instinct atunci când alegeți naratorul?

LB: Da, însă abordez povestea în mai multe feluri. Am scris cea mai recentă povestire la persoana întâi, la persoana a treia, a doua… Nu, la persoana a doua nu. Dar am încercat în aproape toate felurile posibile, iar acum am găsit această a treia voce ciudată… un avocat… cineva care face comentarii – el este naratorul. O persoană în întregime inventată. Mi s-a părut cea mai simplă cale de a oferi imparțialitate narațiunii.

AZ: Când vă citesc povestirile, am impresia că aveți tendința să scrieți așa cum vorbiți. Nu cuvânt cu cuvânt, dar, atunci când vorbiți, adeseori pregătiți terenul pentru o poantă sau un moment amuzant. Iar povestirile dumneavoastră par să atârne de o frază centrală. Credeți că scrieți în felul în care v-ar plăcea să vorbiți cu oamenii?

LB: O, da.

AZ: Deci am putea spune că e vorba de un procedeu, sau de o trăsătură distinctivă?

LB: Da, numai că uneori poate fi înșelător. De pildă, în Jocheul meu, povestesc despre jocheu exact ca și cum aș vorbi cu voi acum, însă nu e așa, pentru că există niște artificii: el este un zeu aztec și Cenușăreasa. E ceva deliberat. Iar în cazul altor povestiri… Nu știu dacă ați citit De pripas, cu niște toxicomani în deșert. E despre o femeie dependentă de droguri, aflată într-un program de reabilitare în deșert, împreună cu alți narcomani. Am fost consilier în acel loc, dar scriu din punctul ei de vedere, al acestei tinere femei toxicomane. Însă folosesc vocea mea și genul meu de umor, astfel că oamenii cred că e adevărat, pentru că o spun așa cum vorbesc: „Ne-am dus în camera frigorifică, ne-am strâns în brațe și am făcut dragoste, dar n-a durat mult pentru că era frig ca naiba”. Uneori e vorba de un procedeu, pentru a-i face pe oameni să creadă în poveste.

AZ: Ați recurs vreodată la o voce complet diferită – de pildă, ați încercat vreodată să scrieți cu o voce bukowskiană, cea a unui bețiv nebun sau a unui bătrân cărunt?

LB: Da, de câteva ori. Am făcut asta în povestirea despre far și în A Rainy Day, povestea aia despre dezintoxicare. Acolo vorbește un bărbat.

AZ: Vin mai greu povestirile astea?

LB: Nu chiar. Sunt distractive – mi-aș dori să vină mai des.

AZ: Dar nu încercați să le forțați? Vă mulțumiți doar cu ce vine?

LB: Mi-aș dori să le pot forța. Pentru că am o grămadă de povești de spus. Știți?

AZ: Asta mă aduce la o altă întrebare. Sunteți genul de persoană care are nevoie de o anumită ambianță sau de un interval de timp anume pentru a scrie? Puteți scrie și sub presiune? Există anumite condiții necesare pentru a putea scrie?

LB: Ei bine, mi-e teamă că da. Am nevoie de mult timp de visare, de leneveală, ca să pot să mă gândesc. Problemele de sănătate mă încurcă, pentru că mă țin prea multă vreme în interiorul minții mele. Credeam că meseria de profesor e de vină, dar faptul că predau m-a ajutat mult cu scrisul. În ultima vreme, mă gândesc doar la durerile mele și la oxigen* și cel mai greu mi-a fost să mă distanțez de mine.

Povestirile mele par să fie despre mine, dar, de fapt, o poveste vine de obicei atunci când simt dragoste față de alți oameni. Și pur și simplu bucuria de a fi în viață. Așa că nu pot să scriu dacă mă gândesc tot timpul la mine. La durerile mele de spate, să zicem. Cred că e o stare foarte spirituală. E aproape ca o religie. Sună patetic, dar e ca și cum ai spune o rugăciune sau ai cânta un imn. Iar dacă-mi plâng de milă, nu voi fi în stare să scriu. Trebuie să fiu într-o dispoziție pozitivă, mai mult sau mai puțin. V-am răspuns la întrebare?

AZ: Da, da. Mai avem câteva întrebări rapide. Spuneați ceva mai devreme că scrieți într-un stil simplu, că vă place asta și nu ați căutat niciodată un stil elaborat. V-ați impus vreodată să experimentați cu un stil ornamentat sau cu ceva foarte diferit de ceea ce faceți de obicei?

LB: De câteva ori. De pildă, în cartea pe care o citiți, Beauty’s Only Skin Deep a fost un experiment. Nu cred că a ieșit foarte bine, dar a fost distractiv. Cea mai experimentală dintre povestirile mele e Punct de vedere, în care m-am străduit să mă joc cu diferite perspective. A fost amuzant, mi-a făcut plăcere să o scriu, dar nu asta e de fapt intenția mea, să mă joc cu limbajul. De regulă, mă preocupă mai mult relațiile personale și interumane.

KP: Aveți vreo povestire pe care ați inventat-o în totalitate?

LB: Da, povestirea Mama and Dad. Am inventat-o. Însă una din soacrele mele obișnuia să organizeze acele serate, apoi un bătrân pe care-l știam era tot timpul bolnav, iar soția lui a avut un atac de cord. Și mi-am spus: „Huh, cum se va simți să fie ea cea bolnavă?” Așa că, da, am inventat povestirea aia.

KP: Dar avea totuși legătură cu ceva ce știați.

LB: Da, însă m-am inspirat de la persoane diferite. Iar povestea în sine e inventată. Dar așa e, nu cred că aș putea să inventez ceva în totalitate.

AZ: Steve Katz vorbește despre faptul că nu simte niciodată că a terminat o povestire, ci vine doar un moment când o cedează publicului. Faceți parte dintre acei scriitori care au siguranța că gata, povestirea a atins cea mai bună formă posibilă și e terminată? Sau credeți că, peste câțiva ani, ar putea deveni o povestire mai bună? Și doar renunțați la ea în stadiul în care se află în acel moment?

LB: Nu, simt că este terminată. Și nu revin la ea timp de mai mulți ani. Odată ce scriu o povestire, s-a dus, e ca și cum nu mai e a mea. Și nu sunt tentată să o editez sau să o schimb.

KP: Deci chiar și povestirile pe care le-ați scris la 19 ani…

LB: Nu. Adică, le-aș putea vedea într-un sertar și aproape întotdeauna mi se par stânjenitoare. Dar le las în pace, sunt pur și simplu acolo. Și-mi place asta… pentru că nu au fost dintotdeauna acolo. Știți, ca în cazul copiilor – nu erau acolo înainte.

AZ: Ați avut pe parcurs o educație formală în scriere?

LB: Nu.

AZ: Deci v-ați putea considera o scriitoare naturală? Vă gândiți la dumneavoastră în felul ăsta?

LB: Nu, pentru că am citit destul de mult și am stat prin preajma scriitorilor. Am fost îndeajuns de conștientă că vreau s-o fac. Când am început să scriu pentru prima oară, mi-era dor de Chile și a fost ceva magic, pentru că, cu cât scriam mai mult, cu atât îmi aminteam mai multe. Scriam despre un câmp și-mi aminteam florile, era ceva personal. Dar apoi… Încerc să înțeleg cum aș putea să vă răspund la întrebare.

AZ: E doar o întrebare despre felul în care vă vedeți. De pildă, n-ați devenit pictoriță, nici…

LB: Oh, înțeleg. Da, în sensul ăsta sunt o scriitoare naturală, pentru că întotdeauna… Când eram mică, îmi spuneam singură povești. Sau scriam poezii despre sihaștrii din pădure. [Râsete] Cream povești pentru mine, în esență. Deci, da, simt că am fost dintotdeauna scriitoare. Și povestitoare. Citatul despre mine din anuarul liceului e următorul: „Hai să-ți povestesc ce-am pățit”.

KP: Mulți oameni spun că scriitura dumneavoastră sună natural. Vă străduiți mult să obțineți asta? Ce face ca scriitura dumneavoastră să fie astfel? Se întâmplă așa pentru că sunteți sinceră?

LB: Da. Când încerc să mă gândesc prea mult sau să includ prea mult, când mă străduiesc să fiu intelectuală sau mă gândesc la poetica mea, să zicem, pierd asta. Și, cu cât las povestea să curgă, cu atât vine mai mult ritm, iar imaginile sunt mai naturale – imaginile sunt mai frumoase în mod firesc, pentru că văd lucrurile așa cum sunt.

AZ: Încă două întrebări rapide și gata. Vă pasă de felul cum vor fi receptate scrierile dumneavoastră peste câteva decenii? 

LB: Da. Dintr-un motiv sau altul, las impresia că sunt foarte modestă – fiindcă nu-mi pasă de bani sau de faimă sau de recenzii în New York Times sau altele de genul ăsta. Dar mă încântă ideea că aș putea fi citită multă vreme de acum încolo. Asta contează mai mult pentru mine decât părerile care sunt acum la modă. Este povestirea asta parte a întregii lumi? Și, pe măsură ce îmbătrânesc – probabil că asta va fi ultima mea carte –, mă trezesc gândindu-mă: vreau ca povestirea asta să facă parte din ultima mea carte? E ceva ce mi-aș dori ca fiii mei să vadă sau ca nepoții mei să citească? Renunț la multe idei care mi se par prea dure sau prea seci.

KP: Deci acum scrieți mai mult pentru familie?

LB: Da, însă mă încântă ideea că, într-o bună zi, o fetiță va intra într-o librărie și va descoperi una dintre cărțile mele. Așa că, într-un anumit sens, sunt foarte ambițioasă.

AZ: O ultimă întrebare, un clișeu probabil, dar care pentru noi este foarte pertinent. Ce sfat ați da scriitorilor tineri? Dacă ne-ați putea transmite o idee care credeți că ar fi de mare importanță pentru noi, care ar fi aceea?

LB: O, ceva foarte important – pentru că e ceva ce eu n-am urmat. Într-o vreme, m-am lăsat descurajată de părerile celorlalți. Aș zice așa: luați ce puteți din critică, dar aveți încredere în propriile instincte. Asta este foarte, foarte important. Am fost descurajată multă vreme, până am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că scriu pentru mine și că nu ar trebui să-mi pese de restul. Cred că asta e cel mai important – mai ales cu toate atelierele astea de scriere și cu toți oamenii ăștia care vă spun lucruri diferite despre textele voastre și despre ce ar trebui să faceți. Uneori îmi pare rău de studenți, pentru că fiecare are o abordare diferită. Continuă să scrii și asimilează ce poți, dar, când ești mulțumit de un text, păstrează-l și amintește-ți de el. Nu lăsa pe nimeni să ți-l ia. Ăsta e lucrul cel mai important și punctul în care am văzut că oamenii cedează. Nu mai pot să facă față unui nou refuz. Povestirea aia cu femeia de serviciu a fost respinsă de treisprezece ori, și cu toate astea… Iubesc povestirea aia și mi-am dat voie să fiu mulțumită de ea. Iar chestia asta m-a ajutat să scriu în continuare.

KP: Treisprezece nici nu sună chiar atât de rău. [Râsete]

LB: Exact! [Mai multe râsete] Nu-i chiar așa de rău! E un mod grozav de a încheia.

KP și AZ: Vă mulțumim din nou, acum vă lăsăm în pace.

LB: Sunteți niște drăguți.

*Din cauza unui plămân perforat, o butelie de oxigen devenise obligatorie în ultimii ani de viață ai Luciei Berlin.

Traducere din limba engleză de Ema Cojocaru

Sursa: Literary Hub

Sursa foto: FSG | Work In Progress

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: