Toby Gheruță zis și stră-stră-străbunicul lui Grumpy Cat

Pentru mulți cititori nativi de limbă engleză, Gata cu pupăturile, mamă! este o poveste clasică, cu care sunt familiarizați încă din copilărie. Cartea lui Tomi Ungerer, publicată pentru prima dată în 1973, a ajuns și la noi prin intermediul Editurii Art, în ediție bilingvă română-germană, în traducerea lui Iulian Bocai. Ilustrațiile autorului aduc un plus de umor și completează pățaniile năzbâtiosului Toby Gheruță, în care destui adulți se vor recunoaște pe ei înșiși la vârsta complicată a pre-adolescenței. La o privire aruncată pe coperta cărții, protagonistul trebuie să fie vreun stră-stră-străbunic al lui Grumpy Cat – impresie întărită și de o foarte simpatică ilustrație din interior, unde pisoiul afișează o mimă nespus de morocănoasă la micul dejun.

Toby Gheruță este un motan revoltat: se răzbună pe ceasul deșteptător, mototolește hainele călcate de mamă și refuză să se spele; pentru a-și păcăli părinții, freacă periuța de dinți de marginea chiuvetei, în timp ce răsfoiește benzile desenate pe care le-a ascuns în spatele căzii. Pisoiul a ajuns la vârsta aceea dificilă când nu mai suportă să fie alintat și cocoloșit de mamă, fiindcă se consideră îndeajuns de mare pentru a se descurca singur. Însă doamna Angora Gheruță, protectoare ca orice mamă iubitoare, îl sufocă cu manifestări de afecțiune, care-i stârnesc furia lui Toby. Cum să i se potrivească lui apelative ca „brotăcel dulce” sau „suflețel”, când la școală este cunoscut drept pisoiul-problemă? E drept că are note foarte bune la învățătură, dar nimeni nu-l întrece când vine vorba să facă farse colegilor și profesorilor. Conflictul cu mama atinge un punct critic după ce Toby se încaieră cu un coleg și doamna Angora Gheruță îl copleșește cu pupici în văzul tuturor.

Deși este o lectură tare haioasă și inteligentă, probabil că puțini autori ar mai scrie astăzi o astfel de poveste problematică, în care sunt încălcate regulile contemporane de parenting, iar „copilul” pare un mic gangster în devenire (vorbește urât cu mama, fumează pe ascuns în toaleta școlii, are un întreg arsenal de petarde și bombe puturoase în dulap etc.). Pentru părinții moderni, poate fi deranjant faptul că tatăl îl amenință pe Toby Gheruță cu o papară (deși ulterior îi ține un discurs foarte simpatic), iar într-o altă scenă mama îi trage o palmă peste ureche (cu toate că nimeni nu i-ar putea reproșa doamnei Angora Gheruță că este o mamă rea – din contră, e o mamă reală, care clachează într-o situație tensionată).

Tomi Ungerer este un cunoscut artist de origine franceză, autor și ilustrator a peste 140 de volume, de la cărți pentru copii care au devenit celebre la lucrări controversate pentru adulți. După cum am aflat de pe tomiungerer.com, cărțile lui au avut atât de mult succes pentru că autorul nu încearcă să îndulcească realitatea și respectă inteligența copiilor. Poveștile lui sunt citite și astăzi, iar asta se datorează faptului că au încălcat toate regulile literaturii pentru copii, în care „ursuleții drăgălași populează o lume ireală unde toată lumea e de treabă, fericită și stupidă.” În 1998, Tomi Ungerer a fost recompensat cu Medalia Hans Christian Andersen, iar în 2003 a fost ales primul Ambasador pentru copilărie și educație de către Consiliul Europei.

Text și fotografie de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Și tu comiți „crime împotriva cărților”?

Cărțile tale arată impecabil sau le iubești până la profunzimea fiecărei litere? De la așezatul cărții neglijent, cu fața în jos, până la îndoitul paginilor – iată cele mai frecvente  „păcate” printre majoritatea cititorilor. Cum îți tratezi tu cărțile? E o întrebare care i-a separat pe cititori încă de când a fost imprimată cerneala pe hârtie și așezată între două coperte colorate.

Pentru unii  – așa cum eseistul American Anne Fadiman punctează minunat în colecția Ex Libris: Confessions of a Common Reader din 1998 – o carte este „sacrosanctă… forma ei este inseparabilă de conținut”, așa că ar trebui să „încerce să-i păstreze pentru totdeauna starea de castitate perfectă în care a lăsat-o vânzătorul”. Aceștia sunt, spune ea, „iubitorii curtenitori” de cărți.

În schimb, pentru „iubitorii carnali” „cuvintele unei cărți sunt sfinte, dar hârtia, pânza, copertele, lipiciul, firul și cerneala sunt doar un fond material, așa că nu e niciun sacrilegiu dacă-și manifestă dorința într-un mod mai „abuziv”.

Așadar tu ce fel de cititori ești? Ești cititorul care crede că e un păcat să scrii pe marginea cărților, să le așezi neglijent cu fața în jos sau să le desprinzi cotorul? Sau, din contra, îți place să pui cărțile înapoi pe raft răvășite și răscitite?

Cititorul care și-a tăiat cărțile în două

La începutul acestei luni, un bărbat și-a tăiat în două cele mai voluminoase cărți ca să distribuie greutatea în mod egal. A făcut furori pe Twitter.  „Ieri, colegul meu m-a numit „criminal de cărți ”pentru că am tăiat cărți mari pe jumătate pentru a le transporta mai ușor”, a scris pe Twitter scriitorul Alex Christofi, atașând în mod infam o fotografie cu trei tomuri mari tăiate pe jumătate în lungime: Middlesex, Infinite Jest și Dostoievski: A Writer in His Time. „Mai face cineva asta?”, a adăugat el. „Sau doar eu?”

Unii au văzut-o ca pe un act flagrant de biblio-vandalism. „Acesta este terorism”, a spus un utilizator de Twitter. „Sunteți un monstru”, au sărit mai mulți. „Pentru dragostea cățelușilor, opriți acest comportament îngrozitor”, a pledat un altul.

Alții însă l-au susținut. Autorul Rhiannon Lucy Cosslett (și contribuitorul penguin.co.uk) a glumit: „Mie mi se pare o idee bună. Cineva trebuia să ia atitudine împotriva unor cărți atât de dureros de lungi și voluminoase.”

O problemă rămâne însă nerezolvată: ce faci dacă pierzi jumătate din carte?!

Cititorii care fac adnotări 

În 1956, în timp ce studia la Cambridge, Sylvia Plath a împrumutat câteva cărți unui prieten care obișnuia să facă adnotări cu creionul. „Am fost furioasă”, a scris mai târziu Plath în jurnalul său, „am sentimentul că copiii mei au fost violați sau bătuți de un extraterestru.”

Practica (unii o numesc artă) a marginaliei a diferențiat cititorii de când există cărțile. Mark Twain a fost un infractor prolific. Virginia Woolf a considerat că este un act grav de violență împotriva autorului unei cărți. Dramaturgul Joe Orton a și fost arestat pentru asta.

Dar, atunci, Edgar Allan Poe a considerat că este crucial pentru meșteșugurile intelectuale și a evidențiat ideile pe care le considera importante. „Am fost mereu preocupat de marginile ample”, a scris în 1844. „Nu este atât dragoste pentru lucrul în sine, oricât de agreabil, cât pentru facilitatea pe care mi-o oferă creionarea gândurilor și a diferențelor de opinie sau pentru scurte comentarii critice în general.”

Cititorii care rup paginile pe măsură ce citesc

Este târziu. Tocmai ai citit zece pagini din cartea de lângă pat și ești doar … în derivă … aproape adormit … când deodată ești trezit de un sunet oribil: hârtie – hârtie de bună calitate – sfâșiată. Ai mai auzit acest sunet înainte. E sunetul colegei tale de apartament în dormitorul de alături, distrugând paginile cărții în timp ce citește.

Poate ți se pare ficțiune, dar i s-a întâmplat unui utilizator Reddit anul trecut. „Motivul pentru care există aceste „lacrimi de hârtie” este pentru că ea citește cărți rupându-le pagină cu pagină în timp ce înaintează, în loc să întoarcă paginile ca un om normal”, a scris el, postând o fotografie a podelei dormitorului cu pagini dezmembrate și o alta cu rămășițele mutilate ale cotorului. „Nici măcar cărțile cartonate nu sunt în siguranță”, a adăugat.

Dacă asta vă șochează, gândiți-vă că Lordul Chesterfield, în secolul al XVIII-lea, spunea că are mereu cu el o carte de poezie latină. În acest fel are mereu ceva bun de citit pe toaletă, fiind și o implicație practică pentru fiecare pagină pe care a citit-o.

Pete de mâncare

Care este cea mai „cărnoasă” carte pe care ai citit-o vreodată? Pentru fostul bibliotecar Jan Bild, a fost mai puțin cartea decât urmele de slănină pe care le-a găsit în interior, probabil lăsate de un cititor care mânca în timp ce citea ca să economisească timp.

Apoi a fost bibliotecarul din biblioteca Universității din Liverpool care săptămâna trecută a găsit o felie de brânză procesată în interiorul unei cărți. În urma descoperirii, biblioteca a emis o declarație care îi încuraja pe studenți să-și mănânce gustările în bibliotecă, dar „să nu le folosească în loc de semn de carte”.  Mâncatul și cititul pot fi, așa cum a arătat CS Lewis cândva, „două plăceri care se combină admirabil”, dar slănina și cărțile nu sunt. Nici cercurile de cafea și copertele de carte, nici gemul și paginile tipărite. Nimic nu înfrumusețează cartea cum o face o căpșună conservată în prolog.   

Cartea și câinele 

Dacă ai un câine, sunt șanse mari să treacă printr-o perioadă „devastatoare”. Ca atunci când e tânăr și distruge orice de valoare în care își poate înfige dinții: încălțăminte, jucării, îmbrăcăminte, ochelari de soare, exemplarul din Ulysses, în ediție limitată. Chiar dacă nu ești tu efectiv cel care a distrus cartea, faptul că ai lăsat-o la îndemâna lui te face complice.

E o calamitate des întâlnită printre cititori. I s-a întâmplat chiar și lui John Steinbeck, al cărui iubit Setter irlandez, Toby, a mâncat cândva singurul său manuscris din Of Mice and Men. Într-o scrisoare către agentul său, autorul spunea: „Scumpul meu, rămas singur o noapte, a transformat în confetti aproximativ jumătate din cartea mea”, a explicat el. Durează „două luni” s-o refac… poate micuțul meu a devenit un soi de critic literar.”

Una e când nu-ți faci temele și dai vina pe cățel, alta e când vine vorba de cărți.

Urechi de cățel și un cotor supărat

Când ai citit o carte, rămâne citită? Ești genul de persoană care îndoaie colțurile paginii pentru a-ți reaminti atât ție, cât și cărții, unde ai rămas? Îi forțezi coloana vertebrală până când se degradează cu vârsta? Sau îți respecți cu sfințenie cartea și-i întorci delicat paginile, ca pe niște petale fragile, ca să le păstrezi la fel de veritabile ca în ziua în care le-ai cumpărat?

Pentru unii, urmele pe carte sunt parte esențială și profund personală a procesului de lectură – ca atunci când îți lași amprentele pe o plajă pustie sau îți apeși palma pe un strat de beton proaspăt turnat. Pentru alții, este vandalism pur. Pentru cei din urmă, cărțile sunt sisteme sacre de transmitere a cunoștințelor, un simbol pentru gust, intelect și certitudini morale. Pentru ei, o carte trebuie respectată, nu tratată ca un simplu obiect care trebuie exploatat. A nerespecta o carte înseamnă a ne respecta pe noi înșine.

„Stâlp” pentru masă

„Urgh, de ce nu ai fixat încă masa asta?”, spune prietena tău în timp ce stați la un ceai, care-n mare parte s-a vărsat în farfurie pentru că, dintr-un motiv neîntemeiat, magazinul danez de mobilă de la capătul străzii ți-a vândut o masă cu un picior mai scurt decât celelalte.

Așa că acum se clatină ca un jeleu.  Prietena ta e deja lângă raftul de cărți. „- Nu Moby Dick. Prea mare ”, spune ea. „- Ah, Bătrânul și marea. Perfect.” La 112 pagini, clasicul 1952 al lui Hemingway se încadrează perfect sub piciorul jignitor, făcând masa la fel de fermă ca mâna autorului după trei mojitos. „Nu ai putea face asta cu un Kindle”, zice prietena ta. Problema este rezolvată, dar conștiința ta este distrusă. Poți fi sigur că Hemingway nu a transformat niciodată cărțile în mobilier.

Articol tradus și preluat de pe penguin.co.uk

 

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Rachel Renee Russell, autoarea seriei “Însemnările unei puştoaice”

Sursa foto: dorkdiaries.com

Urmând trendul romanelor ilustrate în genul Jurnalului unui puştide Jeff Kinney sau al Marelui Natede Lincoln Peirce, autoarea Rachel Renee Russell s-a bucurat de un succes enorm datorită seriei Însemnările unei puştoaice, a cărei protagonistă, Nikki Maxwell, o puştoaică haoiasă de 14 ani, a cucerit, prin felul său de-a fi diferit şi prin întâmplările amuzante de care are parte, inimile cititorilor cu vârste cuprinse între 9 şi 14 ani din peste 20 de ţări. Aflaţi din interviul tradus mai jos care au fost sursele de inspiraţie ale autoarei şi care au fost motivele din spatele deciziilor pe care le-a luat în privinţa personajelor care-i populează cărţile.

Despre felul în care fiicele sale au fost o adevărată sursă de inspiraţie pentru autoarea seriei Însemnările unei puştoaice

Aş spune că aproape 80% dintre lucrurile care există şi se întâmplă în cărţile seriei sunt inspirate dintr-o poveste sau o situaţie reală cu care s-au confruntat fiicele mele, Erin şi Nikki. Când erau în şcoala generală erau fete isteţe, îşi făceau temele la timp, aveau o relaţie bună cu profesorii, răspundeau la întrebările acestora, dar erau considerate de către cei din jur nişte tocilare. Erau tachinate de către ceilalţi copii şi nu erau invitate la petreceri. Copiii făceau glume pe seama hainelor pe care le purtau şi a felului în care vorbeau, era oribil.

Într-o dimineaţă, Erin se săturase de toate astea şi a spus: „Ştiţi ceva? Sunt mândră că sunt numită tocilară, iar să fii tocilar e ceva cool. Sunt unică, diferită şi creativă.” Aşa că m-am folosit de această idee şi am transpus-o în cărţile din seria Însemnările unei puştoaice.

Despre felul în care nepoţelele ei o ajută în privinţa vocabularului

Ele ne spun dacă un cuvânt sau o expresie argotică este în continuare la modă sau nu. Un cuvânt la modă acum este ratchet, ceea ce înseamnă de prost gust sau vulgar sau orice altceva, chillax este încă un cuvânt de genul ăsta, care înseamnă să stai calm (to chill) şi să te relaxezi (to relax) şi din aceste două cuvinte compui unul nou, în concluzie, chillax.

Despre reacţia autoarei la criticii care spun că romanele sale sunt prea “uşurele”

Reacţia mea la astfel de comentarii este una de aprobare. Atunci când m-am apucat de scris şi am decis ce fel de autor aş vrea să fiu şi ce fel de cărţi să public, m-am gândit că aş vrea să fiu o scriitoare ale cărei cărţi sunt îndrăgite de copii, am vrut să fiu amuzantă, iar cărţile mele să fie relevante, aşa că nu mă simt deloc ofensată de această caracterizare. Repet, iubesc ceea ce fac, iar dacă asta înseamnă că literatura pe care o scriu e “uşurică”, puţin siropoasă şi pop, precum o vată pe băţ sau o gumă de mestecat, n-am nici cea mai mică problemă, iar asta face parte din ţelul meu. Tot ce îmi doresc este ca tinerii să citească.

Despre decizia de a-şi face personajul principal alb

Când am inventat-o pe Nikki Maxwell, m-am gândit la ea ca fiind o fetiţă albă, iar atunci când am luat această decizie m-am întrebat „Ei bine, oare ce o să creadă societatea? Ca femeie de culoare pot să fac asta?” Inspiraţia mea a fost Shonda Rhimes, regizoare şi producătoare de seriale pentru televiziune, care a făcut show-urile Scandal şi Anatomia lui Grey şi care s-a confruntat cu aceeaşi problemă. Aşa că m-am gândit „Ei bine, sunt într-o companie bună”. Dar ea foloseşte şi personaje afro-americane, iar eu fac acelaşi lucru, dar şi ea avut de-a face cu aceleaşi acrobaţii mentale cu care m-am confruntat şi eu.

Ca femeie de culoare, chiar îmi doresc să ies în afara zonei mele de confort şi să creez un personaj care are o rasă diferită şi o cu totul altă vârstă? Shonda a luat decizia de a depăşi această limită cu ambele seriale, care sunt teribil de populare. M-am gândit „Ei bine, dacă Shonda poate să facă asta, atunci o să încerc să fac şi eu acelaşi lucru.”

Despre cum seria Însemnările unei puştoaice i-a dăruit o nouă viaţă

Treceam printr-un divorţ, fusesem căsătorită timp de 25 de ani, iar viaţa mea se destrăma. Copiii mei erau maturi, la colegiu, şi simţeam cum pământul îmi fugea de sub picioare. O privesc pe Nikki Maxwell ca pe o forță care m-a motivat să merg mai departe şi ca pe un prieten cu care puteam sta de vorbă şi despre care puteam să scriu şi care m-a salvat din pragul unei căderi nervoase. Aşa că, da, am impresia că divorţul s-a finalizat în aprilie, iar cartea Însemnările unei puştoaice a apărut şase săptămâni mai târziu şi a ajuns în topul best-seller-urilor publicaţiei The New York Times. Aşa că aş spune că seria Însemnările unei puştoaice a însemnat cu siguranţă o portiţă de scăpare, dar şi o viaţă nouă şi o nouă carieră pentru mine.

Sursa articolului: kccu.org

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Iubire = mici momente de bucurie

Credem că iubirea este despre ce suntem zilnic în raport cu noi și cu cei din jur. Despre micile bucurii, despre autenticitate și echilibru. De Valentine’s Day am făcut o selecție din cartea publicată la Editura Grafic, Mici momente de iubire, de Catana Comics – inspirată din momentele simple, intime și caraghioase care alcătuiesc zi de zi o relație. Cartea este disponibilă în abonamentul Pauza de Citit.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Pomul cel darnic” – o poveste despre o altfel de prietenie

Sursa foto: simonandschuster.com

Shel Silverstein s-a născut în anii ‘30 în Chicago, într-o familie cu origini mixte: tatăl era un imigrant est-european, iar mama americancă. Shel a avut de mic înclinație spre desen, dar nu a fost încurajat să continue în această direcție de către familie. Tatăl său, un om violent, se aștepta ca Shel să lucreze în brutăria familiei.

Shel a crescut mare și a dat la facultate, unde a pierdut vremea fără să devină absolvent. După aceea s-a înrolat în armată și a plecat să lupte în război, în Japonia. Când a fost lăsat la vatră, era un om trist, care trecuse prin multe, fără un loc de muncă, perspective sau o parteneră care să-l susțină. În mod ironic, șansa lui a fost întâlnirea cu Hugh Hefner, editorul unei reviste pentru bărbați. A început să creeze benzi desenate pentru revistă și să publice articole despre călătoriile pe care le făcea. Ba mai mult, Shel a compus și cântece pentru interpreți celebri (Johnny Cash, Bob Dylan) și părea că nu are absolut nimic în comun cu literatura pentru copii. Ba chiar nu-și dorea și nu-i plăceau copiii.

Ca mulți oameni care nu au copii, dar care emit păreri despre aceștia (unele surprinzător de realiste), Shel detesta literatura pentru copii cu final fericit. Nu-i înțelegea sensul. Având, la rândul său, o copilărie nefericită, și-ar fi dorit să se identifice cu texte cu final mai ambiguu sau nefericit. Cam ca Hans Christian Andersen, dacă stăm să ne gândim, ale cărui povești se termină destul de dezastruos pentru personaje. Cam ca în viață, uneori, dacă ne gândim și mai departe de atât.

Prin urmare, Shel s-a apucat de scris povești pentru copii, care să reflecte realitatea așa cum o vedea el și care să forțeze cititorul să se gândească mai mult la ceea ce tocmai a citit. În 1964 a publicat primele sale trei cărți pentru copii, printre care și Pomul cel darnic, care are un succes complet neașteptat la public.

Nu știm dacă a fost din cauza cărții Pomul cel darnic și a faptului că mereu a trebuit s-o apere și s-o justifice, sau din cauza faptului că și-a pierdut primul copil la o vârstă fragedă (deși nu și-a dorit copii, a avut totuși o fată și un băiat), dar Shel Silverstein a ajuns să se retragă cu totul din viața publică, chiar dacă a continuat să scrie. De-a lungul ultimilor 20 de ani de viață, a mai publicat un volum intitulat „Where the Sidewalk Ends” (Acolo unde nu mai e trotuar), care a fost interzis în librării, moment în care a refuzat să-și mai explice poveștile.

Despre Pomul cel darnic a spus că este o carte despre un băiețel și un copac și că nu are niciun înțeles ascuns.

Însă pomul din carte nu este unul obișnuit, ci este un pom de sex feminin. În limba română este tradus „fetița-copac”, dar în engleză nu se specifică dacă pomul este la vârsta copilăriei sau a maturității, ci este doar „she” (ea). Fetița-copac se împrietenește cu un băiețel care se folosește de ea pentru ceea ce are nevoie în viață, în diferite etape.

Îi ia frunzele pentru coronițe, mănâncă merele și se cațără sau se leagănă pe trunchiul ei când e copil. Apoi crește și are nevoie de bani și îi ia merele pentru a le vinde. Apoi îi ia crengile pentru a-și face casă. Apoi trunchiul pentru a-și face o barcă. Apoi mai rămâne doar un ciot pe care se așază la bătrânețe să se odihnească.

Iar fetița-copac îi dăruiește toate acestea „fericită”, ba chiar ea i le oferă, nu așteaptă să i le ceară. La final, din fetița-copac nu mai rămâne aproape nimic, dar băiatul, ajuns acum bătrân, continuă să vină la ea, să ceară ajutor.

Primele interpretări au dus cu gândul la relația părinte-copil, în care părintele dă totul din sine până nu-i mai rămâne nimic, iar copilul ia totul fără să dea nimic înapoi. Nici nu-i de mirare că cititorii s-au supărat pe Shel pentru povestea asta! Deși e adevărat că mulți părinți fac sacrificii mari pentru copiii lor, nu acesta este comportamentul pe care-l vrem de la copiii noștri.

Ar mai putea fi despre o relație de co-dependență, în care un partener dă totul, iar celălalt nimic. Despre oameni egoiști, cărora nu le pasă decât de propria persoană și despre oameni prea slabi pentru a putea să spună „nu” atunci când trebuie.

Dar, la polul opus, putem să ne gândim și că este o poveste despre prietenie, despre altruism și despre bunătate. Copacul se dăruiește pe sine în relația cu celălalt și nu se simte folosit, ci fericit.

Cred că povestea asta a ajuns atât de faimoasă tocmai din cauza controverselor pe care le stârnește și a punctelor de vedere diferite. E aceeași poveste, sunt aceleași cuvinte, și totuși percepția cititorilor asupra ei este cu totul diferită de la om la om.

Citiți povestea și discutați cu copiii despre ce înseamnă dărnicia. Despre ce înseamnă să dai, dar să și primești. Puneți-le întrebări (de exemplu: a spus vreodată băiețelul ”mulțumesc” copacului?) și provocați-i pe ei să vă pună întrebări legate de carte. S-ar putea ca ei să tragă cu totul alte concluzii din poveste și să vă ofere un punct de vedere nou, nealterat de preconcepțiile noastre de adulți.

Un text de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

4 recomandări de cărți pentru copii de citit în luna iubirii

Sursa: pinterest.com

Iubirea este cuvântul cheie al lunii februarie. Fie că alegem să o celebrăm în stil autohton de Dragobete sau în stil ceva mai modern, de Valentine’s Day, iubirea este pe primul loc. Însă atunci când ești mic, sărbătoarea iubirii nu este la fel, iar cea mai întâlnită formă a ei este cea pentru părinți. Și cum cărțile pentru copii nu duc lipsă de iubire, v-am pregătit o listă de patru titluri potrivite aceste luni de la editurile Arthur și Vlad și Cartea cu Genius.

Ce-i drept, mămicile sunt pe primul loc în viața celor mici, dar să nu uităm că și tăticii au farmecul lor. Tăticul urs din povestea „Un pupic pentru tătic” (Frances Watts, publicată la ediura Vlad și Cartea cu Genius în 2019) depune multă muncă de convingere pentru a primi un pupic de noapte bună de la ursuleț. Poate un pupic lung-lung de girafă, unul cu dungi și mârâieli de tigrișor, un pupic poznaș și gâdilicios de maimuțică sau măcar un pupic mic și mustăcios de șoricel. Dar ușor-ușor, îmbufnarea ursulețului se preface în zâmbet, apoi în râs și, în cele din urmă, tăticul primește pupicul de noapte bună.

Pomul cel darnic” de Shel Silverstein (publicată la editura Vlad și Cartea cu Genius în 2017) este o poveste profundă despre iubire, care poate fi înțeleasă ușor de copii și descifrată în nenumărate sensuri de către adulți. „A fost odată o fetiță-pom.” Așa începe această poveste emoționantă, presărată cu un strop de tristețe și cu multă, multă dragoste. Scrisă într-un ritm liniștitor, în puține cuvinte, cu ilustrații simple și sugestive, cartea lui Shel Silverstein spune totul despre cum rodește dragostea de la primul fir de rădăcină până la cea mai proaspătă frunzuliță din vârful coroanei.

Într-o notă amuzantă, editura Arthur prezintă iubirea din perspectiva unor copii ceva mai mari. „Însemnările unei puștoaice” este o serie iubită de preadolescente, iar volumul #12 Povestirile unei catastrofe amoroase nu chiar atât de secrete (de Rachel Renee Russell, publicată la editura Arthur în 2019) povestește fazele unei îndrăgostiri: „Cum m-am pricopsit cu forma asta acută de tulburare amoroasă e o poveste lungă și complicată.”

Păstrând nota amuzantă, vă prezentăm o carte tandră și neconvențională despre iubirea dintre o mamă și fiu ei rebel. „Gata cu pupăturile, mamă!” de Tomi Ungerer (ediție bilingvă, publicată la editura Arthur în 2018) este un titlu clasic pentru copiii și adulții cu un dezvoltat simț al umorului. Toby Gheruță este un motan aflat la vârsta pubertății care face tot felul de năzbâtii la școală și nu este prea prietenos cu dulcegăriile de orice fel. În special pupăturile mamei sale super-protectoare, cumsecadea doamnă Angora Gheruță, care-și iubește fiul ca pe ochii din cap. Sătul de cocoloșelile ei siropoase lucrurile iau o întorsătură neașteptată.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Februarie: 10 momente de iubire

În februarie sărbătorim iubirea sub toate formele: uneori surprinzătoare și tandră, alteori tragicomică sau chiar însângerată. Uneori adolescentină, alteori prea matură. Uneori siropoasă, alteori dificilă, dar necesară. Indiferent ce fel de iubire trăiești acum, s-ar putea să te regăsești în cel puțin una din cele 10 cărți tematice din această lună, disponibile în abonamentul Pauza de Citit.

  1. Eleanor & Park | paperback (traducere din limba engleză de Florentina Hojbotă), Rainbow Rowell

Eleanor a fost dată afară din casă şi, după un an, se întoarce să trăiască din nou împreună cu mama, fraţii şi tatăl ei vitreg. O şcoală nouă, unde nu cunoaşte pe nimeni şi toată lumea pare s-o urască. Nu-şi face nicio speranţă că şi-ar putea găsi prieteni şi, când se-aşază în autobuz lângă Park, un băiat tăcut, care nu vrea decât să fie lăsat în pace, să-şi asculte muzica şi să-şi citească benzile desenate, nu se-aşteaptă la mare lucru.

Însă unele poveşti de dragoste încep fără mari aşteptări şi se dovedesc a fi cu atât mai impresionante cu cât începuturile lor sunt mai modeste. Deşi sunt suficient de deştepţi să ştie că prima iubire nu durează, Eleanor şi Park au curaj cât să vrea s-o trăiască până la capăt, nu doar în ce are ea mai serios, ci şi în ce are mai amuzant, mai naiv şi mai stângaci.

2. O lume fără tine | paperback (traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu), Beth Revis

Bo nu își poate imagina lumea fără iubita lui, Sofia. Din fericire, nici nu trebuie să o facă. Chiar dacă ea a rămas prizonieră în trecut, el poate călători în timp și o poate aduce înapoi. La urma urmei, este elevul Academiei Berkshire, o școală de elită unde tinerii cu super-puteri învață să își controleze abilitățile. Dar dacă Sofia este mai departe decât ar fi crezut? Dacă tot ce se întâmplă în jur e doar produsul minții lui?

O lume fără tine este o poveste zguduitoare despre dragoste, familie și identitate într-o lume haotică în care un adolescent se străduiește să distingă realitatea de halucinații, învățând în mod dureros că uneori trebuie să renunți la anumite lucruri pentru a reuși să mergi mai departe.

3. Mici momente de iubire (traducere din limba engleză de Ioana Tudor), Catana Comics

Inspirate din momentele simple, intime și caraghioase care alcătuiesc zi de zi o relație, primele desene făcute de Catana Chetwynd au avut un singur destinatar: iubitul ei. Dar când John le-a postat online, seria Catana Comics a început să facă furori pe internet. În prezent, milioane de cititori se regăsesc în umorul ei dulce și relaxat. Mici momente de iubire este o colecție de benzi desenate care adună tot ce e mai frumos și mai prețios în viața trăită alături de persoana iubită.

4. Casa veselă. O tragicomedie de familie (traducere din limba engleză de Iulia Gorzo), Alison Bechdel

Autobiografia lui Alison Bechdel, structurată sub forma unui roman grafic, pune accentul pe relaţia tensionată cu tatăl ei, un fost profesor de literatură engleză şi apoi proprietar al unei firme de pompe funebre, poreclită de către familie „Casa veselă“. Sever şi distant, tatăl este o prezenţă destul de rece în viaţa lui fetei, singura apropiere dintre ei fiind posibilă doar prin pasiunea pentru literatură. Odată cu plecarea de acasă la facultate, Alison descoperă o nouă lume, devine interesată de mişcarea feministă şi îndrăzneşte să facă public ceea ce e bănuia încă din copilărie: este lesbiană. Curând, secretele familiei încep să iasă la iveală şi Alison descoperă lucruri neaşteptate despre tatăl ei.

Amuzantă, dar în acelaşi timp emoţionantă, plină de aluzii şi de ironie, Casa veselă este una dintre cărțile-cult ale literaturii LGBT.

5. Am să te iubesc până la sfârşitul lumii, Marius Tucă

Te iubesc,

Indiferent de când, cum, de ce

Te iubesc,

Chiar dacă, poate că, pentru că,

Te iubesc,

Tocmai, îndeosebi, într-un fel,

Te iubesc,

Fiindcă, şi, oricum,

Te iubesc,

Unde, care, ca şi când,

Te iubesc,

Cine, ce, deoarece,

Te iubesc,

Pe care, pe cine, pe tine,

Te iubesc.

6. Iubiri dificile (traducere din limba italiană de Eugen Uricaru și Geo Vasile), Italo Calvino

Concentrându-se asupra unor subiecte precum dragostea, alienarea și sincopele care apar în comunicare, Iubiri dificile urmărește aventurile individuale ale mai multor personaje și dezvăluie barierele psihologice care le împiedică să iasă din rutina solitudinii și a plictiselii. Această colecție fascinantă de povestiri, în care autorul amestecă realitatea și iluzia și disecă emoții cu o precizie aproape chirurgicală, ilustrează perspectiva unică și talentul narativ al lui Calvino.

7. Toate păsările din cer (traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu), Charlie Jane Anders

O vrăjitoare, un inventator şi sfârşitul lumii. Un război între magie şi ştiinţă care ar putea să distrugă planeta. Deși se iubesc, Patricia şi Laurence luptă unul împotriva celuilalt pentru că trebuie, pentru că li se cere şi pentru că dragostea lor ridică ziduri, în loc să construiască punţi. Au viziuni şi metode diferite, dar acelaşi ideal: binele comun. Însă ce e de făcut când soluţiile sunt la fel de periculoase ca problema pe care încearcă s-o rezolve?

8. Închide ochii strâns (traducere din limba engleză de Oana Chițu), John Verdon

Un lucru e cert: Dave Gurney nu poate sta departe de enigme. A încercat multe: s-a pensionat, s-a mutat la țară, s-a apucat de grădinărit… Dar în zadar. De îndată ce i se oferă ocazia să ancheteze un nou caz de crimă, fostul detectiv din secția Omucideri nu stă prea mult pe gânduri. Victima? O mireasă. Cel puțin, pentru început. Criminalul? Deschide ochii larg, să nu fii luat prin surprindere!

9. Charles și Emma. Crezul familiei Darwin (traducere din limba engleză de Andrei Bontaș), Deborah Heiligman

Charles Darwin a publicat Originea speciilor, revoluționara sa lucrare asupra evoluției, în 1859. După mai mult de un secol și jumătate, tezele sale continuă să provoace polemici între oamenii de știință și comunitățile religioase. Dar înainte ca aceste dispute să se fi iscat, Charles a reflectat îndelung la felul în care va fi primită teoria lui de societatea conservatoare. Pietatea soției sale, Emma, și dragostea pe care el i-a purtat-o l-au făcut să cântărească bine fiecare idee care avea să ajungă la public. Această carte vorbește despre viața privată și marea iubire a celui care a revoluționat biologia și totodată viziunea asupra omului.

10. Vincent și Theo. Frații van Gogh (traducere din engleză de Gabriel Tudor), Deborah Heiligman

Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Neil Gaiman despre Sandman, despre vorbitul în somn și puterea benzii desenate

Autorul Neil Gaiman a fost dintoteauna fascinat de vise. Crede că visele sunt ceea ce ne diferențiază între noi. „Niciunul dintre noi nu există într-o lume care este aceeași pentru toți”, explică Gaiman lui Sam Briger pentru Fresh Air. „Lumea importantă este cea din spatele fiecăruia dintre noi, adică ceea ce nimeni altcineva nu poate accesa.”

S-ar putea spune totuși că lumea viselor lui Gaiman este ceva mai vizibilă decât cea a majorității. În seria de benzi desenate horror/fantasy Sandman, publicată inițial la sfârșitul anilor ’80, Gaiman a introdus cititorilor un personaj divin care guvernează lumea viselor. Seria s-a încheiat în 1996 după 75 de ediții, dar pentru a 25-a aniversare, Gaiman a început să scrie, alături de ilustratorul J.H. Williams III, o miniserie formată din șase părți numită The Sandman: Overture. El spune că revenirea la personajele din Sandman a fost „cea mai intensă perioadă a vieții mele”. „Personajele fictive au fost mai reale pentru mine sau cel puțin la fel de reale pentru mine, ca orice altceva care se întâmplă”, spune el. „Mi-am petrecut mai mult timp cu ele decât cu familia mea.”

Despre personajul Sandman ca personificare a visului

Ca personaj omonim al lui Sandman, am decis că ar fi cu adevărat interesant să creez un alt personaj numit Vis, care reprezintă întocmai actul de a visa. Face parte dintr-o familie formată din șapte frați, care începe cu Destin și Moarte și se încheie cu Disperare și Delir. Este incredibil de rigid, ușor pompos, destul de singur … obsedat de reguli și nu se înțelege prea bine pe sine. El este multe, multe lucruri, dar în niciun caz empatic, deși e puțin mai moale decât îi place să creadă că este și deloc amuzant. Absolut deloc – ceea ce mă bucură pentru că îmi permite să creez alte personaje amuzante în jurul lui.

Despre conturarea unei familii disfuncționale pentru Sandman și frații lui (cunoscută și sub numele de „The Endless”)

M-am gândit la toate astea când am început să scriu Sandman, adică în 1987. Mă gândeam că într-adevăr nu existau benzi desenate cu familii, iar mie îmi place dinamica familiei. Îmi place felul în care familiile funcționează sau nu, îmi place felul în care se comportă, cum interacționează și mi s-a părut că ar fi amuzant să scriu despre asta. Când am venit în America pentru autografe, oamenii îmi spuneau deseori: „Iubim The Endless; îl iubim pe Sandman și familia lui, sunt o familie disfuncțională minunată”. Era o frază pe care nu o mai auzisem până atunci și am spus: „Stați puțin. Explicați-mi și mie, ce este o familie disfuncțională?” Și oamenii îmi explicau, iar după un timp, mi-am dat seama că ceea ce americanii numeau „o familie disfuncțională” este ceea ce noi, în Anglia, numim „o familie”. Nu am întâlnit niciodată una funcțională.

De ce cititoarele s-au conectat cu Sandman

Cred că le-a plăcut foarte mult faptul că nu era o fantezie de putere masculină pre-adolescentă și că avea o mulțime de femei în ea, o mulțime de femei active, care făceau parte din poveste. Când am început să scriu Sandman, m-am gândit că ar trebui probabil să mă asigur că am la fel de multe personaje feminine în poveste ca cele masculine și că sunt integrate la fel. Și asta am încercat să fac din acel punct, uneori eșuând, alteori reușind. Cred că asta a contat pentru cititoare. Era destul de ciudat la convenții. Veneau la mine bărbați masivi, cu tricouri transpirate și-mi luau mâna spunându-mi: „Tu! Ai adus femei în magazinul meu pentru prima dată!”. Mă abțineam cu greu să nu zic: „Dacă mături din când în când, s-ar putea să se și întoarcă”.Dar într-adevăr benzile desenate pe atunci erau dominate de bărbați. Îmi place că acum există un număr egal de cititori și cititoare de benzi desenate și romane grafice. Nu mai este un mediu determinat de gen, ceea ce mă deranja cumplit.

Despre puterea benzi desenate

Magia oricărei benzi desenate este că sunt trei persoane implicate: scriitorul, ilustratorul și cititorul.  Pentru că lucrurile cu adevărat importante în benzi desenate se întâmplă în panouri, se întâmplă între panouri în timp ce persoana care citește benzile desenate trece de la o secvență la alta, își creează în minte propriul film. Tu îi oferi magia, îi permiți să intre în poveste și îl lași să contribuie. El creează mișcarea, creează iluzia trecerii timpului… În film, de multe ori, nu ești la fel de implicat, totul îți este oferit și îl accepți așa cum vine. În schimb, în benzi desenate, ca cititor, va trebui să muncești la rândul tău, imaginația ta trebuie să depună mult efort.

Despre cum vorbește în somn cu soția, cântăreața Amanda Palmer

Amanda adoră să interacționeze cu mine când adorm, spune că avem conversații foarte interesante. I se pare că adormitul Neil este o persoană fascinantă. Cred că atunci când eram la început, m-a văzut ca pe un fel de experiment științific. A fost un punct în care a descoperit că de fapt mă poate hrăni în somn cu bomboane de ciocolată …. I se părea hilar și fascinant și, într-o noapte, a avut o conversație cu mine. Am adormit în timp ce vorbeam cu ea, lucru pe care îl fac de obicei. Problema e că vorbeam în continuare, deși am adormit. Cred că îmi place procesul de visare pentru că mă ajută să descopăr povești. De obicei, adorm blocat într-o poveste, nu știu ce o să se întâmple în continuare și mă trezesc că niște „băieți” din camera din spate au mișcat mobila grea din jur, au săpat, au pictat, au tencuit și mi-au adus soluția. Dacă asta presupune să vorbesc mai mult sau să fiu mai ciudat în somn, atunci mă sacrific.

Articol preluat și tradus de pe npr.org

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Vreau pălăria înapoi” – interviu cu autorul Jon Klassen

Pentru Jon Klassen contează să scrie cărți bune, iar acest lucru se poate observa ușor. La numai 31 de ani a câștigat o medalie Caldecott, iar acest lucru l-a motivat să se ocupe și mai mult de acest domeniu. Îi plac cărțile care se citesc bine și arată bine. Iată mai jos un interviu cu autorul cărții „Vreau pălăria înapoi”, publicată la editura Vlad Și Cartea cu Genius.

„Când am început să mă ocup în totalitate de cărți, a devenit destul de limpede pentru mine că trebuie să îmi scriu singur textele dacă voiam ca munca mea să devină ceva serios, dar aveam o problemă cu faptul că nu-mi plăcea să desenez personaje. Acum îmi place să desenez scene întregi și obiecte, dar în vremea aceea nu îmi plăcea la fel de mult. Simțeam de fiecare dată că trișez atunci când desenam personaje. Ca și cum aș alege calea ușoară pentru a atrage atenția cititorului. Îmi plac poveștile care îi permit cititorului să rătăcească puțin pentru ca apoi să regăseasca de unul singur calea.

Tot în această perioadă, o companie mi-a cerut să realizez niște felicitări, iar eu le-am trimis niște schițe cu niște scaune și alte obiecte. Mi-au scris înapoi întrebându-mă dacă n-aș putea să-mi încerc mâna cu ceva mai antrenant, cum ar fi niște personaje. Le-am spus ca eu nu fac așa ceva, dar au insistat și în final le-am trimis o serie de animale care purtau pălării aniversare și baloane, dar fețele lor și postura păreau să-mi transmită că habar nu au ce e o zi de naștere și nici nu le pasă. Mi-a plăcut mai ales ursul care apărea pe una dintre felicitări. Chiar și așa, nemișcat și lipsit de orice emoție părea amenințător. M-am gândit că de vreme ce am încălcat jurământul de a nu desena vreodată personaje, aș putea la fel de bine să-l folosesc într-o carte.

<<Un urs și-a pierdut pălăria.

-Unde mi-e pălăria? a întrebat el.>>

Nu-mi plăcea deloc. Habar nu aveam încotro vreau să meargă narațiunea, ce trebuia să mai adaug și despre ce era până la urmă povestea asta.Nu știu ce-a declanșat asta, dar într-o noapte mi-a venit ideea să transform totul într-un dialog fără narațiune și să ma folosesc de culori pentru a-l marca pe cel care vorbește, așa încât nici măcar să nu fie nevoie să le dau nume.Ideea unui dialog cu imaginea personajelor alături sugera că unul dintre personaje mințea. Și puteam arăta cititorului care e mincinosul. Apoi textul a curs foarte ușor și lin.

Ilustrațiile le-am păstrat foarte simple. Întotdeauna mi-au plăcut cărțile ilustrate cu o imagine curată, dar mă temeam să le fac prea curate și pentru alții ca nu cumva să le găsească plictisitoare. Dar pentru cartea mea era amuzant.Cartea a fost scrisă într-un limbaj foarte rigid. Era rigid pentru că era tensionat că trebuia să scriu o carte și îmi plăcea ideea că personajele mele nu le prea au cu vorbitul. Așa că au ieșit niște personaje rigide care se tot uitau la cameră în loc să se uite unul la altul așa cum se întâmplă când două personaje vorbesc. Păreau uluite că apar într-o carte, iar eu eram uluit că scriu una.”

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Comori și vânătoare de comori într-un roman-cult

Publicat în 1930, Șoimul maltez a impus un nou subgen al literaturii polițiste, numit hardboiled sau noir. După povestirile publicate de Edgar Allan Poe în prima parte a secolului al XIX-lea, aceasta este principala contribuție a americanilor la literatura cu detectivi. Spre deosebire de tradiția europeană a genului, axată în special pe procesul rațional, geometric și artistic al rezolvării crimelor (Arthur Conan Doyle, Agatha Christie ș.a.), în noul subgen reprezentat  de Hammett și apoi de Raymond Chandler mustața pomădată  a lui Hercule Poirot și macrameurile lui Miss Marple nu mai au ce căuta. Poveștile hardboiled  înfățișează o lume dură, labirintică, pline de primejdii, în care detectivul își poate pierde oricând capul. Nu doar după blondele platinate și fatale, ci și la propriu.

Detectivul privat Sam Spade, eroul lui Hammett, este mai curând un antierou. N-are nimic din eleganța aristocratică a detectivilor din Europa. Este cinic și lipsit de scrupule când seduce femeile din jurul lui sau când câștigă bani. Singurul factor care îl temperează este spiritul de conservare: deși aurul și damele îi fură cu ușurință ochii, iar sângele îi fierbe în fața fiecărui afront, instinctul de a-și salva pielea este de fiecare dată mai puternic. Humphrey Bogard a rămas în istoria cinemaului interpretându-l pe Spade în ecranizarea din 1941 a lui John Houston, dar personajul original al lui Hammett e chiar mai iconic decât a reușit să-l facă Bogie.

Șoimul maltez este o carte perfectă. Nici un rând nu pare în plus, iar multe propoziții sună ca niște aforisme. Autorul nu se bagă în sufletul și mintea personajelor lui, doar le descrie din exterior acțiunile și le înregistrează conversațiile într-un stil economic și expresiv. Intriga polițistă este dublată de o vânătoare de comori de primă clasă. În timp ce cadavrele se înmulțesc (primul este al partenerului lui Spade de la firma de detectivi), ancheta lui Sam Spade pornește nu doar pe urmele ucigașului/ucigașilor, ci și în căutarea unui artefact inestimabil (o pasăre de aur încrustată cu pietre prețioase care aparținuse Cavalerilor de Malta).

Operele lui Hammett au fost publicate în două volume în prestigioasa Library of America (ca și scrierile lui Raymond Chandler): este consacrarea literară supremă în Statele Unite, echivalentul includerii în seria Bibliothèque de la Pléiade în Franța. O revanșă târzie pentru Hammett, care a avut de tras de-a lungul anilor ’40-’50 datorită convingerilor lui comuniste (însă acestea nu sunt vizibile în romane decât în forma indirectă a demascării dedesubturilor capitalismului).

La Paladin au mai apărut Omul umbră (trad. Vali Florescu) și Cheia de sticlă (trad. Dan Sociu). Consumați-le la pachet cu Miller’s Crossing, filmul din 1990 al fraților Cohen care adaptează (fidel mai mult în spirit decât în literă) romanele lui Hammett.

Cartea Șoimul maltez face parte din lista titlurilor oferite în abonamentul Pauza de Citit din luna ianuarie. Acest articol a fost publicat inițial pe blogul Paladin

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: