Categorie: Interviuri

Citiți bine titlul acestei cărți: HoARTiu Mălăele (Ed. Art, 2018). Citiți cu mare atenție. Nu este doar un joc de cuvinte, este esența acestei cărți. Un mod sclipitor și ludic prin care autorul îi face cu ochiul cititorului și îl pregătește pentru ce va urma.

Volumul însumează multiplele forme de artă prin care Horațiu Mălăele a ales să se exprime: caricatură, desen, pastel, proză, poezie…. autoportret în cuvinte și tuse de creion.

Andreea Chebac: Teatru, film, desen, literatură… Majoritatea oamenilor se bucură doar de unul dintre talente, dar cu dumneavoastră ursitoarele au fost deosebit de generoase. Cum se îmbină aceste trei arte în creația dumneavoastră, fie ea literară, teatrală sau de orice natură?

Horațiu Mălăele: Cred că nici filozofii, nici biserica și nici omul, în strădania lui permanentă de a se descoperi pe sine, nu au dat un răspuns clar în ceea ce privește scopul naturii umane pe pământul ăsta. Poate nici nu trebuie sau poate nu a sosit momentul. Cred că în această armonie, sperăm controlată, nu se întâmplă decât ceea ce trebuie. Așa încât, cele trei arte de care pomeneați mai sus sunt surori gemene și nu văd de ce nu ar putea trăi sub același acoperiș.

A. C.: De ce ați ales să studiați teatrul dintre toate aceste posibilități?

H. M.: Pentru că sunt amăgit de convingerea că teatrul răspunde cel mai bine întrebărilor mele metafizice și naturii mele ludice și multiforme.

A. C.: Suntem în mintea lui Horațiu Mălăele, cum arată această încăpere? – în ce culori e mobilată, cine o locuiește etc.?

H. M.: Cred că mintea mea e un aluat policrom în mișcare în care înoată bezmetici câțiva neuroni în căutarea unui de neaflat adevăr.

A. C.: Cartea HoARTiu Mălăele este un autoportret în pagini – alcătuit atât din desene și caricaturi, cât și din texte – ce anume din dumneavoastră ați vrea să nu piardă cititorii care deschid această carte?

H. M.: Această carte este oglinda pe care o iubesc cel mai mult pentru că apele ei mă arată așa cum sunt și nu așa cum cred că sunt. Cred că cel ce se va încumeta să parcurgă acest document va trăi momente de liniște, desfătare și regăsire.

Ce a vrut… a fost un pic…

Și el acolo un om,

Un fel de… cum să zic?

Natura noastră condamnată

Să-ncapă în ,,A fost odată …”

A. C.: Dacă viața dumneavoastră ar fi un roman de ficțiune, care ar fi punctul culminant?

H. M.: De obicei în romane punctul culminant e atins de moartea eroului / eroinei. Eu cred, totuși, că după miliarde și miliarde de ani de inexistentă, nașterea este punctul culminant, miraculos și tainic al fiecărui om.

A. C.: Care este cartea dumneavoastră preferată și scriitorul care vă inspiră?

H. M.: „Toamna patriarhului” și Gabriel Garcia Marquez.

Un interviu realizat de Andreea Chebac

Laura Frunză: Cum v-aţi înțeles cu caii năzdrăvani? Povesteau pe rând sau se băgau unii peste alții în vorbă de nu mai pricepeați nimic?

Florin Bican: Povesteau pe rând și foarte coerent. Printre super-puterile cailor năzdrăvani ar trebui socotită și capacitatea de a-și respecta interlocutorul. Poate că nu sună a dotare supranaturală, dar privind în jur la omologii lor bipezi, sunt convins că este… Când povestesc, caii năzdrăvani nu numai că nu se bagă unii peste alții, dar nici nu vorbesc doar ca să se afle în treabă. Vorbesc numai când au ceva de spus și stăpânesc la perfecție arta de a asculta și de a-și racorda discursul la replicile interlocutorului. Ca să nu mai vorbesc despre respectul lor față de limbă, pe care o folosesc atât de corect, încât mulți politicieni, jurnaliști, etc., ar trebui trimiși în locul lor în grajduri și hrăniți cu fân, nu cu ovăz, până când învață să spună „pe care” în loc de „care” la acuzativ, „decongestionare” în loc de „deconcesionare” și „imunoglobulină” în loc de „imunoglobină”.

L. F.: Ce basme/poezii/alte texte literare le dăm copiilor sau recitim noi, ca adulți, înainte de a parcurge Şi v-am spus povestea aşa? Căci, nu-i aşa, nici la Împăratul Roș nu te duci nepregătit, darămite în Fantascalia?!

F. B.: Unul dintre motivele pentru care am scris „Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși” a fost să (re)semnalez copiilor și adulților basmele pe care au ajuns să le ignore, în speranța că, după lectura cărții, se vor întoarce la ele. Mă bucur de fiecare dată când cititorii îmi mărturisesc că, citind „Și v-am spus povestea așa”, au (re)descoperit basmul nostru cel de toate zilele… Așadar, cartea poate fi abordată și fără lecturi pregătitoare, ba mai mult, se dorește a fi ea însăși o lectură pregătitoare, care să-și îndemne/învețe cititorii să disece tot ce citesc, să pătrundă în spațiul de dincolo de cuvinte, adică „să locuiască în poveste”. Ca lecturi conexe aș recomanda basmele adunate de Frații Grimm, Petre Ispirescu, Ovidiu Bârlea, cartea aproape uitată a lui Petre Dulfu, „Isprăvile lui Păcală”, Ion Creangă citit fără prejudecăți, „Țiganiada” lui Budai-Deleanu, „Cartea cu Apolodor” a lui Gellu Naum, „Enciclopedia zmeilor” a lui Mircea Cărtărescu… Restul cărților vor veni de la sine, iar numărul lor tinde spre infinit.

L. F.: Toată copilăria mea m-am întrebat ce e aia o Gheunoaie (ghionoaie) şi cum nu exista Google când am crescut eu, nu am aflat niciodată. Deci, pentru copilul din mine, ce e aia o gheunoaie? Dar o Scorpie? Iar merele de aur erau domnești sau de Voinești?

F. B.: Mare noroc că pe atunci nu exista Internetul! De-acolo am afla doar că gheunoaia/gheonoaia/ghionoaia poate fi ciocănitoare, codobatură sau femeie rea – explicații total contraproductive în lectura unui basm. Dar când cititorul se întreabă ce-o fi aia Gheunoaie sau Scorpie și nu primește un răspuns bătut în cuie, în mod automat intră în joc imaginația, care le dă acestor ființe chipuri și însușiri mult mai spectaculoase – și vii – decât orice definiție de dicționar sau descriere științifică. Doar de aia sunt imaginare – să ni le imaginăm! Cam la fel e și cu merele…

L. F.: Noi cu cine votăm? Dintre toţi împărații şi craii din carte, pe care să-l punem în fruntea țării?

F. B.: Singurii împărați cu adevărat vrednici din carte sunt cei care renunță la tron. Iar restul, precum se vede, nu fac nicio scofală în fruntea țării. De aceea eu aș propune la conducere un cal. Nu pe Incitatus al lui Caligula, ci un cal ca cel al lui Harap Alb sau un Houyhnhnm dintre cei întâlniți de Gulliver în țara cailor raționali.

L.F: În basmul românesc, deşi Cosânzenele şi fetele de împărat nu sunt întrutotul prezenţe pasive (ba aruncă o perie, ba ştiu vreo slăbiciune de-a zmeului, ba le pun beţe în roate voinicilor), rolul lor se schimbă simţitor în Şi v-am spus povestea aşa. E nevoie de prezenţe feminine mai puternice în basmul modern?

F. B.: Tocmai pentru că era nevoie, în basmul modern, slavă Domnului, prezențele feminine puternice au început să-și facă loc. Un text exemplar în acest sens este The Horse and His Boy, al cincilea volum din seria lui C. S. Lewis „Cronicile din Narnia”. În basmul tradițional, „fetele” sunt, cu puține excepții, cam vai de capul lor, în ciuda rangului și aspectului fizic. Tind să evolueze doar în plan secundar, cât să-i ridice eroului mingea la fileu. Deși basmul clasic lasă de multe ori să li se întrevadă calitățile remarcabile, fetele nu sunt lăsate să-și exercite plenar aceste calități. Am încercat în cartea mea să le emancipez, cât de cât. Dacă le-aș fi dat și drept de vot, sunt sigur că am fi avut în basme cai-împărați.

L. F.: Spuneţi-ne trei lecții pe care copiii le pot lua acasă din carte, în afară de să nu vorbești cu străinii, să nu încalci proprietatea privată şi să ai grijă cu cine te însoţeşti, că o să-ţi spun cine eşti?

F. B.: Să nu faci abuz de somnoroasă, să protejezi animalele mici, să citești.

Un interviu realizat de Laura Frunză

Rostogol şi vulcanii noroioşi este a treia carte din seria cu purceluşul Rostogol scrisă de Lavinia Branişte, romancier, traducător şi poet. La fel de savuroasă, haioasă şi înţesată de ironii fine ca şi celelalte, Rostogol şi vulcanii noroioşi ni-l înfăţişează pe purceluş în tabără: pasionat de poezie şi îndrumat de bursucul Ulric, Rostogol câştigă un loc în tabăra de poezie de la vulcanii noroioşi.

Încântat peste măsură de noroiul lichid din craterele vulcanilor şi însufleţit de dorinţa de a găsi comoara pentru care se luptă în poezii şi indicii toţi participanţii, Rostogol are parte de o vacanţă de vis, încheiată cu sărbătorirea cu fast a zilei sale de naştere.

Ca să aflăm de unde s-a inspirat Lavinia Branişte pentru a descrie atât de bine atmosfera taberelor pentru copii dar şi ca să confirmăm ce credem noi că am învăţat din această carte, am trimis-o pe codobatura poştăriţă, doamna Motocilă, tocmai până la Lavinia, cu întrebările din acest mini-interviu.

Laura Frunză: Spune-ne, cum de ai capturat atât de bine atmosfera taberelor pentru copii? Pe mine romanul m-a trimis cu gândul şi la taberele comuniste, cu condiţii precare şi mâncare proastă, dar şi la mult-trâmbiţatele tabere de dezvoltare personală din ziua de azi. Unde a fost copilul Lavinia în tabără?

Lavinia Braniște: La vulcanii noroioși, unde? : )) Cred că ideea de a plasa povestea acolo a venit în primul și în primul rând de la peisajul noroios. Îmi place mult că lui Rostogol îi place noroiul și apoi se simte jenat că e un împuțit, dar asta e. În rest, face tot posibilul să fie un copil bun sau măcar să nu incomodeze pe nimeni. Deci a pornit de la noroi. Și apoi de la amintirile mele din cele două tabere de creație ale concursului „Tinere condeie” (desfășurate la Arbănași, lângă vulcani) la care am participat când eram elevă. Erau pe la începutul anilor 2000, deci nu chiar în perioada comunistă, dar izul comunist era puternic.

Și a mai venit de undeva ideea cărții (fiindcă așa sunt cărțile, ca niște poțiuni care-ți ies după ce-ai fiert într-un ceaun tot felul de chestii). Există în primul volum, dacă v-aduceți aminte, un poem despre prințișorul cu care e confundat Rostogol de către corbi. Am avut niște lecturi din cartea aceea în fața unor copii de școală primară și am citit și poemul acela, iar copiilor le-a plăcut mai mult bucata în versuri. Și atunci persoana care mă însoțea de la Arthur a zis, mai în glumă, mai în serios, că poate în următoarele introduc mai multe poezii. Am ținut minte asta și s-a potrivit numai bine cu ideea taberei de creație.

L. F.: M-au amuzat foarte mult poeziile din carte. Ce-ţi place mai mult să scrii, poezie sau proză?

L. B.: Eu am debutat ca poetă, dar și poeziile din volumul acela erau tot niște povești. Cred că sunt în esență o povestitoare, iar de scris îmi place mult să scriu orice. Am redescoperit acum, cu acest Rostogol, plăcerea poeziei cu rimă, care-mi aduce aminte – o să râdeți – de prima vârstă a scrisului meu: am început pe la zece ani, cu poezii despre animale.

L. F.: Spune-ne, te rugăm, trei lecţii de luat acasă de către copiii care citesc cartea. Dar de către părinţi?

L. B.: Trei lecții sunt o grămadă de înțelepciune. Nu cred că am atâtea în carte și nu cred că am atâtea nici pentru mine ca om. Dar una pot să vă spun, și e valabilă pentru toată lumea, copii și părinți deopotrivă. E un episod în care Rostogol are de interpretat un indiciu foarte ambiguu. Nu știe exact nici pe unde vin punctele cardinale, nici în ce fel de pași s-au măsurat distanțele, așa că nu prea are de ce să se agațe. Dar el e convins că dacă se apucă să scormonească peste tot, cu răbdare, va ajunge să găsească ce caută. Și asta a fost un fel de pledoarie pentru răbdare și perseverență și muncă în general. Fiindcă nouă, oamenilor de rând, nu ne pică nimic din cer și trebuie să ne ținem curajul, să ne vedem de ale noastre și să știm că vom înainta din aproape în aproape, cu pași mici.

L. F.: Pentru ce target de vârstă ai scris cartea?

L. B.: Primul Rostogol nu mi-a fost clar pentru ce vârstă ar fi. L-am scris special pentru concursul de manuscrise al editurii, categoria 0-7 ani, și am sperat că nu va contesta nimeni că se încadrează acolo. Apoi am avut lecturi în fața copiilor și am văzut că cel mai bine îl gustă cei de 7-8 ani, așa că acest al treilea volum l-am scris având în minte copii de 7-8 ani. Dar au fost și destui adulți care mi-au spus că i-au amuzat cărțile cu Rostogol, așa că mi-ar plăcea să cred că e pentru toată lumea.

Un interviu realizat de Laura Frunză

Fotografii de Ema Cojocaru