Publicat pe

Alex Moldovan – despre cărțile fără învățăminte și preferințele copiilor în materie de lectură

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuieşte şi acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz şi e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi şi a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie şi şi-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa şi un bunic de milioane. Băiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

1. Până acum ai scris doar pentru copii mai mari. Cum ți-a venit ideea să scrii o carte ilustrată pentru copiii ceva mai mici?

Ideea de la care am pornit a fost să scriu o carte din perspectiva copiilor. O carte care să le țină partea, dacă vrei, pentru că o bună parte a cărților pentru cei mici sunt făcute pentru a valida mai degrabă așteptările părinților/educatorilor. Teritoriul cărților pentru copii s-a transformat treptat într-o industrie, unde cea care a avut de suferit cel mai mult a fost literatura însăși. Părinții de astăzi caută cărți sigure, pline de „învățăminte” și moralizatoare, care să nu dea bătăi de cap. Sigur, orice carte valoroasă are și o latură educativă, dar aceasta nu trebuie vârâtă pe gâtul nimănui, ci strecurată subtil, la un nivel mai adânc. Am răsfoit de curând o carte în care învățămintele pe care copiii trebuiau să le deprindă în urma lecturii erau scrise cu caractere îngroșate! O asemenea practică mi se pare de-a dreptul jignitoare față de sensibilitatea și inteligența cititorilor, care chiar n-au nevoie să fie priviți de sus. Vă asigur că dacă aș fi dat peste o asemenea carte în primii mei ani de cititor avid, aș fi aruncat-o enervat cât colo.

Am crescut, pe de altă parte, citind literatură „periculoasă”. Creangă, Andersen, Grimm, Twain, Dickens sau seria „O mie și una de nopți”, care printr-o fericită bizarerie, a trecut, la noi cel puțin, drept literatură pentru copii și pe care au devorat-o generații întregi de puști și puștoaice. Cărți care dau acum palpitații părinților de pe grupurile destinate cărților pentru copii de pe Facebook, cei care caută să epureze literatura de orice urmă de violență. Toate cărțile autorilor de mai sus mi-au deschis orizonturi de care nu m-aș fi putut bucura altfel. Terry Pratchett scrie undeva că există un loc anume în iad pentru cei care cred că copiilor ar trebui să li se dea doar cărți care sunt potrivite pentru ei. Sunt puține lucruri cu care sunt mai de acord.

2. Cum ți-ai ales subiectul? Crezi că „piața de subiecte” este mai ofertantă pentru copiii mai mici sau pentru cei mai mari?

Sincer, nu cred în subiect și n-am crezut niciodată. Mi se pare una dintre cele mai rezistente prejudecăți, fie că vorbim de literatura pentru copii sau de cea pentru adulți. Mi-e absolut indiferent „despre ce” e o carte și acesta nu e un criteriu după care mă orientez nici când scriu, nici când citesc. După cum spunea cineva, există doar două tipuri de cărți: cărți bune și cărți proaste. Restul sunt detalii. Așa că nu mi-am căutat în mod special subiectul. Când am început Olguța, lucrul care m-a interesat a fost să scriu un roman de aventuri cu copii din zilele noastre, un roman cum mi-ar fi plăcut mie să citesc când eram de vârsta publicului meu. Iar în cazul „Băiețelului”, am reciclat o povestire care era destinată inițial să apară pe blogul meu, Bicicleta galbenă.

3. Cum ai ales ilustratorul? Ce anume din stilul acestuia te-a atras astfel încă să spui: „da, se potrivește perfect cu ce am vrut eu să spun în cartea mea”?

Nu am ales eu ilustratorul, ci editura, așa că n-am avut un rol activ în ilustrarea volumului. Mai mult, n-am discutat absolut deloc cu Irina Georgescu în lunile în care a lucrat la carte, mulțumindu-mă s-o urmăresc pe Instagram – cu inima la gură, ca un stalker adevărat – în așteptarea update-urilor pe care le mai posta acolo. Dar un lucru mi se pare sigur, și anume că a urcat destul de sus ștacheta în zona cărților ilustrate de la noi, pentru că și-a propus foarte mult. Ilustrațiile ei au calitatea rară de a nu înfățișa pur și simplu momente din text, ci de a încerca să creeze o poveste paralelă. Sunt pline de comori ascunse, de indicii atent strecurate care cer cel puțin câteva lecturi atente pentru a se lăsa descoperite. Și cred că merită.

4. Ce-ți place mai mult să scrii? Romane sau cărți ilustrate?

Asta-i un fel de „Pe cine iubești tu mai mult, pe mama sau pe tata?” Până să scriu Olguța eram atras de genul scurt și foarte scurt, așa că aș fi răspuns fără ezitare că prefer concizia, ceea ce se leagă de faptul că locul unde am început să scriu mai serios a fost blogul, unde obișnuiam să public aproape zilnic texte care aveau cel mult câteva propoziții. Apoi textele au crescut în lungime și m-am trezit că vreau să scriu ceva mai consistent.

Romanul și cartea ilustrată sunt lucruri foarte diferite. Dacă un roman îți ia, hai să zicem, cel puțin un an de lucru intens, poți scrie o carte ilustrată în 10 minute. Dar aceasta are în spate – dacă e făcută cum trebuie – ani întregi de acumulări, de reflecție, de concentrare, care se concretizează într-un obiect modest ca dimensiuni. Sunt mirat că multă lume e convinsă că e mult mai ușor să scrii o carte ilustrată decât un roman. Poate și mai mulți au impresia că aceasta funcționează sub semnul efemerului: o citești o dată și apoi treci la alta, ceea ce e total greșit. Tocmai dimensiunea redusă și concentrarea fac ca ea să se preteze la multe, poate la zeci de recitiri.

5. Crezi că este mai greu să scrii pentru cei mici sau mai ușor?

E mai ușor să croiești haine pentru cei mici sau pentru cei mari? E mai ușor să gătești pentru copii sau pentru adulți? Cred că e exact atât de greu sau de ușor pe cât vrei tu să fie.

Circulă o teorie potrivit căreia pe copii nu poți să-i păcălești, pentru că ei, fiind isteți, buni și frumoși de la natură, ar simți imediat înșelătoria. N-am crezut niciodată asta. Și am fost și eu copil, așa că știu ce vorbesc. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi greu să găsim o justificare pentru tonele de maculatură care sunt consumate pe nemestecate de către copii. Și tocmai pentru că sunt vulnerabili, fiind în formare, mi se pare vital să nu-i înșeli pe cei mici oferindu-le maculatură.

Una peste alta, cred că literatura bună pentru copii e distractivă. Că literatura bună pentru copii e palpitantă. Dificilă. Ireverențioasă. Că te face să râzi, să plângi – și să suferi. Dar că la sfârșit te salvează. Nu mă întrebați cum, dar așa se întâmplă. Și ăsta mi se pare nici mai mult, nici mai puțin decât un miracol.

Un articol de Laura Frunză

Publicat pe

David Wiesner și realitatea alternativă în cărțile pentru copii

Sursa foto: wfyi.org

Premiat de trei ori cu Medalia Caldecott, David Wiesner și-a găsit surse de inspirație în marile opere ale artiștilor celebri și s-a îndreptat spre povești cu cât mai puține cuvinte, realizate într-un mod natural. Absolvent al facultății de arte, Wiesner a mărturisit că a fost dintotdeauna atras de poveștile care nu implică prea multe replici între personaje. Prima oară am întâlnit o secvență fără cuvinte în benzile desenate ale lui Jim Steranko, și ori de câte ori aveam ocazia, am încercat să introduc această direcție în proiectele mele din facultate.

Când am finalizat studiile, nu am fost convins de lumea benzilor desenate și nu mă reprezenta rolul de autor de supereroi, iar benzile desenate nu erau deloc similare celor din prezent. În timpul facultății, David Macaulay m-a introdus în lumea cărților ilustrate pentru copii și așa mi-am dat seama că acesta este drumul pe care vreau să îl urmez.

Ideea de realități alternative este una dintre temele pe care am ales să le introduc în lucrările mele. Am întâlnit pentru prima oară acest concept într-un desen animat, Droopy Dog, și mult timp am crezut că face parte din celebrul Bugs Bunny – unde personajul aleargă mult și reușește să evadeze din desen. Mi-a plăcut să știu că există o lume aparent goală în afara desenului animat.

M-am tot gândit cum aș putea să dau o formă acestui concept și cum l-aș putea integra într-o carte. Vizualizam foarte bine scenele și cum se vor desfășura din punct de vedere al ilustrațiilor, însă aveam nevoie de o poveste. Am început prin a scrie povestea, însă nu eram mulțumit de niciun rezultat, așa că m-am gândit să adaptez o poveste pe care o știe absolut toată lumea.

Porcii au fost o imagine recurentă în ilustrațiile mele încă din perioada liceului și pur si simplu ador să-i desenez. Au fost personaje secundare în câteva dintre lucrările mele și m-am gândit că s-ar potrivi perfect într-un rol principal. Să nu mai spun că în fiecare lectură a poveștii clasice, doi dintre purcei erau mancați, astfel evadarea din poveste reprezintă chiar un motiv bine întemeiat.

Ai nevoie de personaje care au un motiv să evadeze din poveste și mai presus de asta, ai nevoie de o poveste pe care copiii să-și dorească să o asculte. Cartea trebuie să fie accesibilă celor mici și aici nu mă refer la coborârea standardelor – copiii sunt foarte pretențioși din punct de vedere vizual.

Sursa articolului: tcj.com

Autor: Alex Dueben

Publicat pe

Matei Vișniec: Despre copiii noştri şi hoţii de timp

„Am scris Extraterestrul care voia ca amintire o pijama pornind de la această întrebare, dar şi de la tragedia umană trăită în ultimele două decenii de România.  În jur de patru milioane de români s-au dus să lucreze în străinătate şi deseori copiii lor au fost încredinţaţi bunicilor, altor rude apropiate, ba chiar vecinilor… Nu vom putea evalua niciodată, cu nici un instrument psihologic sau sociologic, frustrarea resimţită de aceşti copii care au crescut fără prezenţa mamei şi a tatălui, fără acest timp unic, bogat în sentimente şi încredere în viaţă, pe care numai un părinte îl poate dărui copilului.

Dar societatea de consum şi ultracompetitivă a zilelor noastre îi face şi pe mulţi părinţi care îşi au copiii alături să uite că aceştia nu au nevoie nici de tone de jucării şi nici de zeci de ecrane pentru a fi fericiţi. O bărcuţă de hîrtie, o oră petrecută împreună, o plimbare în natură, puţină imaginaţie şi multă dragoste marchează infinit mai mult sufletul copilului decît un întreg magazin de jucării electronice oferit în dar. Din păcate în lumea globalizată se multiplică hoţii de timp. Imperiul industriei de divertisment are o singură obsesie: cum să fure cît mai repede timpul copiilor noştri, în cantitate cît mai mare, şi dacă se poate chiar de la vîrsta de şase luni sau un an.

Tehnologia are două feţe, ca la teatru: una rîde şi una plînge. Prima este încrezătoare în viitor şi ne spune că invenţiile de azi, Internetul şi telefonul mobil, ne vor ajuta să fim mai inteligenţi, mai eficienţi, mai prosperi. A doua observă însă că există şi o spălare pe creier operată prin zecile de invenţii de care nu avem numaidecît nevoie, că uneori copiii noştri devin de la vîrste fragede dependenţi de ecrane şi de căşti, că mult prea des instrumentele destinate să ne ajute în comunicare ne însingurează de fapt tot mai mult.

Această piesă s-a născut şi dintr-o anumită durere resimţită de mine tot umblînd prin satele Bucovinei. Am văzut atîtea case pustii, unele dintre ele foarte frumoase dar nelocuite… Toate aceste case care plîng îşi aşteaptă familiile. Construite şi pentru nişte copii care nu mai apucă să copilărească în ele, toate aceste case mi-au cerut, pe limba lor tăcută, ajutorul… Sigur, nimeni nu-i poate convinge pe români să revină în masă în ţara părăsită de ei în general de nevoie… Eu însumi fac parte dintre cei care, la un moment dat, “au plecat”. Şi totuşi, totuşi, simt că aproape toţi românii “plecaţi” sunt preocupaţi, sunt frămîntaţi de gîndul întoarcerii. Poate că şi din acest motiv şi-au construit case în România, ca să-i aştepte cineva acolo, ca să nu uite total de rădăcinile lor.

Casele în aşteptare sunt un subiect tragic al timpurilor noastre şi am încercat să-l captez în piesa mea. Cu atît mai mult cu cît, înaintînd în vîrstă, descopăr treptat că şi pentru mine (ca şi pentru alţi români) gîndul întoarcerii începe să dea sens plecării.

Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama nu este însă o piesă tristă… Spectatorii vor găsi în ea, alături de multe întrebări, şi multe momente comice şi muzicale. Mi-am dorit ca acest text să ofere două etaje: unul pentru copii şi altul pentru părinţi. Adulţii şi copiii, venind împreună la spectacolul trupei din Suceava, vor trăi, cred, emoţii diferite, vor avea percepţii diferite. Nu întîmplător mi-am subintitulat piesa “Poveşti de adormit copiii şi de trezit, uşor, părinţii”.

Ar mai trebui poate să mai vorbesc despre extraterestru, despre ce caută el în piesa mea. Dar prefer să-i las pe spectatorii mari şi mici să dialogheze direct cu el. Personajele inventate de un dramaturg sunt cei mai buni purtători de cuvînt ai inimii sale.”

Publicat pe

„O mică plimbare cu Mary Poppins” – interviu cu ilustratoarea Hélène Druvert

O mică plimbare în Paris prima carte din seria O mică plimbare cu… a scriitoarei Hélène Druvert, cuprinde opt decupaje laser strecurate printre paginile printate, detaliind într-un mod complex și intim o poveste magică ce îi poartă pe cititori printr-un oraș plin de viață. Hélène este designer specializat pe textil și hârtie, iar creațiile ei sunt decupaje complexe care ocupă întreaga pagină a unei cărți.

Mary Poppins este, probabil, cea mai îndrăgită dădacă din cărți și de pe marile ecrane, iar această încântătoare carte de povești, cu paginile sale ornate cu decupaje laser și ilustrații delicate, aduce un omagiu mijlocului ei preferat de transport. Bazată pe romanele semnate de Pamela L. Travers, O mică plimbare cu Mary Poppins reprezintă o călătorie magică deasupra Londrei, pe fundul mării și oriunde altundeva.

Haideți să vorbim cu Hélène Druvert!

Î: Fiind primul artist textil pe care am ocazia să-l intervievez în cadrul acestei serii, prima mea întrebare va fi mai tehnică. Ce instrumente folosești pentru a crea decupajele? Și cam cât durează să creezi un decupaj de o pagină?

R: Folosesc bisturiul sau un cuțit X-acto pentru a decupa primul desen, ceea ce mă ajută să îmi fac o idee despre ilustrația finală. Apoi lucrez la ilustrație pe computer în Photoshop sau pe tableta mea Wacom. Pot adăuga nenumărate detalii pentru că decupajul final făcut cu laser este extrem de precis! Iubesc această tehnică! Lucrez cu o firmă de lasere din Paris, așa că îmi pot imagina cu ușurință cum va arăta produsul final. Poate dura câteva ore… sau câteva zile până ajung la faza finală a unui decupaj de o pagină.

Î: Mary Poppins este a doua carte din seria O mică plimbare cu…, după Paris, prima apărută. Ce crezi că le leagă pe cele două?

R: Acțiunea ambelor cărți are loc în două orașe foarte frumoase: Paris și Londra. Orașe cu identități puternice și arhitectură unică în lume, mobilier urban și monumente celebre, deci a fost foarte interesant pentru mine să desenez așa ceva.

Paris și Mary Poppins sunt amândouă povești foarte poetice. A fost foarte ușor să lucrez la Mary Poppins deoarece povestea ei este foarte aproape de lumea mea artistică. Orice este posibil, să ajungi până la stele sau pe fundul oceanului, nu există limite ale imaginației tale!

Î: Atât în Mary Poppins, cât și în Paris, dai peste o pagină cu decupaje aproape oriunde ai deschide cartea, iar aceste decupaje încadrează textul sau îl ascund, de la caz la caz. Cum decizi incorporarea textului în decupaje? Și ce apare primul, textul sau decupajul?

R: Procesul este unul foarte lung chiar la începutul lucrului la carte. Hotărăsc împreună cu editorul ce pagini vor fi decupate și pe acelea le desenez primele. Apoi adaug textul și imaginea pe pagina dinaintea sau de după decupaj. Așa că trebuie să modific detalii în pagina decupată pe măsură ce avansez cu cartea. Durează o vreme până obțin trei pagini care îmi plac, și nu doar pagina decupată.

Î: Cum creezi restul ilustrațiilor?

R: Desenez restul paginilor pe tabletă și îmi place foarte mult să lucrez așa pentru că pot încerca mai multe variante înainte să o aleg pe cea mai bună!

Î: La ce carte lucrezi acum? Vor urma mai multe volume din această serie? Și ce altceva creezi atunci când nu faci cărți ilustrate?

R: Lucrez la o nouă carte cu decupaje laser numită Anatomie. Sper ca seria „O mică plimbare cu…” să continue, dar încă nu știu. Anul trecut am lucrat la o carte de basme numită Piele de măgar (editura Gautier-Languereau) alături de soțul meu. Piele de măgar este un celebru basm francez scris de Charles Perrault (…). Și mai fac decupaje pentru vitrinele unor magazine din Paris. Îmi place să îmi imaginez scenarii din hârtie!

Î: Dacă ai putea alege un ilustrator care să deseneze biografia ta ilustrată, pe cine ai alege și de ce?

R: Este foarte greu să răspund! Iubesc ilustrațiile lui Charley Harper, dar el din păcate este mort. Îmi mai plac ilustratorii francezi precum Julia Wauters sau Aki care sunt mereu amuzanți și poetici.

Un text de Andreea Chebac

Sursa: letstalkpicturebooks.com

Publicat pe

Interviu cu Rachel Renee Russell, autoarea seriei “Însemnările unei puştoaice”

Sursa foto: dorkdiaries.com

Urmând trendul romanelor ilustrate în genul Jurnalului unui puşti, de Jeff Kinney sau al Marelui Nate, de Lincoln Peirce, autoarea Rachel Renee Russell s-a bucurat de un succes enorm datorită seriei Însemnările unei puştoaice, a cărei protagonistă, Nikki Maxwell, o puştoaică haoiasă de 14 ani, a cucerit, prin felul său de-a fi diferit şi prin întâmplările amuzante de care are parte, inimile cititorilor cu vârste cuprinse între 9 şi 14 ani din peste 20 de ţări. Aflaţi din interviul tradus mai jos care au fost sursele de inspiraţie ale autoarei şi care au fost motivele din spatele deciziilor pe care le-a luat în privinţa personajelor care-i populează cărţile.

Despre felul în care fiicele sale au fost o adevărată sursă de inspiraţie pentru autoarea seriei Însemnările unei puştoaice

Aş spune că aproape 80% dintre lucrurile care există şi se întâmplă în cărţile seriei sunt inspirate dintr-o poveste sau o situaţie reală cu care s-au confruntat fiicele mele, Erin şi Nikki. Când erau în şcoala generală erau fete isteţe, îşi făceau temele la timp, aveau o relaţie bună cu profesorii, răspundeau la întrebările acestora, dar erau considerate de către cei din jur nişte tocilare. Erau tachinate de către ceilalţi copii şi nu erau invitate la petreceri. Copiii făceau glume pe seama hainelor pe care le purtau şi a felului în care vorbeau, era oribil.

Într-o dimineaţă, Erin se săturase de toate astea şi a spus: „Ştiţi ceva? Sunt mândră că sunt numită tocilară, iar să fii tocilar e ceva cool. Sunt unică, diferită şi creativă.” Aşa că m-am folosit de această idee şi am transpus-o în cărţile din seria Însemnările unei puştoaice.

Despre felul în care nepoţelele ei o ajută în privinţa vocabularului

Ele ne spun dacă un cuvânt sau o expresie argotică este în continuare la modă sau nu. Un cuvânt la modă acum este ratchet, ceea ce înseamnă de prost gust sau vulgar sau orice altceva, chillax este încă un cuvânt de genul ăsta, care înseamnă să stai calm (to chill) şi să te relaxezi (to relax) şi din aceste două cuvinte compui unul nou, în concluzie, chillax.

Despre reacţia autoarei la criticii care spun că romanele sale sunt prea “uşurele”

Reacţia mea la astfel de comentarii este una de aprobare. Atunci când m-am apucat de scris şi am decis ce fel de autor aş vrea să fiu şi ce fel de cărţi să public, m-am gândit că aş vrea să fiu o scriitoare ale cărei cărţi sunt îndrăgite de copii, am vrut să fiu amuzantă, iar cărţile mele să fie relevante, aşa că nu mă simt deloc ofensată de această caracterizare. Repet, iubesc ceea ce fac, iar dacă asta înseamnă că literatura pe care o scriu e “uşurică”, puţin siropoasă şi pop, precum o vată pe băţ sau o gumă de mestecat, n-am nici cea mai mică problemă, iar asta face parte din ţelul meu. Tot ce îmi doresc este ca tinerii să citească.

Despre decizia de a-şi face personajul principal alb

Când am inventat-o pe Nikki Maxwell, m-am gândit la ea ca fiind o fetiţă albă, iar atunci când am luat această decizie m-am întrebat „Ei bine, oare ce o să creadă societatea? Ca femeie de culoare pot să fac asta?” Inspiraţia mea a fost Shonda Rhimes, regizoare şi producătoare de seriale pentru televiziune, care a făcut show-urile Scandal şi Anatomia lui Grey şi care s-a confruntat cu aceeaşi problemă. Aşa că m-am gândit „Ei bine, sunt într-o companie bună”. Dar ea foloseşte şi personaje afro-americane, iar eu fac acelaşi lucru, dar şi ea avut de-a face cu aceleaşi acrobaţii mentale cu care m-am confruntat şi eu.

Ca femeie de culoare, chiar îmi doresc să ies în afara zonei mele de confort şi să creez un personaj care are o rasă diferită şi o cu totul altă vârstă? Shonda a luat decizia de a depăşi această limită cu ambele seriale, care sunt teribil de populare. M-am gândit „Ei bine, dacă Shonda poate să facă asta, atunci o să încerc să fac şi eu acelaşi lucru.”

Despre cum seria Însemnările unei puştoaice i-a dăruit o nouă viaţă

Treceam printr-un divorţ, fusesem căsătorită timp de 25 de ani, iar viaţa mea se destrăma. Copiii mei erau maturi, la colegiu, şi simţeam cum pământul îmi fugea de sub picioare. O privesc pe Nikki Maxwell ca pe o forță care m-a motivat să merg mai departe şi ca pe un prieten cu care puteam sta de vorbă şi despre care puteam să scriu şi care m-a salvat din pragul unei căderi nervoase. Aşa că, da, am impresia că divorţul s-a finalizat în aprilie, iar cartea Însemnările unei puştoaice a apărut şase săptămâni mai târziu şi a ajuns în topul best-seller-urilor publicaţiei The New York Times. Aşa că aş spune că seria Însemnările unei puştoaice a însemnat cu siguranţă o portiţă de scăpare, dar şi o viaţă nouă şi o nouă carieră pentru mine.

Sursa articolului: kccu.org

Publicat pe

Neil Gaiman despre Sandman, despre vorbitul în somn și puterea benzii desenate

Autorul Neil Gaiman a fost dintoteauna fascinat de vise. Crede că visele sunt ceea ce ne diferențiază între noi. „Niciunul dintre noi nu există într-o lume care este aceeași pentru toți”, explică Gaiman lui Sam Briger pentru Fresh Air. „Lumea importantă este cea din spatele fiecăruia dintre noi, adică ceea ce nimeni altcineva nu poate accesa.”

S-ar putea spune totuși că lumea viselor lui Gaiman este ceva mai vizibilă decât cea a majorității. În seria de benzi desenate horror/fantasy Sandman, publicată inițial la sfârșitul anilor ’80, Gaiman a introdus cititorilor un personaj divin care guvernează lumea viselor. Seria s-a încheiat în 1996 după 75 de ediții, dar pentru a 25-a aniversare, Gaiman a început să scrie, alături de ilustratorul J.H. Williams III, o miniserie formată din șase părți numită The Sandman: Overture. El spune că revenirea la personajele din Sandman a fost „cea mai intensă perioadă a vieții mele”. „Personajele fictive au fost mai reale pentru mine sau cel puțin la fel de reale pentru mine, ca orice altceva care se întâmplă”, spune el. „Mi-am petrecut mai mult timp cu ele decât cu familia mea.”

Despre personajul Sandman ca personificare a visului

Ca personaj omonim al lui Sandman, am decis că ar fi cu adevărat interesant să creez un alt personaj numit Vis, care reprezintă întocmai actul de a visa. Face parte dintr-o familie formată din șapte frați, care începe cu Destin și Moarte și se încheie cu Disperare și Delir. Este incredibil de rigid, ușor pompos, destul de singur … obsedat de reguli și nu se înțelege prea bine pe sine. El este multe, multe lucruri, dar în niciun caz empatic, deși e puțin mai moale decât îi place să creadă că este și deloc amuzant. Absolut deloc – ceea ce mă bucură pentru că îmi permite să creez alte personaje amuzante în jurul lui.

Despre conturarea unei familii disfuncționale pentru Sandman și frații lui (cunoscută și sub numele de „The Endless”)

M-am gândit la toate astea când am început să scriu Sandman, adică în 1987. Mă gândeam că într-adevăr nu existau benzi desenate cu familii, iar mie îmi place dinamica familiei. Îmi place felul în care familiile funcționează sau nu, îmi place felul în care se comportă, cum interacționează și mi s-a părut că ar fi amuzant să scriu despre asta. Când am venit în America pentru autografe, oamenii îmi spuneau deseori: „Iubim The Endless; îl iubim pe Sandman și familia lui, sunt o familie disfuncțională minunată”. Era o frază pe care nu o mai auzisem până atunci și am spus: „Stați puțin. Explicați-mi și mie, ce este o familie disfuncțională?” Și oamenii îmi explicau, iar după un timp, mi-am dat seama că ceea ce americanii numeau „o familie disfuncțională” este ceea ce noi, în Anglia, numim „o familie”. Nu am întâlnit niciodată una funcțională.

De ce cititoarele s-au conectat cu Sandman

Cred că le-a plăcut foarte mult faptul că nu era o fantezie de putere masculină pre-adolescentă și că avea o mulțime de femei în ea, o mulțime de femei active, care făceau parte din poveste. Când am început să scriu Sandman, m-am gândit că ar trebui probabil să mă asigur că am la fel de multe personaje feminine în poveste ca cele masculine și că sunt integrate la fel. Și asta am încercat să fac din acel punct, uneori eșuând, alteori reușind. Cred că asta a contat pentru cititoare. Era destul de ciudat la convenții. Veneau la mine bărbați masivi, cu tricouri transpirate și-mi luau mâna spunându-mi: „Tu! Ai adus femei în magazinul meu pentru prima dată!”. Mă abțineam cu greu să nu zic: „Dacă mături din când în când, s-ar putea să se și întoarcă”.Dar într-adevăr benzile desenate pe atunci erau dominate de bărbați. Îmi place că acum există un număr egal de cititori și cititoare de benzi desenate și romane grafice. Nu mai este un mediu determinat de gen, ceea ce mă deranja cumplit.

Despre puterea benzi desenate

Magia oricărei benzi desenate este că sunt trei persoane implicate: scriitorul, ilustratorul și cititorul.  Pentru că lucrurile cu adevărat importante în benzi desenate se întâmplă în panouri, se întâmplă între panouri în timp ce persoana care citește benzile desenate trece de la o secvență la alta, își creează în minte propriul film. Tu îi oferi magia, îi permiți să intre în poveste și îl lași să contribuie. El creează mișcarea, creează iluzia trecerii timpului… În film, de multe ori, nu ești la fel de implicat, totul îți este oferit și îl accepți așa cum vine. În schimb, în benzi desenate, ca cititor, va trebui să muncești la rândul tău, imaginația ta trebuie să depună mult efort.

Despre cum vorbește în somn cu soția, cântăreața Amanda Palmer

Amanda adoră să interacționeze cu mine când adorm, spune că avem conversații foarte interesante. I se pare că adormitul Neil este o persoană fascinantă. Cred că atunci când eram la început, m-a văzut ca pe un fel de experiment științific. A fost un punct în care a descoperit că de fapt mă poate hrăni în somn cu bomboane de ciocolată …. I se părea hilar și fascinant și, într-o noapte, a avut o conversație cu mine. Am adormit în timp ce vorbeam cu ea, lucru pe care îl fac de obicei. Problema e că vorbeam în continuare, deși am adormit. Cred că îmi place procesul de visare pentru că mă ajută să descopăr povești. De obicei, adorm blocat într-o poveste, nu știu ce o să se întâmple în continuare și mă trezesc că niște „băieți” din camera din spate au mișcat mobila grea din jur, au săpat, au pictat, au tencuit și mi-au adus soluția. Dacă asta presupune să vorbesc mai mult sau să fiu mai ciudat în somn, atunci mă sacrific.

Articol preluat și tradus de pe npr.org

Publicat pe

„Vreau pălăria înapoi” – interviu cu autorul Jon Klassen

Pentru Jon Klassen contează să scrie cărți bune, iar acest lucru se poate observa ușor. La numai 31 de ani a câștigat o medalie Caldecott, iar acest lucru l-a motivat să se ocupe și mai mult de acest domeniu. Îi plac cărțile care se citesc bine și arată bine. Iată mai jos un interviu cu autorul cărții „Vreau pălăria înapoi”, publicată la editura Vlad Și Cartea cu Genius.

„Când am început să mă ocup în totalitate de cărți, a devenit destul de limpede pentru mine că trebuie să îmi scriu singur textele dacă voiam ca munca mea să devină ceva serios, dar aveam o problemă cu faptul că nu-mi plăcea să desenez personaje. Acum îmi place să desenez scene întregi și obiecte, dar în vremea aceea nu îmi plăcea la fel de mult. Simțeam de fiecare dată că trișez atunci când desenam personaje. Ca și cum aș alege calea ușoară pentru a atrage atenția cititorului. Îmi plac poveștile care îi permit cititorului să rătăcească puțin pentru ca apoi să regăseasca de unul singur calea.

Tot în această perioadă, o companie mi-a cerut să realizez niște felicitări, iar eu le-am trimis niște schițe cu niște scaune și alte obiecte. Mi-au scris înapoi întrebându-mă dacă n-aș putea să-mi încerc mâna cu ceva mai antrenant, cum ar fi niște personaje. Le-am spus ca eu nu fac așa ceva, dar au insistat și în final le-am trimis o serie de animale care purtau pălării aniversare și baloane, dar fețele lor și postura păreau să-mi transmită că habar nu au ce e o zi de naștere și nici nu le pasă. Mi-a plăcut mai ales ursul care apărea pe una dintre felicitări. Chiar și așa, nemișcat și lipsit de orice emoție părea amenințător. M-am gândit că de vreme ce am încălcat jurământul de a nu desena vreodată personaje, aș putea la fel de bine să-l folosesc într-o carte.

<<Un urs și-a pierdut pălăria.

-Unde mi-e pălăria? a întrebat el.>>

Nu-mi plăcea deloc. Habar nu aveam încotro vreau să meargă narațiunea, ce trebuia să mai adaug și despre ce era până la urmă povestea asta.Nu știu ce-a declanșat asta, dar într-o noapte mi-a venit ideea să transform totul într-un dialog fără narațiune și să ma folosesc de culori pentru a-l marca pe cel care vorbește, așa încât nici măcar să nu fie nevoie să le dau nume.Ideea unui dialog cu imaginea personajelor alături sugera că unul dintre personaje mințea. Și puteam arăta cititorului care e mincinosul. Apoi textul a curs foarte ușor și lin.

Ilustrațiile le-am păstrat foarte simple. Întotdeauna mi-au plăcut cărțile ilustrate cu o imagine curată, dar mă temeam să le fac prea curate și pentru alții ca nu cumva să le găsească plictisitoare. Dar pentru cartea mea era amuzant.Cartea a fost scrisă într-un limbaj foarte rigid. Era rigid pentru că era tensionat că trebuia să scriu o carte și îmi plăcea ideea că personajele mele nu le prea au cu vorbitul. Așa că au ieșit niște personaje rigide care se tot uitau la cameră în loc să se uite unul la altul așa cum se întâmplă când două personaje vorbesc. Păreau uluite că apar într-o carte, iar eu eram uluit că scriu una.”

Publicat pe

Q & A cu Han Kang: „Scrisul este pentru cei care au întrebări, nu pentru cei care au răspunsuri”

Cartea albă de Han Kang (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan) este una dintre noutățile editurii ART disponibile la târgul internațional de carte Gaudeamus, în perioada 20 – 24 noiembrie 2019. În plus, cartea face parte din titlurile lunii noiembrie la Pauza de Citit. De aceeași autoare la Editura ART au mai apărut romanele Vegetariana (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan) și Disecție (traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan). Citește mai jos un interviu cu Han Kang, adaptat de Ema Cojocaru pentru blogul ART.

Pentru mine, Han Kang este una dintre scriitoarele care merită urmărite. M-a intrigat de la prima lectură, prin universul straniu și incomod din Vegetariana, iar atracția pentru proza ei a devenit și mai puternică după Disecție, un roman care m-a impresionat prin amestecul de duritate și lirism, dar și prin temele abordate.
 
Asemenea Marianei Enriquez, scriitura autoarei sud-coreene are o anumită ascuțime mai greu de suportat, iar violența este una dintre temele la care revine în cărțile sale. Han Kang este preocupată îndeosebi de complexitatea și de contradicțiile firii umane, care poate trece de la abnegație și sacrificiu de sine la o cruzime greu de imaginat. Poate tocmai asta mă și atrage la proza lui Han Kang – curajul cu care forează mai adânc în inima durerii, pentru a ne prezenta o imagine necosmetizată a realității, și felul cum îndulcește această duritate printr-un limbaj poetic. Am selectat câteva întrebări și răspunsuri relevante din interviurile pe care le-am citit, într-un mix de Q & A care sper să vă apropie un pic mai mult de această autoare atipică.
 
KRYS LEE: Ne poți spune cum ai devenit scriitoare? A fost ceva la care ai aspirat de timpuriu?
 
HAN KANG: Am fost mereu înconjurată de influențe literare – și tatăl meu este scriitor. Am trăit în locuințe modeste, ne mutam destul de des și nu aveam prea multă mobilă, dar tatălui meu îi plăcea să adune cărți, astfel că am trăit întotdeauna în mijlocul lor – podeaua, fiecare ungher al casei, totul era acoperit de cărți, cu excepția ferestrelor și a ușilor. Biblioteca creștea încontinuu, îmi amintesc că aveam cărți din abundență, astfel că am fost surprinsă când, vizitând un prieten, am observat că din casa lui lipseau cărțile.
 
Am citit tot ce am vrut și am asimilat limbajul, iar părinții m-au lăsat în pace, așa că am avut acces neîngrădit la romane mai dificile. Am descoperit că îmi plăcea să citesc. De asemenea, scrisul a venit în mod natural. În adolescență, am simțit genul de angoase existențiale proprii vârstei, pornind de întrebări precum Cine sunt eu? Care este scopul meu? De ce oamenii trebuie să moară și unde se duc după aceea? Toate aceste gânduri erau apăsătoare, astfel că m-am îndreptat din nou spre cărți, unde credeam că voi găsi răspunsurile la multe dintre întrebările din tinerețea mea. Nu conțineau niciun răspuns. În mod ironic, asta m-a încurajat. Mi-a arătat că și eu pot să fiu scriitoare, că scrisul este pentru cei care au întrebări, nu pentru cei care au răspunsuri.
 
HANNAH BECKERMAN: Ai suferit de migrene epuizante încă din adolescență. În ce fel te-a afectat acest lucru?
 
HAN KANG: Migrenele îmi amintesc mereu că sunt om. Atunci când sufăr de o migrenă, sunt nevoită să-mi întrerup munca, lecturile, rutina, ceea ce mă face întotdeauna smerită, amintindu-mi că sunt muritoare și vulnerabilă. Dacă aș fi fost sută la sută sănătoasă și plină de energie, poate că nu aș fi devenit scriitoare.
 
KRYS LEE: Un critic cunoscut, care îți este totodată și fan, a spus la un moment dat că cititorul trebuie să se pregătească și să fie într-o dispoziție diferită înainte de a-ți citi romanele. Cum interpretezi asta?
 
HAN KANG: Cred că are legătură cu faptul că romanele mele explorează suferința umană într-un mod direct. În loc să o evit, încerc să pătrund mai adânc. Am înclinația asta pentru că încerc întotdeauna să descopăr adevărul despre o persoană. Când am scris despre masacrul de la Gwangju, o tragedie care a implicat atât de multă durere, cred că ce a vrut el să spună e că, având un asemenea subiect pe mâinile mele, cititorii trebuie să fie pregătiți să simtă această suferință.  
 
SARAH SHIN: Istoria Coreei în secolul 20 este plină de traume – de ce ai ales să scrii tocmai despre revolta de la Gwangju?
 
HAN KANG: Secolul 20 a lăsat răni adânci nu doar asupra coreenilor, ci asupra întregii omeniri. Fiindcă m-am născut în 1970, n-am cunoscut nici ocupația japoneză, care a durat din 1910 până în 1945, nici Războiul Coreean, care a început în 1950 și s-a încheiat cu un armistițiu în 1953. Am început să public poezie și ficțiune la vârsta de 23 de ani, în 1993; a fost primul an de la lovitura militară din 1961 când a venit la putere un președinte civil, nu unul din rândurile armatei. Datorită acestui lucru, eu și alți scriitori din generația mea am simțit că am obținut libertatea de a investiga interiorul ființei umane, fără presiunea de a face declarații politice în scrierile noastre.
 
Așa că scrisul meu s-a concentrat asupra interiorului. Oamenii nu vor ezita să-și riște propria viață pentru a salva un copil căzut între șinele de tren, dar în același timp pot deveni instrumentele unei cruzimi înspăimântătoare, așa cum s-a întâmplat la Auschwitz. Spectrul vast al umanității, care se întinde de la sublim la brutalitate, a reprezentat pentru mine o problemă dificilă încă din copilărie. S-ar putea spune că scrierile mele sunt variații ale acestei teme, violența umană. În căutarea cauzei prime care a făcut ca acceptarea a ceea ce este omenesc să fie un lucru atât de dureros pentru mine, am bâjbâit în interiorul meu, unde am dat peste Gwangju, pe care l-am trăit în mod indirect în 1980.
 
SARAH SHIN: Cum a evoluat situația politică de când ai început să scrii cartea? Cum a fost primit Disecție și crezi că lucrurile s-ar petrece altfel dacă romanul ar fi publicat astăzi?
 
HAN KANG: Până în momentul publicării, am avut îndoieli cu privire la receptarea romanului. Dar, contrar tuturor așteptărilor, aproape toate publicațiile media (cu excepția celor cu orientare de dreapta) au oferit cărții o acoperire generoasă. Și reacția cititorilor a fost „Vrem să ne amintim de Gwangju în acest moment, nu vrem să fie șters din memorie”. Acel moment era luna mai 2014; dacă romanul ar fi publicat acum, cred că răspunsul ar fi unul foarte asemănător. Situația s-a înrăutățit de atunci și, în mod paradoxal și regretabil, s-ar părea că oamenii vor ajunge să folosească din ce în ce mai des numele Gwangju ca un substantiv comun, un termen în care violența și demnitatea umană coexistă în mod inextricabil.      

SARAH SHIN: Spuneai că toate scrierile tale se preocupă de ceea ce înseamnă să fii om. Disecție acoperă o arie uriașă, pendulând de la cruzime la tandrețe. Disecție, care pregătește dezvoltarea postbelică a unei națiuni tinere care răzbate cu greu spre democrație, pare la prima vedere foarte diferit de Vegetariana, un roman cu o arie intens personală, o arie singulară.
 
HAN KANG: Deși cele două romane par să fie foarte diferite, ele pot fi privite ca o pereche, cu rădăcinile încâlcite. În timp ce lucram la Vegetariana, nutream întrebări despre violența umană și despre (im)posibilitatea inocenței. Dincolo de încercarea extremă a protagonistei Yeong-hye de a întoarce spatele violenței prin renunțarea la propriul corp și prin transformarea într-o plantă, se află o adâncă deznădejde și neîncredere în umanitate. Într-o altă carte, Greek Lessons, protagonista își pierde capacitatea de a vorbi ca un mod de a respinge violența care saturează limbajul. Gestul respingerii conține și o încercare de redobândire – la limită, cu mare dificultate – a demnității printr-un act autodistructiv. Disecție se deschide de asemenea cu o agonizare în fața violenței, dar am vrut ca în final să ajung la demnitate – acel loc luminos, unde plantele înfloresc. A fost cea mai puternică motivație pentru a continua să scriu romanul.
 
SARAH SHIN: Structura romanului Disecție, cu capitole interconectate și relatate din perspective diferite, aduce aminte de Rashomon, unde fiecare mărturie oferă o dezvăluire parțială. De ce ai ales această structură pentru a spune povestea ultimelor ore din viața personajului central, Dong-Ho?
 
HAN KANG: Povestea despre viața și moartea lui Dong-Ho putea fi spusă doar în acest fel. Adunând fragmentele împrăștiate ale ultimelor sale ore, cititorii pot reconstitui o imagine al cărei adevăr este incomplet și care poate fi întrezărit doar pentru scurtă vreme, înainte de a se dizolva. Am folosit această tehnică și în Vegetariana. Vocea lui Yeong-hye poate fi auzită doar în monologuri scurte, onirice, astfel că imaginea acestei femei hotărâte și tenace se acumulează într-un compozit imperfect, prin intermediul vocilor și al privirilor celor din jurul ei. Mă preocupă acele povești și momente revelatorii care nu pot fi exprimate prin metode narative tradiționale.
 
KRYS LEE: Am aflat că la un moment dat ai fost vegetariană. Cum a influențat acest fapt scrierea romanului Vegetariana?
 
HAN KANG: Am fost vegetariană în jurul vârstei de 25 de ani, iar la acea vreme toți cei din jurul meu și-au făcut o misiune din a mă hrăni cu carne. Societatea coreeană este una foarte colectivă, a fost dificil să fiu singura cu un regim alimentar diferit. În ciuda acestor lucruri, am mers mai departe, până când medicul a devenit îngrijorat pentru sănătatea mea și mi-a spus să reintroduc puțină carne în dietă. Experiența mea personală a influențat cu siguranță romanul – a fost interesant felul cum oamenii din jurul meu au reacționat la decizia mea. Într-un fel, a fost amuzant.
 
Totuși, Vegetariana își are mai degrabă rădăcinile într-o proză scurtă intitulată Fruits of My Woman, publicată când aveam 26 de ani. Personajele sunt un bărbat și o femeie. Într-o zi, bărbatul se întoarce acasă de la muncă și descoperă că soția lui s-a transformat într-o plantă, astfel că o mută într-un ghiveci, o udă și are grijă de ea. Pe măsură ce trec anotimpurile, femeia își scuipă ultimele semințe. În timp ce duce semințele pe balcon, bărbatul se întreabă dacă soția lui va mai înflori primăvara următoare. În esență, povestirea nu este prea întunecată și este totodată magică, însă după ce am scris-o, am vrut s-o rescriu dintr-o perspectivă diferită. M-am gândit mulți ani la cum aș putea să o scriu. Încă de la prima pagină, Vegetariana a ieșit diferită și mult mai întunecată.
 
HANNAH BECKERMAN: Romanul Vegetariana a câștigat Man Booker International Prize în 2016. Ce impact a avut premiul asupra carierei tale?
 
HAN KANG: Am întâlnit mai mulți cititori și am ajuns la un public mai larg. Însă după câteva luni mi-am dorit să revin la viața mea privată, fiindcă prea multă atenție nu e întotdeauna benefică pentru un autor. E imposibil să-ți pese de atenție și să poți scrie în continuare.
 
HANNAH BECKERMAN: Noul tău roman, Cartea albă, spune povestea surorii tale, care a murit la două ore după naștere. Ce te-a determinat să scrii despre acest subiect acum?
 
HAN KANG: Nu plănuisem să scriu despre sora mea mai mare. Am fost crescută de părinții mei, care nu au putut-o uita. Când lucram la Disecție, am scris următoarea frază: „Nu muri. Te rog, nu muri.” În mod straniu, cuvintele îmi erau familiare și continuau să zăbovească în interiorul meu. Am descoperit dintr-o dată că veneau din memoria mamei mele: mi-a spus că rostise acele cuvinte, în repetate rânduri, surorii care murise înainte ca eu să mă nasc.
 
HANNAH BECKERMAN: Spui la un moment dat în carte că, dacă primii doi copii ai mamei tale nu ar fi murit, tu și fratele tău nu ați mai fi fost aduși pe lume. Ce simți vizavi de asta?
 
HAN KANG: Când mama era însărcinată cu mine, era foarte bolnavă și lua multe medicamente. Pentru că se simțea atât de slăbită, s-a gândit să avorteze, dar apoi m-a simțit mișcându-mă în interiorul ei și a decis să păstreze sarcina. Cred că lumea e efemeră și că mi-a fost oferită această lume printr-un noroc.
 
HANNAH BECKERMAN: Ce scriitori te-au influențat și pe care dintre ei, fie că sunt sau nu în viață, ți-ai dori să-i întâlnești?
 
HAN KANG: Dintre scriitorii coreeni, iubesc povestirile lui Lim Chul-woo, iar dintre cei străini îl iubesc pe Dostoievski. Nu îmi doresc să întâlnesc scriitori: i-am întâlnit deja prin intermediul cărților lor. Dacă le-am citit și am simțit ceva, e un lucru îndeajuns de prețios. Scriitorii pun ce-i mai bun din ei în cărțile lor, așa că îmi e suficient să îi citesc.
 
KRYS LEE: Am impresia că scriitorii din Coreea de Sud, indiferent de sex, sunt mai mult sau mai puțin pe picior de egalitate – o raritate în majoritatea țărilor. Impresia mea este corectă sau vezi lucrurile din altă perspectivă?
 
HAN KANG: E adevărat și e chiar uimitor. Nu m-am simțit niciodată discriminată ca scriitoare din cauză că sunt femeie. E ceva normal și celebrat în Coreea. Unul dintre motive este existența atâtor scriitoare talentate, fără de care lumea literară ar fi diminuată în mod drastic. M-am gândit și înainte la chestiunea asta, de când mi-am dat seama că respectul și egalitatea dintre sexe în mediul literar din Coreea de Sud este ceva neobișnuit, în comparație cu situația din cele mai multe țări. Acesta este unul din punctele forte ale literaturii coreene. Pe de altă parte, situația este diferită chiar și în alte domenii artistice: de exemplu, cinematografia națională este extrem de conservatoare. Regizorii de sex masculin dețin în continuare supremația în industria de film coreeană. E un aspect care dă de gândit.
 
Întrebări preluate și traduse de pe thewhitereview.org (Sarah Shin), theguardian.com (Hannah Beckerman), worldliteraturetoday.org (Krys Lee) // Credit foto: www.vg.no
 
Articol de Ema Cojocaru

Publicat pe

De ce Margaret Atwood a spus „nu” continuării romanului Povestea slujitoarei – până acum

Sursă: ctvnews.ca

NOTĂ: Margaret Atwood este unul dintre scriitorii contemporani multipremiați, iar cartea ei, The Testaments, tocmai a câștigat Booker Prize For Fiction. Romanul va fi publicat anul viitor la Editura Art.

Margaret Atwood a scris continuarea pentru Povestea slujitoarei (traducere din limba engleză de Diana Marin-Caea, Editura Paladin, 2017). Propoziția în sine atrage milioane de cititori avizi s-o cumpere cât mai repede.

Noua carte se numește The Testaments și ne readuce, 15 ani mai târziu, la teocrația totalitară a Gileadului, împreună cu Slujitoarele, Servitoarele, Soțiile, Comandanții și Mătușile.

Atwood spune că a simțit nevoia unei continuări. „Oamenii m-au tot rugat să scriu continuarea poveștii și am refuzat pentru că am crezut că vor să duc mai departe povestea lui Offred, ceea ce nu puteam face”, susține scriitoarea. „Dar apoi m-am gândit, dacă altcineva ar spune povestea? Și dacă această poveste s-ar întâmpla 15 sau 16 ani mai târziu? Și am mai simțit că e cazul să o continui pentru că, mult timp am crezut că ne îndepărtăm de Povestea Slujitoarei. Până când am început să ne apropiem din nou, iar prezența ei se simte în tot mai multe părți ale lumii. Așa că am simțit că e timpul să mă reîntorc la întrebarea: cum sfârșesc regimurile ca cel din Gilead? Pentru că așa cum știm din Povestea slujitoarei, acest regim a luat sfârșit.

Idei importante din interviu

Despre cei trei naratori din noul volum

Doi dintre ei sunt tineri și au legătură cu Offred. Unul dintre ei a crescut în interiorul Gileadului, iar celălalt în afară. Cel de-al treilea este un pesonaj pe care îl cunoaștem deja din Povestea slujitoarei, dar îl știm din exterior, adică din perspectiva lui Offred – este vorba despre Mătușa Lydia, conducătoarea contingentului de Mătuși din Gilead.

O altă întrebare care a început să mă intereseze, citind despre istoria regimurilor totalitare, a fost: cum ajung oamenii în poziții înalte într-un astfel de regim? Ce i-a motivat? Cred cu adevărat în politicile totalitare? Sunt oportuniști care speră să se îmbogățească? Sau ajung în această funcție din frică, cum erau cei din regimul lui Stalin – „Dacă nu obțin o funcție mai bună în organizație ca să-mi anihilez rivalii, eu voi fi cel anihilat.” Așadar, care este motivația acestor persoane?

De ce crede că munca ei este ficțiune speculativă și nu science fiction

Există două direcții referitoare la ideea de poveste ce are loc în viitor. Una derivă din Jules Verne care a scris despre lucruri pe care el le credea posibile în viitor, cum ar fi submarinele. Cealaltă are legătură cu H.G.Wells care a scris despre marțienii care invadează Pământul într-o canistră imensă. Și când Jules Verne a citit asta, a spus „dar inventează lucruri!”. El, în schimb, a simțit că scrie despre aspecte care se pot întâmpla cât de curând. Pe când pe H.G. Wells l-a simțit ca fiind un autor care merge în zona fantasticului. Cu toate acestea, H.G. Wells a fost cel care a dat naștere călătoriei interplanetare, navelor spațiale, marțienilor și tuturor acelor caractere pe care le cunoaștem din filmele anilor ’50. Sau, cel puțin, de acolo le știu eu. Și apoi, mai este o direcție care a dus la cărți precum 1984, Minunata lume nouă și Fahrenheit 451. Nimic bazat pe tehnologie sau pe aspecte care se pot întâmpla în viitorul apropiat. La fel se întâmplă și cu Povestea slujitoarei.

Despre cum regimurile asemănătoare cu cel din Gilead ajung să se destrame

Să presupunem că există o generație fondatoare a regimului. Și apoi se nasc alți oameni, care cresc în interiorul lui. Să mai presupunem că cei care dau jos acest regim prin violență ajung să fie responsabili de mersul lucrurilor. Și dețin puterea. Și știți ce se spune despre putere. Normal că ajung să-și stabilească propriile excepții – cum se întâmplă și în Povestea slujitoarei. Regulile sunt pentru restul oamenilor. Și apoi situația devine din ce în ce mai coruptă. Este cazul menșevici versus bolșevici. Sau „reforma bisericii din interior” versus „separarea și nașterea unei noi secte”. De-a lungul timpului, am tot văzut în lume aceste pattern-uri. Așadar, de ce să nu se întâmple și în Gilead?

Despre finalul The Testaments cu un sentiment de speranță

Așa cum știm din prima carte, Gilead ia sfârșit. Unul dintre modelele mele pentru acest sfârșit este chiar cartea 1984, care nu se încheie cu Winston Smith împușcat în cap, ci cu un eseu despre Novlimbă, scris la timpul trecut în engleza standard – ceea ce însemna că lumea din 1984 a luat sfârșit.

George Orwell a făcut asta intenționat. Nu ne spune cum se termină, dar ne dă de înțeles că s-a încheiat… Poate n-o să vă surprindă, dar, când scriam această carte, am fost destul de interesată să aflu mai multe despre agenții dubli și despre cei care lucrează în interiorul regimurilor totalitare, dar sunt împotriva lor.

Un articol de Scott Simon pentru npr.org.

Publicat pe

Fata care a băut luna – povestea din spatele cărții și câteva sfaturi pentru tinerii scriitori de la autoarea Kelly Barnhill

 Fata care a băut luna de Kelly Barnhill, câștigătoare a Medaliei Newbery în anul 2017, este una dintre recomandările noastre pentru vacanța de vară. Despre cum a luat naștere povestea, curiozități despre carte și sfaturi pentru tinerii scriitori, vom afla în interviul realizat cu autoarea volumului.

Ce te-a inspirat să scrii Fata care a băut luna?

Sinceră să fiu, am fost inspirată chiar de un personaj din carte. Într-o zi, am făcut o drumeție cu Sirius, câinele meu, când deodată mi-a apărut în minte imaginea unui monstru de mlaștină. Avea patru brațe, niște fălci uriașe și o coadă lungă care îi înconjura tot corpul. Am alergat imediat spre casă pentru a scrie o notă despre monstrul din mintea mea. Tot atunci i-am dat și un nume. Glerk. A fost surprinzător cum un personaj dintr-o carte pe care urma să o scriu, mi s-a arătat la momentul potrivit.

De ce personaj ți-a fost cel mai greu să te desparți când ai terminat de scris cartea?

Oh, Doamne! De toți. De fiecare dată când termin o carte, mă întristează despărțirea de fiecare personaj în parte. Odată ce cartea este publicată, simt că nu-mi mai aparține, ci este în totalitate a publicului. Însă cel mai greu mi-a fost să mă despart de Fyrian. A fost personajul meu de suflet.

Când ai scris Fata care a băut luna ai simțit că va fi o carte mai specială decât restul cărților tale?

Fata care a băut luna a fost incredibil de specială pentru mine atunci când am scris-o și totul părea ca într-un vis. Sinceră să fiu, nu am crezut că va avea succes. Iar când am trimis manuscrisul redactorului am atașat și o scrisoare prin care îmi ceream scuze dacă nu va fi o carte potrivită. Însă, se pare că noi, scriitorii, suntem prea critici când vine vorba de opera noastră.

Ce sfaturi le oferi tinerilor scriitori?

Să aibă grijă de ei și să nu fie prea critici în ceea ce privește opera lor. Să citească tot ce le pică în mână și fie atenți, să iubească tot ce-i înconjoară. Să-și amintească faptul că sunt oameni și că gândesc și trăiesc în povești tot timpul, ceea ce înseamnă că poveștile lor sunt infinite. Să nu scrie pentru a impresiona pe nimeni altcineva decât pe ei înșiși, să scrie pentru a se exprima și pentru că au ceva de învățat din fiecare experiență.

Sursa: interviu realizat de Charlotte Taylor pentru https://www.barnesandnoble.com/blog

Sursa foto: https://www.goodreads.com