Interviu cu Ileana și Maria Surducan

Pentru că îndrăgim atât de mult volumul grafic Vacanța lui Nor, îi invităm pe cititori să le cunoască mai bine pe cele două autoare.

Răzvan Zamfirescu: Cine este Ileana? Cine este Maria? Și de ce (abia) acum împreună?

Ileana: Ileana e cea care s-a aruncat în bandă  desenată cu entuziasm, naivitate și inconștiență. Îi place să  deseneze personaje foarte expresive de care se atașează instant. Adoră să strecoare în orice poveste momente comice. Îi plac poveștile lirice, absurde și suprarealiste, dar cu final fericit. Poate un pic trist, dar fericit.  Crede sincer că cititorul ar trebui să iasă din carte îmbogățit. Poveștile ei conțin mereu un sens ascuns, nu doarme noaptea dacă nu poate integra un nivel metaforico-semnificant într-o poveste.

Maria e cea care n-a vrut să facă bandă desenată, dar fiind un puppet-master înnăscut, n-a putut sta prea mult timp departe de mediul ăsta. Nu-i pasă ei de confortul sentimental al cititorului, dar vrea să-l captiveze cu o narațiune bine spusă. Totul se subordonează acestei idei și ar fi în stare să-și omoare personajele cu sânge rece, dacă asta ar face povestea mai bună. A îmbrățișat cu entuziasm mediul digital și a tras-o după ea și pe Ileana. Nu doarme noaptea dacă textul nu e aranjat corect în pagină și fontul nu e bine ales.

Maria: Împreună pentru că… s-au aliniat planetele. Noi facem bandă desenată pentru că ne place să spunem povești. Chiar dacă doi povestitori își pot da unul altuia feedback valoros, o colaborare cinstită presupune un anume nivel de maturitate artistică și o oarecare detașare, ca să ajungi de la „am scris această secvență și e cea mai bună din toată cartea” la „ai dreptate, secvența mea preferată nu se potrivește în poveste, asta e, renunțăm la ea”. Cred că suntem în punctul în care avem destulă încredere una în abilitățile celeilalte.

R. Z.: Cum s-a născut povestea lui Nor? Ce v-a inspirat și cum ați ajuns la concepția celor trei prieteni curajoși? Îl cunoașteți personal pe Nor?

Maria: Spre deosebire de celelalte proiecte, Vacanța lui Nor este singurul unde am avut o abordare… programatică. Am identificat o problemă și ne-am propus să o rezolvăm: în 2015, când s-a înfiripat ideea, benzile desenate publicate în limba română erau majoritar 16+. În plus, cele mai multe benzi desenate pentru copii erau adaptări ale unor opere literare; lipseau poveștile originale, mai ales cele realizate de autori români.  Și ne doream o carte pentru copii care să nu folosească un ton superior sau moralist/didactic.

Ileana: Nor a fost primul personaj pe care l-am gândit; a avut de la început o personalitate foarte puternică și darul de a controla norii. Nu a fost inspirat de o persoană reală.

Skai a apărut imediat, ca o imagine în oglindă a lui Nor. Dacă el păzea o turmă de nori pufoși și inofensivi, Skai a venit însoțită de scaieți de pământ înțepători, plină de veselie și poftă de viață debordantă.

Apoi ne-am gândit la basme, la Greuceanu și Harap-Alb și ne-am întrebat cum am putea să-l folosim pe Păsări-Lăți-Lungilă. Așa s-a născut ideea unui copil-vânător, care trăgea cu praștia. „Lăți-Lungilă, adică Laci (Loți)”, a spus Maria, și acesta a fost momentul în care am decis că personajele noastre vor avea etnii diferite, prezente în România. Și am hotărât tot atunci că aceste etnii, deși destul de evidente, nu vor influența felul în care relaționează personajele.

R. Z.: Mi-au plăcut extraordinar de mult Dolky-n trei straie, Karel Liman #arhitect, ce să mai zic din ilustrațiile din Se mută circul înapoi și HAC!. Cât de greu v-a fost să găsiți un numitor comun în ceea ce privește ilustrarea poveștii lui Nor? Și ce v-a determinat să alegeți stilul actual al poveștii? De ce sunt mai multe stiluri de grafică în roman? Ce a fost determinant în alegerea unei grafici speciale pentru anumite momente din poveste (povestea bunicii care înfruntă zmeii, de exemplu)? Există vreun panou în care să fi lucrat împreună și care să nu poată fi considerat strict al Ilenei sau al Mariei?

Ileana: Mai bine de un an de zile am căutat un stil care să ne placă și să fie eficient din punct de vedere al timpului de realizare. Am decis că totul va fi digital și pentru mine asta a fost o provocare –  eram mult mai obișnuită să desenez tradițional.

Maria: Ileana a desenat personajele, a făcut storyboard-ul și a „încerneluit” paginile de bandă desenată, iar eu am pus culoarea digital, încercând să simulez tehnica acuarelei.

Ileana: Așa că fiecare pagină reprezintă o colaborare. Există doar un cadru în care Maria l-a desenat pe Nor, dar nu vă spun care e. 

R. Z.: Cum v-ați înțeles cu privire la scenariu? Fiind, în mod evident, o muncă de echipă, ați întâmpinat probleme cu privire la cine ar trebui să scrie anumite pasaje, cine să le ilustreze etc.?

Ileana: Chiar dacă e primul proiect care poartă numele amândurora , noi împărțim același atelier de ceva timp și ne oferim în permanență feedback și ajutor.

Eu am propus ideea inițială, bazată pe o experiență comună – eclipsa de soare trăită la bunicii noștri. Maria a inclus motivele din basme și împreună am stabilit  în linii mari structura poveștii. Pentru noi era important să surprindem atmosfera unui univers la granița dintre realitate, joc virtual și basme, fără să cădem în capcana clișeelor tradiționalului banalizat, cu iz naționalist.

Maria: Ileana a desenat storyboard-ul, iar unele episoade îi aparțin în totalitate – mai ales momentele de comic de situație. Apoi a urmat etapa de revizii, am rezolvat problemele de plot și storytelling și am stabilit împreună dialogul final.

Ileana: Bineînțeles, fiecare a avut ceva de spus despre munca celeilalte, și am ținut cont de feedback-ul primit (aproape întodeauna; mai puțin la cadrul acela unde Maria a fost nevoită să-l deseneze ea pe Nor). Maria  a aranjat textul în pagină, și s-a ocupat în general de tehnoredactare.

R. Z.: Care sunt ilustratorii favoriți și de ce? Dar scenariștii?

Sunt mulți autori de bandă desenată pe care îi admirăm și urmărim, atât din spațiul franco-belgian-european, cât și din SUA/Canada, sau zona asiatică de manga. Așa că o să menționez doar câteva titluri și nume care se leagă de universul lui Nor și care ne-au inspirat când lucram la acest proiect. Ca și benzi desenate, recomand seria Hilda (Luke Pearson, scenarist și desenator) și seria Les Carnets de Cerise (scenarist Joris Chamblain, desenatoare Aurélie Neyret). Iar ca și lectură – toate cărțile cu Petit Nicolas (autor René Goscinny , care e și scenarist pentru multe benzi desenate celebre, ilustrator – Jean-Jacques Sempé ). Nu în ultimul rând, tot ce a publicat Shaun Tan, dar cu o mențiune specială pentru această ocazie: Rules of Summer (Regulile verii – tradusă de aditura Art.)

R. Z.: Este oare adevărat că cele mai frumoase și spectaculoase aventuri au loc la bunici?

Ileana: Așa spune legenda, dar adevărul e că noi nu am avut multe aventuri „la țară”. Deși au existat câteva momente magice, în amintirea mea acele vizite sunt marcate mai ales de nefericirea orășeanului obișnuit cu un anume confort și tristețea de a asista la sfârșitul unei lumi (gospodăria bunicilor se dezintegra pe măsură ce ei îmbătrâneau).

Maria: Lumea magică ni s-a dezvăluit totdeauna prin poveștile altora – copilăria părinților și bunicilor noștri pare să se fi petrecut pe muchia unde realitatea nu s-a decis încă dacă să se transfome-n istorie sau în basm. E o atmosferă pe care-am regăsit-o în scrierile lui Marin Sorescu și ale lui Spiridon Vagheli – și pe care încercăm, pe cât de bine ne pricepem, s-o reconstruim în Vacanța lui Nor.

R. Z.: Bunicii voștri au și ei meserii speciale, altele decât cele pe care le are toată lumea?

Ileana: Nu. Vacanța lui Nor e bazată foarte puțin pe fapte reale, și foarte mult pe senzații, emoții și impresii, toate subiective. Magia nu e în „lucrurile care sunt”, magia e în reacția noastră la ce ni se-ntâmplă.

Maria: Dacă te înfricoșează norii de furtună care vin peste deal, mai contează dacă e „de-adevăratelea” un balaur ascuns printre ei? De asta mi se pare fascinantă copilăria, felul în care-și traduc cei mici emoțiile în joc și felul în care încearcă să-și rezolve problemele.

R. Z.: Voi ce jocuri video vă jucați? Ce faceți când nu vă puteți juca?

Maria: Există câteva jocuri care ne-au influențat în copilărie și cărora le datorăm foarte mult când vine vorba despre umor, felul de a spune o poveste și anumite motive și teme. În ordinea importanței, sunt The Secret of Monkey IslandDay of the Tentacle și Dune (habar n-aveam pe atunci că e făcut după film care-i făcut după o carte). Să spunem că „le-am jucat” e o exagerare – nici măcar nu vorbeam engleză, așa că ne uitam cum se joacă tata și ne explica el ce se întâmpla. Sigur, le-am căutat mai târziu și le-am jucat din nou (și ni s-au părut tot la fel de bune).

Ileana: În continuare îmi plac jocurile point and click și quest-urile, dar nu am mai jucat decât ocazional, și nu pot să zic că vreunul m-a cucerit (cu singuranță există multe bune, doar că eu nu am avut timp să le joc).

Maria:  Dacă are cineva timp de vânzare, să ne spună și nouă!

Un interviu realizat de Răzvan Zamfirescu

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Alex Moldovan în #pauzadecitit

Azi l-am invitat pe scriitorul și traducătorul Alex Moldovan să ne răspundă la câteva întrebări.

Cărțile în format fizic vs. format digital. Ce avantaje și dezavantaje credeți că au cele două formate pentru cititorii tineri?

Alex  Moldovan: Avantajul cărților digitale ține în primul rând de comoditate. Nu ocupă loc, poți stoca pe tabletă și lua cu tine oriunde mergi echivalentul Bibliotecii din Alexandria și-ți mai rămâne loc de câteva filme. Sunt cărți, pe de altă parte, care există exclusiv într-unul dintre formate, iar atunci n-ai de ales. Eu, de exemplu, citesc cam 50%-50% – iPad și clasic, deci n-am absolut nicio problemă cu cititul pe ecranul telefonului sau al tabletei. Iar dacă ai crescut, așa cum se întâmplă deja de mult, înconjurat de device-uri, probabil că așa asimilezi mai ușor informația.

Pe de altă parte, mie unul îmi place să petrec timp în librării și în biblioteci. Mă relaxează și îmi oferă răgazul de a gândi în liniște. În plus, cărțile clasice, pe hârtie, arată bine. O casă fără câteva rafturi de cărți mi se pare că seamănă cu un showroom de prezentare de mobilă. Ceea ce e OK – dacă ți se pare mișto să locuiești într-un showroom. Și, nu, nu se pune dacă ai doar 30 de cărți, cum recomanda de curând o doamnă într-un show de pe Netflix. C’mon, până și un pachet de cărți de joc are mai multe!

Copiii citesc doar dacă părinții citesc? Cum ajung cărțile dumneavoastră la copiii care nu cresc cu o bibliotecă în casă și cu părinți cititori?

A.M.: Clar, copiii citesc mai ales dacă și părinții citesc. Asta pentru că cei mici imită, mai mult decât ne dăm seama, comportamentul adulților. Dar nu există rețete universale. Apropierea de carte ți-o poate provoca și un prieten care iubește lectura sau un profesor mai cu har, dacă ai noroc. Mai este și cazul în care pur și simplu dai singur peste cărți și descoperi că-ți place să citești, cum s-a întâmplat cu mine. Din fericire, în orașe mari, cum e Clujul, există biblioteci publice foarte bine puse la punct, unde găsești noutăți cam din toate domeniile. Știu sigur că așa au ajuns să mă citească foarte mulți dintre cititorii mei. Deci recomand din inimă frecventarea bibliotecilor.

Ne dorim ca toți cititorii să aibă o pauză de citit la locul de muncă. Ce-ați zice dacă într-o zi ați afla că toate companiile încurajează lectura la birou?

A.M.: Ar fi minunat ca, în loc să încurajeze munca în timpul liber, firmele ar încuraja lectura la locul de muncă. Și nu m-ar mira să aflu că acest lucru se întâmplă deja. Dinamica gestionării timpului petrecut la birou s-a schimbat teribil în ultimii ani și cred că o abordare mai deschisă, lipsită de închistare, poate duce la rezultate mai consistente din partea angajaților. Sunt convins că un angajat mai fericit sau cel puțin mai puțin stresat este un angajat mai eficient. Iar cititul are, fără doar și poate, un efect anti-stres.

Alex Moldovan este autorul cărților Olguța și un bunic de milioane (Editura Arthur, 2016) și Băiețelul care se putea mușca de nas (Vlad și Cartea cu Genius, 2019)

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

De la extratereștri la corporatiști – Confesiunea ilustratoarei proiectului Pauza de citit

Un extraterestru lucrând în Excel. Asta a fost una dintre ideile ieșite la lumină în timp ce brainstormam cu pisica, la noul proiect de la Editura Art, în biroul de acasă.

Ideea proiectului era deja foarte faină: urma să aducem mici biblioteci sau mini-târguri de carte special pentru corporații, să avem oferte exclusive pentru membri, în principiu să strecurăm cititul de plăcere în mijlocul programului de lucru. Înarmată cu foi și cafele, treaba mea era să pun o „față” acestui proiect, să-i creez o identitate vizuală.

Și când lucrezi într-o „corporație” în care tu ești singurul angajat, mutându-te de la biroul de pe fotoliu în camera de conferințe de pe canapea, scrii tot ce-ți trece prin cap : citit-birou-SF-job-extraterestru-Excel. Și apoi tot tu râzi (nervos), îți tai ideile și începi o foaie nouă.

Am început să mă gândesc la viața de birou, programul de la 9 la 5, meetings,phoneconf… când mai faci o pauză, când îți reîncarci bateriile? Păi… noroc cu pauza de prânz și pauza de cafea – cele mai așteptate momente ale zilei de lucru. „Hmm… e ceva aici… ceva cu pauza asta”, mi-am zis. Pentru că cititul pentru mine e deconectare, e teleportare într-o altă lume. Chiar și 15 pagini dintr-o carte bună te pot rupe complet de locul în care ești, de to do lists, mailuri și alte nebunii. Așa a venit ideea unei Pauze de citit la birou. 15 minute de relaxare în mijlocul unei zile de luni. Ca o baie bună într-o cadă cu spumă. Sau o moțăială într-un hamac. Și așa au venit și ideile de ilustrație. Am ieșit fericită din meeting-ul cu mine, am făcut o pauză de cafea și apoi a început partea fun din jobul de ilustrator: schițe, culori, texturi, fonturi, compoziții.

E a cincea oară când fac ilustrație pentru un proiect din lumea cărților. Și mi se pare frumos că îl lansăm astăzi, de Ziua Internațională a Cărții, care sărbătorește importanța ei în viețile noastre. Pentru că dincolo de rolul pe care l-au avut cărțile citite în ultimii 28 de ani, aș vrea să le mulțumesc și cărților care mi-au adus, în atâtea feluri, proiecte frumoase de ilustrație.

Andra Badea este ilustrator cu background de art director și creator de cuteOshenii – personaje jucăușe care apar în cărți pentru copii, postere, reviste, felicitări și cam orice spune o poveste.
Se poate să fi dat deja peste personajele ei la Librarium, Kinodiseea 2018, în DOR sau Fabulafia, la Cărturești sau la Teatrul Ion Creangă. Dacă de abia acum faceți cunoștiință intră și pe:

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Horațiu Mălăele: „Mintea mea e un aluat policrom în mișcare în care înoată bezmetici câțiva neuroni în căutarea unui de neaflat adevăr.”

Citiți bine titlul acestei cărți: HoARTiu Mălăele (Ed. Art, 2018). Citiți cu mare atenție. Nu este doar un joc de cuvinte, este esența acestei cărți. Un mod sclipitor și ludic prin care autorul îi face cu ochiul cititorului și îl pregătește pentru ce va urma.

Volumul însumează multiplele forme de artă prin care Horațiu Mălăele a ales să se exprime: caricatură, desen, pastel, proză, poezie…. autoportret în cuvinte și tuse de creion.

Andreea Chebac: Teatru, film, desen, literatură… Majoritatea oamenilor se bucură doar de unul dintre talente, dar cu dumneavoastră ursitoarele au fost deosebit de generoase. Cum se îmbină aceste trei arte în creația dumneavoastră, fie ea literară, teatrală sau de orice natură?

Horațiu Mălăele: Cred că nici filozofii, nici biserica și nici omul, în strădania lui permanentă de a se descoperi pe sine, nu au dat un răspuns clar în ceea ce privește scopul naturii umane pe pământul ăsta. Poate nici nu trebuie sau poate nu a sosit momentul. Cred că în această armonie, sperăm controlată, nu se întâmplă decât ceea ce trebuie. Așa încât, cele trei arte de care pomeneați mai sus sunt surori gemene și nu văd de ce nu ar putea trăi sub același acoperiș.

A. C.: De ce ați ales să studiați teatrul dintre toate aceste posibilități?

H. M.: Pentru că sunt amăgit de convingerea că teatrul răspunde cel mai bine întrebărilor mele metafizice și naturii mele ludice și multiforme.

A. C.: Suntem în mintea lui Horațiu Mălăele, cum arată această încăpere? – în ce culori e mobilată, cine o locuiește etc.?

H. M.: Cred că mintea mea e un aluat policrom în mișcare în care înoată bezmetici câțiva neuroni în căutarea unui de neaflat adevăr.

A. C.: Cartea HoARTiu Mălăele este un autoportret în pagini – alcătuit atât din desene și caricaturi, cât și din texte – ce anume din dumneavoastră ați vrea să nu piardă cititorii care deschid această carte?

H. M.: Această carte este oglinda pe care o iubesc cel mai mult pentru că apele ei mă arată așa cum sunt și nu așa cum cred că sunt. Cred că cel ce se va încumeta să parcurgă acest document va trăi momente de liniște, desfătare și regăsire.

Ce a vrut… a fost un pic…

Și el acolo un om,

Un fel de… cum să zic?

Natura noastră condamnată

Să-ncapă în ,,A fost odată …”

A. C.: Dacă viața dumneavoastră ar fi un roman de ficțiune, care ar fi punctul culminant?

H. M.: De obicei în romane punctul culminant e atins de moartea eroului / eroinei. Eu cred, totuși, că după miliarde și miliarde de ani de inexistentă, nașterea este punctul culminant, miraculos și tainic al fiecărui om.

A. C.: Care este cartea dumneavoastră preferată și scriitorul care vă inspiră?

H. M.: „Toamna patriarhului” și Gabriel Garcia Marquez.

Un interviu realizat de Andreea Chebac

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Și v-am spus povestea așa” – Interviu cu Florin Bican

Laura Frunză: Cum v-aţi înțeles cu caii năzdrăvani? Povesteau pe rând sau se băgau unii peste alții în vorbă de nu mai pricepeați nimic?

Florin Bican: Povesteau pe rând și foarte coerent. Printre super-puterile cailor năzdrăvani ar trebui socotită și capacitatea de a-și respecta interlocutorul. Poate că nu sună a dotare supranaturală, dar privind în jur la omologii lor bipezi, sunt convins că este… Când povestesc, caii năzdrăvani nu numai că nu se bagă unii peste alții, dar nici nu vorbesc doar ca să se afle în treabă. Vorbesc numai când au ceva de spus și stăpânesc la perfecție arta de a asculta și de a-și racorda discursul la replicile interlocutorului. Ca să nu mai vorbesc despre respectul lor față de limbă, pe care o folosesc atât de corect, încât mulți politicieni, jurnaliști, etc., ar trebui trimiși în locul lor în grajduri și hrăniți cu fân, nu cu ovăz, până când învață să spună „pe care” în loc de „care” la acuzativ, „decongestionare” în loc de „deconcesionare” și „imunoglobulină” în loc de „imunoglobină”.

L. F.: Ce basme/poezii/alte texte literare le dăm copiilor sau recitim noi, ca adulți, înainte de a parcurge Şi v-am spus povestea aşa? Căci, nu-i aşa, nici la Împăratul Roș nu te duci nepregătit, darămite în Fantascalia?!

F. B.: Unul dintre motivele pentru care am scris „Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși” a fost să (re)semnalez copiilor și adulților basmele pe care au ajuns să le ignore, în speranța că, după lectura cărții, se vor întoarce la ele. Mă bucur de fiecare dată când cititorii îmi mărturisesc că, citind „Și v-am spus povestea așa”, au (re)descoperit basmul nostru cel de toate zilele… Așadar, cartea poate fi abordată și fără lecturi pregătitoare, ba mai mult, se dorește a fi ea însăși o lectură pregătitoare, care să-și îndemne/învețe cititorii să disece tot ce citesc, să pătrundă în spațiul de dincolo de cuvinte, adică „să locuiască în poveste”. Ca lecturi conexe aș recomanda basmele adunate de Frații Grimm, Petre Ispirescu, Ovidiu Bârlea, cartea aproape uitată a lui Petre Dulfu, „Isprăvile lui Păcală”, Ion Creangă citit fără prejudecăți, „Țiganiada” lui Budai-Deleanu, „Cartea cu Apolodor” a lui Gellu Naum, „Enciclopedia zmeilor” a lui Mircea Cărtărescu… Restul cărților vor veni de la sine, iar numărul lor tinde spre infinit.

L. F.: Toată copilăria mea m-am întrebat ce e aia o Gheunoaie (ghionoaie) şi cum nu exista Google când am crescut eu, nu am aflat niciodată. Deci, pentru copilul din mine, ce e aia o gheunoaie? Dar o Scorpie? Iar merele de aur erau domnești sau de Voinești?

F. B.: Mare noroc că pe atunci nu exista Internetul! De-acolo am afla doar că gheunoaia/gheonoaia/ghionoaia poate fi ciocănitoare, codobatură sau femeie rea – explicații total contraproductive în lectura unui basm. Dar când cititorul se întreabă ce-o fi aia Gheunoaie sau Scorpie și nu primește un răspuns bătut în cuie, în mod automat intră în joc imaginația, care le dă acestor ființe chipuri și însușiri mult mai spectaculoase – și vii – decât orice definiție de dicționar sau descriere științifică. Doar de aia sunt imaginare – să ni le imaginăm! Cam la fel e și cu merele…

L. F.: Noi cu cine votăm? Dintre toţi împărații şi craii din carte, pe care să-l punem în fruntea țării?

F. B.: Singurii împărați cu adevărat vrednici din carte sunt cei care renunță la tron. Iar restul, precum se vede, nu fac nicio scofală în fruntea țării. De aceea eu aș propune la conducere un cal. Nu pe Incitatus al lui Caligula, ci un cal ca cel al lui Harap Alb sau un Houyhnhnm dintre cei întâlniți de Gulliver în țara cailor raționali.

L.F: În basmul românesc, deşi Cosânzenele şi fetele de împărat nu sunt întrutotul prezenţe pasive (ba aruncă o perie, ba ştiu vreo slăbiciune de-a zmeului, ba le pun beţe în roate voinicilor), rolul lor se schimbă simţitor în Şi v-am spus povestea aşa. E nevoie de prezenţe feminine mai puternice în basmul modern?

F. B.: Tocmai pentru că era nevoie, în basmul modern, slavă Domnului, prezențele feminine puternice au început să-și facă loc. Un text exemplar în acest sens este The Horse and His Boy, al cincilea volum din seria lui C. S. Lewis „Cronicile din Narnia”. În basmul tradițional, „fetele” sunt, cu puține excepții, cam vai de capul lor, în ciuda rangului și aspectului fizic. Tind să evolueze doar în plan secundar, cât să-i ridice eroului mingea la fileu. Deși basmul clasic lasă de multe ori să li se întrevadă calitățile remarcabile, fetele nu sunt lăsate să-și exercite plenar aceste calități. Am încercat în cartea mea să le emancipez, cât de cât. Dacă le-aș fi dat și drept de vot, sunt sigur că am fi avut în basme cai-împărați.

L. F.: Spuneţi-ne trei lecții pe care copiii le pot lua acasă din carte, în afară de să nu vorbești cu străinii, să nu încalci proprietatea privată şi să ai grijă cu cine te însoţeşti, că o să-ţi spun cine eşti?

F. B.: Să nu faci abuz de somnoroasă, să protejezi animalele mici, să citești.

Un interviu realizat de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Interviu cu Lavinia Braniște despre “Rostogol și vulcanii noroioși”

Rostogol şi vulcanii noroioşi este a treia carte din seria cu purceluşul Rostogol scrisă de Lavinia Branişte, romancier, traducător şi poet. La fel de savuroasă, haioasă şi înţesată de ironii fine ca şi celelalte, Rostogol şi vulcanii noroioşi ni-l înfăţişează pe purceluş în tabără: pasionat de poezie şi îndrumat de bursucul Ulric, Rostogol câştigă un loc în tabăra de poezie de la vulcanii noroioşi.

Încântat peste măsură de noroiul lichid din craterele vulcanilor şi însufleţit de dorinţa de a găsi comoara pentru care se luptă în poezii şi indicii toţi participanţii, Rostogol are parte de o vacanţă de vis, încheiată cu sărbătorirea cu fast a zilei sale de naştere.

Ca să aflăm de unde s-a inspirat Lavinia Branişte pentru a descrie atât de bine atmosfera taberelor pentru copii dar şi ca să confirmăm ce credem noi că am învăţat din această carte, am trimis-o pe codobatura poştăriţă, doamna Motocilă, tocmai până la Lavinia, cu întrebările din acest mini-interviu.

Laura Frunză: Spune-ne, cum de ai capturat atât de bine atmosfera taberelor pentru copii? Pe mine romanul m-a trimis cu gândul şi la taberele comuniste, cu condiţii precare şi mâncare proastă, dar şi la mult-trâmbiţatele tabere de dezvoltare personală din ziua de azi. Unde a fost copilul Lavinia în tabără?

Lavinia Braniște: La vulcanii noroioși, unde? : )) Cred că ideea de a plasa povestea acolo a venit în primul și în primul rând de la peisajul noroios. Îmi place mult că lui Rostogol îi place noroiul și apoi se simte jenat că e un împuțit, dar asta e. În rest, face tot posibilul să fie un copil bun sau măcar să nu incomodeze pe nimeni. Deci a pornit de la noroi. Și apoi de la amintirile mele din cele două tabere de creație ale concursului „Tinere condeie” (desfășurate la Arbănași, lângă vulcani) la care am participat când eram elevă. Erau pe la începutul anilor 2000, deci nu chiar în perioada comunistă, dar izul comunist era puternic.

Și a mai venit de undeva ideea cărții (fiindcă așa sunt cărțile, ca niște poțiuni care-ți ies după ce-ai fiert într-un ceaun tot felul de chestii). Există în primul volum, dacă v-aduceți aminte, un poem despre prințișorul cu care e confundat Rostogol de către corbi. Am avut niște lecturi din cartea aceea în fața unor copii de școală primară și am citit și poemul acela, iar copiilor le-a plăcut mai mult bucata în versuri. Și atunci persoana care mă însoțea de la Arthur a zis, mai în glumă, mai în serios, că poate în următoarele introduc mai multe poezii. Am ținut minte asta și s-a potrivit numai bine cu ideea taberei de creație.

L. F.: M-au amuzat foarte mult poeziile din carte. Ce-ţi place mai mult să scrii, poezie sau proză?

L. B.: Eu am debutat ca poetă, dar și poeziile din volumul acela erau tot niște povești. Cred că sunt în esență o povestitoare, iar de scris îmi place mult să scriu orice. Am redescoperit acum, cu acest Rostogol, plăcerea poeziei cu rimă, care-mi aduce aminte – o să râdeți – de prima vârstă a scrisului meu: am început pe la zece ani, cu poezii despre animale.

L. F.: Spune-ne, te rugăm, trei lecţii de luat acasă de către copiii care citesc cartea. Dar de către părinţi?

L. B.: Trei lecții sunt o grămadă de înțelepciune. Nu cred că am atâtea în carte și nu cred că am atâtea nici pentru mine ca om. Dar una pot să vă spun, și e valabilă pentru toată lumea, copii și părinți deopotrivă. E un episod în care Rostogol are de interpretat un indiciu foarte ambiguu. Nu știe exact nici pe unde vin punctele cardinale, nici în ce fel de pași s-au măsurat distanțele, așa că nu prea are de ce să se agațe. Dar el e convins că dacă se apucă să scormonească peste tot, cu răbdare, va ajunge să găsească ce caută. Și asta a fost un fel de pledoarie pentru răbdare și perseverență și muncă în general. Fiindcă nouă, oamenilor de rând, nu ne pică nimic din cer și trebuie să ne ținem curajul, să ne vedem de ale noastre și să știm că vom înainta din aproape în aproape, cu pași mici.

L. F.: Pentru ce target de vârstă ai scris cartea?

L. B.: Primul Rostogol nu mi-a fost clar pentru ce vârstă ar fi. L-am scris special pentru concursul de manuscrise al editurii, categoria 0-7 ani, și am sperat că nu va contesta nimeni că se încadrează acolo. Apoi am avut lecturi în fața copiilor și am văzut că cel mai bine îl gustă cei de 7-8 ani, așa că acest al treilea volum l-am scris având în minte copii de 7-8 ani. Dar au fost și destui adulți care mi-au spus că i-au amuzat cărțile cu Rostogol, așa că mi-ar plăcea să cred că e pentru toată lumea.

Un interviu realizat de Laura Frunză

Fotografii de Ema Cojocaru

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: