Recomandări de vară de la primii cititori: Iulia Dromereschi, traducătoare

În august, redactorii și traducătorii – primii cititori ai cărților înainte să ajungă la raft – îți recomandă lista lor de lecturi pe care să le citești în vacanță. Titlurile de azi vin de la iulia Dromereschi, traducătoare.

Lungul drum al Aumei, Eucabeth Odhiambo

Interesul meu pentru povești de pe continentul african a fost alimentat de „Povești nemuritoare”. Iar când protagonista este o tânără atletă, care își dorește să studieze și să revină în comunitatea ei, să ajute, nu mai am nevoie de alte argumente să citesc cartea.

Băieții din strada Pál, Molnar Ferenc

Una dintre cărțile copilăriei mele. Am trăit intens toate peripețiile micilor eroi, care habar nu aveau că sunt eroi. Cred că am avut și un crush pentru Áts Feri, un prototip pentru antagoniștii sfâșiați de îndoieli de mai târziu.

Sindicatul polițiștilor idiș, Michael Chabon
Poate pentru că am tradus-o mă și simt „datoare” să o recomand. Știți scenariile paralele, tip Omul din castelul  înalt sau Complotul împotriva Americii? Dacă v-au plăcut, Chabon e pentru voi, dar și pentru toți cititorii care apreciază umorul (negru) fin și tragicomedia, exploatate sub cortul infinit al cerului din Alaska, unde încearcă să conviețuiască două națiuni fără nimic în comun.


Pământul iubit de zei, Guy Gavriel Kay
Dacă ai crescut cu literatură Fantasy, probabil că nu l-ai ratat pe Kay. Dacă s-a întâmplat, eu zic să te apuci de citit chiar azi, pentru că are narative desprinse parcă dintr-un loc de confluență al mai multor verse-uri, și a creat adevărate isterii în rândul fanilor online, pe bună dreptate.

Regele ŞobolanChina Miéville

În traducerea impecabilă a lui Mircea Pricăjan, unul dintre colegii de breaslă pe care l-am citit „din scoarță în scoarță”, a fost prima carte publicată de Mieville și prima citită de yours truly. Pot doar să spun că, de atunci, cobor cu o strângere de inimă în metroul londonez, în special când dau peste deviații care fac călătorii să treacă prin pasaje înguste, cu vedere la țevi.

Un text de Iulia Dromereschi

Articol publicat inițial pe blogul Editurii Paladin

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

„Amos e răcit” – o poveste tandră despre prietenie și înțelegere (fragment)

Amos este cel mai bun prieten al animalelor de la Grădina zoologică, iar când vine vremea răsplatei, bufnița care se teme de întuneric, elefantul amator de șah și toate celelalte animăluțe îi stau alături bătrânului îngrijitor când acesta are cea mai mare nevoie.

Amos e răcit de Philip C. Stead, în traducerea Andreei Caleman, este o poveste tandră și delicată despre prietenie, generozitate, înțelegere. Copiii vor vedea aici un model de comportament care îi va face să înțeleagă mai bine importanța prieteniei și ce înseamnă să fii un prieten adevărat: să ai răbdare, să fii atent la cel de lângă tine, să încerci să-l înțelegi, să te porți delicat, să-ți faci timp pentru prietenii tăi.

Amos, bătrânelul prietenos care lucrează la Grădina zoologică, se trezește devreme în fiecare zi, își pune uniforma frumos călcată, ia autobuzul nr. 5 și pleacă la serviciu, unde nu întârzie niciodată. Acolo, deși are mult de lucru, nu uită niciodată să-și viziteze cei cinci prieteni (elefantul, țestoasa, pinguinul, rinocerul și bufnița), cu care se joacă, le citește sau pur și simplu le stă alături. Într-o zi, Amos nu se simte bine, e răcit, și nu se duce la serviciu. Îngrijorați, prietenii lui se duc acasă la Amos să vadă ce se întâmplă. Au grijă de el, îl tratează cu aceeași căldură cu care el îi tratase întotdeauna.

Povestea a fost răsplătită cu Medalia Caldecott în anul 2011. Aceasta se acordă anual de către Association for Library Service to Children, secție a American Library Association, pentru cel mai frumos album ilustrat. 

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Recomandări de vară de la primii cititori: Radu Lilea, redactor-șef Sapiens

În august, redactorii și traducătorii – primii cititori ai cărților înainte să ajungă la raft – îți recomandă lista lor de lecturi pe care să le citești în vacanță. Titlurile de azi vin de la Radu Lilea, redactor-șef Sapiens, colecția de nonficțiune a Editurii Art.

Jane Goodall – În umbra omului

Pe la 12-13 ani am citit prima dată În umbra omului, dar cartea mi-e dragă și acum. În colecția Sapiens am republicat traducerea din anii ’80, a Veronicăi Focșeneanu, revizuită și ilustrată.

David Grann – Z, orașul pierdut

Am fost în Amazonia, pe rute turistice mai mult sau mai puțin sigure, și pot spune că descrierile din Z, orașul pierdut nu sunt cu nimic exagerate. David Grann pornește pe urmele lui Percy Fawcett încercând să deslușească destinul excentricului explorator dispărut în junglă. Iată o biografie admirabil scrisă și documentată atât pe teren, cât și în arhive.

Sebastian Junger – Furtuna perfectă &Tribul

Înainte de celebrele sale documentare de război, Sebastian Junger a dat lovitura cu volumul Furtuna perfectă. Mi-au plăcut enorm și cartea, și jurnalele cinematografice de pe frontul din Afganistan, așa cum îmi plac, de altfel, toate proiectele lui Junger. Tocmai de aceea, mi-am dorit foarte mult să fiu eu acela care traduce noul lui volum, Tribul, pentru colecția Sapiens.

Joshua Slocum – Navigând singur în jurul lumii

Slocum a trăit pe viu tot ce povestește în cărțile sale, străbătând de unul singur mările și oceanele într-o epocă în care cuvântul „globalizare” nu se inventase, pirații încă mai străbăteau Atlanticul, iar drumul spre Pacific nu fusese scurtat de Canalul Panama. La mai bine de un secol de la prima ediție, narațiunea rămâne la fel de proaspătă, lectura – la fel de încântătoare.

Un text de Radu Lilea,

Redactor-șef Sapiens

Text publicat inițial pe blogul Editurii Art

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Roman de recuperare a timpului – „Prietenii copilăriei mele”, Wilson Rawls

Prietenii copilăriei mele scrisă de Wilson Rawls, în traducerea lui Răzvan Tănase, este o carte de literatură clasică iubită de multe generații de copii, însă succesul a apărut pe parcurs și putem spune că a învins testul timpului, fiind inclusă în programa școlară din SUA, iar în anul 2001 au fost vândute 6 750 000 de exemplare. 

Înțelegem de la început cu ce fel de narațiune o să avem de-a face: povestitorul salvează dintr-o încăierare un copoi de vânătoare care-i aduce aminte de copilăria lui. Câinele e jigărit și lihnit de foame, îl urmează de bunăvoie pe salvator până la casa acestuia, hăpăie ce i se dă de mâncare. După o zi și o noapte de odihnă, nu mai are stare, ar cam vrea să meargă pe drumul lui. Omul înțelege repede situația și, cu lacrimi în ochi, îi deschide poarta să plece. E demn de reținut felul cum tratează copoiul ca pe un oaspete, nu ca pe o vietate asupra căreia s-a înstăpânit în clipa în care a scăpat-o de la o posibilă moarte. Nu-l oprește cu sila, ci îl lasă liber, faptă rar întâlnită la stăpânii de animale, care le tratează drept proprietăți ale lor. Bărbatul știe că ar fi fost un mare păcat să-l păstreze legat în curtea din spate, i-ar fi rupt inima câinelui. Voința de viață a făpturii, deci supraviețuirea ei, era direct legată de puterea de a veni și pleca liber.

Construit ca recuperare a trecutului, prin amintire, romanul are ca protagonist un băiețel de vreo zece ani, născut într-o familie lovită serios de Marea Criză din anii ’30. Billy își dorește aprig doi copoi, dar părinții sunt îndeajuns de săraci cât să nu-i poată cumpăra. Se hotărăște să ia situația în propriile mâini, să facă singur rost de bani. Cum anume? Prin muncă. E doar un copil, unul umblând desculț și care nu are acces la școală fiindcă e prea scumpă pentru veniturile familiei, însă muncește din greu doi ani ca să agonisească 50 de dolari, echivalentul a 3 000 de lei din zilele noastre. Acesta e cadoul Marii Depresiuni pentru un copil de condiția lui.

Iată însă că reușește: cei doi câini din rasa îndelung râvnită sunt ai lui. Dresajul lor se încheie cu o reușită, Billy și cei doi copoi se bucură laolaltă să vâneze ratoni, cei trei formează o echipă formidabilă. Participă la o întrecere gândită pentru adulți, iar băiatul, sprijinit de câinii săi, face față competiției, ba o și câștigă – ca un erou din povești. E uluitor cum concurează un fraged adolescent cu oameni mari, mai experimentați decât el. Și e de întrebat ce fel de copilărie mai trăiește el dacă arde etapele maturizării.

E frumos să te plimbi în sălbăticie, să contempli maiestatea impunătoare a naturii. Doar că Billy e mai curând activ, nu contemplativ, se ocupă cu vânătoarea, pitorescul priveliștilor reiese din spusele naratorului, nu din trăirile conștiente ale protagonistului. A vâna înseamnă printre altele și să ucizi animale, e limpede aici o anumită cruzime inerentă. Ea este însă vizibilă pentru un ochi de orășean civilizat. Pe când lumea rurală unde se desfășoară majoritatea acțiunii este axată mai curând pe supraviețuire, zdruncinată cum e de Marea Criză, deci e mai apropiată de condiția vânătorilor-culegători decât de aceea a unor orășeni care cunosc bunăstarea.

Wilson Rawls ne prezintă formarea unui copil care lucrează din răsputeri și care se luptă eroic cu forțele naturii, ca un adult. Pentru cine dorește să afle cum e să trăiești în sălbăticie în stilul celebrului prezentator TV Bear Grylls, cartea e plină de sugestii și instructivă, un veritabil reper.

O recenzie de Dragoș Dodu

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Ce citesc oamenii din spatele cărților pentru copii? Patru recomandări de vară

Înainte să ajungă în librării și în mâinile cititorilor mici și mari, cărțile noastre sunt citite și recitite cu atenție de redactorii care se asigură că ne vom bucura de cele mai captivante lecturi. E greu să alegi câteva titluri preferate, însă iată patru recomandări de la oamenii din spatele editurii Vlad și Cartea cu Genius și Arthur.

Tăurașul Ferdinand de Munro Leaf (publicată la Vlad și Cartea cu Genius în 2017, în traducerea lui Vlad Zografi) este o poveste delicată și plină de umor, rămâne una dintre cele mai îndrăgite cărți pentru copii. A fost odată în Spania… A fost odată un tăuraș pe nume Ferdinand. Și, pentru că în Spania coridele sunt la mare căutare, Ferdinand ar fi trebuit să fie mândru că a fost ales să lupte în arenă.

Într-un stil de ilustrații pastelate, inteligente și cu un umor delicat, care întregesc povestea spusă în cuvinte, Amos e răcit de Philip C. Stead (publicată la Vlad și Cartea cu Genius în 2018, în traducerea Andreei Caleman) se regăsește în topul cărților preferate. Noi recunoaștem că înainte de a le citi cartea copiilor, nici nu observaserăm micile povești spuse de ilustrații. Amos e un bătrân îngrijitor de la Grădina zoologică. Are grijă de animale, le cunoaște bine, știe ce le place, ce nu le place și de ce le e teamă, iar ele îi oferă susținerea atunci când are nevoie de ea.

Prietenii copilăriei mele de Wilson Rawls (publicată la editura Arthur în 2020, în traducerea lui Răzvan Năstase) este un roman aflat în Top 100 cele mai bune cărți pentru copii din toate timpurile realizat de „School Library Journal” Billy locuiește la poalele munților Ozark, unde de dimineața până seara hălăduiește prin păduri și lunci și cunoaște toate ascunzișurile și potecile din împrejurimi. De când se știe își dorește din tot sufletul doi câini de vânătoare și, când vede că părinții lui nu își pot permite așa ceva, băiatul muncește și strânge fiecare bănuț ca să-și împlinească visul.

Penelope se trezește pe Tărâmul Posibilității, unde copiii pot să viseze cât vor cu ochii deschiși. Aici, Ideile, Fanteziile și Grijile există în carne și oase. Șirul pierdut al timpului de Paige Britt (publicat la editura Arthur în 2020, în traducerea Iuliei Arsintescu) este un omagiu exuberant adus puterii imaginației și creativității, care ne învață cât de important este să ne facem timp pentru noi înșine, pentru visurile noastre și pentru prietenie.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

10 recomandări de vară de la primii cititori

person sitting on seashore
Foto unsplash.com

Redactorii și traducătorii sunt cei care iau contact cu povestea înainte să ajungă la raft și ulterior în casele cititorilor. În luna august, am adus laolaltă 10 recomandări de la oamenii din spatele cărților, oamenii care înțeleg importanța unei lecturi bune și creează, indirect, o relație specială cu cititorii.

Familia mea și alte animale – Youngart de Gerald Durrell (traducere din limba engleză de Lidia Ionescu) – tolănit în iarbă, alături de toate animalele pe care le poți găsi (cele de pluș inclusiv). – Ramona, Editura Art

Lungul drum al Aumei de Eucabeth Odhiambo (traducere din limba engleză de Bianca Dunav) – interesul meu pentru povești de pe continentul african a fost alimentat de „Povești nemuritoare”. Iar când protagonista este o tânără atletă, care își dorește să studieze și să revină în comunitatea ei, să ajute, nu mai am nevoie de alte argumente să citesc cartea. – Iulia Dromereschi, traducătoare

Aici de Richard McGuire (traducere din limba engleză de Laura Albulescu) – unul dintre cele mai fascinante experimente vizuale create vreodată. Despre natura umană, despre lucrurile pe care le tot adunăm și despre care avem convingerea că ne fac existența mai agreabilă, despre ritualurile pe care ni le creăm, despre fericirile și nefericile pe care le credem eterne și care rămân imobilizate în spațiile și timpurile pe care le traversăm. Despre camerele care au mai multe de spus despre noi decât avem noi despre ele. – Ramona, Editura Art

Ursul de Raymond Briggs (traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu) – de la bun început vă spun că Tilly e foarte curajoasă: când ursul cel mare și alb intră în camera ei, nu se sperie, nu fuge, ci, foarte politicoasă, îi poftește să doarmă și el în pat, că o fi obosit după cât a umblat. Chiar dacă are o limbă foarte aspră și niște colți mari și galbeni, Tilly știe că e de fapt un urs tare cumsecade, care doar vrea să se joace și să înfulece borcane întregi cu miere. Când ești prieten cu cineva, îi ierți micile neajunsuri, cum ar fi să te ude din cap până-n picioare când iese din cadă sau să se ascundă în dormitorul părinților, unde n-are voie să intre. E complicat să conviețuiești în aceeași casă cu un urs, dar Tilly a învățat că dacă vrea ca prietenia lor să dureze trebuie să-l lase pe urs să fie el însuși. – Ioana și Matei, Editura Grafic

Femeia la 1000 ° C de Hallgrímur Helgason (traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu) – este povestea cu sâmbure real a Herrei Björnsson. Cu unul dintre părinţi pe front în trupele SS şi o mamă rătăcită şi ea undeva în spatele frontului, Herra traversează singură atrocităţile celui de-al Doilea Război Mondial, înfruntând istoria şi, mai târziu, ca adult, prejudecăţile asupra feminităţii şi maternităţii. – Ioana Tudor, Editura Art

Prietenul de Sigrid Nunez (traducere din limba engleză de Iulia Gorzo) – dacă ai văzut animația My dog Tulip (sau ai citit cartea lui J.R. Ackerley), o să iubești sincer scrisoarea aceasta către suflete pereche. În mod suprinzător și minunat, nu putem decât să intuim cine este sufletul pereche al personajului central din cartea de față: bărbatul pe care l-a iubit și care s-a sinucis sau uriașul dog german pe care l-a lăsat în urma lui. – Beatrice Feleagă, Editura Art

Lumea fără noi  de Alan Weisman (traducere din engleză şi note de Mihaela Sofonea – pentru că ne aduce aminte de urmele adânci pe care noi, oamenii, i le lăsăm Terrei și pentru că ne vorbește despre puterea de regenerare a naturii. – Alina Bogdan, Editura Art, colecția Sapiens

Z, orașul pierdut de David Grann (traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu) – am fost în Amazonia, pe rute turistice mai mult sau mai puțin sigure, și pot spune că descrierile din Z, orașul pierdut nu sunt cu nimic exagerate. David Grann pornește pe urmele lui Percy Fawcett încercând să deslușească destinul excentricului explorator dispărut în junglă. Iată o biografie admirabil scrisă și documentată atât pe teren, cât și în arhive. – Radu Lilea, Editura Art, colecția Sapiens

Ultimul polițist de Ben H. Winters (traducere din limba engleză de Dan Doboș) – probabil the hidden gem (nestemata ascunsă) a Paladinului. Intrigă polițistă, premisă SF și o dilemă morală eternă: TU ce ai face dacă s-ar ști că sfârşitul lumii este săptămâna viitoare? – Mihai-Dan Pavelescu, Editura Paladin

Ultima zăpadă de Allen Eskens (traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea) – am citit-o vara, pe plajă, la peste 30 de grade Celsius, ceea ce recomand oricui. Pe lângă faptul că dacă ești deja așezat sub o umbrelă nu riști să te mai ridici și să te lovească soarele în cap, parcă reușește și să răcească puțin aerul din jur, până la o temperatură acceptabilă. – Alex Văsieș, traducător

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

O poveste extraordinară din epoca eroică a explorării Antarcticii

O poveste extraordinară din epoca eroică a explorării Antarcticii

Am citit Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton la malul Mării Ionice, privind la răstimpuri bărcile și iahturile care se legănau domol nu departe de țărm – un peisaj relaxant și călduros, diametral opus atmosferei glaciale din cartea lui Alfred Lansing. Din când în când, situațiile limită cu care se confruntau exploratorii în mările înghețate al Antarcticii îmi stârneau un frison pe șira spinării, coborând cu câteva grade aerul torid de pe litoralul grecesc. Captivantă și ușor de citit, povestea expediției eșuate a lui Shackleton mi s-a părut o lectură foarte potrivită pentru vacanță, căci nu necesită o concentrare deosebită pentru a urmări șirul întâmplărilor. Cât mai ține canicula, probabil că o să mă tratez cu un alt volum în care zăpada și ghețurile sunt prezente din belșug: Aventura arctică a danezului Peter Freuchen. 

Auzisem vag de Ernest Shackleton, un nume de referință din epoca eroică a explorării Antarcticii, dar nu știam absolut nimic despre expediția pe care a întreprins-o în anul 1914 sau despre urmările ei. Shackleton intenționa să traverseze continentul antarctic de la vest la est, o ultimă mare călătorie polară prin care britanicii puteau să-și recâștige prestigiul de mari exploratori, pierdut doi ani mai devreme, când Robert F. Scott fusese învins de Roald Amundsen în cursa spre Polul Sud. Însă ambițioasa expediție s-a transformat într-o luptă istovitoare pentru supraviețuire după ce nava Endurance a fost zdrobită de ghețuri în octombrie 1915, iar cei 27 de membri ai echipajului au fost nevoiți să-și mute tabăra pe o banchiză din Marea Weddell.

Fotografie de Frank Hurley

Ceea ce urmează este o poveste despre curaj, îndrăzneală, optimism, ingeniozitate și perseverență, pe care jurnalistul Alfred Lansing a reconstituit-o cât mai exact cu putință din jurnalele de bord ale expediției și din interviurile cu supraviețuitorii. Cartea se deschide cu abandonarea navei Endurance, după care firul narativ face un salt înapoi în timp, pentru a-i prezenta pe Shackleton (un explorator clasic: independent, romantic și un pic temperamental) și pe membrii echipajului, detaliind totodată pregătirile expediției. Destul de repede, am ajuns să-i simpatizez pe acești oameni atât de diferiți și, inevitabil, să simt o strângere de inimă la gândul încercărilor cumplite prin care aveau să treacă.

Fotografie de Frank Hurley

Povestea urmărește apoi un fir cronologic, din care nu lipsesc momentele dure, mai greu de parcurs, legate de sacrificiile și neajunsurile vieții în una dintre cele mai inospitaliere regiuni de pe glob, unde soarele dispare timp de aproape trei luni și, odată cu el, orice sursă de hrană; sunt și pasaje mai lente, în care monotonia perioadelor de inactivitate se face simțită. Mi-a plăcut faptul că relatarea lui Lansing conține și scurte fragmente din jurnalele de bord, care uimesc prin tonul calm și ponderat, în care adeseori se strecoară umorul.

Orde‑Lees notă într‑o seară: „Vrem să fim hrăniţi cu un linguroi din lemn şi, ca bebeluşii coreeni, să fim bătuţi uşor pe burtă cu dosul linguroiului, astfel încât să ne încapă în stomac mai multă mâncare decât ar fi cazul. Pe scurt, vrem să fim îndopaţi, ghiftuiţi, da, ghiftuiţi cu nimic altceva decât păsat şi zaharicale, budincă şi cremă de coacăze negre şi mere, prăjituri, lapte, ouă, gem, miere, pâine şi unt până crăpăm. L‑am împuşca pe acela care ne‑ar oferi carne. Nu vrem să mai vedem sau să mai auzim de carne cât vom trăi.“

Cine va reuși să reziste, cine va ceda? Câți dintre acești oameni vor fi salvați? Au fost întrebări care m-au urmărit pe tot parcursul lecturii, iar finalul, drept să spun, a reușit să mă surprindă. Extraordinare mi s-au părut nu doar aventurile prin care au trecut membrii echipajului, ci mai cu seamă faptul că acești bărbați s-au dovedit atât de tenace și de optimiști, deși condițiile în care au fost nevoiți să supraviețuiască ar stârni coșmaruri unui om dependent de confortul modern: temperaturi care coborau la medii de –27°C, furtuni violente, saci de dormit mereu uzi, haine înghețate, zile în șir de nesomn, lipsa hranei și a apei potabile, totul în contextul unui efort fizic susținut. 

Exploratorii din deceniile următoare nu au reușit să înțeleagă cum echipajul lui Shackleton, lipsit de un echipament adecvat și într-o stare fizică precară, a reușit să navigheze pe mări furtunoase în bărci minuscule, să escaladeze piscuri de gheață prin teritorii necartate, să găsească soluții ingenioase și puterea de a merge mai departe. Probabil că au avut și un dram de noroc, dar mai degrabă a fost vorba de un curaj și o perseverență care nu s-au lăsat zdruncinate atunci când șansele de salvare păreau aproape inexistente. Nu în ultimul rând, un rol decisiv l-a avut  chiar Ernest Shackleton, o personalitate fascinantă care, prin prestanță și intuiție, tărie de caracter și prudență, dar și prin abilitatea sa de a preveni conflictele și nemulțumirile, a reușit să insufle echipajului său optimism și încredere, precum și dorința de a nu ceda în fața acestui adversar formidabil, natura.

Deşi Shackleton manifesta, fără îndoială, o purtare nepotrivită și era chiar incapabil să se descurce în numeroase situaţii cotidiene, avea un talent împărtăşit de foarte puţini de‑a lungul istoriei: capacitatea autentică de a conduce. El a fost, aşa cum mărturisea unul dintre oamenii lui, „cel mai mare lider care s‑a născut vreodată pe acest pământ“. Cu toate defectele şi lipsurile lui, Shackleton a meritat următorul omagiu: Când vine vorba despre conducere ştiinţifică, daţi‑mi‑l pe Scott; pentru acţiune rapidă şi eficientă, daţi‑mi‑l pe Amundsen. Dar când te afli într‑o situaţie deznădăjduită, când pare că nu mai ai nicio şansă, îngenunchează şi roagă‑te ca Shackleton să‑ţi vină în ajutor.

Recenzie și fotografii de Ema Cojocaru – articol publicat inițial pe blogul Editurii Art.

Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton de Alfred Lansing face parte din abonamentul Pauza de Citit din luna iulie.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Cărticică de dormit – o poveste de adormit prichindeii în serile de vară

Cărticică de dormit este una dintre cele mai iubite titluri ale lui Dr Seuss. Te întrebi oare câți copii au adormit la finalul poveștii și câți au iubit-o atât de tare încât părinții au fost nevoiți să o citească seri la rând? Tradusă de nimeni altul decât maestrul traducerilor în versuri Florin Bican, varianta în română are aceeaşi savoare ca cea din engleză şi pot garanta că nu se pierde nimic din umorul şi frumuseţea textului original.

Cărticică de dormit este perfectă pentru a fi citită la ora de culcare tuturor copiilor, căci versurile ei amuzante fac referire şi la cei somnoroşi, şi la cei care nu vor să se culce, şi la cei cărora le e sete înainte de culcare, şi la cei care sforăie sau vorbesc în somn sau visează frumos sau urât, şi la cei care dorm singuri dar şi la cei care dorm şi chicotesc înainte de somn împreună cu fraţii lor. Pe mine m-a apucat căscatul citind-o şi, după cum se ştie, căscatul este molipsitor şi duce, în cele din urmă, la somn.

Povestea începe cu gândăcelul Dormel care cască de-i troznesc fălcile. Molima căscatului se întinde peste tot ţinutul, cuprinzând fiinţe imaginare precum Pumpezele, Piciorongii, Claxoniştii, Cocomârla, Luminarzii Lunatici, Horia-Sforăitorul şi multe alte personaje cu nume la fel de amuzante.

Fiecare nanimal se retrage în culcuşul lui, care de care mai fantezist: Funa-Lagu-Babuinele dorm, bineînţeles, suspendate de o liană în Funa-Laguna, un Molat doarme într-un pat făcut în întregime din pompoanele pe care şi le creşte singur pe cap, doi Norohoi dorm suspendaţi, deoarece cântăresc minus un kilogram, iar cei din clubul Copăiţa visează plutind în barcă.

Dorm ba în tufiş, ba-n unghere culcate,

Dorm care pe burtă, dorm care pe spate.

Dorm în pace, pitite în găuri de puf,

Dorm în vârf de catarg, în pufos pămătuf!

Vă întrebaţi oare ce ritualuri au nanimalele înainte de culcare? Păi Surorile Gara-Gara îşi perie dantura la cascada Gara-Gara, unde apele fac buf şi se-mprăştie-mproşcând stropii straşnici cu năduf. Fraţii Van Delle s-au culcat şi vorbesc de scot fum din măsele. Somnambulii iau câteodat’ o gustare, să reziste la drum cât e noaptea de mare. Un Mup De Ţipendel se muşcă de coadă, el în fiecare zi când se culcă, asta face.

Ştiaţi că?

Lui Ted Geisel îi plăcea să deseneze tot felul de maşinării complicate în cărţile lui pentru copii. Şi în Cărticică de dormit apare una, un Radio-Video-Tele-Contor care, cu ajutorul unui sistem foarte elaborat, numără toţi somnoroşii de pe tărâmul Pastel. Ce credeţi, vă include Radio-Video-Tele-Contorul şi pe voi?

Un text de Laura Frunză

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Fragment. „Sandman #1. Preludii și nocturne”

Sandman, capodopera lui Neil Gaiman, unul dintre cele mai apreciate romane grafice ale tuturor timpurilor, a impus un standard pentru un fantasy matur în domeniul benzilor desenate. Seria Sandman a fost ilustrată de mai mulți artiști excepționali, fiind un amestec de mitologie antică și modernă în care se întrepătrund perfect ficțiunea contemporană, drama istorică și legendele.

Vezi mai jos capturi din romanul grafic aflat pe lista lecturilor din luna iulie la Pauza de Citit.

„Dar înțelepciunea de unde izvorăște ea și care este
locul de obârșie al priceperii?
Pământeanul nu cunoaște calea către ea,
căci ea nu se găsește pe meleagurile celor vii…
agonisirea înțelepciunii întrece cu mult pe cea a mărgăritarelor.“
Cartea lui Iov, capitolul 28, versetele 12, 13, 18

Ilustrație din Sandman #1. Preludii și nocturne, Neil Gaiman (traducere din limba engleză de Alex Văsieș), editura Grafic, 2019

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Viața este o călătorie. Un drum lung și frumos, cu suișuri și coborâșuri, cu magie și cu melancolie. „Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane”, Kate DiCamillo – fragment

Odată, demult, într-o casă de pe strada Egipt, locuia un iepure care era făcut aproape în întregime din porţelan. Avea braţe de porţelan şi picioare de porţelan, labe de porţelan şi cap de porţelan, corp de porţelan şi nas de porţelan. Braţele şi picioarele aveau articulaţii prinse cu sârmă, astfel încât coatele lui de porţelan şi genunchii lui de porţelan se puteau îndoi, oferindu-i multă libertate de mişcare.

Urechile erau făcute din blană adevărată de iepure şi-n spatele bucăţilor de blană erau bucăţi de sârmă puternice şi flexibile, ceea ce permitea ca urechile să fie aranjate în posturi care să ilustreze stările de spirit ale iepurelui: încrezător, obosit, plictisit la culme. Şi coada, de asemenea, era făcută din blană adevărată de iepure şi era moale şi pufoasă şi avea o formă îngrijită.

Pe iepure îl chema Edward Tulane şi era înalt. Din vârful urechilor şi până în vârful labelor de la picioare măsura aproape un metru; ochii îi erau desenaţi într-un albastru pătrunzător şi inteligent.

Edward Tulane se simţea întru totul un exemplar deosebit. Doar în privinţa mustăţilor avea o ezitare. Erau lungi şi elegante (aşa cum trebuiau să fie), însă originea lor era necunoscută. Edward avea impresia – destul de puternică, de altfel – că nu erau mustăţi de iepure. Cui îi aparţinuseră mai întâi mustăţile, cărui animal insipid, era o chestiune la care Edward nu suporta să se gândească prea mult. Aşa că nici nu se gândea. Prefera, de cele mai multe ori, să nu lase să-i treacă prin minte gânduri neplăcute.

Stăpâna lui era o fetiţă de zece ani, cu părul negru, pe nume Abilene Tulane, care avea despre Edward o părere aproape la fel de bună ca Edward însuşi. În fiecare dimineaţă, după ce se îmbrăca pentru şcoală, Abilene îl îmbrăca şi pe Edward.

Iepurele de porţelan era posesorul unei garderobe impresionante, alcătuită din costume de mătase cusute manual, pantofi unicat lucraţi din cea mai fină piele şi făcuţi special pentru picioarele lui de iepure şi o colecţie vastă de pălării, având toate câte două găuri, astfel încât să poată încăpea cu uşurinţă peste urechile lui mari şi expresive. Fiecare pereche de pantaloni croiţi pe măsură avea un buzunar mic pentru ceasul de aur al lui Edward. Abilene îi întorcea în fiecare dimineaţă acest ceas de buzunar. — Ei bine, Edward, îi spunea ea după ce termina de întors ceasul, când limba mare va fi la doisprezece şi limba mică va fi la trei, mă voi întoarce acasă, la tine.

Îl aşeza pe Edward pe un scaun din sufragerie şi întorcea scaunul astfel încât el să privească pe fereastră şi să vadă cărarea care ducea la uşa din faţă a casei Tulane. Abilene aşeza ceasul în echilibru pe piciorul lui stâng. Îl săruta pe vârfurile urechilor şi apoi pleca, iar Edward îşi petrecea ziua uitându-se lung la strada Egipt, ascultând bătăile ceasului, aşteptând.

Dintre toate anotimpurile anului, iepurelui cel mai mult îi plăcea iarna, pentru că soarele apunea devreme şi atunci ferestrele sufrageriei se întunecau şi Edward putea să-şi vadă propria reflexie în geam. Şi ce mai reflexie! Ce imagine elegantă dădea! Edward se minuna încontinuu de cât era de deosebit.

Seara, Edward stătea la masa din sufragerie împreună cu ceilalţi membri ai familiei Tulane: Abilene, mama şi tatăl ei şi bunica ei, pe nume Pellegrina. E adevărat că urechile lui Edward abia se vedeau pe deasupra mesei şi e adevărat că pe toată durata cinei nu făcea decât să se uite fix în faţă, fără să vadă nimic altceva în afară de albul puternic şi orbitor al feţei de masă. Dar era şi el acolo, un iepure care stătea la masă. (Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo)

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară: