„Cartea memoriei” – o poveste brutal de onestă | recenzie

Săptămâna trecută îți povesteam despre recomandările noastre din luna iunie – povești aventuroase, de iubit și pus deoparte. Una dintre ele este Cartea memoriei – o carte sinceră, amuzantă şi dulce-amăruie. Citește o recenzie scrisă de Andreea Bichir, participantă în tabăra de creație organizată de Editura Arthur, Locuiește în poveste!.

Atunci când atingi vârsta adolescenței, devine din ce în ce mai greu să găsești lecturi captivante, care să te mai poată impresiona (adolescenții chiar consideră că știu totul, nu-i așa?). Însă, oricât de anevoioasă pare această misiune a descoperirii cărții ideale, sugestia mea este una care sigur vă va plăcea: Cartea memoriei de Lara Avery.

Această operă publicată de editura Youngart abordează teme universale și foarte des întâlnite și disputate, care îi afectează în mod direct pe adolescenții din zilele noastre. Avery ne spune cu ingeniozitate povestea unei fete de șaisprezece ani numită Sammie McCoy, care se străduiește, ca oricare dintre voi, cititorii, să mențină un echilibru între viața școlară, cea socială și cea de familie. Special la ea este faptul că suferă de o boală genetică extrem de rară, care, într-un final, o va face să uite viața. Așa apare Cartea memoriei, care este, de fapt, jurnalul lui Sammie, în care aceasta își notează toate amintirile pentru a le putea citi mai târziu, atunci când boala își va spune cuvântul. 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este cartea-memoriei-cover_big.jpg

Trebuie să recunosc că primele pagini nu m-au convins cu adevărat de valoarea acestei lecturi; deși este scrisă foarte bine, povestea nu părea să fie cu nimic specială, ci doar banală și oarecum clișeică. Dar, odată ce descoperi cu adevărat firul narativ, acesta se dovedește a fi o carte pe care nu o vei mai putea lăsa din mână cu ușurință (decât dacă a doua zi ai vreun test important la matematică pentru care chiar nu ai învățat nimic).

Viața lui Sammy se dovedește a fi haioasă, dar și serioasă, dezordonată, dar în același timp foarte organizată, lacrimogenă, însă fără să devină „scârboasă”. Un lucru demn de menționat este faptul că povestea este brutal de onestă; autoarea nu se folosește de termeni care să îndulcească situația, ci transmite exact ceea ce gândește, metodă prin care, personal, m-a cucerit. Finalul nu este unul de „Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar, odată ce îți ștergi lacrimile, pe față ți se va schița un zâmbet: nu este un sfârșit previzibil sau care să îi poată mulțumi pe toți cititorii, însă mie mi se pare unul plauzibil, realist și dulce-amărui. 

Nu mi-a plăcut niciodată să acord note, pentru că am știut dintotdeauna că meseria de profesor nu este pentru mine, dar aș oferi pentru  Cartea memoriei un mare 10 oricând. Acum, în pragul verii, dragi cititori, zic să ne bucurăm și mai mult de lectură. 

Un text de Andreea Bichir, participantă în tabăra de creație Locuiește în poveste! 2019.

Captivantă pauza de citit? Dă sfară-n țară:

Lasă un răspuns